Morar Nadia

Biologie II

Ecologia păsărilor

Păsări acvatice- este o denumire generică dată păsărilor care trăiesc în mediul acvatic si
anume: sfenisciforme, procelariforme, columbiforme, gaviiforme, pelicaniforme,
anseriforme, lariformele si alciformele. Mediul acvatic le-a imprimat tuturor acestor ordine
caractere comune: corpul turtit dorso-ventral; picioarele deplasate mai mult sau mai putin
spre extremitatea posterioara a corpului; degetele de la picioare împreunate prin membrane
inotatoare fie.numai cele trei anterioare, fie toate patru, ca la pelicaniforme; degetul prim, cel
indreptat inapoi, in cazul cand nu este impreunat prin membrana cu celelalte, este ridicat mai
sus pe tars decat celelalte, este mai mic sau absent; penajul des; puful bogat; glanda
uropigiana, in general, bine dezvoltata, paniculul adipos dezvoltat in hipoderma.
Pasarile cele mai profund adaptate la mediul acvatic sunt sfenisc1iformele sau pinguinii.
Aceste pasari exclusiv marine se servesc la inot mai mult de aripile lor scurte, inguste si
ascutite, anchilozate in cot si acoperite cu pene mici, in forma de solzi. Aceste aripi sunt
inapte pentru zbor. Pinguinii se pot scufunda la adancimi de 30 m si pentru un timp mai
indelungat. Bune scufundatoare sunt si alcele, cufundarii si corcodeii. Toate acestea sunt
bune zburatoare, desi nu excelente. Pe pamant ies rareori, si atunci se misca greu, cu corpul
indreptat aproape vertical, intocmai ca si pinguinii, din cauza picioarelor lor, deplasate la
extremitatea posterioara a corpului.
Pelecaniformele sau pelicaniformele este un ordin de păsări acvatice ihtiofage, incluzând
cormorani, corbi de mare, pelicani. Trăiesc în vecinătatea mărilor, unele se întâlnesc însă și în
apropierea lacurilor sau a râurilor. De obicei cuibăresc în colonii în apropierea apei și sunt
bine adaptate pentru scufundat și înot. Piciorul este scurt și are 4 degete unite printr-o pieliță,
formând o palmatură. Acest ordin cuprinde păsări de talie mare sau mijlocie, adaptate într-un
grad înaintat la viața acvatică, fiind excelente înotătoare, dar și bune zburătoare.
Acest ordin cuprinde păsări acvatice de talie mare (până la mărimea unui curcan cum este
pelicanul) sau mijlocie (de mărimea unei ciori cum este cormoranul mic). Au o palmură
caracteristică completă, fiind singurele păsări care au toate patru degetele de la picior unite
prin membrane înotătoare ce formează o palmatură mare, iar primul deget este îndreptat
lateral și nu înapoi.
Adaptarea la mediul acvatic se poate constata usor si la anzeriforme, dintre care insa numai
lebedele sunt strans legate de apa; ratele si gastele parasesc deseori apa, pentru a-si cauta
hrana pe uscat. Multe rate sunt excelente scufundatoare.
Toate aceste pasari acvatice se hranesc mai ales cu pesti, dar unele si cu crustacei, larve de
insecte, moluste si viermi. Cele care se hranesc cu pesti au un cioc puternic, cu varf incarligat
si cu margini taioase, iar anzeriformele au un cioc prevazut pe laturi cu dinti cornosi, care
1
usureaza prinderea animalelor mici si lunecoase, si strecurarea apei intrata in gura odata cu
hrana. Pasarile acvatice isi fac cuibul simplu in apropierea apelor fie pe stanci, fie prin
plantele acvatice, fie in arbori. Cuibul corcodeilor pluteste pe apa si ouale lor sunt mereu ude.
Pasari de tarm
In preajma apelor curgatoare si statatoare de pe intreg globul pamantesc, pe plaja nisipoasa a
marilor si pe malul noroios al lacurilor, pe tarmurile acoperite cu prundis, nisip sau mal ale
apelor curgatoare, prin smarcurile si tufisurile din apropierea apelor sau de pe campiile
mlastinoase, isi cauta hrana si isi fac cuibul o multime de pasari din ordine diferite si anume:
ciconiforme, fenicopteriforme, gruiforme, caradriiforme, cu foarte numeroase familii ce le
apartin. Mediul in care traiesc le-a imprimat si acestor pasari cateva caractere comune:
picioare lungi, cu tarsul golas, cu degete lungi si in general, lipite de membrana interdigitala.
Cele mai caracteristice pasari de tarm sunt berzele, lopătarii, ibisii, tiganusii, flamingii si
cocorii. Din cauza picioarelor lor inalte, ele au primit si numele de „picioroange". Ele se
deplaseaza pasind si nu alergand, si nu se afunda in desisuri. in corelatie cu picioarele lor
inalte, au si gatul si ciocul lung, deoarece isi culeg hrana de pe pamant si din ape putin
adanci. Zborul lin este usor si sustinut. Se hranesc cu pesti, broaste, soparle, mamifere mici,
moluste, viermi si insecte, iar cocorii mai ales cu vegetale. Cu exceptia celor care se hranesc
cu peste (ihtiofage), toate pot fi considerate ca pasari folositoare.
Pe tarmul malos, nisipos si pietros al apelor traiesc si prundarasii, culichii, fluierarii, fugacii,
ciovlicile, becatinele si alte caradriiforme, dar nu ascunse prin tufisuri, ci alergand la vedere,
in cautarea hranei. Culoarea penelor lor se confunda cu cea a mediului inconjurator.
Picioarele lor nu sunt prea inalte, afara de cele ale ciocantorsului si ale cataligei, dar ciocul
lor este, in general, lung, subtire si ascutit, potrivit pentru a scoate micile animale din mal si
de sub pietre.
Fugaciul mare şi nisiparul, de pildă, cuibăresc în nordul îndepărtat, unde celelalte păsări n-
ajung mai niciodată. Păsările de baltă se odihnesc pe malul tuturor apelor şi pot zbura circa
32 000 km anual.
Deşi în migraţia lor ele trebuie să traverseze oceane, nu pot înota şi nu poposesc niciodată pe
apă. Prin urmare, trebuie să-şi ia cu ele rezerve uriaşe de combustibil — mai mult decât îi
trebuie unui avion cu reacţie, care, la decolare, are o cantitate de carburant echivalentă cu
circa 40% din greutatea sa. Sub formă de grăsime! Se hrănesc cu lăcomie pe întinderile
noroioase de pe ţărmuri, iar în câteva săptămâni ajung să cântărească aproape de două ori mai
mult decât în timpul verii“, explică David Attenborough în cartea The Life of Birds. „Aceste
rezerve de grăsime sunt mai mari decât spun statisticile, întrucât multe dintre organe, chiar
creierul şi măruntaiele, li se micşorează pentru a face loc combustibilului suplimentar şi
pentru a nu depăşi greutatea obişnuită.“
Păsările de ţărm se strâng adesea în număr mare acolo unde găsesc hrană din belşug. Însă se
pare că asta le conferă şi siguranţă. Păsările de pradă, precum şoimul călător, urmăresc
păsările singure. Se pare că stolurile le descurajează. Mai multe specii de păsări de baltă
profită din plin de protecţia pe care le-o oferă grupul, strângându-se la un loc.
Pasari de stepa si desert
 Adaptarea pasarilor la campii deschise, aride, mai mult sau mai putin inierbate s-a facut in
doua feluri. Unele s-au adapta la alergat si au renuntat la zbor. Talia lor a crescut, picioarele
s-au alungit si fortificat, iar numarul degetelor s-a redus. Cele mai caracteristice pasari de
stepa si desert sunt strutii-africani si sud-americani, pasari uriase cu picioare inalte si gat lung
si golas, ca si picioarele. Pasari caracteristice stepelor si savanelor din Eurasia si Africa sunt
dropiile, reprezentate la noi printr-o specie sedentara: dropia, si prin alta calatoare: sparcaciul.
Ele au, de asemenea, picioare relativ inalte si puternice, cu ajutorul carora, la nevoie, pot
alerga repede. Dropiile insa sunt capabile si de zboruri mai lungi. Culoarea penajului lor este
culoarea stepelor: bruna-cenusie. Exista si pasari de stepa bune zburatoare, de talie mijlocie,
ca pteroclididele si potarnichile, sau mici, ca prepelitele si ciocarliile. Ele zboara repede
deasupra pamantului, alearga bine, iar de dusman se ascund in ierburi si tufisuri, cu a caror
culoare se confunda. Se hranesc cu parti tinere de plante, cu seminte de ierburi, cu viermi,
melci si insecte.
Pasari de tufis si padure
Sunt pasarile provenite din ordinul galiformelor sunt un ordin de păsări fitofage sau
omnivore, tericole sau arboricole răspândite pe toate continentele și insulele, afară de
arhipelagul polinezian și de ținuturile antarctice, cele mai multe sunt robuste, greoaie și slabe
zburătoare, având aripi scurte, rotunjite și bombate, de talie variată, cu gheare la picioare
(pentru scormonit), uneori cu creastă colorată în roșu și cu ciocul puternic; cele mai multe
trăiesc în păduri, fiind vânate (fazanul, potârnichea, prepelița, ierunca), câteva specii fiind
domesticite (găina, păunul, bibilica). Multe prezintă dimorfism sexual.
Pasarile adaptate cel mai bine la viata arboricola sunt: ciocanitorile, cucii, lipitoarele, tucanii,
papagalii si multe paseriforme. Cu mici exceptii aceste pasari isi petrec toata viata in coroana
arborilor, unde isi cauta hrana compusa din insecte, larvele si ouale lor, si unde isi fac si
cuibul. Desi sunt bune zburatoare, aceste pasari sunt adaptate in mod special la catarat. La
multe din ele, degetele externe de la picioare sunt indreptate inapoi, iar coada ciocanitoarelor
este puternica si se pot sprijini in ea in timpul cataratului. Un exemplu graitor de adaptare la
diferite medii ni-1 ofera ordinul paseriformelor, ale carui familii numeroase sunt adaptate fie
la viata in paduri sau tufisuri, fie la cea de pe campii, din lunci, trestisuri, gradini si asezari
omenesti. La fel sunt adaptate paseriformele si la diferite regimuri alimentare. Cele mai multe
pasari sunt insectivore si foarte folositoare (pitigoii, muscarii, codobaturile, fasele,
randunelele), altele sunt granivore (forfecutele, ciresarul), frugivore (grangurul, pasarea-
frigului), carnivore (laniidele) sau omnivore (corvidele). Unele sunt adaptate la un regim
alimentar exclusiv: forfecutele se hranesc numai cu seminte de conifere, nectarinidele si
melifagidele numai cu nectarul florilor unor anumite specii de plante etc. Regimul alimentar
le-a imprimat caractere particulare, care se oglindesc in special in conformatia ciocului: scurt
si gros la pasarile granivore, mare si puternic la cele frugivore, cu varf incarligat la cele
carnivore, fin si ascutit la cele insectivore, lung si subtire la pasarile care sug nectarul florilor.
Pasarile adaptate cel mai bine la viata arboricola sunt: ciocanitorile, cucii, tucanii, papagalii si
multe paseriforme. Cu mici exceptii aceste pasari isi petrec toata viata in coroana arborilor,
unde isi cauta hrana compusa din insecte, larvele si ouale lor, si unde isi fac si cuibul. Desi
sunt bune zburatoare, aceste pasari sunt adaptate in mod special la catarat. La multe din ele,
degetele externe de la picioare sunt indreptate inapoi, iar coada ciocanitoarelor este puternica
si se pot sprijini in ea in timpul cataratului.
Pasari rapitoare
Aceste caractere sunt prezente la doua ordine diferite si neinrudite intre ele: falconiformele
sau rapitoarele de zi si strigiformele sau rapitoarele de noapte. Semnele distinctive ale tuturor
sunt ciocul cu mandibula superioara puternica, ascutita si incovoiata peste cea inferioara,
ghearele de la degete mai mult sau mai putin ascutite si incovoiate, simturile agere, in special
vazul si auzul.
Falconiforme - păsările răpitoare diurne, multe dintre speciile mai mari se hrănesc și cu
hoituri. Toate au cioc puternic, încovoiat (cu care prada este sfâșiată în bucăți) și degetele cu
gheare ascuțite, puternice, cu care prada este capturată, omorâtă și ținută. De obicei sexele
sunt asemănătoare, însă de regulă, femelele sunt mai mari decât mascululii. Anumite specii,
și anume șerparul , șorecarul incălțat, uliganul pescar și vânturelul roșu pot fi văzuți deseori
fluturând din aripi pe loc la înălțimi mari deasupra solului, căutându-și prada (în așa-numitul
zbor staționar). Cele mai falnice rapitoare de zi sunt acvilele, pasari, in general, de talie
mare, cu aripi lungi si late, care le permit sa planeze timp indelungat in aer si astfel sa-si
ocheasca prada vie de pe pamant. Vulturii sunt cele mai mari pasari rapitoare. Ei au aripi
foarte mari, care le permit sa planeze cu usurinta si multa vreme in aer si astfel sa-si caute
hrana pe pamant. Ele au vazul ager si mirosul fin. Avand un cioc mai slab si gheare mai putin
ascutite decat pajurele, vulturii se hranesc cu mortaciuni si cu materii fecale.
Strigiformele sunt de păsări din care fac parte răpitoarele de noapte ca bufnița, huhurezul
sau cucuveaua. Sunt păsări care sunt noaptea active. Rapitoarele de noapte au ochii indreptati
inainte si inconjurati cu pene in forma de palnie larg deschisa, au urechile prevazute cu o
formatie tegumentara si cu pene, care joaca rol de pavilion mobil, au simturile agere si zborul
lin si fara zgomot, tot atatea caractere adaptative la activitatea nocturna. Ciocul si ghearele
puternice si incarligate le dau infatisarea caracteristica. Cele mai multe se hranesc cu
mamifere rozatoare.
Migratia pasarilor- reprezintă mutarea în masă a acestora, din unele ținuturi în altele, în
anumite epoci ale anului, în vederea reproducerii și în căutarea unor condiții prielnice de trai.
Principalele motive ale migrării păsărilor sunt:oferta de hrană variată cu
anotimpurile,căutarea celui mai potrivit loc pentru cuibărit, fuga din fața inamicilor naturali și
evitarea suprapopulării. Durata și distanța parcursă cu ocazia migrării este însă diferită. Unele
păsări migrează zilnic: nopțile și le petrec în centrul orașului, unde este mai cald decât la
periferie.Alte păsări,care cuibăresc în emisfera nordică, observă că toamna zilele devin mai
scurte și mai reci, scade ritmul de creștere al plantelor și oferta de hrană. De aceea migrează
spre Sud. Primăvara, în locurile de iernat temperatura crește și scade umiditatea, astfel încât
păsările doresc să se întoarcă în regiunile mai reci. Dacă găsesc un teritoriu cu climă potrivită
și hrană suficientă,clocesc acolo,iar toamna următoare migrează din nou spre Sud.
Orientarea:
Multe păsări migrează în stoluri și se presupune că păsările mai în vârstă și mai
experimentate zboară în față,arătându-le drumul celor mai tinere. Astfel cunoștințele
referitoare la drumul ce trebuie parcurs se transmit,într-o oarecare măsură, din generație în
generație. Unele păsări migrează însă singure. Se poate concluziona,că unele păsări se nasc
cu un fel de instinct ce le indică în ce direcție să zboare. .Păsările care se ghidează după
soare,trebuie să-și modifice permanent ceasul intern în funcție de poziția acestuia, pentru a
stabili cu exactitate direcția de urmat. Bineînțeles, în acest sistem de orientare trebuie să ia în
considerație și mișcarea soarelui. Păsările care zboară noaptea folosesc în același fel stelele,
drept urmare bolta cerească le servește drept hartă. În afară de aceasta, păsările se folosesc și
de câmpul magnetic al Pământului în stabilirea direcției. Dacă o pasăre își folosește în timpul
zborului busola internă,mai târziu își va aduce aminte din ce direcție a sosit și este capabilă să
se întoarcă exact în același loc. Probabil recunoaște și anumite puncte de reper de pe uscat,cu
ajutorul cărora își formează un fel de hartă proprie. Este posibil ca unele păsări să se poată
orienta și cu ajutorul mirosului: mirosurile recepționate din diferite direcții le pot aduce în
legătură cu locurile lor de trai. Este posibil și ca sunetele neobișnuite să le fie de folos.
Majoritatea păsărilor se orientează combinând aceste posibilități.
Specii de păsări călătoare
Se presupune că rândunica este cea mai cunoscută pasăre călătoare.De regulă este privită ca
vestitorul primăverii, când revine din regiunile sudice ale Africii în Europa Centrală. Până la
venirea toamnei,când pleacă din nou spre Sud, rândunelele cresc două generații de pui.
Asemeni rudei sale, lăstunul de casă, rândunica este capabilă să zboare pe distanțe mari
datorită corpului aerodinamic,suplu și aripilor înguste și arcuite. Păsările mai grele, cum ar fi
berzele, trebuie să depună un efort mai mare pentru acest zbor. Tocmai din acest motiv, se
străduiesc ca în timpul migrației să parcurgă distanțe cât mai mari prin planare. În timpul
zborului de toamnă, dinspre Europa spre Africa, prin intermediul curenților ascendenți calzi
se pot ridica ușor,din ce în ce mai sus. Pentru multe păsări, Europa Centrală reprezintă cel
mai sudic punct al migrării.Lebăda pitică de exemplu, migrează din zonele de clocit ale
Siberiei de Nord, până la malul Mării Nordice. Păsările migratoare nu le întâlnim doar în
emisfera nordică,dar deoarece la Sud de Ecuator suprafața uscată este mult mai mică,
numărul lor este redus, fiindcă au mai puține locuri pentru clocit. Cel mai departe pe linia
malului migrează chira arctică. Cuibărește la Polul Nord și iernează în Africa de Sud,
America de Sud și Antarctica; aceasta înseamnă că parcurge anual 35 de mii de kilometri.

Bibliografíe:
-https://pasarile.weebly.com/pelicaniforme.html
-https://www.jw.org/ro/biblioteca/reviste/
-https://ro.scribd.com/document/334770070/