Constantele

eritrocitului
normal
► celule incomplete
► lipsite de nucleu
► incapabile să sintetizeze proteine
► durata de viaţă limitată (120 zile)
► principala funcție a eritrocitelor este transportul oxigenului de la
plămâni spre țesuturi
► anhidrază carbonică, enzimă care catalizează hidratarea CO2 cu
formarea acidului carbonic
► sistem tampon acido-bazic.

- disc biconcav, expresia adaptării la funcţia sa de transport a O2

(suprafaţa mare pentru volum mic).
- -diametrul mediu este de 7,2 µm; grosimea în punctul maxim este
2,5 microni.
► Volumul eritrocitar mediu (VEM) este raportul între
hematocrit și numărul de eritrocite,
► valorile normale fiind cuprinse între 85-90 µm3.
► volumul eritrocitar mediu serveşte la clasificarea
anemiilor în macrocitare, normocitare sau microcitare.
► Numărul de eritrocite, în condiții fiziologice de eritrocite
este de 5-5,5 mil/ mm3 la bărbați, 4,5- 5 ml/mm3 la femei
și între 5-6 mil/mm3 nou-născut.
► Proeritrocitele sau reticulocitele se găsesc atât în
măduvă cât și în sângele periferic, în proporție de circa
1% din eritrocite.
Variaţiile fiziologice ale numărului de eritrocite sunt:
► În funcție de sex, numărul este mai mare la bărbaţi
diferenţa instalându-se de la pubertate (testosteronul
stimulează eritropoeza)
► În funcție de vârstă, nou-născutul prezintă
poliglobulie aparentă
► Persoanele care trăiesc la altitudine un număr crescut
de 7,5 mil /mm3
► Efortul fizic creşte tranzitor numărul de eritrocite prin
mobilizarea sângelui din depozite (contracţia splinei ).
Variaţiile patologice
► Creşterea peste 6- 6,5 mil/mm3 = poliglobulie,
secundară unor boli care produc hipoxie sau boală
(12 mil/mm3).
► Scăderea sub 4 mil/mm3 se numește anemie.
► 64% apa
► 34% hemoglobina
► alte proteine, lipide, enzime, minerale.
Hemoglobina este un tetramer hem (inel tetrapirolic cu Fe2+) + globina.
Fe fixează O2; o moleculă de hemoglobină fixează 4O2.
Lanţurile polipeptidice sunt de 6 tipuri: α, β, δ, ζ, ε, δ.
Hemoglobina de tip adult prezintă două lanțuri alfa și două beta. Între
2-3% din cantitatea de hemoglobină este de tip A2 (două lanțuri alfa și
două delta).
Hemoglobina fetală are două lanțuri alfa și două gama, reprezentând
90% din hemoglobină la naştere.
Alte proteine sunt spectrina, ankirina implicate în menţinerea formei.
Enzimele: Na-K ATP-aza, sistemul glutation reductaza, glutation peroxidaza
protecţia faţă de agenții oxidanţi.
► Valorile normale ale hemoglobinei sunt 16 g% bărbaţi, 14 g%
femei, 17-18 g% nou-născut.
► Fiecare gram de hemoglobină pură are capacitatea de a se
combina cu 1,34 mililitri de oxigen.
► Astfel, în cazul unui bărbat normal, hemoglobina din fiecare 100
mililitri de sânge poate transporta maxim 20 mililitri de oxigen, iar
în cazul unei femei normale pot fi transportaţi maxim 19 mililitri de
oxigen.
► Un număr mic de eritrocite asociat cu reducerea cantității de
hemoglobina reprezintă anemia, iar un număr crescut de
eritrocite (peste 6-7 milioane/mm3) poliglobulia.
Combinaţiile hemoglobinei sunt:
► oxihemoglobina este combinaţia cu O2, responsabilă de culoarea
roşie aprisă a sângelui arterial
► hemoglobina redusă dă culoarea albăstruie a sângelui venos; la o
concentrație de peste 5 g% în sângele capilar rezultă coloraţia
albastră violacee a tegumentelor şi mucoaselor (cianoză)
► methemoglobina este hemoglobina în care Fe este trivalent sub
acţiunea unor agenţi oxidanţi puternici. Fixează O2 dar nu–l
eliberează ţesuturilor.
► carboxihemoglobina este combinația hemoglobinei cu CO; în
intoxicaţia cu CO rezultă o colorație roşie vişinie a sângelui.
► Proprietăţile
1) transportul gazelor: Hb fixează O2 la nivelul plămânilor şi îl transportă la ţesuturi,
iar CO2 invers
2) permeabilitatea selectivă a membranei: permite trecerea doar a unor
substanţe: apa, glucoza, H +, K+, Cl-, HCO3-
3) elasticitatea este proprietatea eritrocitului de a se deforma şi reveni la forma
iniţială după trecerea prin capilare înguste
4) hemoliza = pierderea hemoglobinei din eritrocit
in vitro sau in vivo, intravascular sub acțiunea unor factori chimici, microbieni,
imuni care agresează eritrocitul sau extravascular, în SRE (splină, ficat) rezultând
bilirubina.
Factorii care determină hemoliza pot fi:
- osmotici (diferenţe de presiune osmotică)
- mecanici: 120 zile parcurge sute km rezultând uzura
- temperatura (creşterea)
- factori chimici: detergenţi, eter, săpunuri alterează membrana eritrocitară
- factori biologici: venin de şarpe, insecte, toxine microbiene, anticorpi.
5) stabilitatea de suspensie. Sângele reprezintă o suspensie de celule
într-un lichid; eritrocitele au densitatea 1,100, iar plasma 1,027.
măsurarea vitezei de sedimentare a eritrocitelor (VSE) la diferite
intervale de timp.
sedimentarea decurge în trei faze:
► faza inițială, în care viteza crește treptat pe măsură ce hematiile
se adună în agregate mari,
► faza de decantare, în care viteza de sedimentare este miximă,
dar rămâne constantă și corespunde sedimentării agregatelor
formate și
► faza de coborâre lentă (sinereza) în decursul căreia viteza de
sedimentare scade treptat până ajunge la zero.
► Formarea agregatelor eritrocitare depinde de forțele de
respingere electrostatică dintre hematii.
► Aceste celule prezintă o încărcătură electrică negativă dată de
prezența grupărilor sialice la exteriorul membranei, așa numitul
potenţial zeta care menţine suspensia celulelor în plasmă
(datorită forţelor de respingere).
► Prin urmare, sedimentarea este influențată de numărul,
morfologia și conținutul în hemoglobină.
► prezența unor proteine plasmatice: fibrinogenul, alfa2 -
macroglobulinele, alfa1-glicoproteinele (proteinele de fază
acută).
Valorile normale ale VSH sunt cuprinse între 6-8 mm/h la bărbați și
10-16 mm/h la femei.
Variaţiile sunt reprezentate de creşteri (în infecţii acute, cronice,
anemii) și de scăderi (în poliglobulie, reacții alergice, icter mecanic).
Grupele sanguine în sistemul ABO și Rh

Grupa Genotip Aglutin Aglutinine Frecvența

ogen   relativă
 

O I OO ---- alfa, beta 47 %

A II OA sau A beta 41 %
AA

B III OB sau B alfa 9%

BB

AB IV AB A,B ---- 3%
 Grupele sanguine în sistemul ABO și Rh

► Sistemul Rh = grup de antigene din membrana eritrocitară.

► Persoanele caucaziene care prezintă acest antigen sunt Rh
pozitive (85 %)
► Acest sistem cuprinde șase tipuri de antigene: C, D ,E, c, d, e.
► Prezenţa antigenului C exclude prezenţa antigenului c, la fel şi
pentru celelalte.
► Cel mai răspândit în populație și cu antigenitate mare este
antigenul D.
 Grupele sanguine în sistemul ABO și Rh
Deosebiri majore între sistemul ABO şi Rh :
► antigenul Rh este prezent numai în membranele eritrocitare (nu şi în
alte celule);
► în sistemul Rh nu există în mod spontan anticorpi anti Rh în plasmă.
Aceşti apar fie după o tranfuzie de sânge Rh pozitiv la persoană Rh
negativ (concentrații mari după 2-4 luni ), fie în cazul unei mame Rh
negative cu făt Rh pozitiv;
La 3 % din copii Rh pozitivi născuți din o a doua sarcină pot apărea
semne de eritroblastoză fetală, iar 10 % din copiii din a treia sarcină
dezvoltă boala.
Tratamentul constă în exsanguinotransfuzie (înlocuirea completă,
treptată a sângelui nou-născutului cu sânge Rh negativ), iar
preventiv administrarea la mamă Rh negativă în primele 36-72 h după
naştere imunoglobulina Rh (anticorpi anti D) care distrug eritrocitele Rh
pozitive ajunse în circulaţia maternă.
 Hematopoeza

► formarea elementelor figurate ale sângelui: eritrocite, leucocite, plăcuţe

sanguine
► foarte importantă pentru supravieţuire; blocarea hematopoezei este urmată
de hipoxie, hemoragii, infecţii.
► celula stem pluripotentă; prin diviziunea acesteia rezultă celula stem
specializată spre seria eritrocitară, granulocitară sau plachetară.
► În primele săptămâni de viaţă embrionară, celulele roşii nucleate
primordiale sunt produse în sacul vitelin, în cel de-al doilea trimestru al sarcinii,
ficatul este principalul organ responsabil de formarea hematiilor, dar un
număr semnificativ se formează şi în splină şi în ganglionii limfatici. Ulterior, în
ultima lună de sarcină şi după naştere, hematiile sunt produse exclusiv în
măduva osoasă.
► La nou-născut şi copilul sub 5 ani toată măduva osoasă este eritroformatoare,
iar la adult în oasele axiale: stern, coloana vertebrală, coaste, extremitățile
proximale ale membrelor.
Eritropoeza medulară - etape:
► diviziune,
► maturare,
► lansare în circulaţie.
Diferențierea și proliferarea celulară sunt comandate genetic
și au baze moleculare în relația ADN cromozomial-ARN
nucleolar de transfer și ribozomal.
Lansarea în circulație sau citodiabaza permite celulelor
maturizate să pătrundă în sângele periferic.
Raportul granulo-eritroblastic (G/E) în măduva hematogenă
normal este 2/1 – 4/1.
Proeritroblastul
rotundă, mare
15 - 20 µm diametru
nucleul ocupă aproape toată celula.
cromatina este dispusă într-un desen fin reticular, dar este mai intens
colorată decât cromatina mieloblastului.
nucleolii sunt prezenți dar greu observabili.
citoplasma este bazofilă, mai intens decât citoplasma mieloblastului.

Eritroblastul bazofil
mai mic decât proeritroblastul
nucleu care ocupă mai puțin citoplasma,
desenul cromatinian începe să se organizeze în blocuri,
citoplasma este albastru închis.
Eritroblastul policromatofil
talie mai mică decât precedentul,
cu nucleu organizat în blocuri cromatiniene
evidente,
citoplasma devine gri sau gri-roz datorită
conținutului de hemoglobina sintetizată

Eritroblastul oxifil
puțin mai mare decât eritrocitul matur
nucleul este mic, picnotic.
citoplasma este roșiatică, exact ca la
eritrocitul matur.
► inductori de creştere
► patru inductori de creştere importanţi
► interleukina-3 , stimulează creşterea şi diviziunea tuturor tipurilor de celule stem
specializate
► ceilalţi induc doar creşterea unor tipuri specifice de celule.
► Inductorii de creştere stimulează creşterea dar nu şi diferenţierea celulelor.
► inductori ai diferenţierii - determina un tip de celulă stem specializată să se
diferenţieze şi să parcurgă una sau mai multe etape către stadiul final de celulă
sangvină adultă.
Formarea inductorilor de creştere şi a celor de diferenţiere este la rândul său
controlată de factori din afara măduvei osoase.
De exemplu, în cazul eritrocitelor (hematiilor), expunerea sângelui pe o perioadă
mai lungă de timp la concentraţii scăzute de oxigen determină stimularea creşterii
şi diferenţierii, dar şi producerea unui număr crescut de eritrocite, în cazul unora
dintre leucocite, bolile infecţioase determină creşterea, diferenţierea şi formarea în
final a unor tipuri specifice de leucocite, care sunt necesare pentru combaterea
fiecărei infecţii.
► Cantitatea totală de eritrocite din sistemul
circulator este reglată pentru a se integra într-un
interval strict, astfel încât
(1) să fie în permanenţă disponibil un număr suficient
de eritrocite pentru a asigura transportul adecvat al
oxigenului de la plămâni la ţesuturi, şi, în acelaşi timp,
(2) numărul de celule să nu fie prea mare încât să
împiedice fluxul sangvin.
► Oxigenarea tisulară = cel mai important reglator al producţiei de eritrocite.
Orice situaţie care determină reducerea cantităţii de oxigen transportată către
ţesuturi duce la creşterea ratei de producere a eritrocitelor
► anemie severă în urma unei hemoragii sau a unei alte afecţiuni- imediat să
producă un număr mare de eritrocite
► distrugerea prin diverse mijloace a unor zone importante din măduva osoasă, în
special prin radioterapie, determină hiperplazia măduvei osoase restante
► La altitudini foarte înalte, unde concentraţia oxigenului din aer este foarte scăzută,
cantitatea de oxigen transportată către ţesuturi este insuficientă şi, ca urmare,
producţia de eritrocite este mult crescută.
► În acest caz, producţia de eritrocite nu este controlată de numărul de eritrocite din
sânge, ci de cantitatea propriu-zisă de oxigen transportată la ţesuturi, raportată la
necesarul tisular de oxigen.
► Diferite boli circulatorii care determină reducerea fluxului sangvin prin vasele
periferice, şi în mod special cele care împiedică absorbţia oxigenului de către
sângele care perfuzează plămânii, pot de asemenea să amplifice rata producerii
de eritrocite.
► Principalul stimul al formării eritrocitelor în stările caracterizate
printr-o disponibilitate scăzută a oxigenului este hormonul circulant
numit eritropoietina,
► glicoproteină cu greutatea moleculară de aproximativ 34.000.
► În absenţa eritropoietinei, efectul hipoxiei de stimulare a formării
eritrocitelor este redus sau absent.
► Atunci când sistemul eritropoietinei este funcţional, hipoxia induce
o creştere marcată a formării eritropoietinei, iar aceasta va
determina, la rândul său accelerarea producţiei de eritrocite
până când hipoxia este înlăturată.
► La o persoană normală, circa 90% din cantitatea totală de
eritropoietină se formează în rinichi; restul este produsă în special
în ficat.
► S-a stabilit că efectul principal al eritropoietinei este de
stimulare a producţiei medulare de proeritroblaşti din celulele
stern hematopoietice
► stimulează aceste celule să parcurgă diferitele stadii
eritroblastice mai rapid decât în mod normal, accelerând astfel
suplimentar formarea de noi eritrocite.
► Producţia susţinută de eritrocite continuă atât timp cât se
menţine starea de hipooxigenare sau până când se formează
un număr suficient de eritrocite pentru a transporta o cantitate
adecvată de oxigen la ţesuturi, în ciuda aportului scăzut de
oxigen; în acest moment, rata producţiei de eritropoietină se
reduce până la acel nivel care va menţine numărul necesar de
eritrocite fară să inducă însă un exces.
► Datorită necesităţii continue de înlocuire a hematiilor, creşterea şi
diviziunea celulelor eritropoietice ale măduvei osoase sunt printre
cele mai rapide procese din întregul organism.
► În consecinţă, maturarea şi rata formării lor sunt în mare măsură
afectate de statusul nutriţional al persoanei respective.
► vitamina B12 şi acidul folic esenţiale pentru sinteza ADN-ului,
fiecare fiind implicată pe o altă cale în formarea timidin
trifosfatului, una din componentele esenţiale ale ADN-ului.
► lipsa vitaminei B12 sau a acidului folic determină producerea
unui ADN anormal şi diminuat cantitativ şi, în consecinţă, o
maturare nucleară insuficientă şi o reducere a diviziunii celulare.
► În plus, incapacitatea de proliferare rapidă a celulelor
eritroblastice ale măduvei osoase se asociază cu formarea
preferenţială a unor hematii mai mari decât celulele normale,
denumite macrocite.
► incapacitatea de a absorbi vitamina B12 din tractul gastrointestinal
- anemie pernicioasă, în care principala modificare patologică este
atrofia mucoasei gastrice, care nu poate produce o secreţie
gastrică normală.
► Acidul folic este un constituent normal al legumelor verzi, al
anumitor fructe şi al cărnii (în special ficatul). Cu toate acestea, el
poate fi distrus cu uşurinţă în procesul prelucrării termice a
alimentelor, iar persoanele cu anomalii ale absorbţiei
gastrointestinale prezintă adesea malabsorbţie a acidului folic şi a
vitaminei B12.
► Aportul alimentar trebuie să conțină factorii necesari eritropoezei:
plastici (proteine, Fe) și catalitici, minerale: Cu, Co; vitamine cum
sunt acid folic, vitamina B12, B6, C, PP.
 Metabolismul fierului

► Cantitatea totală de fier din corpul uman = 4-5 grame

► aproximativ 65% intră în componenţa hemoglobinei
► 4% se găseşte în mioglobină,
► 1% intră în structura diferiţilor compuşi ai hemului, ce iniţiază
oxidarea intracelulară,
► 0,1% se găseşte în plasmă, legat de proteina numită transferină
► restul de 15-30% este depozitat în scopul utilizării ulterioare, în special
în sistemul reticulo-endotelial şi în celulele parenchimatoase
hepatice; depozitele constau în principal din feritină.
► Fierul - absorbit din toate segmentele intestinului subţire
► Ficatul secretă cantităţi moderate de apotransferină în bilă, care străbate ductele
biliare şi ajunge în duoden
► apo-transferina leagă ionii de fier liber dar şi anumiţi compuşi ai fierului, cum sunt
hemoglobina şi mioglobina din carne, două dintre cele mai importante surse de
fier din alimentaţie.
► Compusul rezultat = transferină.
► transferina este atrasă şi se leagă de receptorii membranari ai celulelor epiteliului
intestinal.
► molecula de transferină care transportă fier pătrunde prin pinocitoză în celulele
epiteliale şi este eliberată ulterior în capilarele sangvine subiacente, sub formă de
transferină plasmatică.
► Excesul de fier din sânge este depozitat predominant în hepatocite şi mai puţin în
celulele reticulo-endoteliale din măduva osoasă. In citoplasma celulară, fierul se
leagă în principal de o proteină numită apoferitină, formând feritina. În acest fel,
feritina poate conţine atât concentraţii mici de fier, cât şi concentraţii mari.
► Fierul depozitat sub formă de feritină este denumit fier de rezervă.
► Mici cantităţi de fier sunt depozitate sub o formă extrem de
insolubilă, numită hemosiderină.
► Aceasta este produsă în special atunci când cantitatea
totală de fier din organism depăşeşte capacitatea de
depozitare a apoferitinei.
► Hemosiderină se dispune în celule sub forma unor
aglomerări voluminoase, ce pot fi observate microscopic ca
particule mari.
► În contrast, particulele de feritină sunt atât de mici şi de
dispersate, încât nu pot fi vizualizate în citoplasmă celulară
decât cu ajutorul microscopului electronic.
► Atunci când cantitatea de fier din plasmă se reduce foarte mult, o parte din
fierul conţinut în depozitele de feritină este mobilizat cu uşurinţă şi transportat
sub formă de transferină pe cale plasmatică către zonele din organism unde
este necesar.
► O caracteristică unică a moleculei de transferină este capacitatea de a se
lega puternic de receptorii membranari ai eritroblaştilor din măduva osoasă.
► În etapa următoare, transferina, împreună cu fierul legat de ea, este captată în
eritroblaşti prin procesul de endocitoză.
► În interiorul celulei, transferina livrează fierul direct mitocondriei, locul în care se
sintetizează hemul.
► La persoanele care nu au cantităţi suficiente de transferină în sânge apare o
incapacitate de a transporta fierul în eritroblaşti prin mecanismul descris
anterior, ceea ce determină o anemie hipocromă severă - cu alte cuvinte,
hematiile conţin o cantitate mult mai mică de hemoglobină decât în mod
normal.
► După ce hematiile au atins durata maximă de viaţă şi sunt
distruse, hemoglobina eliberată din aceste celule este
înglobată în celulele sistemului monocito-macrofagic.
► La acest nivel are loc eliberarea fierului şi depozitarea acestuia
sub formă de feritină, cu scopul de a fi utilizat la nevoie pentru
formarea unor noi molecule de hemoglobina.
► Un bărbat elimină zilnic aproximativ 0,6 miligrame de fier, în
principal prin fecale.
► Cantităţi mai mari de fier sunt pierdute când apar hemoragii.
► In cazul femeilor, eliminarea suplimentară prin sângele
menstrual determină o medie a pierderilor de fier de
aproximativ 1,3 mg/zi.
► Absorbţia intestinală a fierului este extrem de lentă, cu o rată
maximă de numai câteva miligrame pe zi.
► Cu alte cuvinte, chiar dacă în alimente există cantităţi foarte
mari de fier, numai o proporţie foarte mică poate fi absorbită.
► Atunci când organismul devine saturat în fier, astfel încât practic
toată apoferitina din depozite este legată de fier, rata absorbţiei
suplimentare a fierului din tractul intestinal suferă o reducere
marcată.
► În schimb, în cazul depleţiei depozitelor de fier, rata absorbţiei se
poate amplifica, atingând un nivel de 5 ori mai mare decât cel
normal.
► Astfel, cantitatea totală de fier din organism este reglată în
principal prin modificarea ratei de absorbţie.
► După ce eritrocitele formate în măduva osoasă ajung în sistemul circulator, ele
rămân în sânge în mod normal timp de aproximativ 120 de zile, înainte de a fi
distruse.
► Deşi eritrocitele mature nu au nucleu, mitocondrii sau reticul endoplasmic, ele
sunt dotate cu enzime citoplasmatice care au capacitatea de a metaboliza
glucoza şi de a forma mici cantităţi de adenozin trifosfat.
► Totodată, aceste enzime
(1) menţin flexibilitatea membranei celulare,
(2) asigură transportul membranar de ioni,
(3) păstrează flerul din hemoglobina celulară în formă feroasă şi nu în cea ferică,
(4) previn oxidarea proteinelor din hematii.
► sistemul metabolic al eritrocitelor îmbătrânite devine din ce în ce mai puţin activ
► celulele devin tot mai fragile, probabil datorită epuizării proceselor vitale proprii
► celulele încep să se rupă la trecerea prin anumite spaţii înguste din circulaţie
► dintre hematii se autodistrug în splină, atunci când trebuie să se deformeze pentru a
traversa pulpa roşie splenică.
Atunci când splina este îndepărtată, numărul de celule anormale îmbătrânite prezente în
circulaţie creşte considerabil
eliberarea hemoglobinei din componenţa lor, aceasta este fagocitată aproape imediat
de către macrofagele din multe zone ale organismului, dar mai ales de către celulele
Kupffer din ficat şi de către macrofagele splenice şi ale măduvei osoase.
macrofagele eliberează fierul din hemoglobină şi îl readuc în sânge, pentru a fi
transportat de transferină către măduva osoasă în vederea formării de noi eritrocite sau
către ficat şi alte ţesuturi pentru depozitarea sub formă de feritină.
Regiunea porfirinică a moleculei de hemoglobină este transformată de către macrofage,
trecând printr-o serie de etape, în pigmentul biliar denumit bilirubină, care este eliberat în
sânge şi ulterior eliminat de organism prin secretarea lui în bilă, de către ficat.