ANATOMIA SI FIZIOLOGIA SANGELUI

1.1.PROPRIETATILE SANGELUI
Sangele este un lichid vital existent in corpul oamenilor precum si in
cel al animalelor, care hraneste toate organele si tesuturile corpului si
elimina substanțele nefolositoare sau reziduale din organism,de aici si
denumirea de "raul vietii". Sangele împreuna cu limfa si lichidul interstițial
formeaza mediul intern al organismului.El se caracterizeaza prin culoarea
rosie,mirosul sau specific prin gustul sau sarat,printr-o slaba reactie (Ph)
alcalina, 727s1813h este vascos si iriga toate organele si țesuturile.
Greutatea specifica (densitatea) a sangelui este la femei de 1057 iar
la barbati de 1061. Densitatea separata a masei globulare este de 1097,iar a
plasmei de 1027.La nou-nascut valorile sunt ceva mai crescute decat la
adult.Componentele sîngelui cu importanța cea mai mare in determinarea
valorii densitații sunt elementele figurate, eritrocitele in special, proteinele
plasmatice si apa.
Variațiile fiziologice determinate de sex si varsta (densitate mai mai
mare la nou nascut si la barbat)se datoresc deci unui numar mai mare de
globule rosii.
Cresteri ale densitatii peste valorile normale se intîlnesc fiziologic la
altitudine,in efort(datorita splenocontractiei), deshidratari prin transpirație
,iar patologic, în diaree, voma, poliglobulii primare sau secundare si soc.
Scaderi fiziologice ale densitatii sîngelui se semnalizeaza la gravide, dupa
ingerari masive de lichide, iar patologice in anemii in
hemoragii.
Vîscozitatea (in raport cu apa)variaza in mod normal între 3,5 si
5,4.Vîscozitatea determina scurgerea laminara(in straturi)a sîngelui prin
vase,cresterea vascozitatii peste anumite valori este un factor de îngreunare a
circulației.Variațiile greutații specifice și a vascozitați sunt determinate de
variația numarului de elemente figurate.Factorii care determina vîscozitatea
sîngelui sunt:hematocritul(dependent de elemente figurate)si proteine
plasmatice (in primul rînd fibrinogenul si imunoglobulinele Ig G si Ig M).
Vîscozitatea sîngelui variaza in funcție de o serie de parametrii fizici :
- temperatura ; vîscozitatea variaza invers proportional cu temperatura ; ca
urmare vîscozitatea sîngelui in teritoriul cutanat expus la rece este mai mare
decît in vasele profunde ; simpla scufundare a bratului in apa la 4 grade
Celsius crește valorile vîscozitații regionale de trei ori ; creșterea
temperaturii, dimpotriva, determina scaderea vîscozitații sîngelui ;
- viteza de curgere a sîngelui - in condițiile vitezelor mari eritrocitele se
dispun in lungul axului central al sensului de curgere si forța de frecare
interna este minimala.Odata cu scaderea vitezei,tendința eritrocitelor de a
ocupa axul curentului diminua,iar curgerea elementelor figurante
în ' suspensie' permite numeroase coliziuni intercelulare care cresc frecarea
interna deci,vaîcozitatea ;
- diametrul vascular - îscozitatea relativa a sîngelui scade proporțional cu
raza în vasele cu calibru mai mic de 300 ; scaderi ale vîscozitații determina
scaderi ale presiunii arteriale. In utilizarea de substituenți artificiali ai
plasmei pentru refacerea volemiei și a presiunii arteriale, asigurarea unei
vîscozitati normale a substituienților perfuzați este o condiție obligatorie.
Volumul sanguin (volemia) cantitatea de sînge din organism
reprezinta 7% din greutatea corpului. Aceasta înseamna circa 5 litri de sînge
pentru un individ de 70 Kg.
Volemia variaza în condiții fiziologice, în funcție de sex (este mai
mare la barbați), vîrsta (scade cu înaintarea în vîrsta) , mediul
geografic (este mai mare la locuitorii podisurilor inalte). Volumul normal de
sînge din corp se numește normovolemie și organismul sanatos are
mecanisme specifice pentru menținerea ei. In unele stari patologice volumul
total al sîngelui se schimba : scade (hipovolemie) ca în cazuri de hemoragie ,
în diferite forme de anemii, în mixedem etc ; sau crește (hipervolemie) ca în
hipertiroidism, leucemie etc. In repaus o parte din masa sangvina a corpului
stagneaza în teritorii venoase și capilarele din ficat, splina și țesutul
subcutanat . Acesta este volumul sangvin stagnant sau de rezerva, în
cantitate de 2 litri. Restul de 3 litri îl reprezinta volumul circulant. Raportul
dintre volumul circulant și volumul stagnant nu este fix, ci variaza în funcție
de condițiile de existența. In cursul efortului fizic sau termoreglator are loc
mobilizarea sîngelui de rezerva, crescînd volumul circulant. Mentinerea
volumului saqnvin în limite constante, în ciuda ingerari unor cantitați
variabile de lichide, presupune existența unor mecanisme de reglare.
Reglarea se face diferit pentru volumul plasmatic și pentru cel globular.
Reglarea volumului plasmatic. In reglarea volumului plasmatic
intervin mecanisme reflexe și umorale, care influențiaza atît procesele de
filtrare și reabsorbție capilara, cît și cele de excreție renala.
-mecanisme reflexe ; receptorii de volum(voloreceptorii) care inițiaza astfel
de reflexe sunt situați, în parte, în atriu stang. Distensia atriului de catre
volumul sangvin marit , determina stimularea receptorilor și o reducere
reflexa a secreției de ADH din hipotalamus, cu eliminarea excesiva a apei
prin rinichi și restabilirea volumului plasmatic. Volumul sangvin marit
determina o anumita creștere a debitului cardiac și presiunii arteriale.
Presiunea arteriala mai ridicata excita baroreceprtorii și provoaca un raspuns
reflex similar cu cel inițiat de stimularea voloreceptorilor. Reflexele
declanșate de voloreceptori , de obicei , readuc volumul sangvin la normal
intr-o ora. Voloreceptorii însa se adapteaza complet la 1-3 zile de la
instalarea modificari de volum și nu mai transmit semnale corectoare. De
aici reiese ca receptorii pentru volum au importanța în restabilirea volumului
sangvin în primele ore sau zile.
-mecanismele umorale. Pastrarea între limitele fiziologice a volumului
plasmatic se face și prin intervenția hormonilor ADH, aldosteron, factorului
natriuretic atrial ,precum și a proteinelor plasmatice.
Reglarea volumului globular. Volumul globular crește sau se reduce
în funcție de gradul de oxigenare a țesuturilor. Hipoxia (scaderea aportului
de oxigen la nivelul țesuturilor) determina creșterea volumului globular.
Scaderea volumului globular are loc cînd nevoile în oxigen ale țesuturilor
diminua , cum se întampla in hipotiroidism. Ori de cîte ori volumul globular
scade , are loc o creștere a volumului plasmatic, care reface volumul
sangvin.
Reacția sîngelui - conditii fiziologice pH plasmatic fiind între 7,35-
7,40. Constanta de cea mai mare importanta pentru activitatea unor sisteme
enzimatice reactia sanguina este mentinuta în limite normale prin mecanisme
complexe fizicochimice si fiziologice.
Culoarea rosie a sîngelui se datoreaza hemoglobinei din eritrocite.
Culorea sîngelui poate varia în condiții fiziologice sau patologice. Sîngele
recoltat din artere (sînge arterial) este de culoare roșu deschis(datorita
oxihemoglobinei) iar sîngele recoltat din vene (sange venos) are culoare roșu
închis (datorita hemoglobinei reduse)
Presiunea osmotica - în orice soluție , apare o presiune statica
suplimentara ce poate fi pusa în evidența separînd , printr-o membrana
semipermeabila , solventul de soluția respectiva. Membrana semipermeabila
permite trecerea solventului prin membrana spre compartimentul ocupat de
soluția respectiva.
Presiunea osmotica are rol important în schimburile de substanțe
dintre capilare si țesuturi. Masurarea presiunii osmotice se face cu
osmometrul: un vas de sticla prevazut la o extremitate cu un tub capilar iar la
cealalta extremitate cu o membrana semipermeabila ce permite trecerea apei
și împiedica trecerea sarurilor. In osmometru se introduce plasma, iar
aparatul se scufunda în apa distilata. Apa este atrasa în osmometru și urca pe
tubul capilar proporțional cu presiunea osmotica. Presiunea osmotica
reprezinta presiunea ce poate opri expansiunea lichidului, fiind egala în
plasma cu 6,7 atmosfere, adica cu 5300mm/Hg.
Presiunea osmotica a sîngelui masoara 300 miliosmoli pe litru. Doua
soluții cu aceeași presiune osmotica sunt izoosmotice. O soluție ce are
presiunea osmotica mai mare decît o soluție cu care se compara, este
considerata hiperosmotica, iar cînd are o presiune osmotica mai mica,
hipoosmotica.
Toate compartimentele lichidiene ale organismului au aceeași presine
osmotica. O soluție izotonica are presiunea osmotica egala cu a lichedelor
organismului. Cînd presiunea osmotica depașește pe cea a lichidelor
organismului se socotește drept hipertonica. Soluția hipotonica, se
caracterizeaza printr-o presiune osmotica inferioara lichidelor
organismelor. Celule organismului sunt adevarate osmometre datorita
faptului ca membrana lor este semipermeabila. Cînd presiunea osmotica
crește sunt stimulați osmoreceptorii din hipotalamulul anterior și se
declanșeaza secreția de ADH care reține apa și restabilește presiunea.
Presiunea coloidosmotica - este atribuita prezenței în sînge a
substanțelor macromoleculare (proteine) . Proteinele plasmatice contribuie la
presiunea osmotica abia cu 25mm/Hg. Valoarea scazuta a presiunii
coloidosmotice se explica prin dimensiunile foarte mari ale proteinelor
(greutatea moleculara a unor fractiuni este peste 1milion) și numarul redus
de particole.
Presiunea coloidosmotica joaca rol important în procesul de schimb
capilar. In zona ansei arteriale a capilarului, presiunea hidrostatica împinge
apa cu substanțele micromoleculare în interstițiu cu 35mm/Hg iar presiunea
coloidosmotica de numai 25mm/Hg tinde sa rețina apa și substanțele
micromoleculare în vase. Presiunea hidrostatica fiind predominanta, apa și
micromoleculele trec în interstiții, proces numit ''transudare''. In capilarul
venos presiunea coloidosmotica ramîne de 25mmHg, pe cînd presiunea
hidrostatica scade la 15mm/Hg, ceea ce face ca apa din lichidul interstițial sa
fie resorbita în capilare (edemele apar cînd proteinemia scade sub 5,5g%).
Proprietațile de aparare ale sîngelui
Imunitatea
Prin componentele sale, sîngele indeplinește un rol foarte important și
în apararea organismului contra microorganismelor producatoare de boli.
Datorita acțiunii sîngelui , organismul are o rezistența care impiedica
îmbolnavirea. Aceasta stare de rezistența a organismului fața de acțiunea de
infecție a microorganismelor patogene se numește imunitate, iar ramura
biologiei care studiaza imunitatea se numește imunologie. Un
microorganism patogen (bacterie ,virus) produce toxine care au acțiune
nociva asupra organismului. Pentru a impiedica aceasta acțiune nociva, și, în
consecința, îmbolnavirea ,organismul trebuie sa actioneze atît asupra
microorganismului, cît și asupra toxinelor produse de el. La aceasta acțiune a
organismului contribuie leucocitele si anticorpii. Substanța eliberata de
microorganism exercita o actiune de atracție asupra fagocitelor ; acestea
parasesc vasele sanguine și se apropie de punctul de intrare a
microorganismului. Mișcarea fagocitelor catre microorganism constituie un
chemotactism pozitiv. Apoi fagocitele ingera și digera microorganismul.
Daca fagocitele reușesc sa distruga microorganismele intrate în corp,
imbolnavirea nu se produce. Sunt însa cazuri în care numarul
microorganismelor invadatoare fiind mare, acestea reușesc sa omoare multe
leucocite ; leucocitele moarte formeaza puroiul care este , in cele din urma,
îndepartat tot prin actiunea fagocitelor. Daca fagocitele nu vor reuși sa
distruga microorganismele invadatoare, se va declanșa boala.
Patrunzînd in corpul omenesc, microorganismele se comporta ca antigene.In
general, se numesc antigene acele corpuri care, intrînd in organism, îl fac sa
produca substanțe numite anticorpi, care intra în reacție cu antigenele care
le-au determinat, sau cu unele derivate ale acestora.
Anticorpii sunt subsanțe proteice care apar in plasma numai în
prezența unui antigen și au acțiune specifica, adica acționeaza numai asupra
antigenului care le-a provocat apariția. Ei se formeaza în sistemul
reticulohistiocitar și în țesutul limfatic. La baza compoziției chimice a
anticorpilor stau globulinele plasmatice. Dupa cum acționeaza , anticorpii se
grupeaza:
- aglutinine care împiedica raspîndirea în tot corpul a microorganismelor ;
- lizine, care distrug microorganismele;
- precipitine, care precipita substanțele proteice straine;
- antitoxine, care neutralizeaza toxinele produse de microorganisme;
- opsonine, care sensibilizeaza microorganismele fața de acțiunea
fagocitelor.
Fagocitele și anticorpii joaca rolul principal în asigurarea imunitații.
Acțiunea lor nu se desfașoara izolat : anticorpii pregatesc stimuleaza, intr-o
mare masura, acțiunea fagocitelor, prin sensibilizarea și slabirea
microorganismului, facînd, în felul acesta, ca el sa fie mult mai ușor distrus
de fagocite. Intre fagocite și anticorpi exista deosebiri care privesc felul cum
își desfașoara acțiunea.
Fagocitele pot incorpora orice particula straina care a patruns în corp
sau chiar particule care au patruns în corp (fragment de celule) ; ele au o
acțiune nespecifica , pe cînd acțiunea anticorpilor este strict specifica, cum s-
a aratat mai sus. Pe langa fagocite și anticorpi, intervin în asigurarea
imunitații numeroase alte dispozitive, dintre care merita sa amintim,
dispozitivele de bariera, cum sunt tegumentul cu anexele lui și diferite
mucoase. Acestea au un rol foarte important în impiedicarea intrarii
microorganismelor, daca sunt intacte; fiecare leziune a lor reprezinta o
poarta de intrare a microorganismelor în corp. Si unele organe interne
aparțin dispozitivelor de bariera ; așa este ficatul, cu rol foarte important în
apararea organismului. Toate aceste dispozitive de aparare funcționeaza
coordonat și se gasesc sub controlul sistemului nervos central și în special al
scoarței cerebrale. Imunitatea poate prezenta aspecte foarte variate, în
general ea putînd fi naturala sau artificiala
IMUNITATEA NATURALA -este nereceptivitatea oganismului fața
de anumite boli , fara nici un fel de intervenție artificiala. Ea se poate
prezenta sub doua forme: imunitate naturala innascuta și imunitatea naturala
dobandita.
Imunitatea naturala innascuta se manifesta chiar din momentul
nașterii. La nou-nascut , în primele saptamîni de viata , imunitatea este
realizata prin acțiunea anticorpilor care s- au format în corpul mamei și au
trecut, prin placenta , în sîngele fatului. Mai tîrziu se declanșeaza
mecanismul propriu de formare a anticorpilor. Imunitatea naturala innascuta
se manifesta foarte diferit la organisme diferite ; de aceea receptivitatea fața
de un anumit microorganism patogen este și ea diferita, dupa indivizi. Așa se
explica de ce unii oameni se imbolnavesc de o anumita boala , iar alții
nu.
Imunitatea naturala dobandita este imunitatea pe care organismul
nu o are în momentul nașterii, dar o capata dupa ce a suferit o infectare
naturala cu un anumit microorganism patogen, adica , dupa ce a suferit de o
anumita boala infecțioasa, organismul devine imun , nereceptiv pentru
microorganismul care a produs aceasta boala. In acest caz, in timpul infectiei
, sub acțiunea microorganismului patogen , se declanseaza mecanismele de
aparare care previn o noua infecție. Imunitatea naturala dobandita sau
imunitatea prin imbolnavire nu se manifesta pentru toate bolile infecțioase,
iar durata ei este variabila, depinzînd de caracterele individuale și de natura
bolii. Sunt cazuri cînd, pentru aceeași boala infectioasa , imunitatea
dobîndita , se manifesta la unii indivizi (la care boala nu recidiveaza pentru
toate bolile infectioase, iar durata ei este variabila, depinzînd de caracterele
individuale și de natura bolii. Sunt cazuri cînd, pentru aceeasi boala
infecțioasa , imunitatea dobîndita , se manifesta la unii indivizi (la care boala
nu recidiveaza) și nu se manifesta la alți indivizi (la care boala recidiveaza ,
chiar de mai multe ori) ; tot astfel unele boli infecțioase, cum este scarlatina,
dau imunitate dobîndita, pe cand altele, cum este gripa, nu dau imunitate
dobîndita și de aceea recidiveaza.
IMUNITATEA ARTIFICIALA- este imunitatea care se realizeaza in
mod artificial ,adica prin tratament medical.Dupa mecanismul prin care se
realizeaza ea poate fi: imunitate activa și imunitate pasiva.
Imunitatea activa este imunitatea în care organismul îsi produce singur
mijloacele specifice de aparare , anticorpii, sub influența unui preparat
introdus în mod artificial. Introducerea acestui preparat în corp se numește
vaccinare sau imunizare activa. Preparatele folosite în acest scop pot fi:
vaccinul și anatoxina.
Vaccinul este un preparat format dintr-o cultura de microorganisme
patogene, care introdus in corp funționeaza ca antigen și provoaca formarea
anticorpilor specifici. Microorganismele pot fi omorîte sau slabite. Prin
omorîrea sau slabirea, microorganismele și-au pierdut virulența, adica
puterea de a produce toxina, și deci nu pot provoca starea de boala, dar îsi
pastreaza proprietațile antigenice și stimuleaza organismul la formarea
anticorpilor. Omorîrea sau atenuarea microorganismelor se poate face prin
acțiunea unor agenți fizici (caldura, radiații ultraviolete)
chimici(formol,alcool) sau biologic (bila,tesut nervos numita și toxoid este o
toxina care și-a pierdut toxicitatea, dar și-a pastrat proprietatea de antigen;
ea se prepara prin supunerea toxinelor la acțiunea unei substanțe chimice.
Vaccinul și anatoxina funcționeaza ca antigene și stimuleaza organismul în
producerea anticorpilor, dar în același timp, sunt stimulate și celelalte
mecanisme care contribuie la asigurarea rezistenței organismului împotriva
agenților patogeni. Vaccinarea este un mijloc de prevenire a îmbolnavirii
organismlui și dau acestuia o imunitate de durata (în unele cazuri de cîțiva
ani)
Imunitatea pasiva este imunitatea care se obține prin introducerea în
corp a anticorpilor specifici gata formatați ; în acest caz organismul nu
folosește mijloacele specifice proprii, este pasiv. Pentru obținerea acestei
forme de imunitate se folosește serul imun. Daca în corpul omului au patruns
sau au fost introduse microorganisme patogene, în plasma apar anticorpi
specifici. Serul care contine anticorpi se numește ser imun și poate fi folosit
pentru vindecarea unei boli prin obținerea imunitații pasive. Serul imun se
poate obține din sîngele oamenilor care au fost bolnavi de boli contagioase
sau din sîngele unor mamifere (cal,iepure) care au fost infectate special ;
serurile obținute din sîngele omului se numesc seruri omologe, iar cele
obținute din sîngele mamiferelor se numesc seruri eterologe. Dupa acțiunea
pe care o au, serurile pot fi : seruri antitoxice, care acționeaza asupra
toxinelor, sau seruri antimicrobiene, care acționeaza asupra
microorganismelor ; exista seruri cu acțiune mixta. Folosirea serurilor se
face cu foarte mare atenție, întrucît ,in unele cazuri , prin introducerea
serului se pot produce stari grave, cunoscute sub numele de reacțiile serului,
care pot provoca chiar moartea. Imunitatea pasiva, care se obține cu ajutorul
serului imun este, în general de scurta durata. Ea variaza , dupa natura
serului folosit, între 15 si 40 zile. Seroterapia se folosește mai mult cu scop
curativ decît preventiv. Imunitatea are o importanța covarșitoare pentru
menținerea sanatații organismului.
1.2. Functiile sangelui
Transportul de gaze - sângele are rolul de a transporta
gazele împlicate în procesul respirației. De la nivelul plamânilor sângele
se încarca cu oxigen (O2), pe care îl transporta prin vasele de sânge la
organe și țesuturi. Aici are loc schimbul de gaze între tesuturi și sânge,
oxigenul fiind transferat catre țesuturi, iar dioxidul de carbon (CO2),
rezultat din procesele de ardere, trece în sânge, urmând a fi transportat la
plamâni, unde va avea loc un nou schimb de gaze.
Transportul de nutrienti, apa și produsii de catabolism - aceasta
funcție a sângelui este de o importanța majora, îndeplinind doua necesitați
ale organismelor vii: nutriția și excreția. De la nivelul zonei de absorție a
tractului digestiv, sângele se încarca cu nutrienți (ex: proteine, lipide,
glucide, vitamine, minerale etc.) și apa, pe care îi transporta cu ajutorul
sistemului circulator, la organe și țesuturi. Odata ajunși aici, nutrienții și apa
sunt transferați țesuturilor, iar produșii reziduali rezultați din degradarea
acestora, trec din țesuturi în sânge, prin intermediul caruia sunt transportați
la rinichi, de unde vor fi preluați de celulele specializate în filtrare.
Transportul de molecule în curs de maturare - sângele are rolul de
a transporta substanțele în curs de maturare, de la un organ la altul, unde
sufera modificari, pentru a putea fi folosite în procesele fiziologice.
De exemplu parcursul vitaminei D, care este produsa în forma
inactiva în celulele tegumentare, de unde este preluata de sânge
și transportata la ficat, iar apoi la rinichi pentru a putea fi transformata
în vitamina D activa. De aici vitamina D activa este transportata de sânge
în intestinul subtire unde ajuta la absorția calciului.
Transportul moleculelor cu rol în reglarea proceselor vitale -
majoritatea proceselor din corpul uman sunt reglate pe cale umorala, de catre
hormoni. Pentru a ajunge de la organele, care îi produc, pâna la organele
ținta, hormonii sunt transportați prin vasele sanguine, de catre sânge.
Reglarea pH-ului și menținerea presiunii osmotice a mediului
intern -sângele conține substanțe care ajuta la menținerea pH-ului în limitele
lui normale (7,35-7,40), precum și substanțe care ajuta la menținerea în
limite normale a presiunii osmotice a mediului intern.
Mentinerea temperaturii constante a corpului - sângele este
implicat și în procesele de termoreglare din organism. Atunci când
temperatura interna a corpului crește, sângele preia o parte din energia
termica și o transporta la periferie, unde caldura este eliminata în mediul
extern, iar în situațiile în care organismul risca sa se raceasca prea mult, prin
vasoconstricție tegumentara, sângele ajunge din ce în ce mai puțin în
teritoriile periferice ale corpului pentru a evita pierderea suplimentara a
caldurii.
Protecție împotriva substanțelor straine și agenților patogeni -
unele celule sanguine (leucocitele), precum și o serie de compusi biochimici
din sânge (anticorpii) constituie o importanța parte a sistemului imunitar,
protejând organismul împotriva elementelor straine, precum
microorganismele si toxinele.
Formarea de coaguli - sângele are proprietatea de a se coagula în
locul unde un vas este lezat, astfel prevenindu-se o eventuala pierdere
excesiva de sânge. Deasemenea, procesul de coagulare este primul pas din
fenomenul de refacere al tesutului.

1.3.Componentele sangelui
Sângele tratat cu oxalat de sodiu 1% nu mai coaguleaza.
Prin centrifugarea unei eprubete cu sânge incoagulabil timp de 15 la 3 000
t/minut se produce separarea sângelui în doua componente".
Elementele figurate ale sângelui, situate la fundul eprubetei, se
prezinta ca un lichid foarte vâscos, de culoare rosie-închisa; Plasma
sangvina, situata deasupra, este un lichid mai putin vâscos, transparent, de
culoare galben-citrin.
Elementele figurate ale sângelui reprezinta 45% din volumul
sangvin. Aceasta valoare poarta numele de hematocrit sau volum globular
procentual. Hematocritul variaza cu sexul (mai mic la femei), cu vârsta
(scade cu vârsta) sau în functie de factori de mediu ambiant (caldura
provocând transpiratie duce la scaderea apei din sânge si cresterea valorilor
hematocritu-lui) etc.
 Prin examenul microscopic al sângelui se observa trei tipuri de
elemente figurate:
- globulele rosii (hematii sau eritrocite);
- globulele albe (leucocitele)
- plachetele sangvine (trombocitele).
Pentru a studia elementele figurate se face un frotiu de sânge
proaspat. Se dezinfecteaza cu alcool pulpa degetului aratator si se înteapa cu
un ac sterilizat. În momentul când apare o picatura de sânge, aceasta se
aplica pe o lama si se întinde în strat subtire cu o lamela de sticla. Dupa
uscare, frotiul se examineaza la microscop. Frotiul poate fi conservat prin
fixare în amestec de alcool-eter, în parti egale.
Hematopoieza este procesul de reînnoire continua a elementelor
figurate ale sângelui. Exista câte o cale separata pentru fiecare din cele trei
tipuri celulare principale (eritropoieza pentru eritrocite, leucopoieza pentru
leucocite si trombocitopoieza pentru trombocite) iar la leucocite se descriu
cai separate pentru granulocite (granulocitopoieza) si pentru limfocite
(limfopoieza).
Toate celulele sangvine au o origine comuna: celula stem pluripotentiala din
maduva osoasa (celula hematoformatoare primitiva).
Exista doua mari sectoare ale hematopoiezei: sectorul
medular(mielopoieza), unde se formeaza eritrocitele, granulocitele și
trombocitele, și sectorul limfatic(limfopoieza), unde se formeaza limfocitele
și plasmocitele.
Producția de celulele sanguine este adaptata permanent la
necesitațile organismului; ea poate crește mult prin transformarea maduvei
grasoase în maduva hematopoietica.
 ERITROCITELE (hematiile- globulele rosii) sunt celule fara nucleu,
bogate în hemoglobina, un pigment de culoare rosie, cu rol în transportul
02 si C02. Numarul lor este considerabil : un mm3 de sânge contine 4 500
000 hematii la femeie si 5 000 000 la barbat. La copilul mic numarul
eritrocitelor este si mai mare (5 500 000-6 000 000/mm3), iar la locuitorii
podisurilor înalte se înregistreaza cifre de 8 000 000 globule rosii la 1 mm3.
Numarul hematiilor poate creste temporar prin golirea rezervelor de sânge
(mai bogate în hematii ca sângele circulant).
Cresteri de lunga durata sunt poliglobulia de altitudine si poliglobulia
unor bolnavi de plamâni sau cu defecte congenitale ale inimii. Scaderea
numarului este consecinta unei distrugeri exagerate sau a unei eritropoieze
deficitare.
Forma si structura hematiilor reprezinta adaptari morfologice la
functia de transport a gazelor. Privite din fata, hematiile apar ca discuri
rotunde sau usor ovalare cu centrul, de culoare mai deschisa si periferia mai
intens colorata galben-auriu. Acest aspect se datoreste variatiei grosimii
hematiei care la centru masoara 1,5 iar la periferie, 2,5 µ.Lipsa nucleului
permite o mai mare încarcare cu Hb. In structura hematiei se distinge o
membrana lipoproteica. In interiorul hematiei se afla o cantitate mare de
hemoglobina(Hb). Hematia nu contine organite celulare, nu este
capabila de sinteza proteica iar metabolismul sau este foarte redus, si, ca
atare, hematia consuma foarte putin oxigen.
ERITROPOIEZA
Hematiile circulante reprezinta doar o etapa din viata acestor
elemente. Din momentul patrunderii în circulatie si pâna la disparitia lor trec
aproximativ 120 zile (durata medie de viata a eritrocitelor). Desi traiesc
relativ putina vreme, numarul lor ramâne constant. Exista un echilibru intre
procesul de distrugere si cel de formare de noi hematii. Sediul eritropoiezei
este maduva rosie a oaselor, sediul distrugerii este splina. Un organism adult
are cam 1,5 kg maduva rosie.
Cantitatea ei variaza în functie de nevoia de oxigen a organismului.
Când aceste nevoi sunt reduse, o parte din maduva rosie intra în repaus,
celulele se încarca cu lipide si maduva rosie se transforma în maduva
galbena. Spre batrânete, maduva galbena sufera un proces de transformare
fibroasa si devine maduva cenusie. Daca apar conditii care solicita
eritropoieza (efort repetat, viata la altitudine) are loc un proces invers, de
transformare a maduvei galbene în maduva rosie si o sporire
corespunzatoare a eritropoiezei. Intre maduva rosie si cea galbena exista tot
timpul vietii un echilibru dinamic, controlat de sistemul reglator neuro-
endocrin. Maduva cenusie nu mai poate fi recuperata pentru hematopoieza.
Eritropoieza se regleaza prin mecanisme neuro-endocrine. Centrii
eritropoiezei sunt situati în diencefal, iar excitantul principal este scaderea
aprovizionarii cu oxigen a acestor centri (hipoxia).
Hipoxia actioneaza si la nivelul rinichiului care secreta, în aceste
conditii, un factor eritropoietic. Acesta determina formarea în organism a
unui hormon eritropoietic numit eritropoietina ce actioneaza asupra celulei
stern unipotente, eritroformatoare, determinând cresterea numarului de
hematii. Desfasurarea normala a eritropoiezei necesita asigurarea cu
substante nutritive, vitamine (C, B6, B12 , acid folie) si Fe. În cazul unor
deficite de aprovizionare apare anemia, cu toate ca sistemul de reglare a
eritropoiezei functioneaza normal.
 ROLUL HEMATIILOR
Hematiile joaca doua roluri esentiale pentru organism: în transportul
02 si C02 si în mentinerea echilibrului acido-bazic.
HEMOLIZA Hematiile batrâne si uzate sunt distruse prin hemoliza
în splina ("cimitirul hematiilor"), ficat, ganglioni limfatici si maduva oaselor.
LEUCOCITELE
Globulele albe sunt elemente figurate ale sîngelui ce poseda
nucleu.Numarul lor este in medie 5000/mm3. Aceasta valoare poate varia in
condiții fiziologice si patologice.Creșterea numarului se numește
leucocitoza,iar scaderea se numește leucopenie.Numarul leucocitelor poate
varia in condiții normale cu 1-3mii de elemente pe mm3.Astfel,la un copil se
intîlnesc 8-9 mii leucocite pe mm3,iar la batrîni se intîlnesc 3-5 mii leucocite
pe mm3.In efort fizic avem leucocitoza,iar dupa un repaus
prelungit,leucopenie.
Variațiile patologice sunt mult mai mari. In bolile infecțioase
microbiene numarul leucocitelor poate crește pîna la 15-30 mii pe mm3,iar
in unele forme de cancer (leucemii) numarul poate depași cateva sute de mii
pe mm3, incît sîngele capata o culoare albicioasa (sange alb). Exista mai
multe tipuri care difera între ele ,atît ca origine si morfologie, cît și în
privința rolului în organism. Exprimarea lor procentuala se numește formula
leucocitara.In cadrul acestei formule deosebim leucocite cu nucleu unic
(mononucleare)si leucocite cu nucleu fragmentat,polilobat (polinucleare).
Mononuclearele reprezinta 32%, iar polinuclearele reprezinta
68%din leucocite.Grupa mononuclearelor cupride limfocitele care reprezinta
25% si monocitele 7%.
Polinuclearele cuprind trei subgrupe celulare.Aceste celule se mai
numesc si granulocite,dupa granulatiile ce se observa în citoplasma lor.In
funcție de afinitatea diferita a granulațiilor fața de coloranți, polinuclearele
se împart :
- polinucleare neutrofile(65%). Granulațiile acestora se coloreaza bine cu
coloranți neutri. Ele se mai numesc polimorfonucleare neutrofile(PMN).
- polinucleare eozinofile(2,5%). Au granulații ce se coloreaza cu coloranți
acizi.
- polinucleare bazofile(0,5%). Au granulații cu afinitate pentru coloranți
bazici.
Dimensiunile leucocitelor variaza intre 6-8microni pentru limfocitul
mic si 20 microni in diametru pentru monocite si neutrofile.
Leucocitele prezinta o structura celulara completa. Au o membrana cu
plasticitate remarcabila. Datorita ei leucocitele întind prelungiri
citoplasmatice (pseudopode) cu ajutorul carora devin mobile și se pot
deplasa în afara vaselor capilare(diapedeza) și pot îngloba
microbi(microfagocitoza)sau resturi celulare(macrofagocitoza).
Granulațiile polinuclearelor sunt mici saci si vezicule(lizozomi) pline
cu enzime hidrolitice care participa la digestia corpului fagocitat. Tot in
familia leucocitelor se includ si plasmocitele,celule provenite din
limfocite,specializate in producția de anticorpi.
Leucopoieza-durata vietii leucocitelor variaza foarte mult de la 1-2
zile pentru polinuclearele neutrofile,pana la cîtive ani pentru limfocitele
dependente de timus(limfociteT).Sediul leucopoiezei este diferit in raport cu
sistemul celulelor de care aparține leucocitul.Astfel,granulocitele si
monocitele sunt produse la nivelul maduvei roșii a oaselor,în timp ce
limfopoeza are loc în splina, timus,ganglionii limfatici,placile Payer din
jejun-ileon.
 Granulocitopoieza pornește tot de la celula stem pluripotenta care se
afla și la originea hematiilor. Din aceasta se diferențiaza celula stem
unipotenta. Prin procese de diferențiere și multiplicare se formeaza
granulocitele si monocitele mature.
Limfopoieza. Limfocitele deriva din celula stem limfoformatoare, cu
sediul in maduva roșie hematogena. Organismul produce doua tipuri de
limfocite:limfocite "T" sau timodependente,si limfocite "B" sau
bursodependente.Primele se dezvolta sub influența timusului, iar ultimele
sub influența unor structuri echivalente cu bursa lui Fabricius de la
pasari(maduva osoasa).La adult maduva roșie produce limfocite B,iar
ganglionii limfatici si splina produc ambele tipuri.
Reglarea leucopoiezei se face prin mecanisme neumorale complexe.
Centrii leucopoiezei sunt situați in hipotalamus.Activitatea acestor centri se
intensifica atunci cînd în sînge crește concentrația acizilor nucleici rezultați
din distrugerea leucocitelor batrîne.In cazul patrunderii în organism a unor
agenți patogeni are loc,de asemenea,o stimulare prin antigene a
leucopoiezei,urmata de creșterea peste normal a leucocitelor,fenomen numit
leucocitoza.
Leucopoieza medulara se poate intensifica atît sub influența
stimililor nervoși plecați de la centrul de reglare,cît și a unor substanțe
chimice numite leucopoietine.Creșterea numarului de leucocite circulante
poate avea loc și fara creșterea prealabila a leucopoiezei numai prin
mobilizarea rezervorului medular de leucocite.Acest mecanism asigura un
raspuns precoce al organismului fața de invazia agenților straini.
Rolul leucocitelor este complex si diferit, dupa tipul lor. Principala
funcție a leucocitelor consta in participarea acestora la reacția de aparare a
organismului.
 Polinuclearele neutrofile au rol in fagocitoza agenților
patogeni.Datorita vitezei de diapedeza și deplasarii rapide prin
pseudopode,polinuclearele nu stau în sînge mai mult de cateva ore. Ele
ajung primele la locul infecției unde fagociteaza microbii,distrugîndu-i.
Datorita acestei acțiuni polinuclearele se numesc și microfage, numarul lor
crește mult în infecțiile acute. Ieșirea leucocitelor din vas este favorizata de
încetinirea curgerii la nivelul focarului inflamator(datorita vasodilatației)
precum și alipirii acestora de endoteliul capilar, fenomen numit marginație.
Marginația, diapedeza și deplasarea leucocitelor prin pseudopode spre
focarul inflamator sunt favorizate de atracția leucocitelor de catre unele
substanțe locale, fenomen cunoscut sub numele de chimiotactism pozitiv.
Ajunse în apropierea microbilor,neutrofilele emit pseudopode si cu ajutorul
lor îi inglobeaza, formînd vacuole citoplasmatice numite fagozomi. Ulterior,
lizozomii neutrofilelor se contopesc cu fagozomul. In interiorul fago-
lizozomului microbul este digerat sub acțiunea enzimelor lizozomale. Cînd
leucocitele fagociteaza un numar prea mare de microbi ele sufera efectele
toxice ale unor substanțe eliberate de aceștia și mor. Amestecul de microbi,
leucocite moarte și lichid exudat din vase formeaza puroiul.
Eozinofilele au rol in reacțiile alergice.Granulațiile lor conțin
histamina.Numarul lor crește în bolile parazitare si alergice.
Bazofilele au rol in coagularea sîngelui, prin intermediul unei
substanțe anticoagulante numita heparina, conținuta în granulații. Tot
datorita heparinei, leucocitele bazofile au rol în metabolismul lipidelor,
heparina favorizînd dizolvarea chilomicronilor și dispersia lor in particule
fine, ce pot fi mai ușor utilizate de catre țesuturi.
Monocitele sunt leucocite capabile de fagocitoza, atît direct, cît și în
urma transformarii lor în microfage, proces ce are loc dupa iesirea
monocitelor din vase în țesuturi.Monocitele și macrofagele formeaza un
singur sistem celular care fagociteaza atît microbi, cît și, mai ales, resturile
celulare (leucocite, hematii, etc) și prin aceasta contribuie la curațirea și
vindecarea focarului inflamator.
Limfocitele au rol considerabil în reacția de aparare specifica.
Clasele de limfocite
Deși asemanatoare ca morfologie, limfocitele reprezinta o populație
celulara cu funcții individuale foarte diferențiate. Se descriu doua clase
principale de limfocite, in raport cu modul în care acestea participa la
procesul de imunitate:
- limfocitele B , care participa la imunitatea umorala, mediata prin anticorpi;
- limfocitele T, care participa la imunitate prin mecanism celular.
Morfologia limfocitelor T și B apare identica atît la microscopul optic, cît și
la cel electronic. Denumirea de T sau B provine de la inițialele organelor
limfoide centrale în care se petrece "instructajul" diferentiat al limfocitelor.
Exista doua asemenea organe limfoide centrale: timusul și bursa limfatica.
Instructajul timic sau bursal al limfocitelor are loc in perioada fetala.Toate
limfocitele se dezvolta dintr - o celula cap de serie mica, celula stem
unipotenta limfopoietica. Dupa formare, o parte din limfocite se fixeaza în
timus, altele în maduva hematogena (organ omolog cu bursa limfatica,
prezenta numai la embrionul de pasari, și absența la fatul de mamifere). Aici
are loc un proces de diferențiere și specializare a limfocitelor. In timus se vor
forma limfocite T (timodependente) capabile sa lupte direct cu antigenele,
iar în maduva osoasa se vor forma limfocitele B (bursodependente), capabile
sa lupte indirect cu antigenele prin secreția de anticorpi specifici. Dupa
nastere limfocitele B, T migreaza din organele limfoide centrale în
ganglionii limfatici, unde vor genera limfocitele necesare apararii specifice a
organismului.
Clonele limfocitare
In cursul limfopoiezei se diferentiaza zeci de milioane de familii
limfocitare, numite clone: fiecare clona este specializata pentru
recunoașterea unui singur antigen corespunzator ; s - au specializat pentru
recunoașterea unui singur antigen tot atîtea tipuri de limfocite T sau B, astfel
ca la un anumit antigen reactioneaza și se multiplica numai grupul
limfocitelor care recunosc antigenul și îl ataca direct (limfocitele T) sau
fabrica împotriva lui anticorpi specifici (limfocite B). Un astfel de limfocit
ultraspecializat formeaza, împreuna cu descendenții sai o clona celulara
imuna.
Markerii limfocitari
Diferența dintre un limfocit T sau B, precum și dintre clonele
limfocitare, se afla la nivelul membranei acestora. Celula T poseda markeri
de suprafața ce funcționeaza ca receptori și permit diferențierea subclaselor
de limfocite T și receptori: celule T au receptor antigen specific ce
funcțineaza ca situs pentru recunoașterea antigenului. Celula B poseda ca
markeri de suprafața un tip special de imunoglobuline (Ig M monomerica) ce
funcționeaza ca situs pentru recunoașterea antigenului. Datorita acestor
caracteristici limfocitele acționeaza numai cu antigenele corespunzatoare.
Diferenta dintre un limfocit T sau B, precum si dintre clonele
limfocitare se afla la nivelul membranei acestora. În structura membranei
fiecarui limfocit se afla aproximativ 100 000 macromolecule de imuno-
globuline (anticorpi), identice pentru aceeasi clona dar diferite de la o clona
la alta, numite receptorii de antigen.
Galerie de imagini
 TROMBOCITE - cele mai mici elemente solide ale sîngelui, au rolul
important de a produce coagularea (inchegarea) sîngelui. In caz de
hemoragie, prin leziuni ale vaselor sanguine, trombocitele se aduna în
gramezi și contribuie, pe langa alte mecanisme la formarea cheagului și
închiderea ranii și deci la oprirea hemoragiei.
Valori normale
150 000-300 000/mm cubi.
Scaderi patologice
Scaderea trombocitelor sub 80 000- 100 000 pe 1 mm cub predispune
la sîngerearea vaselor sanguine, chiar dupa leziuni foarte mici.De aceea,
înainte de orice operație, se recomanda numaratoarea trombocitelor.
Creșteri patologice
Createrea numarului de trombocite peste 400 000 poate predispune
coagularea accentuata a sîngelui chiar în interiorul corpului, impiedicînd
circulația în vase, cu producerea de cheaguri, infarcte, tromboflebite,
accidente vasculare cerebrale, etc
Plasma
Dupa îndepartarea elementelor figurate ale sângelui, ramâne un lichid
vâscos, galbui, numit plasma. Plasma reprezinta 55% din volumul
sângelui. Plasma sangvina contine apa (in proportie de peste 90%) în care
sunt dizolvate substanțe anorganice (în special ioni) și substanțe organice
(proteine, substanțe nutritive, produși de metabolism, hormoni, etc). Plasma
sangvina din care au fost îndepartate proteinele de coagulare reprezinta
serul.
Proprietatile plasmei sunt similare cu ale sângelui, difera doar
valorile si culoarea (plasma este incolora). Plasma este formata din: apa
(90%), care vehiculeaza celelalte componente și mijlocește schimburile de
substanțe și reacții chimice; proteine (6,5 -8 g\100 ml)cu rol in asigurarea
presiunii coloidosmotice, în transportul unor substanțe ,apararea inimii
,cuagularea , precum și produși lor de degradare (uree, acid uric ,
creatinina); lipide (400-800mg\100ml); glucoza(în jur de
200mg\100ml); saruri minerale (ai caror ioni au fiecare funcții
specifice); alte substanțe (bilirubina, hormoni,vitamine,enzime)
Funcțiile plasmei
Rolul proteinelor plasmatice
Albuminele rol de transport al unor substante minerale (Cu, Ca, Fe),
hormoni, pigmenti biliari, precum si rol în presiunea coloid-osmotica a
sângelui. Scaderea albuminelor compromite schimburile de la nivelul
capilarelor.
Globulinele au rol în transportul substantelor prin sânge, în
coagularea acestuia si contribuie, alaturi de albumine, la presiunea omotica.
Gamaglobulinele, numite si imunoglobuline (Ig), sunt suportul chimic al
anticorpilor.
Fibrinogenul are rol in coagularea sângelui, prin trecerea sa din
starea solubila într-o retea insolubila numita cheag de fibrina.