PROPRIETĂȚILE

PROPRIET ILE
FUNDAMENTALE ALE MATERIEI
VII

CONF.UNIV.DR. ANCA DANA POPESCU

DISCIPLINA FIZIOLOGIE

proprietăţile comune fundamentale ale organismelor vii
 Excitabilitatea = proprietatea universală a materiei vii
de a reacţiona prin manifestări specifice la acțiunea variațiilor
energetice ale mediului (stimuli nespecifici)
- complet dezvoltată în celulele nervoase şi musculare

 Conductibilitatea = proprietatea universală a materiei

vii de a transmite unda de excitaţie de-a lungul membranelor
celulare, caracteristică fiecărui tip de ţesut în parte, dar în
special ţesuturilor puternic excitabile

 Metabolismul = totalitatea modificărilor biochimice şi

energetice ce au loc în materia vie, proces complex ce implică
schimburi de materie şi energie între organism şi mediu.
- include două procese - catabolism şi anabolism

 Reproducerea = proprietatea universală a materiei vii

de a forma indivizi noi, care păstrează caracterele genitorilor
- asigură perpetuarea speciei
Excitabilitatea
= proprietatea universală a materiei vii de a reacţiona prin
manifestări specifice (modificarea permeabilității ionice a
membranelor plasmatice și generarea unui potențial electric)
la acţiunea unor stimuli, respectiv la modificările energetice,
de o anumită intensitate şi durată, ce au loc în mediul de viaţă
al celulei

esenţială şi complet dezvoltată în celulele nervoasă şi muscu-

lară, dar există în toate celelalte celule

stare de repaus - relativă inactivitate a celulei

- echilibru metabolic exprimat prin echilibrul de
încărcare electrică a celor două feţe ale membranei →
polarizarea membranei celulare
- excitanţii (stimulii) → perturbarea echilibrului
membranar → depolarizare = excitaţie
→ hiperpolarizare = inhibiţie

condiţionată de - intensitatea proceselor metabolice intracitoplasmatice
- o serie de condiţii din partea stimulului, cunoscute sub
numele de legi generale ale excitabilităţii
- stimularea unui ţesut viu produce o reacţie de răspuns numai în cazul
în care excitantul are o anumită intensitate, numită prag (liminară)
- stimularea subliminară (stimul cu valoare sub prag) produce modifi-
cări membranare locale (prin sumație), care pot genera excitaţie în
cazul în care stimulul se repetă la intervale foarte scurte de timp
- creşterea intensităţii stimulului determină creşterea proporţională a
reacţiei de răspuns până la o valoare maximă, peste care reacţia de
răspuns nu se mai modifică
- răspunsul celulei la stimulare apare după o anumită perioadă de
latenţă, necesară producerii unor modificări fizico-chimice intracito-
plasmatice
- pentru a produce răspuns excitantul trebuie să acţioneze cu o
anumită bruscheţe şi să persiste o durată minimă
- stimularea produce modificări de excitabilitate, astfel încât materia
vie se va comporta diferit în condiţiile unui nou impact cu variaţiile
energetice din mediu

studiată cu ajutorul stimulilor electrici a căror intensitate și
durată pot fi ușor dozate – curenți continui (galvanici) sau
alternativi = cronaximetrie

caracterizată prin determinarea unor raporturi între stimul și
răspuns

parametrii excitabilității
- reobaza (curent de bază, de prag sau liminar) = intesita-
tea minimă a stimulului care produce răspuns
- stabilește pragul excitabilității sau intensitatea
curentului liminar (relație 1/~)
- cronaxia = timpul minim necesar pentru ca un excitant
cu intensitate egală cu dublul reobazei să producă răspuns
- valoarea ei variază puțin la modificări mai
mari de curent
- este de 10 - 30 de ori mai mică decât timpul
util (variază între 0,1 - 0,6 ms)
- timpul util = timpul minim necesar ca un excitant de
intensitatea reobazei să producă un răspuns
- prezintă variații mari (2 - 20 ms) la modifi-
cări mici de curent → are o valoare infor-
mativă redusă
potențialul de repaus
permeabilitatea selectivă a
membranelor biologice =>
repartiţia neuniformă a ionilor
în cele mediile extra- şi
intracelular (separate de
membrană)

în repaus - membrana este
impermeabilă pentru ionii de
Na+ (canalele specifice pentru
sodiu sunt închise) şi pentru
anionii proteici şi permeabilă
pentru ionii de K+ şi Cl- =>
polarizarea membranei (+ pe
faţa externă şi - pe fața internă)
=> gradient electric între cele
două feţe (diferenţă de poten-
ţial) = potenţial de repaus (sau
de membrană)

valoarea diferenţei de potenţial ≈ – 70 mV – 90 mV (fibră mus-
culară striată şi fibră nervoasă)

Na, K și Cl - cei mai importanți ioni în producerea potențialului
de membrană

importanța relativă a fiecărui ion este proporțională cu permea-
bilitatea membranei pentru acel ion

un gradient de concentrație pozitiv orientat dinspre interio-
rul membranei spre exterior → încărcarea negativă a feței
interne a membranei

potențialul membranar de repaus al unor celule se poate
modifica rapid ca răspuns la o excitație (proprietate esențială
pentru funcționarea celulelor)

~ amplitudinea modificărilor de permeabilitate

→ membrane „inexcitabile” - reduse ca amplitudine
şi nu se propagă (ex. membranele celulelor hepatice, conjunc-
tive, osoase
→ membrane „excitabile” - determină variaţii impor-
tante de potenţial care se pot propaga (ex. membrane neuronale
/ musculare)

şi organitele celulare posedă potenţial membranar de repaus =

–10 –15 mV (nucleu)
 potențialul de acțiune

stimul adecvat → modificarea temporară a permeabilităţii
membranei faţă de ionii de Na+ şi K+ => inversarea polarităţii
membranei = depolarizare / excitație (pozitiv pe faţa internă
şi negativ pe faţa externă)

= 110 – 120 mV - compus din potenţialul de repaus şi
repolarizarea în sens invers din momentul excitaţiei

iniţial permeabilitatea membranei creşte brusc, nespecific,
pentru diverşi ioni → scade diferenţa de potenţial cu –15 mV
→ creştere selectivă de permeabilitate - Na, Ca → pătrund în
celulă → eflux de ioni de K → pozitivarea interiorului celular
→ se opreşte influxul de ioni de Na → membrană depolari-
zată sau excitată

• aplicarea unor stimuli subliminari → depolarizare de ampli-

tudine redusă → propagare pasivă pe distanţe foarte scurte =
răspuns local
- este un caz particular de potenţial de acţiune
- se caracterizează prin fenomene de sumaţie
temporală şi spaţială (suprapunerea depolarizărilor succesive
duce la un răspuns exploziv de tip depolarizare)

după depolarizare - porii membranari devin impermeabili (Na)
→ ieşirea sarcinilor electrice pozitive din celulă → revenire la
starea iniţială = repolarizare membranară

restabilirea potenţialului electric celular - însoţit şi de restabi-
lirea compoziţiei chimice a celulei (intervenţia pompelor ionice)

mecanismele ionice ce stau la baza secvenţei de fenomene electrice – ordine
- perioada de latenţă - între momentul excitaţiei şi deschiderea maximă a
canalelor pentru Na+ → începe influxul de ioni de Na+
- perioada de depolarizare - canalele de Na+ sunt deschise → influxul masiv de
Na → schimbarea potenţialului de repaus → +10 – +30 mV = potenţialul de vârf
- perioda de repolarizare rapidă - închiderea canalelor pentru Na+ (rămâne
sechestrat în celulă) şi creşterea conductanţei pentru K+ (de 10 - 40 ori faţă de valoa-
rea de repaus) → K iese din celulă → revenirea potenţialului spre zona valorilor (-)
- perioada de repolarizare lentă (postpotenţial negativ) - datorată excesului de
Na+ intracelular - se compensează prin
- difuzarea ionilor de sodiu din zona adiacentă membranei spre
restul citoplasmei
- activitatea pompei Na+-K+-ATP-aza prin care ionii de sodiu sunt
pompaţi activ din celulă şi este reintrodus potasiul
-perioada de postpotenţial pozitiv (tranzitorie) ← exces de activitate a pompei
Na+-K+-ATP-aza → scăderea valorii potenţialului de acţiune sub cea a potenţialului
de repaus = hiperpolarizarea membranei

în timpul potenţialului de acţiune excita-
bilitatea membranei se modifică
- în perioada de latenţă membrana
devine mai excitabilă decât în repaus
(creşte treptat numărul de canale de Na
deschise)
- în perioada de depolarizare mem-
brana se găseşte în perioada refractară
absolută - canalele de Na sunt deschise în
totalitate şi structura este incapabilă să
răspundă la un alt stimul supraadăugat
- în perioada de repolarizare rapidă
atingerea pragului de excitaţie se face mai
greu şi la intensitate mai mare - perioada
refractară relativă
- în perioada de post potenţial negativ
membrana este hiperexcitabilă și hipopo-
larizată
- în perioada de postpotenţial pozitiv
membrana este hipoexcitabilă și hiperpo-
larizată
Conductibilitatea
 = proprietate universală a materiei vii de a transmite unda de
excitaţie de-a lungul întregii membrane celulare (şi a sisteme-
lor membranare intracelulare)

caracteristică fiecărui tip de ţesut în parte, în mod special ţesu-
turilor excitabile (nervos şi muscular)

se face întotdeauna dinspre regiunea depolarizată spre cea
aflată în repaus → în zona depolarizată se restabileşte echili-
brul (potenţialul de repaus)

este fenomen de membrană

are loc pe distanțe scurte

are la bază existenţa unor curenţi locali (descrişi pentru prima
dată de Robert Hermann în 1879 la fibra nervoasă) şi constă din
depolarizări şi repolarizări succesive, realizate pe anumite
lungimi ale membranei

depinde de rezistenţa electrică a membranei, a lichidului extra-
celular şi a lichidului intracelular şi de capacitanţa membranei
Caracterele organismului uman
și determinismul genetic

caracter = orice însuşire structurală, funcțională sau biochi-
mică a organismului uman
ex. - existenţa hemoglobinei în hematii
- culoarea ochilor
- grupa sanguină
- aspectul şi culoarea părului
- culoarea pielii, etc

organismul uman este un ansamblu de caractere → trăsături
comune :
- sunt înnăscute, chiar dacă nu se manifestă toate de la
naştere
- sunt genetic determinate
- sunt transmise ereditar
- baza lor moleculară este determinată de proteine
- pot prezenta variaţii cantitative şi / sau calitative (carac-
terele structurale)
• factorii de mediu - pot produce variaţii pozitive sau negative
semnificative
- nu pot determina caractere

variabilitatea caracterelor ← schimbările de structură ale
genomului gametic ← prin mutaţie şi recombinare

caracterul poate exista sub forma a două sau mai multe
trăsături diferite → heterogenitatea trăsăturilor unui caracter
= polimorfism => diversificarea caracterelor structurale,
funcţionale şi biochimice

clasificarea trăsăturilor caracterelor

- după criteriul incidenţei - comune – incidență > 0,1%
ex. caracterul de grup sanguin în sistemul ABO –
grup A - 45%, grup B - 13%, grup O - 38%, grup
AB - 6%
- rare – incidență < 0,01%
ex. albinismul – modificare patologică a producerii
de pigment melanic, cu incidenţă de 0,001%).
- după criteriul calității - neutre
ex. prezenţa antigenului B eritrocitar - nu conferă
nici avantaje, nici dezavantaje
- avantajoase
ex. hemoglobina S – variantă de hemoglobină A care
conferă rezistenţă la infectarea cu Plasmodium
falciparum (agentul patogen al malariei) indivizi-
lor cu ambele forme de hemoglobină
- dezavantajoase - (patologice)
ex. deficitul sintezei de pigment melanic (albinism)
→ sensibilitate crescută a pielii la efectele radia-
ţiilor solare, sensibilitate oculară crescută la lumi-
nă, etc.

determinismul genetic al unui caracter ~ şir de reacţii chimice
ireversibile în mai multe etape => producerea unor structuri
proteice variate
← intervenția unui sistem de tip
informaţional – sursa de informații este materialul genetic →
limbaj specific = cod genetic
 - „cuvântul” de cod genetic = codon = numărul
de bare dintr-o secvenţă de ARNm care cores-
punde unui aminoacid dintr-o secvenţă poli-
peptidică (sursa de informaţii este ADN)

codonul - tripletă de baze azotate

- secvențele de codoni → specifică secvențele de amino-
acizi (mesajul genetic pentru proteina respectivă –
specific individului și speciei)

caracteristicile codului genetic
- este triplet - fiecare codon este format din trei baze adiacente dintr-o
secvenţă de ARNm (tripletele de ADN reprezintă forme
de conservare a informaţiei genetice, fără să fie codoni)
- cele patru baze azotate din structura ARN-ului formează
64 de codoni (43)
- este degenerat - pentru un singur aminoacid corespund mai mulţi
codoni → pentru cei 20 de aminoacizi există 61 de
codoni
- tuturor aminoacizilor le corespund doi, patru sau
şase codoni, cu excepţia metioninei şi triptofanului
(au numai câte un singur codon)
- nu este ambiguu - acelaşi codon nu poate specifica mai mult de un
aminoacid
- include şi codoni nonsens - nu corespund nici unui amino-acid → au
funcţii de „semne de punctuaţie” (specifică
sfârşitul mesajului genetic = terminarea
sintezei lanţului polipeptidic
- este universal - corespondenţa aminoacid - codon este aceeaşi indi-
ferent de organismul în care se află

genă = segmentul de ADN
care codifică un lanţ
polipeptidic
- o proteină alcătuită din
lanţuri polipeptidice
identice este codificată
de o singură genă
- proteinele formate din lanţuri polipeptidice diferite pot fi
codate de două sau mai multe gene - atâtea câte tipuri de lanţuri
polipeptidice conţine

aparatul genetic = nucleul celular în faza de zigot, care se

află în tot atâtea copii câte celule există în organism în diferite
etape ale dezvoltării
- conţine întregul material genetic distribuit în
cromozomi şi aflat în relaţie directă cu proteinele cromozomiale
şi necromozomiale

genotip (gr. gennan - a produce, a da naştere, typos - tip) =
totalitatea genelor care codifică caracterele organismului,
exprimate în diferite etape ale dezvoltării
- se referă la potenţialul structural şi metabolic pe care îl
poate codifica

fiecare genă a genotipului ocupă o anumită poziţie pe cromo-
zom = locus

cromozomii omologi au loci omologi, distribuiţi într-o ordine
identică

genotip homozigot - locii sunt ocupaţi de gene cu aceeaşi formă
alelică
genotip heterozigot - genele ce ocupă locii omologi sunt diferite
- genele → relaţii funcţionale variate
dominanţă = capacitatea unei alele de a codifica cu
viteză mai mare şi într-o doză care poate să acopere parţial sau
total funcţia celeilalte alele (gena respectivă îşi impune
caracterul)
recesivitate = caracteristica unei alele de a codifica
mai lent decât gena dominantă sau de a nu se exprima fenotipic
(manifestă fenotipic în genotipul homozigot)

fenotip (gr. phainein – a apărea, typos – tip) = totalitatea
caracterelor morfologice, funcționale, biochimice și psihice care
se manifestă în mod vizibil la un individ

reprezintă rezultatul observabil al interacțiunii dintre fondul
genetic individual și complexul factorial extern (totalitatea
factorilor externi care ar putea influența evoluția unui individ)

variabilitatea fenotipică reprezintă modificări morfologice sau
fiziologice de tip adaptativ care nu se transmit ereditar

relația G - F - determinantă ← zestrea ereditară constituie
suportul caracterelor fenotipice
- G nu se exprimă total în F ← existența genelor recesive
(se exprimă fenotipic numai în formă homozigotă)

relația M - F - mediul nu poate influența în totalitate un carac-
ter ereditar

relația M - G - interpretabilă în măsura demonstrării rolului
modificator al agenților externi asupra genotipului → mutații
genetice transmisibile

constituţia = ansamblul caracterelor structurale şi funcţionale
ale organismului respectiv, expresia fenotipică a genotipului

terenul = rezultatul modificărilor programate sau determi-
nate genetic ale organismului şi ale celor determinate de
factorii ecologici
- apare ca rezultanta interacţiunii constituţie - factori de
mediu
- un moment evolutiv al constituţiei
- poate prezenta configuraţie normală, avantajoasă (ex.
imunitatea naturală) sau patologică → reprezentat de
o stare predecesoare unor manifestări clinice (ex. tere-
nul hipertensiv, bronşitic, diabetogen), dependentă de
prezenţa şi acţiunea factorilor de risc

factori de risc = agenţi care afectează capacitatea variabilă a
organismului de a menţine în limite fiziologice homeostazia
(nu sunt agenţii cauzali ai bolii)

clasificare în funcţie de origine
- factori de risc intrinseci
- genetici - reprezentaţi de genele alele patologice care
determină apariţia unor modificări anormale ale caracterelor →
participă direct la formarea terenului pentru o anumită boală
- fenetici - cresc riscul apariţiei unei stări patologice,
care însă nu poate să se producă şi în lipsa lor (ex. stenoza
hipertrofică de pilor, mai frecventă de 5 ori la bărbaţi decât la
femei. Genotipul XY nu este esenţial în apariţia bolii, dar
realizează un fenotip care creşte riscul de apariţie a bolii)
- factorii de risc extrinseci - ecologici, fizici, chimici, biolo-
gici sau psihosociali
- contribuie la conturarea tere-
nului (ex. ateroscleroza, la care alimentaţia bogată în colesterol şi
glucide, consumul de tutun, stressul psiho-social şi sedenta-
rismul participă la apariţia bolii)

cumularea de factori de risc prin modificări cantitative continui
ale caracterelor sau prin modificări calitative funcționale imper-
ceptibile unui examen clinic direct → predispoziţie şi diateză -
configuraţii ale terenului instalate anterior manifestărilor clinice

predispoziţia = formă a terenului în care factorii de risc
intrinseci sunt predominant genetici şi terenul este aparent
normal
- starea patologică este declanşată de apariţia
unui factor de mediu fără modificări cumulative (ex.
schizofrenia, diabetul, ateroscleroza, poliartrita cronică
evolutivă)

diateza = starea alterată a terenului rezultată din acţiunea
predominantă a factorilor de risc de origine ecologică, fără ca
genetica să fie exclusă (ex. diateza hemoragică)

reactivitatea (răspunsul organismului la acţiunea mediului) =
expresia funcţională a terenului sau a predispoziţiei
- depinde de stările constituţionale în care se află
individul
- componenta genetică este majoră și continuu
corelată cu acţiunea factorilor mezologici => nivelul la care se
realizează activitatea funcţională