CAPITOLUL: Biochimie clinică

1. BIOCHIMIA SÂNGELUI

Sângele este un ţesut lichid, compus dintr-o parte lichidă (plasmă – 55-60%) şi
una solidă (elemente figurate – 40- 45%), care circulă într-un sistem închis (sistemul
circulator). Împreună cu limfa şi lichidul interstițial, sângele constituie mediul intern al
organismului.
 VOLUMUL SANGVIN TOTAL (VOLEMIA) reprezintă cantitatea totală de
sânge din organism. În medie cantitatea totală de sânge din organism este aproximativ 1/12
din greutatea corpului (5–7,5 %).
Un adult cu o greutate de 70 kg are în medie 5 – 6 l sânge, din care aproximativ 2/3
sunt în circulaţie (volumul circulant), iar restul de 1/3 sub formă de rezervă în teritoriile
venoase și capilarele din splină, ficat și țesutul subcutanat (volumul sangvin stagnant), la care
se apelează:
- în condiţii fiziologice pentru asigurarea unui aport crescut de O2 (în cazul efortului fizic
crescut sau termoreglator);
- în condiții patologice: în pierderi masive de sânge.
Raportul dintre volumul circulant şi volumul stagnant nu este fix, ci variază în funcţie
de condiţiile de existenţă.
Hipervolemia → creşterea cantităţii de sânge circulant. Se întâlneşte în retenții hidrosaline,
posttransfuzional, consum excesiv de sodiu. Se manifestă prin creştere în greutate, edeme
locale sau ascită.
Hipovolemia → scăderea volumului sangvin întâlnită în deshidratări puternice (transpiraţii,
vărsături, diaree), arsuri întinse, anemii severe, hemoragii masive, aport insuficent de lichide.

 PROPRIETĂȚILE SÂNGELUI sângele prezintă asemeni oricărei substanțe

anumite proprietăți fizico-chimice: culoare, densitate, vâscozitate, presiune osmotică,
temperatură, pH.

1. Culoarea. Sângele are culoarea roşie. Aceasta se datorează hemoglobinei din

eritrocite. Culoarea sângelui poate varia în condiţii fiziologice sau patologice. Sângele recoltat
din artere este roşu-deschis (datorită oxihemoglobinei), iar sângele recoltat din vene este roşu-
închis (datorită hemoglobinei reduse). Când cantitatea de hemoglobină din sânge scade,
culoarea devine roşu-palid.

2. Densitatea. Sângele este mai greu decât apa. Densitatea sângelui are valoarea
1055g/l (fiind în funcție de conținutul în hemoglobin). Plasma sangvină are o densitate de
1025g/l fiind influențată în special de concentrația proteinelor plasmatice.

3. Vâscozitatea. Valoarea relativă a vâscozităţii sângelui este 4,5 faţă de vâscozitatea

apei, considerată egală cu 1. Vâscozitatea determină curgerea laminară (în straturi) a sângelui
prin vase. Creşterea vâscozităţii peste anumite valori este un factor de îngreunare a circulaţiei.

4. Presiunea osmotică. În orice soluţie, apare o presiune statică suplimentară ce poate

fi pusă în evidenţă separând, printr-o membrană semipermeabilă, solventul de soluţia
respectivă. Membrana semipermeabilă permite trecerea solventului şi împiedică deplasarea
substanţei dizolvate de o parte şi de cealaltă a ei. În aceste condiţii apare fenomenul de
osmoză, ce constă în deplasarea moleculelor solventului prin membrană spre compartimentul
ocupat de soluţia respectivă.
Valoarea presiunii osmotice a lichidelor corpului (mediul intern şi lichidul
intracelular) este de aproximativ 300 miliosmoli/l. Presiunea osmotică a sângelui este legată
de concentrația electroliților (în special a sodiului care intervine 90% în acțiunea osmotică).
Presiunea osmotică a substanţelor coloidale (proteinele) se numeşte presiune coloid-
osmotică şi are valoare de 28 mmHg.

5. Temperatura. La om şi la animalele cu sânge cald (homeoterme) temperatura

sângelui variază între 35°C (în sângele din vasele pielii) şi 39°C (în sângele din organele
abdominale). Deplasarea continuă a sângelui prin organism contribuie la uniformizarea
temperaturii corpului şi ajută la transportul căldurii din viscere spre tegumente, unde are loc
eliminarea acesteia prin iradiere. Sângele astfel “răcit” se reîntoarce la organele profunde,
unde se încarcă cu căldură şi aşa mai departe.

6. pH-ul sangvin are valoare cuprinsă între 7,38 - 7,42, fiind menţinut prin mecanisme
fizico-chimice (sistemele tampon) şi biologice (plămâni, rinichi, hematie etc.). Sistemele
tampon intervin prompt în neutralizarea acizilor şi bazelor apărute în exces în mediul intern.

 FUNCȚIILE SÂNGELUI Sângele, sub influenţa forţei de contracţie a inimii,

circulă în toate organele şi ţesuturile, îndeplinind o serie de funcţii:
 1. Funcţia respiratorie → transportarea oxigenului necesar oxidărilor biologice şi a
CO2 rezultat din oxidări.
2. Funcţia de nutriţie → sângele transportă substanţele nutritive către țesuturi (oze,
aminoacizi, acizi grași).
3. Funcţia de excreţie → se realizează prin mecanismul de transport a produşilor
finali de catabolism rezultați în cadrul metabolismului intermediar (uree, acid uric, creatinină,
acizi organici, săruri minerale, etc).
4. Funcţia de apărare a organismului → sângele are capacitatea de a transporta
substanţele ce intervin în reacţiile specifice şi nespecifice de apărare.
5. Funcţia de realizare a hemostazei → trombocitele pot determina oprirea sângerării
la nivelul unui vas sanguin mic sau mijlociu.
6. Menținerea echilibrului hidroelectrolitic si acido-bazic prin schimburile dintre
plasmă și lichidul interstițial.

 COMPONENTELE SÂNGELUI
Sângele este un țesut lichid, heterogen, alcătuit din două elemente esenţiale:
- partea lichidă –plasma-alcătuită din apă, din substanţe organice şi minerale solubile şi
- partea solidă, corpusculară, alcătuită din elementele figurate (globule roşii, globule albe şi
trombocite), suspendate în partea lichidă.

1. PLASMA

Este un lichid limpede de culoare galben pai care reprezinta circa 55-60% din volumul
sângelui. Este formată din apă, substanțe anorganice dizolvate (săruri minerale) si diverse
substanțe organice (protide, lipide, glucide, combinații ale acestora etc.).
Plasma servește ca vehicul atât pentru elementele celulare sanguine, cât și pentru
diverse substanțe biologic active ( hormoni, anticorpi, etc.).
Compoziția chimică a plasmei:  90 % apă
 10 % substanțe organice și anorganice:
 9 % substanțe organice:- azotate proteice (proteine plasmatice: albumine, globuline,
fibrinogen), azotate neproteice (uree, acid uric, creatina și creatinina, aminoacizi si
 polipeptide), neazotate (glucide→ glucoza, lipide trigliceridele, colesterol,
fosfolipide)
 1% substanțe anorganice (minerale) se găsesc în stare disociată în apa din plasmă:
cationi (Na+, Ca2+, K+, Mg2+) și anioni (Cl-, CO3H-, HPO42-, SO42-, F-, I-)

 Proteinele plasmatice sunt reprezentate de un amestec complex de proteine simple

sau conjugate cu proprietăți fizico-chimice și funcții diferite. În 100 ml plasmă se găsesc 6-8 g
proteine. În plasma unui adult (3,5 l) se găsește prin urmare o cantitate de aproximativ 200-
300 g proteine. Proteinele plasmei sunt solubile și se găsesc în stare coloidală
Proteinele plasmatice sunt sintetizate predominant în ficat (fibrinogenul, protrombina,
albumina, -globuline) și în plasmocite și țesuturile limfoide (γ-globulinele).
Funcțiile îndeplinite de proteinele plasmatice sunt:
# intervin în menținerea volumului și a presiunii coloid-osmotice ale sângelui;
# transportă diferiți metaboliți insolubili: acizi grași liberi, bilirubina, hormoni, vitamine, ioni
metalici, medicamente;
# participă la procesele de apărare specifică și nespecifică a organismului;
# intervin în menținerea constantă a pH-ului sangvin (proteinele sunt substanţe amfotere,
adică au proprietatea de a se comporta atât ca baze, cât şi ca acizi, în funcţie de pH-ul
mediului, jucând rol de sistem tampon);
# rol în coagulare și fibrinoliză;
# reprezintă o rezervă de proteine și de aminoacizi în procesele de creștere și reparare a
țesuturilor.
Principalele proteine plasmatice sunt: albuminele, globulinele și fibrinogenul.
Albuminele - reprezintă 50-60% din totalul proteinelor plasmatice
- rol de transportor al unor substanțe: acizi grași liberi, hormoni, pigmenţi
biliari, ioni de metale grele, medicamente ;
- rol în menținerea presiunii coloid-osmotice a sângelui ;
- rol de proteine de rezervă bogate în aminoacizi esențiali (Lys, Val, Leu)
Globulinele – reprezintă 35-45% din totalul proteinelor plasmatice; prin electroforeză
au fost separate 4 fracţiuni: 1, 2, β, γ- fiecare cu un rol bine definit :
-  – și β- globulinele  transportă diferite substanţe (hormoni, glucide, lipide,
medicamente etc).
- γ- globulinele (imunoglobuline: Ig G, Ig M, Ig A, Ig D, Ig E) au rol în
imunitate
 Exemple de globuline:
 1 – antitripsina – inhibitor al proteazelor (inhibă tripsina, chimotripsina)
 Haptoglobinele – fac parte dintre 2 –globuline și au capacitatea de a se lega specific
de hemoglobină (Hb) astfel încât să prevină pierderea fierului din Hb; scăderea
concentrației de haptoglobină este întâlnită în anemia hemolitică.
 Ceruloplasmina – face parte din grupul 2 –globuline și este o glicoproteină ce
conține Cu (fixează 95% din Cu total din plasmă, transportă Cu); intervine activ în
absorbția Fe la nivel tractului gastrointestinal catalizând reacția de oxidare a Fe2+ la
Fe3+.
 Transferina (siderofilina) –este o glicoproteină care migrează electroforetic cu
fracțiunea β (este o β-globulină); transportă ionii de Fe pentru sinteza hem-proteinelor
 Proteina C reactivă – este o β-globulină care are proprietatea de a activa
complementul; este un marker pentru urmărirea evoluției unui proces inflamator,
nivelul ei crescând foarte mult în cadrul acestor situații.
Fibrinogenul – este o scleroproteină care are rol în coagularea sângelui, prin trecerea sa
din starea solubilă într-o reţea insolubilă, numită fibrină.
Serul diferă de plasmă prin lipsa fibrinogenului care este reținut în cheag.

Modificări patologice ale proteinelor plasmatice :

Modificările patologice ale concentrației proteinelor totale au o importanță diagnostică
foarte redusă întrucât acestea survin foarte rar și nu sunt specifice.
Modificările patologice ale raportului dintre diferitele fracțiuni proteice, cunoscute sub
numele de disproteinemii, au importanță diagnostică mai mare. Valorile normale ale fracțiilor
proteice plasmatice obținute prin electrofeoreză pe hârtie sunt redate în tabelul de mai jos:
Fracțiunea proteică Valori (g/100 ml ser) Valori relative procentuale
Albumine 3,5-5,5 50-59
1-globuline 0,14-0,35 2-5
2 –globuline 0,35-0,75 5-10
β-globuline 0,70-1,05 10-15
γ-globuline 0,84-1,40 12-20
TOTAL 6,5-7,5 100%
 Cunoscându-se rolul diferitelor proteine și locul lor de producere, se deduc procese
patologice ce au loc în organism, în funcție de anomaliile prezentate de diferitele fracții
proteice.
Scăderea albuminelor se observă în toate disproteinemiile, fiind mai accentuată în
deficit de aport proteic, sindrom de malabsorbție, în deficit de sinteză (ciroză hepatică) sau în
pierderi de proteine (sindrom nefrotic, arsuri).
Creșterea 1- și 2-globulinelor e asociată cu o creștere a fibrinogenului și
glicoproteinelor și de o accelerare a VSH-ului. Aceste modificări se remarcă în caz de
inflamații acute, distrucții tisulare, neoplasm și colagenoze.
Modificarea β-globulinelor are o importanță mai mică. Creșterea γ-globulinelor indică
prezența unei inflamații cronice sau sugerează o proliferare activă sau tumorală a imunocitelor
producătoare de imunoglobuline. Scăderea γ-globulinelor survine în sindrom nefrotic,
malnutriție.

 Enzimele plasmatice prezintă funcții diferite; ele au fost clasificate după rolul lor în
diagnostic în:
- enzime plasmatice funcționale secretate activ în plasmă, mai ales de către ficat și care au
rol fiziologic în plasmă (ex. enzimele cu rol în coagularea sângelui, colinesteraza, renina);
- enzime plasmatice nefuncționale active numai în celulele producătoare pentru că aici au la
dispoziție substratele și coenzimele necesare; apar în plasmă în concentrații foarte reduse și
cresc atunci când se produce o alterare a membranelor celulare care permite astfel scurgerea
lor în lichidul interstițial, limfă și plasmă (ex. lactat-dehidrogenaza, TGO, TGP, creatinfosfo-
kinaza, glutamat-dehidrogenaza);
- enzime ale secrețiilor exocrine provenind din glandele exocrine prin difuzie pasivă în sânge,
fără a avea rol fiziolgic în plasmă (ex. enzimele digestive: tripsina, amilaza, fosfataza
alcalină biliară, lipaza); activitatea lor în plasmă scade dacă celulele secretoare sunt lezate
sau există un obstacol la nivelul căilor excretorii.

 Substanţele anorganice din plasmă sunt reprezentate de săruri minerale. Ele se

întâlnesc în două forme principale: legate de proteinele plasmei (deci, nedifuzibile) şi libere în
plasmă (difuzibile). Dintre cationi, cei mai importanţi sunt Na+, K+, Ca2+ şi Mg2+, iar dintre
anioni Cl–,CO3H–, SO42−, PO43−.
 2. ELEMENTELE FIGURATE ALE SÂNGELUI

Reprezintă 40-45% din volumul sangvin.

Prin examenul microscopic al sângelui se observă trei tipuri de elemente figurate:
-globule roşii (hematii sau eritrocite);
- globule albe (leucocite);
- plachete sangvine (trombocite).

Globule roșii=eritrocite sau hematii

Globule albe=leucocite granulare (neutrofile,

bazofile, eozinofile) și agranulare (monocite,
limfocite)

Plachete sangvine=trombocite

ERITROCITELE (HEMATIILE) celule anucleate cu formă de disc biconcav,

bogate în hemoglobină. Sunt celule care au originea în măduva roșie a oaselor.
Hemoglobina este o proteină conjugată constând dintr-un tetramer format din 2 perechi de
lanțuri polipeptidice (globine), fiecare dintre acestea fiind conjugat cu un grup hem, un complex al
unui ion de fier cu pigmentul rosu, porfirina, care confera sângelui culoarea roșie.
Hemoglobina reprezintă componentul principal al eritrocitelor (95% din proteinele
citoplasmatice eritrocitare) și serveste ca vehicul pentru transportul O2 si CO2. Afinitatea Hb
pentru oxigen este influențată de un compus sintetizat numai în eritrocite și anume 2,3-
difosfogliceratul.
Compuși ai hemoglobinei prezenți în mod normal în circulație:
- oxihemoglobina (HbO2) – forma Hb combinată reversibil cu O2 la nivelul Fe2+ al gruparii
hem:
Hb+ 4 O2 Hb4O2
- carbaminhemoglobina sau carbohemoglobina (HbCO2) - combinaţia labilă a Hb cu CO2
la nivelul grupurilor amino terminale ale lanțurilor β din globină:
 Hb-NH2 +CO2 Hb-NHCO
- methemoglobina (MetHb) – forma de Hb în care atomul de fier din cadrul grupării hem este
oxidat la Fe3+; leagă stabil gruparea -OH, nemaiputînd lega reversibil O2; valoare normală =
1% din Hb totală; methemoglobin-reductaza =este enzima care o retransformă în Hb.
În prezența monoxidului de carbon (CO), pentru care Hb are o afinitate de 200-300 ori
mai mare decât față de oxigen, se formează un compus stabil-carboxihemoglobina. În acest
caz Hb este blocată și nu-și mai îndeplinește funcția de transport.

Masa de hematii dintr-un anumit volum de sânge reprezintă hematocritul.

Hematocritul variază cu sexul (mai mic la femei), cu vârsta (scade cu vârsta) sau în funcţie de
factorii de mediu ambiant (căldura provocând transpiraţie duce la scăderea apei din sânge şi
creşterea valorilor hematocritului) etc.
Numărul eritrocitelor este considerabil:
- 4,2 – 4,8 milioane/mm3 la femeie;
- 4,5 – 5,5 milioane/mm3 la bărbat;
- 5,5 – 6 milioane/mm3 la copilul mic;
- 8 milioane/mm3 la locuitorii podişurilor înalte.
Patologia eritrocitului se poate exprima fie printr-un deficit eritrocitar, fie
hemoglobinic sau global (anemii), fie print-un exces de producţie eritrocitara (poliglobulii).
Numărul hematiilor poate creşte temporar prin golirea rezervoarelor de sânge (mai
bogate în hematii decât sângele circulant). Creşteri de lungă durată sunt poliglobulia de
altitudine şi poliglobulia unor bolnavi de plămâni sau cu defecte congenitale ale inimii.
Scăderea numărului este consecinţa unei distrugeri exagerate sau a unei eritropoieze
deficitare.
O caracteristică importantă a eritrocitelor o reprezintă elasticitatea foarte mare
deoarece hematiile se pot deforma astfel încât pot trece prin capilare (acestea având diametrul
mult mai mic decât al lor, iar când ajung în vasele mari pot reveni la forma inițiala).

LEUCOCITELE  sunt celule nucleate cu roluri deosebit de importante în procesele

de apărare, prin fagocitoză, producere de anticorpi şi distrugerea toxinelor de origine
microbiană.
Valorile normale ale leucocitelor sunt cuprinse între 4000–8000/ mm3 de sânge, iar
numărul lor prezintă variații fiziologice în funcţie de vârstă.
 Creşterea acestora peste valoarea de 8000 de mm3 sânge se numeşte leucocitoza, iar
scăderea sub 4000 mm3 sânge se numeşte leucopenie.
Leucocitozele permanente sunt manifestări ale unor stări patologice precum (infecții
microbiene: septicemie, encefalita, holera). Când leucocitoza permanentă se produce printr-o
înmulţire anarhică a leucocitelor se produce boala leucemie (numărul poate depăși cîteva sute
de mii/mm3 astfel încât sângele capătă o culoare albicioasă-sânge alb).
Leucopenia se manifestă în unele boli infecţioase precum febră tifoidă, gripă,
intoxicaţie cu substanţe chimice sau prin acţiunea razelor X.
Clasificarea leucocitelor: Pe baza structurii, originii şi funcţiilor lor, leucocitele se
împart în două mari categorii:
a) Leucocitele polinucleare sau granulocitele (după granulaţiile ce se observă în
citoplasma lor) cuprind trei tipuri de celule : neutrofile, eozinofile (acidofile) și bazofile.
Polimorfonuclearele  prezintă un nucleu lobat, o citoplasmă cu granulații
neutrofile, eozinofile sau bazofile și o membrană; numărul lor reprezintă 70 % din totalul
leucocitelor din sângele circulant. Se formează în mod obişnuit în măduva osoasă. În stări
patologice ele se mai pot forma şi în splină, ganglioni limfatici sau chiar în organele unde are
loc hematopoieza. În funcţie de afinitatea diferită a granulaţiilor faţă de coloranţi,
polinuclearele se împart în:
 neutrofile, întâlnite în proporţie de 65%. Granulaţiile acestora se colorează bine cu
coloranţi neutri. Nucleul lor este segmentat, având 3-5 lobi uniți prin punți de cromatină.
Datorită vitezei de diapedeză şi deplasării rapide prin pseudopode, neutrofilele nu stau
în sânge mai mult de câteva ore (6 ore). Ele ajung primele la locul infecţiei, unde fagocitează
microbii, distrugându-i. Datorită acestei acţiuni, polinuclearele neutrofile se mai numesc şi
microfage. Numărul lor creşte mult în infecţii acute.
 eozinofile, în proporţie de 3%, au granulaţii ce se colorează cu coloranţi acizi
(eozina). Sunt celule mobile, cu nucleu bilobat (”în desagă”) care au o durată de viaţă
în sângele circulant de aproximativ 12 ore. Intervin în reacții alergice și în bolile parazitare.
 bazofile, în proporţie de 1% ; prezintă nucleu bi- și trilobat; au granulaţii cu afinitate
pentru coloranţii bazici ; conţin heparină şi histamină (substanţe vasodilatatoare). Numărul lor
creşte în stadiile tardive ale infecţiilor. Heparina, conținută de bazofile, este un anticoagulant
care previne coagularea prea rapidă a sângelui. Heparina are și rolul de a dizolva particulele
de grăsime din plasmă (chilomicroni) și de a clarifica astfel plasma.
 b) Leucocitele mononucleare sau agranulocitele cuprind: monocitele (5%) și
limfocitele (25%)
Monocitele → cele mai mari leucocite, au nucleu în formă de rinichi și conțin
numeroși lizozomi. Sunt leucocite capabile de fagocitoză, atât direct, cât şi în urma
transformării lor în macrofage, proces ce are loc după ieşirea monocitelor din vase în ţesuturi.
Monocitele şi macrofagele formează un singur sistem celular care fagocitează atât microbii,
cât şi, mai ales, resturile celulare ( leucocite, hematii etc.) şi prin aceasta contribuie la
curăţirea şi vindecarea focarului inflamator.
Limfocitele  sunt celule mici cu nuclei mari și citoplasmă puțină ; sunt două tipuri :
limfocite T-90% (mediază imunitatea celulară) și limfocite B-10% (mediază imunitatea
umorală). Au rol considerabil în reacţia de apărare specifică-produc anticorpi care asigură
imunitatea corpului.

TROMBOCITELE  sunt cele mai mici elemente sangvine, anucleate, ce iau

naştere în măduva osoasă (prin fragmentarea unor celule mari=megacariocite). Numărul lor
variază între 150000-300000/mm3. Creşterea numărului trombocitelor peste 500000/mm3 se
numeşte trombocitemie, iar scăderea sub 100000/mm3 trombocitopenie (trombopenie).
Funcţia lor este de a participa la hemostază prin elaborarea factorilor de coagulare. Au
o durată scurtă de viaţă de aprox. o săptămână.

Grupele sangvine

Termenul de grupă sangvină este folosit pentru a caracteriza sângele unui individ în
funcţie de prezenţa sau absenţa unui antigen pe suprafaţa eritrocitelor acestuia.
Grupa sangvină a unei persoane depinde de antigenii (substanţe care stimulează
răspunsul sistemului imunitar) prezenţi la suprafaţa globulelor roşii.
Hematiile au pe suprafața lor antigene (substanțe care declanșează producerea de
anticorpi) numite aglutinogene (A și B), iar în plasmă se găsesc anticorpi specifici denumiți
aglutinine ( și β). În sângele unei persoane nu se pot întâlni aglutinogenele și aglutininele
corespunzătoare (A cu  sau B cu β) deoarece are loc aglutinarea hematiilor, urmată de liza
acestora=hemoliza.
 În funcție de repartizarea antigenelor și aglutininelor, la om se întâlnesc 4 grupe
sangvine diferite: A, B, AB și 0:

Importanţa grupelor sangvine rezidă în indicarea compatibilităţii sau incompatibilităţii

dintre donator şi primitor în cazul transfuziilor. În transfuzii trebuie să se respecte principiul
compatibilității:
- până la o limita de 500 ml sânge transfuzat: în sângele primitorului nu trebuie sa existe
aglutinine care să lizeze hematiile transfuzate
- peste limita de 500 ml sânge transfuzat: transfuzie strict izogrup

donator primitor
universal universal

Sistemul Rh → clasifică sângele uman după prezenţa sau absenţa unor proteine
specifice pe suprafaţa hematiilor=factorul Rh sau antigenul D.
Prezența antigenului D pe suprafața hematiilor conferă caracterul Rh+ (85% din
populaţie), iar absența lui caracterul Rh- (15%).
Determinarea Rh-ului este foarte importantă pentru transfuzii și pentru gravidele care
pot purta un făt cu Rh diferit față de propriul lor sânge (mama cu Rh- și făt cu Rh+).