Neuronul

Neuronul -unitatea structurală şi

funcţională a sistemului nervos
 corp celular sau pericarion formează
substanţa cenuşie
 prelungiri - dendrite formează
substanţa albă
- axonul prelungire unică,
mai lung.
Axonii nu pot sintetiza proteine aşa că
există un transport dinspre pericarion
spre terminaţia axonică numit
transport axo-plasmatic:
■rapid 400 mm/zi- prin microtubuli
■lent 10 mm/zi- prin microfilamente
■ Microtubulii (20 nm) - tubulina alfa şi beta asociată
cu ATP-ază.
-colchicină (antimitotic) produce dezorganizarea
tubulilor şi transportul încetează
-transportul mediatorilor chimici care se depun în
butonii sinaptici.
■ Transportul lent (prin microfilamente) furnizează
prelungirii nervoase proteine şi alte substanţe
nutritive.
Secţionarea unui axon duce la degenerarea porţiunii
periferice.
S-a descris şi un transport retrograd (200 mm/zi) prin
microtubuli: colinesteraza, factorul de creştere a
nervului, virusuri neurotrope (polio, herpetic, al
turbării etc) responsabile de encefalite.
■ Semnalele aferente pătrund în neuron
prin sinapse localizate în special la
nivelul dendritelor neuronale, dar şi la
nivelul corpului celular.
■ În schimb, impulsul eferent este
transmis prin axonul neuronal unic.
Acesta se ramifică ulterior la nivelul
altor părţi ale sistemului nervos sau în
regiunile periferice.
Proprietăţile neuronului

Neuronii au capacitatea de recepţiona

modificări din mediu pe care le transmit
prin căi nervoase organelor centrale care
comandă organelor efectoare.
Proprietăţi:
■excitabilitatea
■conductibilitatea
 Excitabilitatea
■ proprietatea oricărui ţesut de a răspunde la
stimuli
■ depolarizarea membranei
■ stimul = orice variaţie bruscă de energie din
mediul înconjurător care modifică permeabil.
membranei. Condiţii:
-intensitate; cea mai mică intensitate care
produce răspuns este intensitatea prag. Stimulii
cu intensitate peste prag roduc excitaţie, iar
stimulii subliminari nu pot produce excitaţie.
-bruscheţe
-densitate pe unitatea de suprafaţă
-să acţioneze o anumită durată de timp.
■ Excitaţia = modificarea potenţialului de
membrană.
■ Toate celulele vii sunt polarizate: pozitiv la
exterior, negativ la interior.
■ Potenţialul electric celular - măsurat cu
ajutorul microelectrozilor legaţi la un aparat
de măsură.
■ Prin aplicarea electrodului intracelular poate
măsura o diferenţă de potenţial de -90 mV în
muşchi, -70 mV în neuron.
■ Potenţialul de repaus celular este cuprins
între -70-90 mV.
■ [K+] int >[K+] ext
tendinţa puternică a ionilor de potasiu să
difuzeze în afara celulei transportul de
sarcini electrice pozitive la exteriorul celulei,
producându-se astfel încărcarea
electropozitivă a feţei externe a membranei şi
încărcarea electronegativă a feţei membranare
interne

După aproximativ o milisecundă, diferenţa de

potenţial dintre interiorul şi exteriorul celulei,
numită potenţial de difuziune, devine
suficient de mare pentru a bloca difuziunea
ulterioară a potasiului către exterior, în ciuda
gradientului mare de concentraţie al
■ [Na+] ext >[Na+] int.
■ Membrana este înalt permeabilă pentru ionii
de sodiu, însă impermeabilă pentru alţi ioni.
■ Difuziunea ionilor de sodiu încărcaţi pozitiv
către interiorul celulei dă naştere unui
potenţial de membrană cu polaritate opusă
celui generat de potasiu, zona încărcată
negativ aflându-se la exteriorul celulei şi zona
încărcată pozitiv la interior.
■ Potenţialul de membrană creşte suficient de
mult după câteva milisecunde astfel încât
blochează difuziunea netă ulterioară a ionilor
de sodiu către interiorul celulei.
■ Diferenţa de concentraţie a ionilor de
o parte şi de alta a unei membrane cu
permeabilitate selectivă determină
apariția unui potenţial de membrană.
■ Permeabilitatea membranei pentru un ion =
ușurința relativă cu care ionul traversează
membrana
■ este proporțională cu numărul total de canale
deschise pentru ionul respectiv din membrană.
Atunci când o membrană este permeabilă pentru
mai mulţi ioni diferiţi, potenţialul de difuziune
care apare depinde de trei factori:
■ polaritatea sarcinii electrice a fiecărui ion,
■ permeabilitatea membranei (p) pentru fiecare
tip de ion şi
■ concentraţiile ionilor respectivi la interiorul (i)
şi la exteriorul (o) membranei.
Factorii care participă la realizarea potenţialul de
repaus:
■Na-K ATP-aza
■difuziunea ionilor prin membrană datorită
permeabilităţii inegale pentru ioni; K+ străbate
uşor membrana celulară, dar este reţinut în
celule de către încărcătura negativă dată de
proteinele intracelulare (negative).
■echilibrul de membrană Donnan – prezenţa
proteinelor intracelulare încărcate negativ face ca
la suprafaţa membranei celulare să fie reţinute
sarcinile pozitive ( K+), iar anionii să fie respinşi.
 Conductibilitatea
■ Impulsurile nervoase sunt transmise prin potenţiale
de acţiune = modificări rapide ale potenţialului de
membrană ce se distribuie rapid de-a lungul
membranei fibrei nervoase.
■ Fiecare potenţial de acţiune debutează cu modificarea
bruscă a potenţialului de repaus de la valoarea
negativă normală către o valoare pozitivă, iar apoi
încetează odată cu revenirea aproape la fel de rapidă
a potenţialului membranar la valoarea negativă
iniţială.
■ Pentru conducerea impulsului nervos potenţialul de
acţiune se deplasează de-a lungul fibrei nervoase
până când ajunge la capătul acesteia
Etapele succesive ale potenţialului de acţiune

Etapa de repaus - potenţialul

membranar de repaus, înainte de
debutul potenţialului de acţiune.
■În această etapă membrana este
"polarizată" datorită potenţialului
prezent de -90 milivolţi.
 Etapele succesive ale potenţialului de acţiune
Etapa depolarizării.
■membrana devine brusc foarte permeabilă pentru Na+,
difuziunea în interiorul axonului a unui număr extrem de
mare din aceşti ioni
potenţialul rapid către valori pozitive= depolarizare
■ f. nervoase mari, excesul de Na+ care pătrunde la
interior determină schimbarea bruscă a potenţialului de
membrană către valori uşor pozitive (depăşind valoarea
zero), fenomen denumit "over-shoot".
■f.nervoase mai mici, precum şi în mulţi neuroni situaţi la
nivelul sistemului nervos central, potenţialul se apropie
de valoarea zero însă nu ajunge la valori pozitive, astfel
încât nu are loc fenomenul de "over- shoot".
Etapele succesive ale potenţialului de acţiune

Etapa repolarizării
■ La câteva fracţiuni de milisecundă după ce
membrana a devenit intens permeabilă pentru ionii
de sodiu, canalele de sodiu încep să se închidă şi
canalele de potasiu se deschid mai mult decât în mod
normal.
■Apoi, difuziunea rapidă a ionilor de potasiu către
exteriorul celulei restabileşte potenţialul
transmembranar negativ normal de repaus.
Canalul de sodiu/potasiu reglat prin voltaj
■ Pompa Ca2+ asem. cu pompa Na+ propulsează
ionii de calciu din interiorul celulei la exterior
(sau în reticulul endoplasmic) creând un
gradient al concentraţiilor calciului între spaţiile
extracelular şi intracelular de aproximativ
10.000.
■ Canale de Ca2+ reglate prin voltaj uşor
permeabile şi pentru Na+; atunci când sunt
deschise, atât ioni de Ca cât şi ioni de Na
pătrund în interiorul fibrei nervoase (canalele
Ca –Na).
■ Canalele de Ca se activează lent (canale lente),
timpul necesar activării fiind de 10-20 de ori
mai mare în comparaţie cu canalele de
sodiu(canale rapide).
[Ca2+] în lichidul extracelular are de asemenea un efect
profund asupra potenţialului la care sunt activate
canalele de sodiu.
■deficit de ioni de calciu, canalele de sodiu sunt activate
(deschise) în urma unei creşteri foarte mici a
potenţialului membranar faţă de valoarea normală
(negativă) fibra nervoasă devine extrem de excitabilă
uneori descărcându-se repetitiv fără a fi stimulată în loc
să rămână în starea de repaus.
■o reducere de numai 50% a concentraţiei calciului faţă
de valoarea normală declanşează descărcări spontane la
nivelul unor nervi periferici, conducând în unele cazuri la
apariţia "tetaniei".

Tetania poate fi letală dacă se produce la nivelul

muşchilor respiratori.
■ Un potenţial de acţiune declanşat în orice zonă a unei
membrane excitabile determină stimularea porţiunilor
membranare adiacente propagarea potenţialului
de acţiune de-a lungul membranei.
■ Transmiterea procesului de depolarizare de-a
lungul unei fibre nervoase sau a unei fibre
musculare este denumită impuls nervos şi
respectiv impuls muscular.
■ La nivelul unei membrane excitabile nu există o
direcţie unică de propagare, ci potenţialul de acţiune
se deplasează în toate direcţiile pornind dinspre locul
stimulării - în mod egal de-a lungul tuturor
ramificaţiilor fibrei nervoase - până când întreaga
membrană este depolarizată.
Caracteristici speciale ale transmiterii semnalului prin tracturile
nervoase. Fibrele nervoase mielinizate şi nemielinizate

Secţiune transversală a unui nerv

■fibre nervoase mari care constituie cea mai mare
parte a secţiunii transversal, dar și numeroase fibre
foarte mici dispuse printre fibrele mari.
■fibrele mari sunt mielinizate, iar cele mici sunt
nemielinizate.
■in medie, un trunchi nervos conţine aproximativ de
două ori mai multe fibre nemielinizate decât fibre
mielinizate.
O fibră nervoasă mielinizată tipică
■In centru axonul (membrana axonului este elementul
care conduce potenţialul de acţiune). Axonul conţine
axoplasma, un lichid intracelular vâscos.
■In jurul axonului se află o teacă de mielină care
adeseori este mult mai groasă decât axonul.
■Dispuse la intervale de aproximativ 1-3 milimetri de-
alungul tecii de mielină se găsesc noduri Ranvier.
■Teaca de mielină este produsă în jurul axonului de
către celulele Schwann
Sfingomielina
-izolator electric excelent care reduce fluxul ionic prin
membrană de aproximativ 5000 de ori.
-la joncţiunea dintre două celule Schwann succesive de-
a lungul axonului rămâne o zonă mică neizolată, având
lungimea între 2 şi 3 microni în care ionii se pot deplasa
cu uşurinţă prin membrana axonului între lichidele
extracelular şi intracellular = nod Ranvier.
■potenţialele de acţiune se produc numai la nivelul
acestor noduri
■modalitate de conducere a potenţialului de acţiune de
la un nod la altul este denumită conducere saltatorie.
■curentul electric se deplasează prin lichidul
extracelular precum şi prin axoplasma din interiorul
axonului de la un nod la altul, excitând nodurile
succesive unul după altul.
■ procesul de depolarizare se propagă de-a lungul
axului fibrei nervoase prin sărituri pe intervale lungi,
acest mecanism creşte viteza transmiterii impulsului
nervos în fibrele mielinizate de până la 5- 50 de ori.
■ conducerea saltatorie conservă energia axonului
deoarece numai nodurile se depolarizează,
determinând o pierdere de aproximativ 100 de ori
mai redusă a ionilor în comparaţie cu situaţia în care
nu ar exista tecile de mielină
■ izolarea excelentă asigurată de membrana mielinizată
şi reducerea de 50 de ori a capacitanţei membranare
permit realizarea repolarizării cu un transfer foarte
redus de ioni.
■ La nivelul unei fibre nervoase excitabile nu se
mai poate produce un nou potenţial de acţiune
atât timp cât membrana este încă depolarizată
datorită potenţialului de acţiune precedent.
■ Canalele de sodiu (sau canalele de calciu, sau
ambele) se inactivează astfel încât indiferent de
intensitatea stimulului aplicat canalelor în acest
moment, porţile lor de inactivare nu se pot
deschide.
■ Perioada de timp în care nu poate fi declanşat
un al doilea potenţial de acţiune, nici chiar în
prezenţa unui stimul puternic, este denumită
perioada refractară absolută.
 Sinapsa
■ punctul de joncţiune între doi neuroni succesivi
■ determină direcţiile în care impulsurile nervoase se vor
propaga la nivelul sistemului nervos central
-o terminaţie axonică şi dendritele altui neuron (axo-
dendritice)
-o terminaţie axonică şi pericarionul altui neuron (axo-
somatice)
-două terminaţii axonice axo-axonice.
Sinapsele morfologic se prezintă sub forma de:
■ terminaţii subţiri ce aderă de cel. cu care vin în contact
■ terminaţii îngroşate sub formă de măciucă (butoni sin.)
■ terminaţii asemănătoare unor cupe care îmbracă o
porţiune mare din neuronul cu care vin în contact.
■ Transmiterea sinaptică se
caracterizează prin faptul că impulsul
se deplasează în mod normal numai
anterograd (de la axonul unui neuron
spre dendritele sau corpii celulari ai
neuronilor următori).
■ În acest fel impulsul este transmis în
direcţia necesară pentru îndeplinirea
funcţiilor specifice ale sistemului
nervos.
■ Sinapse chimice – neuronul presinaptic
secretă la nivelul terminaţiilor sale
sinaptice o substanţă chimică numită
neurotransmiţător (sau transmiţător)
■ acţionează asupra receptorilor proteici
din membrana neuronului postsinaptic,
determinând stimularea acestuia,
inhibiţia lui sau modificarea sensibilităţii
sale.
■ Sinapsele electrice - prezenţa unor canale deschise
care conduc direct impulsul electric între celulele
succesive.
■ Majoritatea acestor canale sunt reprezentate de
structuri proteice tubulare, denumite joncţiuni de
comunicare (joncţiuni gap), care permit deplasarea
liberă a ionilor din interiorul unei celule spre
interiorul celulei următoare.
■ Unele sinapse transmit impulsurile de la un neuron
la altul cu uşurinţă, în timp ce altele transmit
impulsurile cu dificultate.
■ Sinapsele chimice - proprietate foarte
importantă în transmiterea majorităţii
impulsurilor :
■ semnalele sunt transmise întotdeauna
unidirecţional, de la neuronul care secretă
neuro-transmiţătorul denumit neuron
presinaptic, către neuronul asupra căruia
acţionează neurotransmiţătorul denumit
neuron postsinaptic.
■ principiul conducerii unidirecţionale în
sinapsele chimice şi este semnificativ diferit
de conducerea prin sinapse electrice, la
nivelul cărora semnalele sunt adeseori
transmise bidirecţional.
Terminatia presinaptica
■vezicule cu mediator
■mitocondrii
■canale de calciu reglate electric.
PA depolarizează membrana presinaptică

canalele de calciu se deschid influx

masiv a ionilor de calciu în terminaţia nervoasă.
Ca2+ se leagă de situsuri de eliberare
deschiderea situsurilor permite unui mic număr
de vezicule să elibereze la fiecare potenţial de
acţiune neurotransmiţătorul conţinut în fanta
sinaptică
■ Membrana neuronului postsinaptic - receptori de natură
proteică cu doua componente importante:
(1) o comp. de legare, proeminentă în fanta sinaptică - la
acest nivel este legat neurotransmiţătorul provenit din
terminaţiile presinaptice - şi
(2) o comp. ionofor (formează un complex cu un ion şi îl
transportă prin membrană), care traversează complet
membrana postsinaptică spre interiorul neuronului
postsinaptic.
Componenta ionofor poate fi de două tipuri:
-un canal ionic, care permite trecerea anumitor tipuri de
ioni prin membrană sau
-un activator al unui sistem generator de "mesageri
secunzi “, o moleculă proeminentă în citoplasmă şi care
activează una sau mai multe substanţe din interiorul
neuronului postsinaptic. Aceste substanţe sunt
"mesageri secunzi" cu rol în stimularea sau inhibarea
Canalele ionice de la nivelul membranei neuronului
postsinaptic sunt de obicei de două tipuri:
(1) canale cationice, care atunci când sunt deschise
permit pasajul ionilor de sodiu, însă uneori permit şi
trecerea ionilor de potasiu şi/sau de calciu şi
(2) canale anionice, care permit în principal pasajul
ionilor de clor, însă permit şi trecerea altor anioni în
cantităţi foarte mici.
Canalele cationice pentru ionii de sodiu prezintă pe
suprafaţa interioară sarcini negative.
Aceste sarcini atrag în interiorul canalului ionii de sodiu
încărcaţi pozitiv atunci când diametrul canalului creşte
până la o dimensiune mai mare decât cea a unui ion de
sodiu hidratat
■ Un neurotransmiţător care deschide canalele cationice
este denumit neurotransmiţător excitator.
■ Deschiderea canalelor anionice permite pătrunderea în
celulă a sarcinilor electrice negative, ceea ce conduce
la inhibiţia neuronului-neurotransmiţători inhibitori
■ Deschiderea şi închiderea canalelor ionice asigură o
modalitate pentru controlul foarte rapid al neuronilor
postsinaptici.
■ Există mai multe tipuri de sisteme ale mesagerilor
secunzi.
■ proteine G
■ Proteina G este alcătuită din trei componente: o
componentă alfa (a) care reprezintă porţiunea
activatoare a proteinei G şi componentele beta (b)
şi gama (g), ataşate de componenta alfa şi de
interiorul membranei celulare în apropierea
receptorului proteic.
Excitaţia
1. Deschiderea canalelor de Na+ influx masiv în
interiorul celulei postsinaptice creşterea
potenţialului membranar intracelular spre valori pozitive,
către nivelul prag pentru declanşarea excitaţiei.
2. conducerii prin canalele de clor sau potasiu, sau
prin ambele tipuri de canale scade difuziunea
ionilor de clor încărcaţi negativ dinspre exteriorul
neuronului postsinaptic spre interiorul acestuia, sau
scade difuziunea ionilor de potasiu încărcaţi pozitiv spre
exteriorul celulei creşterea electropozitivităţii
interiorului membranei neuronale comparativ cu valoarea
normală, fapt ce are un efect excitator.
3. Modificări ale metabolismului intern al neuronului
postsinaptic, care conduc la stimularea activităţii celulare
sau în unele situaţii, la modificarea numărului de
receptori membranari.
■ Inhibiţia
1. Deschiderea canalelor ionice de Cl- difuziunea
rapidă de la exteriorul neuronului postsinaptic spre
interiorul acestuia, sarcinile negative fiind astfel
transportate intracelular cu creşterea
consecutivă a electronegativităţii interiorului
membranei neuronale (efect inhibitor).
2. Creşterea conductanţei ionilor de potasiu spre
exteriorul neuronului difuziunea
ionilor de potasiu încărcaţi pozitiv spre spaţiul
extracellular creşterea electronegativităţii
intraneuronale (efect inhibitor).
3. Activarea unor receptori cu funcţie enzimatică care
inhibă funcţiile metabolice celulare, ceea ce conduce la
creşterea numărului de receptori sinaptici inhibitori sau
la reducerea numărului de receptori excitatori.
Substanţe chimice cu rol de transmiţători sinaptici

1. Neurotransmițători cu moleculă mica și

acțiune rapidă
CLASA I: Aceticolina
CLASA II: Amine: epinefrina, norepinefrina,
dopamine, serotonina, histamina
CLASA III: Aminoacizi: acidul gama-amino
butyric, glicina, glutamat, aspartate
CLASA IV: Oxid nitric (NO)
2. Neuropeptide, neurotransmițători cu acțiune lentă sau
factori de creștere
■HORMONI ELIBERATORI CU ORIGINE HIPOTALAMICĂ:
hormonul de eliberare a tirotropinei, a hormonului
luteinizant, somatostatina
■PEPTIDE HIPOFIZARE: ACTH, beta-endorfina, alfa-MSH,
prolactina, hormonul luteinizant, tirotropina, hormonul
de creștere, vasopresina, oxitocina
■PEPTIDE CARE ACȚIONEAZĂ LA NIVEL INTESTINAL ȘI
CEREBRAL: leucin encefalina, metionin encefalina,
substanța P, gastrina, colecistokinina, polipeptidul
intestinal vasoactive, factorul de creștere a nervilor,
neurotensina, glucagonul, insulina
■PEPTIDE CU ORIGINEA ÎN ALTE ȚESUTURI:
angiotensina II, bradikinina, calcitonina
 Caracteristici speciale ale transmiterii sinaptice

■ Epuizarea transmiterii sinaptice.

■ Efectul acidozei sau alcalozei asupra
transmiterii sinaptice
■ Efectele hipoxiei asupra transmiterii
sinaptice
■ Efectul medicamentelor asupra
transmiterii sinaptice.
■ Întârzierea sinaptică
 Reflex Arc
■ Reflexul = raspunsul automat la un
stimul
■ Raspunsul constient sau nu
■ Substratul anatomic care face posibil
raspunsul este arcul reflex compus
din:receptor, cale aferenta, centru,
cale eferenta si efectori.
Receptorii
■ Aferenţele la nivelul sistemului nervos
sunt asigurate de receptori
somatosenzoriali care detectează
stimuli precum atingerea, sunetul,
lumina, durerea, frigul şi căldura.
■ Există cinci tipuri principale de
receptori somatosenzoriali:
(1) Mecanoreceptori - compresia mecanică sau
întinderea receptorului sau a ţesuturilor adiacente
receptorului:
■ai sensibilității tactile cutanate(epiderm și derm):
terminații nervoase libere, discuri Merkel, terminații în
evantai, terminașii Ruffini, terminații încapsulate
(corpusculi Meissner, Krause), organul terminal al firului
de păr
■ ai sensibilității tisulare profunde: terminații nervoase
libere, terminații voluminoase, în evantai, Ruffini,
corpusculi Pacini, fusuri musculare, receptori tendinoși
Golgi
■receptori auditivi: receptori cohleari
■receptori pentru echilibru: receptori vestibulari
■receptori pentru presiunea arterială: baroreceptori
sinocarotidieni si cardio aortici
(2) termoreceptori care detectează
modificări ale temperaturii, unii receptori
detectând frigul iar alţii căldura

(3) nociceptori (receptori pentru durere),

care detectează leziunile produse la nivel
tisular, fie acestea de natură fizică sau
chimică;

(4) receptori electromagnetici, care

detectează lumina la nivelul retinei;
(5) chemoreceptori
■pentru gust: receptori ai mugurilor
gustativi
■pentru miros: receptori ai epiteliului
olfactiv
■pentru oxigenul arterial: receptori
aortici, carotidieni
■pentru osmolaritate: neuroni din nucleii
supraoptici
■pentru CO2 sanguin
■pentru glucoza, aminoacizi, acizi grași
din sânge.
"sensibilitate diferenţială"
■fiecare tip de receptor este foarte sensibil la un
tip de stimul pentru care este proiectat şi este
aproape neresponsiv la alte tipuri de stimuli
senzoriali
■celulele cu bastonaşe şi cu conuri de la nivelul
retinei sunt foarte responsive la lumină, însă
sunt aproape complet neresponsive la valori
normale ale căldurii, frigului şi presiunii de la
nivelul globilor oculari, sau la modificările
chimice ale sângelui.
■Osmoreceptorii din nucleii supraoptici din
hipotalamus detectează variaţii foarte fine ale
osmolalităţii lichidelor organismului,
■ Percepţia acestor modalităţi diferite de senzaţie este
urmată de transmiterea unor impulsuri pe calea
fibrelor nervoase
■ specificitatea fibrelor nervoase de a transmite diferite
modalităţi de senzaţie
■ fiecare tract nervos se proiectează într-o regiune
specifică a sistemului nervos central, iar tipul de
senzaţie percepută în momentul stimulării unei fibre
nervoase este determinat de regiunea sistemului
nervos în care se proiectează fibra respectivă.
■ Această specificitate a fibrelor nervoase de a
transmite o singură modalitate de senzație este
numită principiul căii specializate.
■ Modalităţi de stimulare a receptorilor:
(1) prin deformarea mecanică a receptorului, care întinde
membrana receptorului şi deschide canale ionice;

(2) prin ataşarea unei substanţe chimice la nivelul

membranei receptorului, care determină de asemenea
deschiderea unor canale ionice;

(3) prin modificarea temperaturii la nivelul membranei

receptorului, eveniment care modifică permeabilitatea
membranară
(4) prin efectele radiaţiei electromagnetice, de exemplu
prin acţiunea luminii la nivelul receptorilor vizuali ai
retinei, care modifică în mod direct sau indirect
caracteristicile membranare ale receptorului şi permite
transportul ionilor prin canalele membranare.
■ efectul imediat = modificarea potenţialului electric
membranar al receptorului.
■ variaţia acestui potenţial este denumită potenţial de
receptor.
■ cauza principală a modificării potenţialului de
membrană este reprezentată de variaţia
permeabilităţii membranare a receptorului, care
permite ionilor să difuzeze mai mult sau mai puţin
uşor prin membrană, modificând astfel potenţialul
transmembranar.
■ Amplitudinea maximă a majorităţii potenţialelor de
receptor este de aproximativ 100 milivolţi, însă acest
nivel este atins numai atunci când intensitatea
stimulului senzorial este foarte mare.
■ Când potenţialul de receptor creşte la
nivelul fibrei nervoase ataşate
receptorului peste pragul pentru
generarea potenţialelor de acţiune, se
produc potenţiale de acţiune.
■ Se observă că frecvenţa potenţialului de
acţiune creşte proporţional cu creşterea
potenţialului de receptor peste nivelul
prag.
■ Caracteristic receptorilor somatosenzoriali este
adaptarea parţială sau completă a acestora la orice
stimul constant după o perioadă de timp.
■ Când este aplicat un stimul senzorial continuu,
receptorul răspunde la început prin generarea de
impulsuri nervoase cu frecvenţă ridicată, iar ulterior
frecvenţa se reduce progresiv până când în final rata
potenţialelor de acţiune scade la valori foarte reduse
sau descărcarea neuronului încetează complet.
■ Receptorii cu adaptare lentă detectează continuu
intensitatea stimulului - receptorii "tonici".
■ Receptorii cu adaptare rapidă detectează variaţii ale
intensităţii stimulului - "receptorii de frecvenţă",
"receptorii de mişcare" sau "receptorii fazici".
Fibrele nervoase
■ Anumite impulsuri aferente sau eferente ale
sistemului nervos central trebuie transmise extrem
de rapid, deoarece în caz contrar informaţia ar fi
inutilă.
■ Exemplu, semnalele senzoriale care informează
creierul despre poziţia membrelor inferioare în fiecare
fracţiune de secundă în timpul alergării.
■ unele tipuri de informaţie senzorială, de exemplu
durerea prelungită, nu trebuie să fie transmise rapid,
astfel încât pentru această funcţie sunt suficiente
fibre nervoase cu conducere lentă.
Fibrele nervoase
■au dimensiuni foarte variabile, cu diametrul între 0,5
şi 20 de microni - cu cât diametrul este mai mare, cu
atât viteza de conducere creşte.
■viteza de conducere este cuprins între 0.5 şi 120
m/sec.
Atât viteza de conducere cât și dimensiunea sunt
utilizate în clasificarea fibrelor nervoase.
Fibrele sunt împărțite în tipurile A, B și C, pe baza
vitezei de conducere.
Fibrele de tip A sunt fibrele mielinizate cu conducere
rapidă (fibrele groase împărțite în alfa, beta, gama și
delta), tipul B sunt fibre simpatice preganglionare, iar
tipul C sunt fibrele mici, nemielinizate.
O altă clasificare se bazează pe grosimea axonilor (I-
IV).
 Tipul de Diametrul µm Viteza de Funcții
fibră conducere m/s

A-alfa 13-22 70-120 Motoneuroni alfa, proprioceptori din terminațiile anulospirale

ale fusurilor musculare și din organele tendonului Golgi

A-beta 8-13 40-70 conduc semnale discrete de atingere și presiune fină de la

receptorii tactili cutanati

A-gama 4-8 15-40 sunt fibre motorii către fusurile musculare cu originea în
măduva spinării

A-delta 1-4 5-15 senzații de durere, scăderea temperaturii pielii, precum și

atingerea brută, pasivă și presiunea profundă

B 1-3 3-14 fibre preganglionare autonome

C 0.1-1 0.2-2 fibrele somatosenzoriale din majoritatea nervilor periferici,
precum şi toate fibrele nervoase autonome postganglionare