FACULTATEA DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE

SPECIALIZAREA AMG

FIZIOLOGIE

CURS

Prof. dr. Carmina Liana Muşat

 FIZIOLOGIA SÂNGELUI

CURSUL 1

1. Volemia
2. Funcţiile sângelui
3. Proprietăţile sângelui
4. Componentele sângelui
Sângele - definiţie
Sângele este un lichid roșu, vâscos, circulant, de origine conjunctivă,
format din celule (elemente figurate: hematii, leucocite, trombocite)
suspendate în plasma sanguină (subsţantă fundamentală).

Ţesutul sanguin are următoarele compartimente:

1. Compartimentul tisular central al organelor hematoformatoare. La

nivelul lor se formează elementele figurate ale sângelui;

2. Compartimentul circulant – sângele;

3. Compartimentul tisular propriu – totalitatea celulelor sanguine

mature prezente în ţesuturi și organe.
1. Volemia
Volemia reprezintă volumul total de sânge.
Valoarea normală a volemiei la un adult de 55-70 kg este de 5-5,6
litri şi cuprinde:
- volumul plasmatic 3,5 litri (55 %);
- volumul globular 1,5-2 litri (45 %) – hematocrit (Ht) cu valori
normale la adult 46,5 % la bărbaţi şi 42 % la femei.
Volemia reprezintă 6,9-7,4 % din greutatea corporală.
Valorile normale ale volemiei depind de:
- starea fiziologică a organismului (sarcină, digestie, efort fizic);
- vârstă;
- sex (la bărbaţi cu 10 % mai mare decât la femei).
În condiţii fiziologice şi de repaus în sectorul circulant se află 2/3 din
volemie.
1/3 din volumul sanguin total stagnează în compartimentele
sectorului venos formând volumul sanguin de rezervă.
Principalele teritorii în care se găsesc rezervele sanguine sunt:
ficatul, splina şi plexurile venoase subpapilare.
Volemia
Modificările volemiei pot interesa atât componenta plasmatică cât şi
pe cea globulară.
Variaţiile pot fi fiziologice sau patologice.
Volemia normală – normovolemie.
Volemia scăzută – hipovolemie.
Volemia crescută – hipervolemie.
Hipervolemia:
- prin creşterea volumului globular (policitemia esenţială);
- prin creşterea volumului plasmatic (ciroză hepatică);
- prin creşterea ambelor volume (leucemia).
Hipovolemia:
- prin scăderea volumului plasmatic (vărsături, diaree severă,
arsuri);
- prin scăderea volumului globular - numărului de hematii
(anemii);
- prin scăderea ambelor volume (hemoragii).
2. Funcţiile sângelui
Funcţia circulatorie
Prin volumul şi proprietăţile sale fizicochimice, sângele contribuie la
menţinerea şi reglarea presiunii sanguine (tensiuni arteriale).
Funcţia respiratorie
Constă în transportul gazelor respiratorii de la plămâni la ţesuturi
(oxigenul) şi de la ţesuturi la plămâni (bioxidul de carbon).
Funcţia excretorie
Sângele este principalul transportor al cataboliţilor (ureea, acid uric,
amoniac, acid lactic etc.) rezultaţi din metabolismul intermediar glucidic,
lipidic şi proteic, de la nivel tisular la nivel de organe excretoare.
Funcţia nutritivă
Sângele vehiculează principiile alimentare (glucide, lipide, proteine) de la
nivelul organelor de absorbţie la ţesuturi.
Funcţia de menţinere a echilibrului hidroelectrolitic
Una din condiţiile fundamentale ale homeostaziei organismului –
menţinerea echilibrului hidroelectrolitic se realizează cu intervenţia
sângelui.
Funcţiile sângelui
Funcţia de termoreglare
Sângele are rol esenţial în procesele de acumulare şi disipare a energiei
termice precum şi în uniformizarea temperaturii de la organele centrale
(ficat 40oC) la organele periferice (piele 36oC).
Funcţia de apărare
Sângele reprezintă o importantă barieră în calea agresiunii antigenice.
Această funcţie se realizează prin intermediul unor proteine specifice
(anticorpi), precum şi prin intermediul elementelor figurate specializate
(leucocitele).
Funcţia de reglare a principalelor funcţii a organismului
Sângele intervine, prin proprietăţile sale fizicochimice şi prin substanţele
active conţinute, în reglarea funcţiilor circulatorii, digestive, excretorii,
etc.
Asigurarea unităţii organismului
Realizând o cale de legătură directă între sisteme şi ţesuturi, sângele
reprezintă, un mijloc de asigurare a simultaneităţii de acţiune a organelor
şi sistemelor, simultaneitate ce condiţionează adaptarea la condiţiile
mediului ambiant.
3. Proprietăţile sângelui
Culoarea
Sângele are culoarea roşie.
Aceasta se datorează hemoglobinei din hematii.
Sângele recoltat din artere (sânge arterial) este de culoare roşu-
deschis (datorită oxihemoglobinei).
Sângele recoltat din vene (sânge venos) are culoare roşu-închis
(datorită hemoglobinei reduse şi a carbohemoglobinei).
Când cantitatea de hemoglobină din sânge scade, culoarea devine
roşu-palid.
Densitatea
Densitatea (greutatea specifică) a sângelui este dată de
substanţele solvite şi de numărul elementelor figurate.
Sângele este mai greu decât apa.
Densitatea sângelui are valoarea de 1055 g/l.
Plasma sanguină are o densitate de 1025 g/l.
 Proprietăţile sângelui

Vâscozitatea
Valoarea vâscozităţii sângelui este de 4,5 faţă de vâscozitatea
apei, considerată egală cu 1.
Vâscozitatea este proprietatea sângelui de a adera la pereţii
vasculari, determinând curgerea laminară (în straturi) a sângelui prin
vase.
Presiunea osmotică şi presiunea coloidosmotică (oncotică)
Presiunea osmotică a sângelui este dată de concentraţia
substanţelor difuzibile din plasmă şi are valoare medie normală de cca.
287-300 mosm/litru.
Presiunea coloidosmotică (oncotică) este dată de proteinele din
sânge şi are o valoare medie normală de cca. 25-28 mmHg.
Presiunile osmotică şi coloidosmotică au rol în menţinerea
echilibrului hidroelectrolitic al organismului şi realizarea schimburilor
dintre plasmă şi ţesuturi.
Proprietăţile sângelui
Reacţia sângelui
Reacţia sângelui se exprimă în unităţi pH.
pH-ul reprezintă logaritmul cu semn schimbat al concentraţiei
ionilor de hidrogen.
pH-ul sanguin are valoarea cuprinsă între 7,38 – 7,42.
Este menţinut la aceste valori prin mecanisme fizicochimice
(sistemele tampon) şi biologice (activitatea plămânlor, rinichilor etc.).
Temperatura
Temperatura sângelui variază între 35oC (în sângele din vasele
pielii) şi 39o C (în sângele din organele abdominale).
Deplasarea continuă a sângelui prin organism contribuie la
uniformizarea temperaturii corpului şi ajută la transportul căldurii din
viscere spre tegumente, unde are loc eliminarea acesteia prin iradiere.
Sângele, astfel „răcit”, se reîntoarce la organele profunde, unde
se încarcă cu căldură.
4. Componentele sângelui - Hematiile
Particularităţi morfofuncţionale ale hematiilor

Hematiile (eritrocitele sau globulele roşii) circulante sunt celule

anucleate, cu rol în transportul gazelor respiratorii.
Culoarea hematiilor este roşu-deschis datorită oxihemoglobinei din
sângele arterial şi roşu-închis datorită carbohemoglobinei şi
hemoglobinei reduse din sângele venos.
Numărul de hematii la bărbat este de 4.600.000 – 5.900.000/mm3, iar
la femeie este de 4.200.000 – 5.400.000/mm3.
Creşterea numărului de hematii poate fi:
- fiziologică (mai mare la bărbaţi faţă de femei, la altitudine, efort
fizic, emoţii), datorită hemoconcentraţiei;
- patologică (insuficienţă cardiacă, TBC pulmonar etc).
Scăderea numărului de hematii poate fi:
- fiziologică (datorită ingestiei exagerate de apă – hemodiluţie,
hiperbarism);
- patologică (hemoragii, icter hemolitic, anemii).
Componentele sângelui - Hematiile

Hematia conţine:
- apă (60%);
- rezidiuu uscat: hemoglobină (34%), lipide (0,7%), proteine (10%),
glucide (0,5%) şi săruri minerale.
Hemoglobina (Hb) este principalul compus al hematiei.
Prin rolul său de pigment respirator asigură funcţia de transport a
gazelor respiratorii.
Hemoglobina este o cromoproteină şi are valori de 16 g% la bărbat şi
14,7 g% la femei.
Molecula de hemoglobină este formată din 4 unităţi (4 molecule de
globină).
Fiecare unitate este formată din:
- o grupare prostetică denumită hem;
- o grupare proteică denumită globină.
Globina are două lanţuri alfa, cu câte 141 de aminoacizi şi două
lanţuri beta, cu câte 164 de aminoacizi.
Componentele sângelui - Hematiile
Hemul este format dintr-un atom de fier bivalent (Fe2+) fixat în centrul
unui nucleu tetrapirolic (protoporfirină).
Fiecare atom de Fe2+ leagă câte o moleculă de O2.
Datorită prezenţei fierului (Fe2+) hemul poate lega labil (reversibil)
gazele respiratorii, formând compuşii fiziologici ai hemoglobinei.
Reacţia de fixare a O2 la Hb nu este o oxidare propriu-zisă (deoarece ea
nu duce la creşterea valenţei fierului), ci o reacţie de oxigenare, de legare
reversibilă a unei molecule de oxigen la fierul bivalent.
În urma acestei reacţii reversibile rezultă oxihemoglobina (Hb O 2), care
reprezintă forma principală de transport a O 2 spre ţesuturi.
Atunci când este saturată (oxigenată) complet, o moleculă de Hb poate
transporta 4 molecule de O2.
Reacţia de fixare a CO2 la Hb este tot o reacţie labilă (reversibilă),
rezultând carbohemoglobina (Hb CO2), care reprezintă una din formele de
transport ale CO2 de la ţesuturi la plămâni.
Hb rezultată prin cedarea O2 sau CO2 cu care a fost combinată formează
Componentele sângelui - Hematiile

Hematopoieza şi hemoliza fiziologică

Totalitatea celulelor eritropoietice şi a eritrocitelor adulte formează

un sistem numit eritron care este specializat în producerea şi utilizarea
pigmentului respirator (hemoglobina).
Hematiile circulante reprezintă doar o etapă din viaţa acestor
elemente.
Din momentul pătrunderii în circulaţie şi până la dispariţia lor trec
cca. 120 de zile (durata medie de viaţă a hematiilor).
Deşi trăiesc relativ puţină vreme, numărul lor rămâne constant.
Există un echilibru între procesul de distrugere şi procesul de
formare de noi hematii.
Componentele sângelui - Hematiile
Hematopoieza şi hemoliza fiziologică
Sediul eritropoiezei (hematopoieza) este în măduva roşie
(hematogenă) din oase.

Hematopoieza
Componentele sângelui - Hematiile
Sediul distrugerii hematiilor (hemoliza fiziologică) se află în sistemul
monocitomacrofagic din splină („cimitirul hematiilor”), ficat, circulaţie
generală.

Hemoliza fiziologică
Componentele sângelui - Hematiile
Grupele de sânge. Transfuzia
Hematiile umane prezintă două tipuri de polizaharide cu proprietăţi
antigenice, denumite aglutinogene A şi B şi două tipuri de anticorpi
plasmatici specifici omologi denumiţi aglutinine α şi β.
Antigenele hematice şi anticorpii plasmatici din sângele fiecărui
individ sunt determinaţi genetic, astfel încât, la acelaşi individ nu pot
coexista simultan aglutinogenul şi aglutinina specifică omoloagă.
Prin excludere reciprocă a aglutinogenului şi a aglitininei omoloage
oamenii se împart după sistemul ABO în 4 grupe sanguine.
Grupa I (O), întâlnită la 47% din populaţie, nu conţine aglutinogenul
A şi B, dar conţine aglutininele α şi β.
Grupa II (A), întâlnită la 41% din populaţie, conţine aglutinogenul A
şi aglutinina β.
Grupa III (B), întâlnită la 9% din populaţie, conţine aglutinogenul B
şi aglutinina α.
Grupa IV (AB), întâlnită la 9% din populaţie conţine aglutinogenul A
şi B şi nu conţine aglutininele α şi β
Componentele sângelui - Hematiile

Grupele sanguine AB0 şi compatibilitatea

Componentele sângelui - Hematiile
Dacă aglutinogenul hematic din sângele donatorului în cazul unei
transfuzii se întâlneşte cu aglutinina omoloagă din sângele primitorului
se produce aglutinarea intravasculară a hematiilor, urmată de hemoliză.
Cunoaşterea apartenenţei la una din grupele sanguine are mare
importanţă în stabilirea compatibilităţii transfuzionale.
Grupa O poate dona la toate grupele (donator universal), dar nu poate
primi decât de la grupa O.
Grupa AB poate dona numai la grupa AB însă poate primi de la toate
grupele (primitor universal).
S-a constatat că 85% din populaţie mai prezintă pe hematii încă un
antigen denumit Rh.
Antigenul hematic Rh se moşteneşte exclusiv de la tată.
Anticorpii anti-Rh (aglutininele) nu sunt determinate genetic.
Ei apar în cursul vieţii la subiecţii Rh-negativ în urma unor transfuzii
repetate cu sânge Rh-pozitiv.
Componentele sângelui – Leucocitele
Particularităţi morfofuncţionale ale leucocitelor
Leucocitele (globulele albe) se formează în meduva hematogenă.

hemocitoblast
mieloblast monoblast
limfoblast

progranulocit

limfocit monocit

bazofil
eozinofil neutrofil

granulocite agranulocite
leucocite
Limfopoeza
Componentele sângelui – Leucocitele
Sunt celule nucleate circulante implicate în apărarea organismului, se
găsesc în sânge şi limfă.
Numărul leucocitelor este de 3.000 – 11.000/mm3.
Creşterea numărului de leucocite (leucocitoza) poate fi:
- fiziologică (efort fizic, frig, emoţii, sarcină);
- patologică (stări infecţioase, leucemii, hemoragii, diabet etc).
Scăderea numărului de leucocite (leucopenie) poate fi:
- fiziologică apare la persoanele vârstnice;
- patologică (boli infecţioase, aplazii medulare, stres emoţional).
Clasificarea morfofuncţională a tipurilor de leucocite poartă numele de
formulă leucocitară.
După aspectul nucleului, leucocitele se clasifică în:
1) mononucleare (agranulocite) 32,5% din totalul leucocitelor, din
care 25,5% limfocite şi 7% monocite;
2) polinucleare (granulocite) 67,5% din totalul leucocitelor, din care
65% neutrofile, 2% eozinofile, 0,5% bazofile.
Componentele sângelui – Leucocitele
Leucocitele au rol în apărarea organismului faţă de viruşi, bacterii şi
substanţe străine invadante.
Fiecare tip de leucocite are rolurile sale specifice:
1) Neutrofilele se deplasează rapid, putând pătrunde în toate ţesuturile.
Ele traversează peretele capilarelor emiţând nişte prelungiri numite
pseudopode, procesul purtând numele de diapedeză.
Neutrofilele înglobează şi distrug corpii străini proces numit
fagocitoză.
2) Eozinofilele au rol într-un anumit tip de reacţii alergice (astm bronşic,
urticarie, rinită alergică).
3) Bazofilele au rol în unele tipuri de reacţii alergice şi în inflamaţii
cronice.
4) Monocitele au rol în apărarea nespecifică.
Componentele sângelui – Leucocitele
5) Limfocitele sunt leucocitele cu poziţie centrală în sistemul de
apărare al organismului numit şi sistem imunitar.
Imunitatea reprezintă ansamblul mecanismelor de apărare al
organismelor.
Ea se bazează pe recunoaşterea de către limfocite a unei substanţe
străine numită non-self sau antigen non-self şi declanşarea răspunsului
imun.
Limfocitele sunt de două feluri:
- limfocitul T se formează în timus şi este responsabil de
realizarea răspunsul imun celular;
- limfocitul B realizează răspunsul imun umoral şi este o sinteză
de imunoglobuline specifice numite şi anticorpi specifici pentru fiecare
tip de antigen non-self cu care organismul a venit în contact.
Componentele sângelui – Leucocitele
Limfocitele au rol de efectori în funcţia de apărare a organismului
împotriva agenţilor biologici (antigenici).
Antigenele pătrunse în ţesuturi sau în circulaţie pot fi: microorganisme,
virusuri, celule străine, proteine străine sau ţesuturi şi proteine proprii, care
au suferit mutaţii sau distrugeri parţiale.
Mijloacele de apărare a organismului împotriva agresorilor biologici au
mare specificitate.
În funcţie de specificitatea mijloacelor faţă de un anumit antigen, se
cunosc două sisteme de apărare imunitară, specifică şi nespecifică.
Imunitatea specifică
Imunitatea este suma tuturor mecanismelor de apărare naturală ce
protejează individul de agresiunea microorganismelor invazive.
Imunitatea înăscută nu este dependentă de o recunoaştere specifică a
structurilor străine.
Imunitatea dobândită sau răspunsul imun specific este iniţiată de
expunerea sau contactul cu un antigen.
Componentele sângelui – Leucocitele
Răspunsul imun specific este mediat prin două mecanisme: umoral şi
celular.
Imunitatea umorală implică funcţia limfocitelor B, iar imunitatea
celulară implică funcţia limfocitelor T.
Răspunsul imun specific declanşat de pătrunderea în organism a unor
antigene, este caracterizat prin apariţia de anticorpi (proteine specifice)
ce reprezintă produsul final de secreţie al limfocitelor B şi T.
Anticorpii sunt receptori ai sistemului imun care recunosc şi leagă
specific anumite structuri moleculare (antigene).
Antigenele au două proprietăţi:
1) imunogenitatea (capacitatea unei substanţe de a induce un
răspuns imun specific prin formarea de anticorpi şi/sau de limfocite
imune);
2) antigenitatea (proprietatea unei substanţe de a reacţiona
specific cu anticorpii sau limfocitele pe care le generează).
Anticorpii (imunoglobulinele) sunt glicoproteine prezente în fracţia
gama-globulinică a serului.
Componentele sângelui – Leucocitele
Imunitatea nespecifică
Sistemul imun nespecific are următoarele componente:
Barierele mecanice împiedică ataşarea şi penetrarea agenţilor
infecţioşi. Sunt reprezentate de pielea intactă şi mucusul suprafeţelor
mucoase.
Colonizarea şi dezvoltarea bacteriilor este prevenită de acţiunea
substanţelor din produşii de secreţie (acizii organici din secreţia
glandelor sebacee, acidul clorhidric din stomac, enzimele din salivă).
Factorii fiziologici ce contribuie la imunitatea nespecifică sunt:
temperatura corpului, presiunea oxigenului şi balanţa hormonală.
Fagocitoza reprezintă mecanismul central în imunitatea înăscută şi
ea poate avea loc în mod direct, în urma legării nespecifice a barierei de
pe suprafaţa celulară sau poate fi amplificată şi facilitată în urma
opsonizării microorganismelor.
Opsoninele sunt substanţe prezente în plasmă şi ser (proteina C
reactivă, sistemul complement, anticorpii).
Componentele sângelui – Trombocitele

Particularităţi morfofuncţionale ale trombocitelor

Trombocitele (plachetele sanguine) sunt fragmente celulare cu rol
în hemostază.
Trombocitele se formează în măduva hematogenă din oase.

Trombocitopoeza
Componentele sângelui – Trombocitele

Numărul de trombocite este de 170.000 – 360.000/mm3 la bărbaţi şi

180.000 – 400.000/mm3 la femei.
Din numărul total 1/3 sunt depozitate în splină şi 2/3 se află în
circulaţie.
Durata de viaţă este de 8 zile după care sunt distruse în ficat şi splină.
Trombocitele conţin 1,9% glucide, 12% proteine şi 3% lipide.
Scăderea numărului de trombocite sub 150.000/mm3 poartă numele
de trombopenii şi produce tulburări de coagulare.
Creşterea numărului de trombocite peste 500.000/mm3 poartă numele
de trombocitoză şi produce fenomene de hipercoagulabilitate.
Componentele sângelui – Trombocitele
Hemostaza fiziologică
Hemostaza reprezintă totalitatea mecanismelor prin care organismul
se apără împotriva hemoragiilor.
Hemostaza fiziologică este eficace în hemoragiile din vasele mici şi
capilare.
În cazul celorlalte hemoragii hemostaza se face medicamentos şi/sau
chirurgical.
Hemostaza fiziologică, spontană se desfăşoară în 4 timpi:
1) timpul parietal, reprezintă ansamblul fenomenelor prin care
lumenul vasului lezat se micşorează (vasoconstricţie). Vasoconstricţia se
produce atât reflex, cât şi sub acţiunea serotoninei, reducând sau chiar
oprind momentan hemoragia;
2) timpul trombocitar, reprezintă formarea trombusului alb care
închide lumenul vascular deja contractat.
Trombusul alb se formează prin: aderarea trombocitelor de pe
peretele vascular lezat; agregarea şi metamorfoza vâscoasă a acestora,
ducând la oprirea hemoragiei 2 – 4 min;
Componentele sângelui – Trombocitele
3) timpul plasmatic, reprezintă ansamblul
fenomenelor de coagulare ce se desfăşoară în decurs
de 3 – 5 min. de la producerea leziunii vasculare.
Rezultă trombusul de fibrină, care se retractă
ulterior, asigurând închiderea de durată a vasului, ca
urmare a transformării fibrinogenului în fibrină sub
influenţa trombinei;
4) hemostaza definitivă, apare după 7 zile când
trombusul de fibrină este distrus prin procesul de
fibrinoliză.
Spaţiile formate sunt imediat ocupate de
fibroblaşti, care secretă colagen, determinând
fibroza şi închiderea definitivă a vasului lezat.
Componentele sângelui – Trombocitele
Coagularea sângelui
Principalul fenomen din timpul plasmatic al hemostazei îl reprezintă
coagularea sângelui.
Coagularea este un proces enzimatic complex prin care fibrinogenul solubil
din plasmă se transformă într-o reţea de fibrină insolubilă în ochiurile căreia se
fixează elementele figurate ale sângelui.
Procesul de coagulare este posibil datorită echilibrului ce se stabileşte între
acţiunea factorilor activatori (procoagulanţi) şi inhibitori (anticoagulanţi).
Coagularea sângelui se desfăşoară în trei faze:
1) faza I – formarea tromboplastinei are loc pe două căi (extrinsecă şi
intrinsecă) şi durează cel mai mult, 4 – 8 min.;
2) faza a II-a – formarea trombinei durează 10 sec. Tromboplastina
transformă protrombina în trombină;
3) faza a III-a – formarea fibrinei durează 1 – 2 sec. Trombina desface,
din fibrinogen, nişte monomeri de fibrină, care polimerizează spontan,
alcătuind reţeaua de fibrină, ce devine insolubilă sub acţiunea F.XIII.
În ochiurile reţelei de fibrină se fixează elementele figurate şi sângerarea se
opreşte.
Componentele sângelui – Trombocitele

Coagularea sângelui
Componentele sângelui – Plasma sanguina
După îndepărtarea elementelor figurate ale sângelui, rămâne un
lichid vâscos, gălbui, numit plasmă.
Plasma reprezintă 55% din volumul sângelui.
Volumul plasmatic reprezintă cca 4 – 5% din greutatea corporală (41
ml/kg corp).
Un adult de 70 kg va avea o cantitate de plasmă de cca. 3.000 –
3.500 ml.

Plasma conţine:
- 90% apă;
- 10% reziduu uscat,
constituit din substanţe
organice şi anorganice. Celulele albe
si trombocitele

hematiile
Componentele sângelui – Plasma sanguina
Substanţele organice
Reprezintă 9% din reziduul uscat şi sunt constituite din:
- Substanţe azotate proteice (proteinele plasmatice) 8%
reprezentate de:
albumine 4,5 g%;
globuline 3 g%;
fibrinogen 0,2-0,4 g%.
- Substanţele azotate neproteice reprezentate de:
uree 0,20 – 0,30 mg%;
acid uric 2-5 mg%;
creatina şi creatinina 0,8 – 2 mg%;
amoniac (10 mg%).
Alte substanţe organice plasmatice sunt reprezentate de:
corpii cetonici (1,5 – 6 mg% ml);
pigmenţii biliari (bilirubina indirectă sau prehepatică,
reprezentând 4/5 din totalul bilirubinemiei);
urobilinogenii (0 – 0,5 mg%).
Componentele sângelui – Plasma sanguina

Substanţele organice neazotate sunt reprezentate de:

- lipide totale 600-700 mg% alcătuite din:

- fosfolipide (35%);
- gliceride, mai ales trigliceride (10 – 25%);
- colesterol liber (7,5%) şi esterificat (30,1%);
- acizii graşi (2,5%);
- glucoză 80-120 mg%;
- acid lactic 9 – 20 mg%;
- acid piruvic 1 mg%.
Componentele sângelui – Plasma sanguina
Substanţele anorganice
Reprezintă 1% din reziduul uscat al plasmei şi sunt constituite din:
cloruri, sulfaţi, fosfaţi de Na, K, Ca, Mg, Fe, Cu etc.
Unele dintre ele se găsesc în concentraţii mari (sodiu), altele în
cantităţi extrem de reduse, ceea ce a făcut să fie denumite oligoelemente
(iodul, florul, zincul, cobaltul etc.).
Cele mai multe substanţe anorganice plasmatice se găsesc sub formă
disociată în particule cu încărcătură electrică:
- pozitivă (cationi)
- negativă (anioni)
Concentraţia plasmatică a electroliţilor este de 310 mEq/l, (suma
anionilor fiind egală cu cea a cationilor).
Cationi:
Na+ (0,3g%), K+ (20mg%), Ca2+ (9-11 mg%), Mg2+(2 mg%), Fe2+
(100 mg%), Cu2+ (120 mg%).
Anioni:
Cl- (0,3 g%), I- (10g%).