NOȚIUNI DE ANATOMIE ȘI FIZIOLOGIE A APARATULUI GENITAL FEMININ

Aparatul genital feminin este format dintr-o parte externă, vulvă şi un grup de organe interne localizate în
pelvis: vaginul, uterul, trompele Fallope (salpinge) şi ovarele. Glandele mamare constituie anexe ale
aparatului genital. Organizarea morfofuncţională a sistemului reproducător la ambele sexe este extrem de
complexă, gonadele având atât funcţia de a produce gameţi (ovule şi spermatozoizi) cât și pe cea de a
secreta hormoni sexuali, care prin diferitele lor activităţi asupra organelor genitale şi asupra întregului
organism, asigură condiţii optime pentru reproducere. Atât evoluţia cât şi starea morfologică a organelor
genitale sunt în strânsă interdependenţă cu starea hormonală, diferită în fiecare din perioadele de
dezvoltare a femeii.

ORGANELE GENITALE EXTERNE Vulva cuprinde totalitatea organelor genitale externe feminine şi
este formată din: − Muntele lui Venus (regiunea pubiană) este regiunea anatomică dinaintea simfizei
pubiene, are forma unui triunghi cu vârful în jos, tegumentele sale fiind acoperite de pilozitate, începând
de la pubertate. Este bogat în țesut adipos, fibroconjuctiv, oferindu-i un relief uşor proeminent și conține
glandele sebacee şi sudoripare care se află sub influenţa stimulilor hormonali. − Labiile mari sunt două
pliuri cutanate, având ambele feţe acoperite de tegument. La femeia adultă, labiile mari prezintă feţele
externe pigmentate, acoperite cu peri, în timp ce faţa internă este învelită de un epiteliu pavimentos lipsit
de foliculi piloşi. Învelișul tegumentar al labiilor mari este prevăzut cu glande sebacee şi sudoripare.
Anatomic, se unesc anterior spre simfiza pubiană formând comisura anterioară situată pe muntele pubian.
Posterior, se unesc între ele și formează comisura posterioară situată la mică distanţă de anus. Conţin un
bogat plex venos care, în cazuri de traumatisme, produce hemoragie profuză şi hematoame extinse. −
Labiile mici sunt două pliuri cutaneo-mucoase care prezintă o faţă externă acoperită de tegument şi aflată
în raport cu labia mare şi o faţă internă mucoasă, care este în raport cu labia mică opusă. Feţele lor
exterioare au o culoare roz, iar cele interne sunt de culoare brună. Anterior, înainte de a se uni, se
dedublează în două pliuri: − unul trece anterior de clitoris şi formează, cu cel de pe fața opusă, prepuţul
sau capişonul clitoridian; − celălalt trece posterior de clitoris şi formează, cu cel de partea opusă, frâul
clitoridian. Între labiile mici, sub frâul clitoridian, se deschide orificiul (meatul) extern al uretrei. −
Vestibulul vaginal este spaţiul cuprins între labiile mici şi conține orificiul vaginal care la origine este
obstruat de himen. Orificiul uretral extern se deschide posterior faţă de clitoris în vârful unei mici
proeminenţe denumită papila uretrală. Orificiul vaginal este parţial închis de membrana himenală fibro-
elastică. Aparatul erectil al vulvei este format din: − Clitoris, un organ erectil, constituit din doi corpi
cavernoşi, separaţi printr-un sept incomplet. Se termină cu o extremitate proeminentă denumită gland,
prevăzută cu un fren. − Bulbii vaginali care sunt formaţiuni erectile, analogi corpului spongios al
penisului, situați de o parte și de alta a vestibulului vaginal. Glandele vulvei sunt: − Glandele Bartholin
sunt situate pe cele două laturi ale extremității inferioare a vaginului, în grosimea labiilor mari. Sunt
glande tubulare ramificate, alcătuite din lobi formaţi la rândul lor din acini glandulari cu funcţie muco-
secretorie. Au formă ovoidă și dimensiunile unor boabe de fasole. Au rol în lubrefierea vaginului în
timpul actului sexual secretând un lichid vâscos şi dens. − Glandele Skene sunt așezate parauretral şi se
deschid pe părțile laterale ale orificiului uretral. − Glandele vestibulare, mici, foarte numeroase, dispuse
pe faţa internă a labiilor mici care secretă mucus.

ORGANELE GENITALE INTERNE

Vaginul − are rol în copulaţie, trecerea fluxului menstrual şi a secreţiilor normale şi patologice ale
organelor genitale de deasupra lui şi la naştere, fiind calea normală de trecere a fătului şi a anexelor sale;
− este un conduct musculo-membranos, extensibil şi elastic; − alcătuit din ţesut conjunctiv, ţesut muscular
şi fibre elastice; − turtit transversal în treimea inferioară şi turtit dinainte-înapoi în treimea medie. Datorită
acestei turtiri, vaginul are doi pereţi: unul anterior şi unul posterior, care vin în contact unul cu celelalt
(peretele posterior este mai lung decât cel anterior); − se întinde de-a lungul diafragmei pelvine, are o
direcție oblică de sus în jos și dinapoi înainte, având o lungime de aproximativ 8 cm, cu diametrul de 2,5
cm și formând cu orizontala un unghi de 60°; − extremitatea inferioară (orificiul vaginal) se deschide în
vestibulul vaginal și este acoperită parţial de o membrană numită himen. Raporturi: în partea superioară
cu uterul, în partea inferioară cu perineul. Posterior, vine în raport cu rectul, iar anterior este în raport cu
vezica urinară și uretra. În extremitatea superioară, vaginul ia forma unei cupole cu cele patru funduri de
sac: anterior, posterior (fundul de sac al lui Douglas) și 2 laterale. Structura peretelui vaginal: − tunica
externă sau conjunctivă este formată din țesut conjunctiv cu numeroase fibre musculare netede, vase
sanguine, elemente ce se continuă cu cele ale spațiului pelvisubperitoneal și perineului; − tunica medie
sau musculară, formată din fibre musculare netede dispuse în rețea, cu un strat circular intern și unul
longitudinal extern; − tunica internă sau mucoasă formată dintr-un epiteliu pavimentos stratificat
necheratinizat. La femeia adultă, suprafața mucoasei este neregulată, cu cute transversale care pornesc de
o parte și de alta a unor formațiuni mai îngroșate. Aceste cute au un rol important în mărirea suprafeței de
contact în timpul actului sexual și în mentinerea lichidului spermatic depus în vagin. Mucoasa vaginală se
modifică în raport cu secrețiile de hormoni sexuali din organism, în special cu secreția de estrogeni, şi
este lipsită de glande. Totuși, suprafața internă a vaginului conține o secreție, prezentată de un transsudat
seros provenit din pereții săi (plasmă sanguină provenită din venele pereților vaginali), amestecată cu
mucusul cervical și, în mică parte, cu produsul glandelor vulvare. Flora vaginală saprofită este formată
din lactobacili (bacilii Dőderlein), care participă la metabolismul glucidic prin fermentarea glicogenului
în acid lactic, care acidifică mediul, împiedicând dezvoltarea altor saprofiţi vaginali. În mod normal,
vaginul are un pH acid. Scăderea ponderii lactobacililor determină dezvoltarea microorganismelor
patogene și apariția bacteriozelor vaginale. Inervaţia vaginului este dată de plexul vegetativ hipogastric
inferior și de fibrele somatosenzitive ale nervului rușinos

Vascularizația vaginului: − arterial, este asigurată de 3 grupuri de ramuri vaginale; − venoasă, constă în
două rețele, mucoasă și musculară, care drenează în vena iliacă internă. Uterul − organ musculo-cavitar
nepereche situat în regiunea pelviană, pe linia mediană; − are forma unui trunchi de con, cu baza mare
superior şi baza mică înglobată în porțiunea superioară a vaginului, în care nidează și se dezvoltă produsul
de concepție și care produce expulzia acestuia la termen; − are trei porţiuni: corpul uterin, porţiunea
superioară mai lată, istmul uterin, porţiunea dintre corp şi colul uterin și porţiunea inferioară mai strâmtă,
lungă, de aproximativ 3 cm, de formă cilindrică, care invaginează în extremitatea superioară a vaginului.
În interiorul uterului se află cavitatea uterină, mai largă la nivelul corpului uterin, care se îngustează
progresiv spre colul uterin, unde se formează canalul cervical. Acesta se întinde între orificiul intern al
uterului şi cel extern. − măsoară la nulipare 8 cm lungime, 4 cm lăţime şi 2-2,5 cm grosime, iar la
multipare 8-9 cm lungime, 5-6 cm lăţime şi 3 cm grosime. În timpul sarcinii, dimensiunile cresc, uterul
devenind organ abdominal. Raporturi: − anterior, cu vezica urinară; − posterior, cu rectul şi fundul de sac
Douglas; − lateral, cu ligamentul larg, plexurile venoase. Structura uterului: − tunica seroasă sau
perimetrul, reprezentată de peritoneu sub care se află ţesut conjunctiv lax; − tunica musculară sau
miometrul, este formată din fibre musculare dispuse radiar, spiralat şi longitudinal. Aceasta dispoziție îi
permite uterului să se destindă în timpul sarcinii și să exercite contracții ritmice puternice, necesare
expulziei fătului; − tunica mucoasă sau endometrul tapetează corpul uterin și este formată dintr-un
epiteliu cilindric cu numeroase glande. Este supus unor modificări lunare ciclice, coordonate hormonal, şi
se elimină prin menstruaţie. Corpul uterin are aspectul unui con turtit antero-posterior, căruia i se descriu
două feţe și două margini. Marginea superioară sau fundul uterului este îngroşată şi rotunjită, concavă sau
rectilinie la fetiţe şi net convexă la multipare. Prin intermediul peritonelui, este în contact cu ansele
intestinale şi colonul pelvin. Unghiurile laterale, denumite coarne uterine, se continuă cu istmul tubar şi
sunt sediul de inserție al ligamentelor rotunde şi utero-tubare. Istmul continuă corpul uterin şi reprezintă o
zonă retractilă a acestuia. Colul uterin (cervix), mai îngust şi mai puţin voluminos decât corpul uterin, are
forma unui butoiaş cu două feţe convexe şi două margini groase şi rotunjite. Vaginul se inseră pe col după
o linie oblică ce urcă posterior, inserția sa divizând colul în porțiune supra şi subvaginală. I se descrie
ostiul uterin (orificiul uterin) punctiform la nulipare și cu formă de fantă transversală la multipare. Este o
parte importantă a tractului genital, îndeplinind mai multe funcţii: − menstruală: prin canalul cervical,
sângele mestrual se scurge din uter în vagin; în caz de absenţă congenitală a colului sau în urma
obstrucţiei acestuia, sângele menstrual stagnează în uter (hematometrie); − în statica pelvină: prin situarea
sa între uter şi vagin, asigură menţinerea unei poziţii normale a organelor pelvine; − sexuală: având o
bogată inervaţie, prin excitarea lui, creşte secreţia glandelor cervicale şi se declansează secreţia unor
hormoni; de fecundaţie: secreţia glandelor endocervicale (glera cervicală), prin compoziţia sa, favorizează
ascensiunea spermatozoizilor; − de protecție: reprezintă o barieră împotriva infecţiilor ascendente din
vagin; − în timpul sarcinii și în travaliu, deschizându-se în timpul naşterii, menstruaţiei şi ovulaţiei.
Ţinând cont de toate aceste funcţii, prevenirea şi tratarea afecţiunilor de la nivelul colului uterin
(incluzând şi igiena şi sanogeneza vieţii sexuale), pot avea numeroase efecte benefice asupra sănătăţii
femeii. Epiteliul exocolului (partea colului uterin aflată în contact cu vaginul) este un epiteliu pavimentos
pluristratificat scuamos, similar cu epiteliul vaginal și se poate examina ginecologic. Canalul cervical
străbate colul uterin pe toată lungimea și are aspect fuziform. Extremităţile sunt reprezentate prin cele
două orificii ale acestui canal: orificiul intern conduce în cavitatea uterină și orificiul extern se deschide în
vagin. Epiteliul endocervical este cilindric, simplu, format din celule ramificate, cu numeroase celule
mucipare și nu este atât de rezistent la traumatisme sau la agenții patogeni ca epiteliul cilindric de la
nivelul exocolului. Mucoasa canalului cervical este dependentă hormonal. Glandele colului secretă un
mucus gros, uşor alcalin, care ocupă canalul cervical şi proemină prin orificiul uterin sub forma unui ,,dop
mucos” sau gleră cervicală. Vascularizaţia uterului: − irigația arterială a uterului este asigurată de artera
uterină, cu originea în artera iliacă internă; − sângele venos se colectează în plexul uterin și este drenat
prin venele uterine, vena iliacă internă și vena ligamentului rotund care se deschide în vena epigastrică
inferioară; − limfaticele provin din patru reţele: mucoasă, musculară, seroasă și subseroasă. Trompele
uterine (salpingele, trompele lui Fallope) sunt două conducte musculomembranoase situate în partea
superioară a ligamentelor largi. Ele se întind de la coarnele uterine până la faţa superioară a ovarelor. La
nivelul trompei, în treimea externă, are loc întalnirea ovulului cu spermatozoizii şi constituirea iniţială a
oului. Trompele au o lungime de 10-12 cm, cu diametre care variază pe traiectul lor între 2 și 4 cm până
la 6 și 8 mm, în partea terminală. Fiecare trompă prezintă 4 părţi: − partea interstiţială, situată în grosimea
peretelui uterin; − istmul, care continuă partea interstiţială și are o lungime de 3–4 cm; − ampula, cu o
lungime de 7–8 cm și mai dilatată; − pavilionul sau porţiunea terminală, cu formă de pâlnie, dotată cu
câte 10–15 franjuri pe margine (fimbrii), reprezintă orificiul abdominal al trompei și asigură comunicarea
cavității peritoneale cu exteriorul. Trompele uterine sunt în raport cu colonul sigmoid și ansele
intestinului subțire. Trompele sunt dotate cu o mare mobilitate. Vascularizaţia arterială este asigurată de
ramuri din arterele ovariene și arterele uterine. Structura: − seroasa peritoneală, reprezentată de țesut
conjunctiv lax cu vase și nervi; − tunica musculară, formată din fibre musculare netede dispuse
longitudinal extern, intern și circular mijlociu; − tunica mucoasă, puternic cutată, formată dintr-un epiteliu
cilindric unistratificat prevăzut cu cili şi celule secretorii mucoase.

Ovarele sunt organe pereche şi constituie glanda sexuală feminină, cu funcţie mixtă: endocrină (hormonii
sexuali feminini: estrogeni şi progesteron, hormoni androgeni și peptide) și exocrină (gametul feminin:
ovul). Sunt situate în cavitatea pelvină, pe peretele său posterior, în loja ovariană. Au o formă ovoidală,
cu lungimea de 3 cm, lăţimea de 2 cm și grosimea de 1 cm. Suprafața este netedă până la pubertate, iar
după aceea ușor neregulată. Faţa superioară a ovarelor este în raport anatomic cu pavilionul trompei.
Ovarul este fixat prin ligamentul uteroovarian, tubo-ovarian și lombo-ovarian, precum și prin cel mezo-
ovarian. Ovarul se dezvoltă în cavitatea abdominală la nivel lombar, de unde migrează în micul bazin,
înainte de naştere. Este singurul organ intraperitoneal lipsit de seroasa viscerală a peritoneului şi acoperit
de epiteliu germinativ. Structura ovarului Ovarul este format din epiteliu germinativ, care este un epiteliu
unistratificat cubic sau pavimentos. Sub acesta, se află un strat de țesut conjunctiv dens, numit tunica
albuginee (care determină culoarea albicioasă a ovarelor). Sub albuginee se află corticala ovariană, care
este alcătuită preponderent din foliculi ovarieni în diferite stadii evolutive sau involutive. Medulara este
porțiunea centrală a ovarului și este alcatuită dintr-o matrice de țesut conjunctiv lax bogată vascular. La
naştere, foliculii ovarieni sunt în număr de 200.000–400.000 în ambele ovare. Dintre aceștia, ajung maturi
numai 300-400, restul involuează. Arterele ovarului provin din arcada vasculară formată din artera
ovariană cu o ramură a arterei uterine din care se desprind 10–12 arteriole care pătrund în ovar la nivelul
hilului. Secreţia de hormoni ovarieni constă din estrogeni şi progesteron. Hormonii estrogeni sunt
sintetizați de celule foliculare în timpul maturării foliculului, de celulele corpului galben, în timpul
sarcinii de placentă, iar în cantităţi mai mici de către corticosuparenale şi testiculi. Efectele hormonilor
ovarieni: − acționează asupra organelor genitale feminine, stimulând proliferarea mucoasei și
contractilitatea musculaturii uterine, stimulează creșterea foliculilor ovarieni, cresc fluxul sanguin uterin,
stimulează proliferarea ductelor galactofore la nivel mamar; − asupra sistemului nervos: sunt implicați în
dezvoltarea comportamentului sexual feminin după perioada pubertății. Fenotipul feminin este reprezentat
de prezența unui laringe mai slab dezvoltat și voce cu tonuri mai înalte, pilozitate corporală redusă, umeri
înguști și șolduri mai largi; − asupra sistemului osos: stimulează creșterea osoasă prin inhibarea activității
osteoclastelor; − antiaterogen; − scad secreția de hormon foliculostimulant; − anabolizant proteic; − cresc
vascularizația tegumentelor. Progesteronul este secretat de către celulele corpului galben, în timpul
sarcinii de către placentă și în cantități reduse de corticosuprarenale și testicule. Efectele progesteronului:
− asupra uterului: induce activitatea secretorie a endometrului pregătit estrogenic, scade excitabilitatea
musculaturii netede uterine, reduce frecvența și intensitatea contracțiilor uterine; − asupra mucoasei
vaginale: stimulează proliferarea epiteliului și infiltrarea cu leucocite; − asupra glandelor mamare: induce
dezvoltarea alveolelor, lobulilor mamari și transformarea alveolelor în celule secretorii; − slab catabolice
prin creșterea eliminării de azot la nivel renal - determină natriureza și diureza prin mecansim de blocare
a acțiunii aldosteronului.

Secreția de hormoni androgeni: androstendion, dihidrotestosteron. Secreția de peptide: − relaxina; −

inhibina este secretată de celulele foliculare ovariene în evoluție. Aceasta inhibă secreția de hormon
foliculo-stimulant, prin acțiune asupra adenohipofizei; − activina este secretată de celulele foliculare
ovariene. Aceasta stimulează secreția de hormon foliculo-stimulant; − ocitocina. Reglarea secreției
ovariene în perioada de maturitate sexuală se realizează prin intermediul hormonilor gonadotropi
hipofizari: hormonul foliculo-stimulant (FSH) și hormonul luteinizant (LH). La rândul ei, secreția
hormonilor hipofizari este controlată de GnRH eliberat de hipotalamus, un hormon a cărei secreție este
pulsatil-intermitentă: frecevența pulsurilor este crescută de estrogeni, adrenalină și noradrenalină și
scăzută de progesteron, testosteron, enkefaline. Axul hipotalamo-hipofizo-ovarian: − preovulator: în
primele 11-12 zile ale ciclului, nivelul plasmatic crescut de estrogeni are efect de feedback pozitiv către
hipofiză și hipotalamus, stimulând secreția de hormon luteinizant (LH) care va induce ovulația. −
postovulator: corpul glaben secretă cantități mari de progesteron, estrogeni și inhibină, care prin
intermediul unui mecanism de feedback negativ reduc secreția de hormon foliculo-stimulant (FSH) și
hormon luteinizant (LH). Mijloace de fixare şi susţinere a organelor genitale feminine sunt reprezentate
de aparatul ligamentar, care este reprezentat prin: − ligamente largi; − ligamente rotunde; − ligamente
utero-sacrate. Ligamentele largi se prezintă ca două repliuri peritoneale, pornind de la marginile laterale
ale uterului la pereții excavației pelviene. Fața anterioară este ridicată de ligamentul rotund, cordonul
rotunjit de 15 cm, care, de la corpul uterin, se îndreaptă antero-posterior, determinând formarea aripioarei
anterioare a ligamentului larg, apoi se angajează în canalul inghinal, terminandu-se prin numeroase
fascicule fibroase în țesutul celulo-grăsos al muntelui lui Venus și al labiilor mari. Fața posterioară a
ligamentului este ridicată în porțiunea mijlocie de către ovar și ligamentele utero și tubo-ovariene,
formând aripioara posterioară. Marginea superioară a ligamentului larg este locul unde cele două foițe se
continuă una pe alta, fiind străbătute de trompa căreia îi formează mezosalpingele sau aripioara
superioară. Baza ligamentului larg, cu o grosime de 2,5 cm în plan sagital, reprezintă hilul principal prin
care penetrează vasele și nervii uterului și vaginului. Ţesutul din partea inferioară a ligamentului
alcătuiește parametrele. Ligamentele utero-sacrate sunt două fascicule conjunctivo-musculare, pornind de
la fața posterioară a regiunii cervico-istmice, îndreptându-se postero-superior la sacru, până la nivelul
celei de a doua sau a primei găuri sacrate. Sunt alcătuite din fibre musculare netede (mușchiul recto-
uterin), țesut conjunctiv condensat și fibre conjunctive elastice proprii. Dar adevărata susținere a uterului
este realizată de perineu prin intermediul pereților vaginali.

GLANDA MAMARĂ Este o glandă pereche situată în regiunea antero-superioară a toracelui, lateral de
stern, anterior muşchiului pectoral şi dinţat și reprezintă glanda anexă a aparatului genital feminin. Forma
este aproximativ a unei emisfere cu tendință spre conicizare sau aplatizare discoidală, cu faţa plană spre
torace, iar faţa convexă liberă, centrată pe mamelon. Dimensiunile sunt de 12-13 cm diametru, înălţimea
de 10-12 cm şi greutatea de aproximativ 150–200 grame. Consistenţa este fermă dar elastică.
Tegumentele glandei sunt netede, centrate de areola mamară cu diametrul de 15-25 mm, pigmentată și, la
nivelul areolei, sub tegument, se află 10-12 tuberculi Morgagni (glande sebacee). În centrul areolei
proemină mamelonul cilindric sau conic, rugos şi 10–12 orificii galactofore prin care se va evacua
secreția lactată. Ţesutul celular subcutanat, bine reprezentat, se desparte în lama preglandulară care
lipseşte la nivelul mamelonului şi lama retromamară, ce asigură mobilitatea glandei faţă de marele
pectoral. Secreția lactată are loc pe perioada alăptării sub influența prolactinei și oxitocinei, dar și pe cale
neuroreflexă, prin excitațiile produse la nivelul mamelonului prin actul suptului.

BAZINUL În momentul naşterii, fătul străbate filiera pelvi-genitală (canalul obstetrical) reprezentată de
ansamblul elementelor materne osoase (bazinul osos) şi fibro-musculare (bazinul moale). Traversarea
bazinului de către făt constituie o dată esențială a problemei obstetricale. Este necesar ca bazinul să aibă o
conformaţie şi dimensiuni normale şi ca fătul să se adapteze formei şi dimensiunilor bazinului. BAZINUL
OSOS este format prin unirea celor două oase coxale (ilion, ischion şi pubis) cu osul sacru şi coccisul.
Solidarizarea acestor formaţiuni osoase se face prin articulaţiile sacroiliace, simfiza pubiană şi
ligamentele sacro-sciatice (sacro-spinos şi sacro-tuberal). Este format din bazinul mare şi bazinul mic.
Bazinul mare − este delimitat de faţa internă a aripilor osoase iliace care formează fosele iliace; − susţine
organele abdominale şi dirijează fătul spre micul bazin. Pelvimetria externă este o tehnică de măsurare a
diametrelor externe ale bazinului mare, cu pelvimetrul, efectuată de către moaşă, asistentul medical sau
medic, și măsoară următoarele diametre: − diametrul bitrohanterian (uneşte trohanterele drept şi stâng) =
31-32 cm; − diametrul bicrest (uneşte extremităţile crestelor iliace) = 27-28 cm; − diametrul bispinos
(uneşte spinele iliace anterosuperioare) = 23-24 cm; − diametrul antero-posterior (distanţa de la marginea
superioară a simfizei pubiene până la apofiza spinoasă a celei de-a 5-a vertebre lombare) = 19-20 cm.
Scopul este evaluarea de către medic a stării bazinului osos şi depistarea unor distocii de bazin (formă,
simetrie, mărime). Rombul lui Michaelis se găseşte pe faţa posterioară a bazinului, poate oferi informaţii
în cazul unor bazine viciate și este delimitat astfel: − superior – de apofiza spinoasă a vertebrei lombare 5
(L 5); − inferior – de punctul superior al şanțului interfesier; − lateral – de fosetele formate de spinele
iliace postero-superioare. Rombul astfel format are un diametru vertical de 11 cm, iar cel transversal de
10 cm. Intersectarea acestor diametre împarte rombul în 2 triunghiuri verticale inegale (cel superior cu
înălţimea de 4 cm, cel inferior de 7 cm şi 2 triunghiuri laterale cu înălţimea de aproximativ de 4-5 cm). O
înălțime a triunghiului superior mai mică de 4 cm sugerează un bazin fie turtit transversal, fie strâmtat.
Diametrul vertical al rombului mai mic de 11 cm sugerează un bazin rahitic, iar diametrul transversal mai
mic de 10 cm indică un bazin îngustat. Aspectul asimetric al rombului Michaelis indică bazinele
asimetrice. Bazinul mic (bazinul obstetrical): − are o poartă de intrare, strâmtoarea superioară şi o poartă
de ieşire, strâmtoarea inferioară, între ele existând excavaţia pelvină şi strâmtoarea mijlocie. Strâmtoarea
superioară: − este un contur osos delimitat de: − promontoriu; − marginile şi faţa anterioară a aripilor
sacrului; linia nenumită; − eminenţa iliopectinee; − marginea superioară a ramurii orizontale a pubelui; −
simfiza pubiană. − din cauza proeminenţei pe care o face promontoriul, are forma unei „inimi de carte de
joc”, dar această formă poate varia. − are următoarele diametre: − diametrele transverse; − diametrul
transvers maxim (anatomic) care uneşte punctele cele mai îndepărtate ale liniilor nenumite = 13,5 cm; −
diametrul transvers median (obstetrical) situat la jumătatea distanţei dintre pube şi promontoriu = 12,5-13
cm; − diametrele oblice; − diametrele oblice stâng şi drept care unesc eminenţa iliopectinee (stângă şi
dreaptă) cu articulaţia sacro-iliacă opusă (dreaptă şi stângă) = 12-12,5 cm. În naşterea normală, diametrele
oblice, mai ales cel stâng, sunt de angajare a craniului; − diametre antero-posterioare; − diametrul
promonto-suprapubian (conjugata anatomică) uneşte promontoriul cu marginea superioară a simfizei
pubiene de 11-11,5 cm; − diametrul promonto-retropubian (conjugata vera) uneşte promontoriul cu
mijlocul feţei posterioare a simfizei pubiene de 10,5-11 cm; − diametrul promonto-subpubian (conjugata
diagonală) uneşte promontoriul cu marginea inferioară a simfizei pubiene de 12-13 cm. Conjugata vera
este conjugata diagonală minus 1,5-2 cm (grosimea simfizei pubiene). Importante din punct de vedere
obstetrical sunt dimensiunile acestui inel osos: diametrul promonto-subpubian (12 cm), diametrul oblic
(12 cm) și diametrul transvers median (13 cm). Examenul clinic al strâmtorii superioare nu este posibil
decât în ultimul trimestru de sarcină. Strâmtoarea mijlocie descrie în interior conturul excavaţiei pelvine,
corespunzând inserţiei muşchilor ridicători anali şi ai diafragmului pelvin. Excavaţia pelvină: − este un
canal între strâmtoarea superioară şi cea inferioară unde se efectuează coborârea prezentaţiei. − are
aspectul unui cilindru care merge dinapoi înainte şi de sus în jos, descriind o linie curbă. Este împărţit în
două etaje de către strâmtoarea mijlocie, nivelul spinelor sciatice, unde diametrul transvers este de 10,5-
10,8 cm. − diametrele sunt: diametrul sagital (subsacrosubpubian) de 11-11,5 cm, diametrul transversal
(bispinos) de 10-11 cm și diametrele oblice de 11-11,5 cm; − orificiul inferior este reprezentat de
strâmtoarea inferioară. Strâmtoarea inferioară − reprezintă planul de angajare al prezentaţiei; − limite: −
anterior-marginea inferioară a simfizei pubiene; − posterior-coccisul; − lateral-ramurile ischiopubiene,
tuberozitatea sciatică şi ligamentul sacrosciatic. − diametre: − antero-posterior (cocci-subpubian) de 9,5
cm, care prin retropulsia coccisului se măreşte la 11-12 cm; − transvers (biischiatic) de 11-12 cm; −
oblice de 11 cm; Arcada pubiană − este regiunea delimitată de marginea inferioară a pubelui şi de
ramurile ischiopubiene; − are forma unui triunghi cu marginile rotunjite; − este locul în care se situează
craniul fatal în momentul naşterii. BAZINUL MOALE cuprinde totalitatea structurilor musculo-fasciale
ce tapetează peretele interior al excavaţiei pelvine şi închid inferior cavitatea pelviană. Pereţii laterali sunt
căptuşiţi la interior de muşchii obturatori interni, muşchii piramidali, muşchiul psoas şi muşchiul iliac.
Planşeul perineal (planşeu pelvian, perineu): − constituie ieşirea din pelvis şi este o formaţiune musculo-
aponevrotică romboidală incompletă delimitată de: − reperele osoase ale celor două tuberozităţi
ischiatice; − vârful coccisului; − muchia distală a arcadei pubiene. − împărţit de linia biischiatică în două
triunghiuri perineale: anterior (perineu anterior sau urogenital) şi posterior (perineu posterior sau ano-
rectal); − străbătut de trei hiatusuri: uretră, vagin şi rect (acestea constituind tot atâtea puncte slabe); − are
următoarele straturi (dinspre exterior spre interior): − tegumentele la care se deschid meatul urinar, vulva
şi anusul; − ţesut celulo-grăsos, cuprinzând glandele lui Skene şi glandele lui Bartholin; − aponevroza
perineală superficială; − planul muscular superficial: muşchii bulbocavernoşi, ischiocavernoşi, transverşi
superficiali şi sfincterul striat şi sfincterul extern anal; − aponevroza perineală mijlocie; − planul muscular
profund: muşchi transverşi profunzi, constrictor al uretrei şi ridicătorii anali formând centrul tendinos al
perineului; − aponevroza perineală profundă care închide planşeul spre zona viscerală endopelvină. −
integritatea sa este esenţială pentru conservarea staticii organelor pelviene deoarece prin dispoziţia
structurilor sale participă la o anumită orientare a vaginului şi rectului astfel ca presiunea intraabdominală
să fie transmisă perpendicular pe acestea în direcţia de rezistenţă a pelvisului; − alterările sale prin vârstă,
traumatisme şi rupturi la naştere vor schimba dispoziţia organelor pelviene, iar presiunea intraabdominală
se va transmite în axul lor realizându-se astfel premizele pentru apariţia prolapsului pelvian; − suferă
modificări importante în cursul sarcinii, pe de o parte se destinde în cadrul canalului de naştere, iar pe de
altă parte prin tonusul musculaturii sale orientează mişcările mobilului fetal în cadrul mecanismului de
naştere.

OVULAŢIA, FECUNDAȚIA, MIGRAȚIA, NIDAȚIA

Ovogeneza constă dintr-o serie de transformări pe care le suferă celula germinativă foliculară
(primordială) până la stadiul de ovul matur. Celula germinativă primordială are un număr complet
(diploid) de cromozomi (44 somatici și 2 sexuali XX). Ea se divide formând ovogonii, iar prin diviziunea
mitotică a acestora rezultă ovocitele de ordinul I. Ovulația reprezintă eliminarea ovulului matur de la
nivelul foliculului ovarian. De la pubertate până la menopauză, la începutul fiecarui ciclu menstrual al
femeii, în mod normal, la fiecare 28 de zile, un folicul ovarian crește, proemină la suprafața ovarului și se
sparge pentru a elibera un ovul în a 12-14 a zi.

În momentul ovulației se produce prima diviziune meiotică din care rezultă o celulă mare – ovocitul II și
primul globul polar. Ovocitul II este expulzat prin ruperea foliculului, în trompa uterină, unde are loc a
doua diviziune, rezultând preovulul, care nu se divide și devine ovul fecundabil, cu numărul de
cromozomi redus la jumătate (22X) şi al doilea globul polar. Ovulul ajunge în trompa uterină şi, dacă nu a
fost fecundat, este eliminat cu secreţiile uterine. Dacă ovulul nu este fecundat, corpul galben începe să
degenereze în aproximativ a 24- a zi a ciclului. Dacă ovulul a fost fecundat, corpul galben persistă (corpul
galben de sarcină) şi are o activitate endocrină intensă în primul trimestru al sarcinii. Fecundaţia este
procesul de fuziune a spermatozoidului cu ovulul. Spermatozoizii depuși în vagin vor trebui să străbată
glera cervicală, cavitatea uterină şi trompa până în treimea externă pentru a întâlni ovulul. În acest timp,
îşi finalizează maturarea, suferind procesul de capacitație. La ovulaţie, ovulul este aspirat de franjurii
tubari și condus spre cavitatea tubară. Fecundaţia are loc, în majoritatea cazurilor, în treimea externă a
trompei. Capul spermatozoidului penetrează peretele ovulului și are loc formarea oului (zigot) urmată de
dezvoltarea acestuia. Momentul propriu-zis al fecundaţiei la om nu este exact cunoscut, el se desfăşoară
în jurul datei ovulaţiei. Migraţia reprezintă transportul zigotului spre uter cu ajutorul mişcărilor
peristaltice tubare şi ale cililor epiteliului tubar. Treimea externă a trompei este parcursă mai rapid, iar cea
internă mai lent. Migrația oului prin trompă durează aproximativ 3-4 zile. În tot acest timp, oul suferă
segmentări succesive şi ajunge în stadiul de morulă în cavitatea uterină. Nidaţia reprezintă fixarea
blastocistului în peretele uterin. Acest proces are loc la 6-7 zile de la fecundaţie și se supune unui riguros
control hormonal. La sfîrşitul primei săptămâni de la fecundație, blastocistul este implantat superficial, de
obicei la nivelul regiunii fundice a corpului uterin. Trofoblastul (stratul celular periferic al oului)
penetrează peretele uterin şi va forma placenta. Endometrul suferă modificări şi se transformă în deciduă
sau caducă. În ziua a 10-a de la fecundaţie, blastocistul este complet implantat. Din acest moment,
dezvoltarea oului se derulează cu rapiditate. Concomitent se derulează placentaţia, primele vilozităţi
coriale aparând în zilele 13-14. Ulterior, vor apărea şi cele secundare şi terţiare. Din acest moment se
poate vorbi despre sarcină

EVOLUȚIA INTRAUTERINĂ A EMBRIONULUI ȘI FĂTULUI Viaţa intrauterină este perioada cu cea

mai intensă dezvoltare a fiinţei umane. Dezvoltarea intrauterină a fătului are loc în 2 stadii: Stadiul
embrionar (săptămânile 0-12): − perioadă în care au loc procese de diviziune celulară, de diferenţiere, de
implantare în peretele uterin şi diferenţieri celulare, care favorizează formarea organelor; − creşterea
foarte rapidă în această perioadă face să existe o vulnerabilitate foarte mare a micului organism; − este
perioada în care se pot produce malformaţii şi avorturi spontane (se consideră ca aproximativ 31% din
sarcini se termină prin avort); − până în cea de a 25-a zi, inima va începe să bată; − încep să se formeze
ochii şi organele feţei (nas, gură, urechi), ficatul, rinichii, tubul digestiv; − la 5 săptămâni apar mugurii
braţelor şi ai picioarelor; − la 7 săptămâni se dezvoltă structurile faciale; − la 8 săptămâni embrionul are
aproximativ 3 cm şi cântăreste în jur de 2 g - există degete la mâini şi la picioare, genunchi, încheieturi,
există mugurii dinţilor şi limba; − pielea răspunde la stimularea tactilă şi se dezvoltă organele sexuale.
Stadiul fetal (de la 12 săptămâni până la naştere): − la 12 săptămâni fătul are aproximativ 7,5 cm şi
cântăreşte în jur de 18 g. Are unghii, pleoape, corzi vocale, buze. Genul său poate fi determinat; − la 16
săptămâni fătul are o lungime de 15 cm şi o greutate de aproximativ 200 g. Apare părul pe corp şi pe cap.
Fătul clipeşte, execută mişcări de prindere, mişcări ale gurii şi ale picioarelor; − la 20 săptămâni lungimea
fătului este de aproximativ 20 cm, iar greutatea de aproximativ 300 g. Apar genele şi sprâncenele. Acum i
se pot auzi bătăile inimii cu stetoscopul obstetrical; − la 24 săptămâni are aproape 26 cm lungime şi
aproximativ 500-600 g greutate. Ochii sunt dezvoltaţi complet, se deschid, se închid, pot privi în toate
direcţiile; − la 28 săptămâni corpul are o lungime de aproximativ 33 cm şi o greutate de 900- 1400 g; − la
32 săptămâni corpul măsoară aproximativ 37 cm şi cântăreşte aproximativ 1500- 1800 g. Mişcările sunt
mai puţin ample, datorită lipsei de spaţiu; − la 36 săptămâni corpul măsoară aproximativ 43 cm şi
cântareşte aproximativ 2200- 2400 g. Stratul de grăsime înconjoară acum întreg corpul, permiţând o mai
bună ajustare la temperaturi scăzute; − la 40 săptămâni lungimea corpului său este de 50 cm, iar greutatea
de 3200-3500 g.

ANEXELE EMBRIO-FETALE Anexele fetale existente în cavitatea intrauterină sunt: − Membranele

amniotice (două, se conţin una pe cealaltă): amnios şi corion; − Placenta: − masă cărnoasă, culoare
roşiatică închis, formă discoidală, la termen are diametrul 16-18 cm, grosime 3 cm în centru, cu greutatea
1/6 din greutatea fătului; − este organul de transfer între mamă şi făt, cu două feţe: fetală, acoperită de
amnios, netedă, lucioasă şi faţa maternă, lipită de uter. Fața maternă prezintă 15-20 cotiledoane
poligonale incomplet separate prin șanturi ce corespund septurilor intercotiledoniene; − suprafața de
schimb uteroplacentar la termen este extrem de mare, aproximativ 14 m²; − de la sfârșitul săptămânii 3 de
sarcină până la naștere, embrionul și apoi fătul, primește și elimină produșii de metabolism prin placentă.
Dezvoltarea placentei începe relativ timpuriu, când implantarea blastocistului induce reacția deciduală la
nivelul endometrului. Contactul blastocistului cu celulele endometriale determină reacții atât la nivelul
peretelui uterin cât și la nivelul structurilor embrionare. − Cordonul ombilical: − face legătura între făt şi
placentă, acoperit de amnios, este lucios şi spiralat; − format din 2 artere ombilicale și o venă ombilicală
înglobate într-o masă gelatinoasă (gelatina lui Wharton) și învelișul amniotic propriu-zis; − lungimea este
în medie de 50 cm, diametrul de 1,5 cm. Se inseră, de obicei în centrul placentei; − are rolul de a vehicula
sângele cu CO2 și deșeurile metabolismului fetal prin arterele ombilicale spre placentă și sângele cu O2 și
produși nutritivi de la placentă spre făt, prin vena ombilicală.

Lichidul amniotic este clar, transparent, incolor, cantitatea la termen între 800-1000 ml, asigură mişcările
fătului, îl fereşte de traumatismele externe, menţine temperatura constantă. Este produs şi resorbit de
placentă, făt şi amnios