BAZELE GENETICII

NOTE DE CURS
VOICHITA GHEOCA
INTRODUCERE
Natura genetică a fiecărui organism este definită prin genomul său care constă
într-o secvenţă de acid nucleic ce furnizează informaţia necesară dezvoltării şi
funcţionării organismului respectiv.
ELEMENTE GENERALE DE EREDITATE ŞI VARIABILITATE
GENETICA MENDELIANĂ
Publicarea rezultatelor experimentelor lui Gregor Mendel în 1866 a marcat începutul
geneticii ca ştiinţă, principiile eredităţii postulate de Mendel reprezentând
fundamentele geneticii şi implicit un eveniment major în dezvoltarea biologiei
moderne.
Gregor Mendel (1822-1884) preot ceh şi profesor de matematică şi-a realizat
cercetările la mijlocul secolului al XIX-lea, experimentele sale având ca scop
elucidarea modului de transmitere a caracterelor în descendenţă. Publicarea
rezultatelor sale în jurnalul seminarului, relativ necunoscut, a făcut ca acestea
să treacă neobservate timp de peste trei decenii. Hibridarea plantelor era în acel
moment o preocupare foarte activă în domeniul horticulturii în Europa şi America de
Nord, astfel încât se organizează chiar o Conferinţă asupra hibridării în iulie,
1899. În anul următor Hugo De Vries şi alţi naturalişti care erau şi ei aproape de
răspuns ca urmare a cercetărilor lor, descoperă lucrarea lui Mendel.
Gregor Mendel îşi realizează celebrele experimente pe o serie de specii de plante,
dar cele mai numeroase şi mai cunoscute sunt experimentele sale realizate pe
mazăre. Alegerea plantelor pentru experiment a fost condiţionată de îndeplinirea
câtorva cerinţe. În primul rând mazărea, un leguminos, cu flori autogame (care se
autopolenizează) la care poate fi controlată polenizarea fiind exclusă fecundarea
încrucişată. În al doilea rând plantele alese aveau caractere distincte şi
constante, respectiv prin autofecundare plantele care posedau un anumit caracter
generau exclusiv descendenţi care prezentau caracterul respectiv. Aceste linii pure
– care se autofecundează au caractere stabile – culoarea florii, forma şi culoarea
bobului, etc, selectate la începutul experimentelor au fost ulterior utilizate în
hibridări.
Încrucişările între indivizi care se deosebesc prin una sau mai multe caractere
poartă numele de hibridări iar în funcţie de numărul caracterelor care disting
formele implicate în hibridare avem monohibridare, dihibridare, trihibridare,
etc... (generic, dacă numărul caracterelor distinctive este mai mare avem de-a face
cu o polihibridare). Descendenţii unor asemenea încrucişări poartă numele de
hibrizi.
Cele mai cunoscute dintre experimentele lui Mendel sunt monohibridările şi
dihibridările la mazăre (Pisum sativum).
În experimenetele de monohibridare Mendel foloseşte mazărea cu bob neted pe care o
încrucişează cu mazărea cu bob zbârcit. În urma unei asemenea hibridări în prima
generaţie (notata F1), toţi descendenţii manifestă caracterul bob neted, numit de
Mendel caracter dominant, în timp ce caracterul bob zbârcit care este prezent la
unul dintre genitori, dar nu se manifestă la hibrizii primei generaţii portă numele
de caracter recesiv. Prin autofecundarea plantelor din prima generaţie se obţine
generaţia a doua (F2) în care apare o segregare a caracterelor, 3⁄4 din plante
manifestând caracterul dominant (bob neted) în timp ce 1⁄4 manifestă caracterul
recesiv (bob zbârcit).(fig. 1)
Figura 1 - Monohibridarea
Rezultate similare au fost obţinute de către Mendel în cazul încrucişărilor între
plante care se deosebeau şi prin alte şase perechi de caractere (boabe, galbene,
boabe verzi, floare roşie floare albă, păstaie cilindrică - păstaie cu constricţii,
păstaie verde – păstaie galbenă, flori dispuse pe lungimea tulpinii – flori dispuse
în vârf).
Principalele observaţii făcute de Mendel au fost: - hibrizii din prima generaţie
manifestă întotdeauna caracterele unuia dintre părinţi –
observaţie care a stat la baza primei sale legi –legea uniformităţii hibrizilor în
F1 - în F2 sunt prezente ambele caractere - caracterul dominant prezent în F1 se
manifestă cu o frecvenţă de trei ori mai mare
decât caracterul recesiv care nu se manifestă în prima generaţie Conceptul legat de
ereditate vehiculat în acea perioadă era acela că la nivelul hibrizilor are lor o
amestecare a caracterelor parentale, crezându-se că materialul genetic constă în
fluide amestecul cărora are caracter permanent în hibrizi. Observaţiile lui Mendel
infirmă însă această supoziţie. Ca urmare a regularităţii matematice observate la
toate experimentele sale, Mendel concluzionează că factorii ereditari sunt elemente
particulate distincte, explicând raportul de segregare de 1:2:1 din F2 în modul
următor:
- fiecare individ are pentru caracterul pe care îl manifestă factorii ereditari sub
formă de pereche
- fiecare gamet conţine un singur factor ereditar din perechea iniţială, iar cei
doi factori ereditari se manifestă cu frecvenţă egală în gameţi.
-gameţilor contopirea în momentul fecundării duce la refacerea perechii de factori
ereditari în zigot Explicaţia segregării caracterelor în F2 este arătată în figura
1. Cu literă mare - A - este notat caracterul dominant iar cu literă mică - a -
caracterul recesiv. Elementul esenţial în explicaţia lui Mendel îl constituie
separarea sau segregarea celor doi factori ereditari care constituie o pereche în
momentul în care se formează gameţii. Acest principiu al segregării este frecvent
numit prima lege a lui Mendel.
Noţiuni elementare pentru înţelegerea proceselor eredităţii
• Factorii ereditari intuiţi de Mendel sunt reprezentaţi de către gene.
• Totalitatea genelor unui individ alcătuiesc genotipul
• Diferitele forme ale unei gene care determină apariţia unor caractere
contrastante poartă numele de alele.
• Genele sunt plasate în cromozomi în locusuri specifice
• Un organism diploid are toţi cromozomii sub formă de pereche, într-un anumit
locus putând fi prezente doar două gene, câte una pe fiecare cromozom al perechii
• Organismele care deţin două alele identice într-un anumit locus sunt homozigote
pentru caracterul respectiv (AA sau aa)
• Organismele care deţin două alele diferite într-un anumit locus sunt heterozigote
pentru locusul respectiv (Aa).
• Totalitatea însuşirilor morfologice, fiziologice, comportamentale ale unui
individ ca rezultat al interacţinii dintre genotip şi mediu portă numele de
fenotip.
Dihibridarea şi segregarea independentă a perechilor de caractere
Mendel a realizat de asemenea hibridări între indivizi care se deosebeau prin mai
mult de un caracter, pentru a determina dacă acelaşi model de transmitere a
caracterelor se aplică şi atunci când de iau în considerare mai multe perechi de
gene. Astfel, el a încrucişat plante cu bob neted şi de culoare galbenă cu plante
cu bob zbârcit şi de culoare verde. Acest tip de hibridare poartă numele de
dihibridare iar organismele obţinute sunt dihibrizi. În prima generaţie toate
boabele erau netede şi galbene manifestând caracterele dominate. Presupunând faptul
că forma şi culoarea boabelor sunt caractere independente care nu se influenţează
reciproc, acest fenotip este cel aşteptat în urma monohibridării respectiv cu
manifestarea caracterelor dominante individual şi nemanifestarea caracterelor
recesive. În F2 se obţin prin autopolenizarea plantelor din F1 patru categorii de
fenotipuri în următoarele raporturi de segregare:
Neted şi galben - 9/16 Neted şi verde – 3/16 Zbârcit şi galben – 3/16 Zbârcit şi
verde – 1/16 Aşadar, raportul de segregare între cele patru categorii de fenotipuri
este de 9:3:3:1
Figura 2. Dihibridarea
Mendel a remarcat faptul că atunci când sunt considerate perechile de fenotipuri
individuale, raportul de segregare este foarte apropiat de cel de la monohibridare
(3:1) respectiv 423 netede şi 133 zbârcite şi 416 galbene şi 140 verzi. Rezultatul
dihibridării este reprezentat în figura 2. Raportul de segregare de la dihibridare
9:3:3:1 corespunde manifestării concomitente (combinării) a probabilităţilor celor
două caractere independente. Acesta este numit principiul segregării independente
şi considerat ce-a de-a doua lege a lui Mendel.
Manifestarea simultană a unor evenimente independente: regula multiplicării
Evenimentele care nu se exclud reciproc pot fi independente, ceea ce înseamnă că
realizarea unui eveniment nu are influență asupra realizării posibile a oricărui
altul. De exemplu, în încrucișarile lui Mendel pentru forma și culoarea semințelor,
cele două trăsături sunt independente, iar raportul dintre fenotipuri în F2
generația este de așteptat să fie 9/16 galben neted, 3/16 verde neted, 3/16 galben
zbârcit și 1/16 verde zbârcit. Aceste proporții pot fi obținute având în vedere
trăsăturile separat, deoarece acestea sunt independente. Luând în considerare doar
forma semințelor, ne putem aștepta la o generație F2 constând din 3/4 netede și 1/4
semințe zbârcite. Având în vedere doar culoarea semințelor, ne putem aștepta în F2
la 3/4 boabe galbene și 1/4 verzi. Deoarece trăsăturile sunt moștenite independent,
printre cele 3/4 din semințele care sunt rotunde, ar trebui să existe 3/4 care sunt
galbene, deci proporția generală de semințe netede galbene este se preconizează a
fi 3/4 × 3/4 = 9/16. De asemenea, printre cele 3/4 din semințele netede, ar trebui
să existe 1/4 verzi, producând 3/4 × 1/4 = 3/16 ca proporție preconizată de semințe
verzi netede. Proporțiile celorlalte clase fenotipice pot fi deduse într-un mod
similar. Principiul este că atunci când evenimentele sunt independente,
probabilitatea ca acestea să se manifeste simultan se obține prin înmulțirea
probabilităților lor distincte, conform teoriei probabilităților.
Probabilitatea ca două evenimente independente, A și B, să se manifeste simultan
este dată de produsul probabilităților lor separate.
Incrucișarea analizatoare Un al doilea mod prin care Mendel a testat ipoteza
segregării independente a perechilor de caractere a fost prin încrucișarea
plantelor din F1 (AaBb) cu plante homozigote recesive pentru ambele caractere
(aabb). Descendenții din F1 produc 4 categoriide gameți (AB, Ab, aB, ab) în timp ce
homozigoții recesivi produc o singura categorie de gameți (ab). Din combinarea
acestora rezultă patru categorii de plante în proporții egale. O asemenea
încrucișare poartă numele de încrucișare analizatoare în urma căreia se pot
distinge atât fenotipurile cât și genotipurile descendenților, întrucât unul dintre
genitori participă doar cu gene recesive.
Alte tipuri de segregare Dominanța incompleta sau semidominanța
Se caracterizează prin absența dominanței unor alele, care în stare heterozigotă
manifestă caracetrul intermediar între genitorii homozigoti. Acest tip de relație
interalelică se întâlnește la unele gene responsabile de sinteza de pigmenți. Un
exemplu este cel de la Anthirrihnum majus (gura leului) ilustrat în figura 3.
In cazul acesta, distincția fenotipică dintre formele homozigote și cele
heterozigote, face ca raportul de segregare după fenotip să fie identic cu raportul
de segregare după genotip (1:2:1).
Codominanța
O altă relație interalelică este aceea în care ambele gene prezente într-un genotip
heterozigot se exprimă deplin rezultând un fenotip care calitativ este distinct de
cel al homozigotilor. Acest tip de interacțiune poartă numele de codominanță
Figura 3. Semidominanța
Un exemplu este determinismul genetic al grupe sanguine în sistemul ABO. Există 3
gene implicate în determinarea grupelor sanguine, LA, LB și l. LA, LB sunt
dominante asupra genei l, iar impreună sunt codominante, determinând un grup
sanguin nou, AB.
Tabelul 1 ilustrează genotipurile caracteristice celor 4 grupe sanguine precum și
relatia dintre antigenele celulare și anticorpii serici.
Grupele de sânge ABO sunt importante în medicină din cauza nevoii frecvente de
transfuzii de sânge. Un element crucial caracteristic al sistemului ABO este că
majoritatea sângelui uman conține anticorpi fie pentru polizaharida A, fie pentru
B.
Un anticorp este o proteină care este sintetizată de către sistemul imunitar ca
răspuns la o moleculă stimulatoare numită antigen și este capabilă să se lege la
antigen. Un anticorp este de obicei specific, prin faptul că recunoaște doar un
singur antigen. Unii anticorpi se combină cu antigenul și formează agregate
moleculare mari care pot precipita.
Anticorpii acționează în apărarea organismului împotriva virusurilor și
bacteriilor, precum și a altor celule străine. Cu toate că anticorpii nu se
formează în mod normal fără stimularea prealabilă de către antigen, oamenii
capabili să producă anticorpi anti-A și anti-B le produc (sinteza lor este
determinată genetic, vezi Tabelul 1). Producția acestor anticorpi poate fi
stimulată de antigene care sunt similare cu polizaharidele A și B și care sunt
prezente pe suprafețele din multe bacterii comune. Cu toate acestea, un mecanism
numit toleranță împiedică un organism să producă anticorpi împotriva propriilor
sale antigene. Acest mecanism asigură faptul că antigenul A sau antigenul B
determină producerea de anticorpi doar la persoane ale căror globule roșii nu
conțin A sau B respectiv (fig.4).
Ca urmare, persoanele cu grupa sanguină O produc atât anticorpi anti-A cât și anti-
B; cei cu grupa sanguină A produc anticorpi anti-B; cei cu grupa sanguină B produc
anticorpi anti-A; iar cei cu grupa sanguină AB nu produc niciun fel de anticorp.
Semnificația clinică a grupelor sanguine ABO este aceea că transfuzia de sânge care
conține antigene A la persoanele care produc anticorpi anti-A, duce la o reacție în
care globulele roșii ale donatorului sunt aglutinate. Similar în cazul sângelui
care conține antigene B tranfuzat la persoane care produc anticorpi anti- B. In
acest caz, vasele sunt blocate, iar destinatarul transfuziei intră în șoc care
poate duce la moarte. Incompatibilitatea în cealaltă direcție, în care sângele
donator conține anticorpi împotriva globulelor roșii ale receptorului, este de
obicei acceptabilă deoarece anticorpii donatorului se diluează atât de rapid încât
se evită aglutinarea. Tipurile de sânge compatibil pentru transfuzii sunt
prezentate în ultima coloană din tabelul 1. Rețineți că o persoană de tip sanguin
AB poate primi sânge de la o persoană de orice alt tip; tipul AB este numit
primitor universal. În schimb, o persoană de tip sanguin O poate dona sânge unei
persoane de orice tip; tipul O este numit donator universal.
Tabelul 1 Determinismul genetic al grupelor sanguine în sistemul A,B,O
fenotip genotipuri Antigene Anticorpi Grupe compatibile pentru
transfuzie A LALA , LAl A Anti - B A, O B LB LB , LBl B Anti - A B, O AB LALB A și
B - A, B, AB, O O ll - Anti-A și Anti-B O
Figura 4. Grupele sanguine în sistemul ABO
Alele multiple
Exemplul dat pentru codominanță ilustrează de asemenea, fenomenul alelelor
multiple, în care există mai mult decât două forme alelice ale unei gene date,
apărute prin mutații succesive. Cele trei gene implicate în determinismul genetic
al grupelor sanguine în sistemul A,BO, sunt amplasate în același locus în cromozom,
respectiv sunt gene alele. Următoarele reguli se aplică alelelor multiple:
• Un gamet poate conține o singură alelă din fiecare genă.
• Orice organism sau celulă poate conține până la două alele diferite.
• O populație de organisme poate conține orice număr de alele, reprezentând parțial
sau integral numărul de alele posibil/existent la un anumit locus.
GENE ȘI CROMOZOMI
Experimentele lui Mendel au clarificat faptul că factorii ereditari sunt stabili și
sunt elemente particulate. La acel moment însă, mecanismul transmiterii ereditare a
caracterelor era însă neclar. In anii 1870, a fost recunoscută importanța nucleului
și a conținutului său, datorită observației legate de faptul că în procesul
fecundării, nucleii celor doi gameți fuzionează. Următorul pas a fost descoperirea
cromozomilor, posibilă prin observație microscopică după colorare cu coloranți
bazici. S-a observat ulterior faptul că cromozomii segregă atât în gameți cât și în
celulele somatice rezultate în urma diviziunii. In cele din urmă s-au pus în
evidență trei aspecte caracteristice complementului cromozomial, prezente la toate
organismele superioare:
- Nucleii fiecărei celule somatice conțin un număr fix de cromozomi, caracteristic
fiecarei specii; larga variație numerică la diverse specii nu este decât parțial
corelată cu gradul de evoluție al organismelor - Cromozomii celulelor somatice se
găsesc în celule sub formă de pereche, cei doi cromozomi ai unei perechi provenind
de la cei doi parinti. Starea aceasta poartă numele de diploidie. De exemplu, cei
46 de cromozomi din celulele umane reprezintă 23 de perechi. În mod similar, cei 14
cromozomi de mazăre constau din 7 perechi. - Celulele gametice au jumatate din
numărul de cromozomi, câte unul din fiecare
pereche - acestea sunt celule haploide.
Aceste informații legate de cromozomi și modul în care se distribuie în procesele
de diviziune celulară, se corelează cu observatiile lui Mendel legate de factorii
ereditari, respectiv de gene, ceea ce a dus la concluzia ca elementele particulate
care reprezintă substratul eredității - factorii ereditari, sunt localizate în
cromozomi.
În organismele pluricelulare care se dezvoltă din celule unice, prezența numărului
diploid de cromozomi în celulele somatice și a numărului haploid de cromozomi din
gameți, indică faptul că există două procese diferite de diviziunea nucleară. Unul
dintre acestea, mitoza, menține numărul cromozomilor; cealaltă, meioza,
înjumătățește numărul.
Aceste două procese sunt prezentate în continuare.
Transmiterea materialui genetic are la baza diviziunea celulară mitotică și
meiotică.
MITOZA
Mitoza este un proces de diviziune nucleică în urma căreia fiecare celulă fiică
primeste un complement cromozomial identic cu complementul cromozomial al celulei
mamă. Respectiv o celulă diploidă (2n), dă naștere la două celule, de asemenea
diploide. Procesul este caracteristic
celulelor somatice și se desfășoară în linii mari identic la toate organismele,
principiul fiind unul simplu: fiecare cromozom, prezent ca și o structură dublă la
inceputul diviziuni nucleice (cromozom bicromatidic), se divide in 2 jumătăți
identice care sunt separate una de cealaltă, și fiecare din cele 2 celule fiice nou
formate va primi câte o cromatidă, din cele două cromatide surori. Cele două
cromatide surori ce urmează a fi separate în cursul diviziunii celulare sunt
rezultatulprocesului replicării materialului genetic.
Intr-o celulă nepregatită pentru mitoză, cromozomii nu sunt vizibili. Această etapă
din ciclul celular poartă numele de interfază. Etapele cicului celular sunt
reprezentate în figura 5.
Figura 5. Schema ciclului celular
In procesul de pregătire pentru diviziunea celulară mitotică, sinteza ADN apare în
perioada târzie a interfazei numita etapa sintetică. Sinteza ADN este acompaniată
de replicarea cromozomilor. Interfaza, intervalul dintre două diviziuni succesive
este alcătuită dintr-o fază presintetică - G1, în care se acumulează percursporii
necesari replicării ADN, faza sintetică - S, in care are loc replicarea ADN si faza
postsinetică S2, in care se organizează noi structuri celulare din materialile
rezultate în faza S.
Timpul necesar pentru completarea ciclului celular variază cu tipul celulei. La
organismele superioare ciclul celular are o durată de 18-24 ore. Durata relativă a
diferitelor perioade din ciclu variază de asemenea cu tipul celulei.
Diviziunea celulară mitotică comportă patru faze: profaza, metafaza, anafaza, și
teleofaza (fig.7).
Profaza. In timpul interfazei, cromozomii au formă de filamente si nu pot fi văzuți
ca și corpuri discrete la microscop. Cu excepția unuia sau mai multor corpuri
întunecate (nucleoli), nucleul are un aspect difuz, granular. Inceputul profazei
este marcat de condensarea cromozomilor formând vizibil distinct, filamente subțiri
în interiorul nucleului. Ocazional, cromozomii sunt văzuti devreme sub forma unor
filamente duble longitudinal, constând din 2 subunitati asociate numite cromatide.
Fiecare pereche de cromatide este produsul replicării unui cromozom în perioada S a
interfazei.
Figura. 6. Complementul cromozomial la bărbat (Hartl și Jones,1998)
In timp ce profaza progresează, cromozomii devin mai scurți și grosi, ca și
rezultat al condensării (împachetării, fig.6). In profaza târzie, dispar nucleolii,
se dezintegrează membrana nucleară și se formeaza fusul de diviziune. Fusul de
diviziune este o structură bipolară și conține microfilamente care se extind între
polii celulei. Fiecare cromozom se atașeaza de mai multe fibre ale fusului la
nivelul centromerului.
Metafaza. După atașarea cromozomilor la fibrele fusului de diviziune, aceștia se
deplasează către centrul celulei, până când toți centromerii sunt la o distanta
egala de polii fusului. Această poziție amediană a cromozomilor poartă numele de
placă metafazică. In metafază cromozomii ajung la contracție maximă și sunt cel mai
usor de numărat și examinat morfologic.
Figura 7. Diagrama schematica a mitozei la un organism cu două perechi de
cromozomi.
3. Anafaza
In anafază centromerii se separă, iar cele două cromatide se deplasează spre polii
opuși. Mișcarea este rezultatul scurtării fibrelor fusului de diviziune care sunt
atașate de centromeri. La sfârșitul anafazei, cromozomii separați (fiecare
conținând o singură cromatidă - cromozomi unicromatidici) sunt asezați în două
grupuri langa polii celulei, respectiv în apropierea locului de atașare a fibrelor
fuslului de diviziune. Fiecare grup conține același număr de cromozomi care au fost
prezenți în interfaza nucleilor.
4.Telofaza
In timpul telofazei, se formeaza membrana nucleară în jurul grupărilor de
cromozomi, dispare fusul de diviziune, se reorganizează nucleolii, iar cromozomii
se decondensează până când nu mai sunt vizibili ca și entități discrete.
Treptat, cei doi nuclei iau aspectul caracetristic interfazei, iar celulele se
separă prin formarea membranei. Diversele etape ale mitozei sunt reprezentate în
figura 8.
Figura. 8. Stadii ale mitozei (Foto Dr. Josef Reischig)
MEIOZA
Este diviziunea celulară prin care se obțin celule care au jumatate din numarul de
cromozomi prezenți în celula mamă (celula premeiotică). Meioza constă în două faze
succesive în urma cărora dintr-o celulă diploidă (2n) iau naștere patru celule
haploide (n). Acest tip de diviziune caracterizează celulele gametice.
Prima diviziune meiotică
Celulele care intră în diviziunea meiotică sunt celule diploide (2n) având fiecare
cromozom sub formă de pereche. Perechile de cromozomi poartă numele de cromozomi
omologi, fiecare fiind constituit din două cromatide surori care rămân unite la
nivelul centromerilor. Perechile de cromozomi omologi se separă în cursul primei
diviziuni meiotice rezultând 2 nuclei, fiecare conținând un set haploid de
cromozomi bicromatidici. Cele două celule haploide rezultate, intră apoi în cea de-
a doua diviziune meiotică fară o replicare prealabilă a cromozomilor. In cursul
acestei diviziuni sunt separate cromatidele surori ale fiecărui cromozom rezultă
astfel patru celule haploide cu cromozomi unicromatidici (fig.9).
Figura 9. Meioza
Meioza are loc în celule specifice denumite meiocite, un termen general folosit
pentru oocite și spermatocite în procesul de formare al gametilor la animale. La
plante sporii haploizi produși prin meioză trec de obicei prin una sau două
diviziuni mitotice pentru a produce un gametofit în care sunt produsi gameții prin
diviziunea mitotică a unui nucleu haploid. Așadar, la animale produsul meiozei sunt
gameții (fig.10), iar la plante produsul acestor diviziuni nucleare sunt sporii.
Acești spori se dezvoltă în gametofiți în care gametii sunt rezultatul mitozei.
Fig. 10. Spermatogeneza și ovogeneza la animale
Meioza este un proces mai lung și mai complex decât mitoza și de obicei durează
câteva zile sau chiar săptămâni. Esența meiozei estefaptul că constă în două
diviziuni nucleare dar o singură duplicare a cromozomilor. Diviziunile nucleare,
denumite prima diviziune meiotica și a doua diviziune meiotică, pot fi separate
într-o secvență compusă din faze, utilizată și la descrierea mitozei (fig. 10).
Evenimentele distinctive din cadrul acestui proces au loc în timpul primei
diviziuni nucleare.
Prima diviziune meiotica
Cele patru faze ale primei diviziuni meitotice se numesc: profaza I, metafaza I,
anafaza I și telofaza I. Aceste faze sunt mai complexe decât omoloagele lor
mitotice.
Profaza I.
Această fază este cea mai lungă, durând mai multe zile la cele mai multe organisme
și este comun divizată în cinci subfaze - leptoten, zigoten, pachiten, diploten și
diakineza.
In subfaza leptoten cromozomii devin vizibili prin condensarea cromatinei.
Perechile cromatidelor surori pot fi distinse prin microscopie electronică. In
timpul acestei faze inițiale în numeroase cazuri apar la nivelul cromozomilor
granule dense, la intervale neregulate, pe toata
lungimea acestora. Aceste condensări localizate, numite cromomere au număr, mărime
și poziție caracteristice fiecărui cromozom.
Zigotenul e marcat de asocierea sau sinapsa cromozomilor omologi numită și
conjugare. Aceasta asociere începe într-un punct sau mai multe de-a lungul
cromozomilor și rezultă în asocierea cromomerelor. Fiecare pereche de cromozomi
omologi conjugați constituie un bivalent.
In timpul pachitenului condensarea cromozomilor continuă și complementul
cromozomial este reprezentat de numărul de bivalenti. Fiecare bivalent constă într-
o tetradă de patru cromatide, dar cele două cromatide surori ale fiecărui cromozom
de obicei nu pot fi distinse. In timpul pachitenului are loc un proces genetic
important numit “crossing over” care constă în schimbul reciproc de segmente
cromatidice între cromozomii omologi, respectiv între bivalenții conjugați. Acest
proces devine evident doar la tranziția în următarea subfază, diplotenul.
La inceputul diplotenului cromozomii omologi conjugați încep să se separe. Cu toate
acestea, ei rămân atașați în anumite puncte numite chiasme. O chiasmă este evidența
ruperii și reintregirii cromatidelor nesurori ca rezultat al unui schimb fizic
între cromatidele cromozomilor omologi. In meioza normala fiecare bivalent va avea
măcar o chiasmă, iar în cazul cromozomilor lungi se pot produce mai multe asemenea
chiasme.
In timpul ultimei subfaze a profazei I - diakineza - cromozomii ating maximum de
condensare. Cromozomii omologi ai unui bivalent rămân conectați prin una sau două
chiasme, care persistă până la prima anafaza meiotica. Spre sfârșitul diakinezei e
initiată formarea fusului de diviziune și învelișul nuclear se dezintegrează.
Metafaza I
Există o asemanare generală între această fază și o metafază mitotică. Bivalenții
încep să se poziționeze cu centromerii celor doi cromozomi pe partea opusă a plăcii
metafazice respectiv spre cei doi poli ai fusului de diviziune. Dispunerea
centomerilor nedivizați ai fiecărui bivalent relativ la cei doi poli ai fusului de
diviziune se petrece aleator și determină constituentul fiecărei perechi de
cromozomi care ulterior se va deplasa la un anumit pol.
Anafaza I
In timpul acestei faze cromozomii omologi, fiecare fiind compuși din două cromatide
atasate cu centromerul nedivizat cate unei fibre a fusului de diviziune, se vor
separa și vor migra înspre polii opuși ai celule, fiind antrenați de fusul de
diviziune.
Telofaza I
La sfârșitul anafazei I un set de cromozomi haploizi format dintr-un omolog pentru
fiecare bivalent, e localizat langa fiecare pol celulei. In timpul telofazei fusul
de diviziune se
dezintegrează și, în funcție de specie, fie se formează un înveliș nuclear pentru
scurt timp imprejurul fiecarui grup de cromozomi, fie cromozomii intră direct în
cea de-a doua diviziune meiotică.
A doua diviziune meiotică
A doua diviziune meiotică se aseamănă mitozei (fig. 9, 11). La unele specii
cromozomii trec direct din telofaza I in profaza II fară pierdere de condensare; la
altele există o fază interkinetică între cele două diviziuni meiotice. Aceasta nu
este niciodată însoțită de replicare, cromozomii prezenți la începutul celei de-a
doua diviziuni sunt identici cu cei prezenți la sfârșitul primei diviziuni. După o
scurtă profază (profaza II) și formarea celui de-al doilea fus de diviziune, dispus
în general perpendicular față de primul, centromerii cromozomilor din fiecare
nucleu se aliniază în metafaza II în planul ecuatorial al celulelor rezultate din
prima diviziune. In timpul anafazei II centromerii se separă și cromatidele
fiecarui cromozom migrează înspre polii opuși ai celulei. Telofaza II e marcată de
includerea cromozomilor separați în patru nuclei haploizi însoțită de diviziunea
citoplasmei. Astfel, a doua diviziune meiotică se aseamănă superficial cu
diviziunea mitotică. Cu toate acestea, este o diferenta importanta: cromatidele
cromozomilor de obicei nu sunt surori identice de-a lungul lungimii lor din cauza
procesului de crossing over asociat cu formarea chiasmelor în timpul profazei din
prima diviziune.
Figura 11. Stadii ale meiozei în microsporociți de Lilium longiflorum (Hartl și
Jones, 1998)
Cromozomii și ereditatea
Prima dovadă clară că genele sunt părți din cromozomi a fost obținută în
experimente legate de modelul transmiterii cromozomilor sexuali, cromozomii
responsabili pentru determinarea sexelor separate la unele plante, nevertebrate și
la aproape toate vertebratele. Primele experimente de acest tip s-au realizat la
Drosophila melanogaster.
Notarea genelor
Notarea genelor are la bază abrevierea caracterului determinat de gena respectivă
care asociat cu exponentul + este folosit pentru a identifica tipul de alelă
sălbatică a oricărei gene. Tipul sălbatic înseamnă că această alelă este cea găsită
la majoritatea populațiilor naturale ale organismului. O alelă recesivă este
indicată de o litera mică și o alelă dominantă de o litera mare, astfel relația de
dominanță recesivitate completă este ale clar exprimată prin acest mod de notare.
De exemplu y+ este simbolul pentru echivalentul tipului sălbatic al alelei recesive
y care determină culoarea galbenă a corpului în timp ce Cy+ este simbolul pentru
echivalentul tipului sălbatic al altei gene pentru care alela dominant Cy (curly)
determină aripi curbate.
Literele folosite pentru simbolurile genelor provin de obicei dintr-un termen
descriptiv pentru caractererul determinat de o forma alterată a unei gene. Un
procedeu comun este reprezentarea alelei sălbatice a unei gene doar cu + (omițând
litera) ca în genotipul heterozigot y/+, când este clar din context care gena este
desemnată.
Aceste convenții sunt folosite la multe alte specii, desi majoritatea
geneticienilor care studiază plantele, aleg să reprezinte alele recesive prin
litere mici și alele dominante prin litere mari initiale fără să desemneze tipul
sălbatic. Vom folosi în continuare notațiile utilizate în general pentru toate
organismele.
ACIZII NUCLEICI – MATERIAL GENETIC
Natura chimică a materialului genetic a intrigat oamenii de ştiinţă încă de la
descoperirea naturii particulate a factorilor ereditari de către Gregor Mendel,
(1865) prin hibridările realizate la o serie de plante. Multă vreme s-a pus
problema substanţei chimice ale cărei proprietăţi îi permit pe de o parte să
stocheze o cantitate atât de mare de informaţie genetică şi pe de altă parte să
transmită această informaţie la descendenţi.
În 1871 se descoperă acizii nucleici dar demonstrarea rolului lor ca şi material
genetic a fost făcută prin două experimente care legitimează ADN-ul şi ARN-ul ca şi
structuri responsabile de transmiterea ereditară .
ADN-ul material genetic la bacterii Prima dovadă a faptului că acizii nucleici
reprezintă materialul genetic a fost adusă odată cu descoperirea transformării în
1928. La şoareci, pneumonia bacteriană este cauzată de Streptococcus pneumoniae,
sau Pneumococus, bacterie care determină moartea şoarecilor în urma pneumoniei
cauzate. Virulenţa acestei bacterii este dată de de prezenţa la suprafaţa sa a unei
capsule polizaharidice care îi conferă rezistenţă faţă de sistemul imunitar al
gazdei. Există mai multe tipuri de Pneumococcus (I,II,III), în funcţie de natura
polizaharidului capsular, toate formând în culturi colonii cu aspect neted, de unde
denumirea de pneumococi de tip S (engl. smooth- neted). Oricare tip de pneumococi S
poate da naştere unor forme incapabile să producă capsula polizaharidică, aceste
bacterii având în cultură colonii rugoase, (datorită aparenţei structurii situate
sub capsula polizaharidică care nu se mai sintetizează) şi sunt denumite pneumococi
de tip R (engl. rough-rugos). Aceşti pneumococi sunt nevirulenti, fiind vulnerabili
în faţa sistemului imunitar al gazdei.
Pneumococii de tip S omorâţi prin expunerea la temperaturi ridicate devin
nevirulenti. Griffith şi colaboratorii săi (1928) injectează la şoareci un amestec
de pneumococi de tip R, nevirulenti şi pneumococi de tip S inactivaţi prin căldură
care determină moartea şoarecilor, din animalele moarte fiind izolaţi pneumococi de
tip S virulenţi. Concluzia pe care o trage Griffith în urma experimentului este ca
pneumococii ne virulenti se transformă în pneumococi virulenţi în contact cu
resturile pneumococilor de tip S devenind capabili să îşi sintetizeze capsula
polizaharidică, fără a putea explica cauza acestei transformări. Explicaţia
fenomenului vine mai târziu, în urma unui alt experiment realizat de Thomas Avery
în 1944. Avery şi echipa tratează resturile pneumococilor virulenţi de tip SIII cu
ADN-aze, respectiv cu proteaze, pentru a distruge cele douăcomponente nucleare
suapecatte ca fiind responsabile de transmiterea caracetrelor ereditare. Injectarea
la şoareci a unei soluţii care conţine de pneumococi RII în amestec cu resturile
pneumococilor SIII tratate cu ADN-aze nu determină moartea şoarecilor, în timp ce
inocularea unui amestec de pneumococi RII cu resturi de pneumococi S III tratate cu
proteaze determină moartea şiarecilor, din cadavre izolându-se pneumococi de tip
SIII virulenţi (fig. 12). Concluzia este că ADN-ul din pneumococii SIII determină
transformarea pneumococilor RII în pneumococi SIII, respectiv l este purtătorul
informaţiei, materialul genetic la bacterii.
Figura 12 arată identificarea componenteleor bacteriene responsabile de
transformare, respective principiul transformant. Componentele nucleare extrase din
bacteriile SIII sunt inoculate împreună cu bacteriile RII. Purificarea principiului
transformant demonstrează în 1944 că acesta este ADN-ul.
ADN – ul material genetic la virusuri
După demonstrarea faptului că materialul genetic la bacterii este reprezentat de
către ADN, următorul pas l-a constituit demonstrarea faptului că ADN-ul est
ematerial genetic şi la alte categorii de organoisme. Demonstrarea rolului ADN ca
şi material genetic la virusuri vine de la un experiment realizat pe bacteriofagi –
virusuri ale celulei bacteriene.
Fagul T2 este un virus care infectează bacteria Escherichia coli. Infecţia fagică
constă în adsorbţia virusului la suprafaţa bacteriei urmată de pătrunderea în
celula bacteriană a unei părţi din materialul fagic după care în aproximativ 20
min. celula bateriană este distrusă (lizată) şi sunt eliberate un număr mare de
copii de bacteriofagi care vor infecta alte celule bacteriene.
În anul 1952, în cadrul unui experiment, fagi T2 au fost marcaţi radioactiv fie cu
32P (ADN-ul) fie cu 35S (proteina). Bacteriile infectate au fost centrifugate şi au
fost separate două fracţiuni (fig.13). Una care conţinea capsidele fagice goale,
desprinse de pe suprafaţa bacteriei şi o a doua fracţie care consta în celulele
bacteriene cu fagii noi generaţi. Bacteriofagii rezultaţi prin multiplicare în
celula bacteriană conţineau mai puţin de 1% din 35S (proteina marcată radioactiv)
şi aproape întreaga cantitate de 32P, în timp ce capsidele fagice conţineau numai
35S, constând exclusiv din proteine. Acest experiment a adus dovada faptului că
doar ADN-ul fagic intră în bacterie în momentul infecţiei ( şi o foarte mică
cantitate de proteine constând în proteine codale necontractile care ajută la
pătrunderea ADN-ului în celulă) şi ca urmare acesta conţine informaţia necesară
multplicării fagilor în celula baceriană, ADN-ul fiind materialul genetic la
virusuri.
*
Figura 13 reprezintă etapele infectiei fagice. Bacteriofagul este adsorbit la
suprafaţa membranei bacteriene, proteinele codale secretă o enzima care distruge
peretele bactrerian iar prin spaţiul creat, ADN-ul fagic este injectat în celula
bacteriană, la exteriorul celulei rămâne doar învelişul proteic al fagului- capsida
generând aşa-numita fantomă fagică . ADN-ul fagic poate fi integrat în cromozomul
bacterian (faza lizogenă ) sau poate fi independent determinând prosucerea de copii
fagice şi în cele din urmă liza celulei gazdă (faza litică).
Un bacteriofag se reproduce prin inducerea de către materialul genetic propriu a
producerii unui număr mare de copii de către celula gazdă.
ADN-ul material genetic în celulele animale
Adăugarea de ADN la în culturi ce celule eucariote, acesta intră în celulă şi în
unele cazuri aceasta culminează cu producerea de noi proteine de către celulele
gazdă.
Figura 14. Transfecția la eucariote
Introducerea de ADN purificat care conţine o genă specifică determină sinteza de
către celulele eucariote în care pătrunde ADN-ul exogen a proteinei specifice
determinată de gena prezentă în fragmentul inserat. Procesul poartă numele de
transfecţie şi reprezintă corespondentul transformării bacteriene. Expresia sa
conferă un caracter nou celulei receptoare. Iniţial, acest tip de experiment a fost
posibil doar cu celule individuale în culturi celulare, ulterior ADN-ul a putut fi
introdus prin microinjecţii în ovulele de şoarece devenind parte stabilă a
materialului genetic al acestuia (fig.14).
Asemenea experimente arată nu doar că ADN-ul este materialul genetic al
eucariotelor dar şi faptul că el poate fi transferat între diverse specii rămânând
funcţional. ADN-ul este materialul genetic la toate organismele celulare şi
numeroase virusuri, unele virusuri însă utilizează ca material genetic un alt tip
de acid nucleic, acidul ribonucleic, ARN. Aceste viusuri poartă numele de
ribovirusuri, în timp ce virusurile care au material genetic ADN sunt
dezoxiribovirusuri
STRUCTURA ACIZILOR NUCLEICI
Structura ADN a fost elucidată de către Watson şi Crick. Acizii nucleici sunt
catene polinucleotidice formate din monomeri numiţi nucleotide. Fiecare nucleotid
este alcătuit din trei componente:
o bază azotată o pentoză un radical fosfat Singurele elemente care variază în
structura unui tip de acid nucleic sunt bazele azotate. Acestea sunt de două tipuri
purinice, constând într-un nucleu purinic şi pirimidinice care au un nucleu
pirimidinic (fig 15).
Figura 15 Schema structurii ADN si cele 5 tipuri de baze azotate
Baza azotată este o purină sau o pirimidină. Bazele purinice sunt adenina ( A) şi
guanina (G), iar cele pirimidinice citozina (C), timina (T) înlocuit la ARN de
către uracil (U). Baza este legată în poziţia 1 a unei pentoze printr-o
legăturăglicozidicăcu azotul N1 al unei pirimidine sau N9 al unei purine. Pentru a
evita ambiguitatea dintre numărarea poziţiilor în heterociclul bazelor azotate şi
cel al pentozei, poziţiile pentozei sunt marcate cu prim („).
Acizii nucleici poartă denumirea zaharului conţinut, astfel, ADN-ul conţine 2‟-
dezoxiriboza, în timp ce în molécula de ARN pentoza este riboza. Diferenţa constă
în faptul căpentoza din ARN are o grupare OH în poziţia 2‟. Pentoza se leagă prin
poziţia 5‟ sau 3‟ la o gupare fosfat.
Structura primară a ADN - monocatenară
Acizii nucleici sunt catene lungi, polinucleotidice (formate din nucleotide) figura
15 arată conformaţia catenelor polinucleotidice. Legăturile dintre nucleotide sunt
legături fosfodiesterice prin intermediul grupării fosfat care leagă carbonul din
poziţia 3‟ al primei pentoze de carbonul din poziţia 5‟ al pentozei imediat
următoare.3
Fiecare tip de acid nucleic onţine patru tipuri de baze azotate. Bazele purinice
adenina (A) şi guanina (G) sunt prezente atât în ADN cât şi în ARN, în timp ce
pirimidinele sunt citozina (C) şi timina(T) la ADN, în molecula de ARN locul
timinei find luat de uracil. Singura diferenţă dinter uracil şi timină este
prezenţa unei grupări metil în poziţia C5
Catena începe cu un nucleotid care are capătul 5‟ liber şi se termină cu un
nucleotid cu poziţia 3‟ a pentozei liberă.
Structura secundară a ADN - dublucatenară, plectonemicală Observarea faptului că
diversele tipuri de base sunt prezente în cantităţi diferite la diferite specii duc
la conceptul că secvenţa de baze este modul de păstrare a informaţiei genetice. În
anii ‟50 conceptul de informaţie genetică era deja comun, se punea însă problema
structurii ADN şi a modului în care secvenţa de baze în ADN poate reprezenta
secvenţa de aminoacizi într-o proteină. În anul 1953 Watson şi Crick elaborează
modelul structurii ADN, conform căruia acesta are o structură secundară
dublucatenară plectonemicală, sub forma unui dublu helix. Pentru această
descoperire care se bazează în mare măsură pe studiul difracției prin raze X a
moleculelor de ADN realizat de către Rosalind Franklin, celor doi cercetători li se
decernează premiul Nobel.
Figura 16. Structura secundară a ADN
Structura primară a ADN reprezentată de monocatena polinucleotidică nu se găseşte
în lumea vie. Materialul genetic are o structură secundară dată de formarea
punţilor de hidrogen între bazele azotate aparţinând celor două monocatene.
Corespondenţa intre bazele azotate este strictă, astfel încât întotdeauna adenina
se leagă cu timina prin două punţi de hidrogen şi guanina cu citozina prin trei
punţi de hidrogen. Această corespondenţă este strictă şi poartă numele de
complementaritate, ea asigurând stabilitatea informaţiei şi a transmiterii
acesteia.
Cele două catene legate prin punţi de hidrogen sunt orientale antiparalel şi
răsucite helicoidal cu bazele azotate dispuse spre interiorul helixului. Orientarea
antiparalelă înseamnă că una dintre catene este orientată pe direcţia 5‟-3‟, în
timp ce cealaltă ste orientată în sensul 3‟-5‟.
Compementaritatea dintre diferitele tipuri de baze azotate face ca proporţia de A
să fie egală cu cea de T iar proporţia de C cu cea de G. Asfel compoziţia ADN poate
fi descrisă ca proporţie de G+C. Aceasta variază între 26% şi 74% pentru diferite
specii.
Catena fosfo-zaharică se găseşte la exteriorul helixului şi poartă sarcinile
negative ale grupărilor fosfat. Când ADN-ul este într-o soluţie in vitro sarcinile
sunt neutralizate prin legare
la ioni metalici ţi special Na+. În celulă neutralizarea este realizaă cu ajutorul
unor proteine cu srcini pozitive. Aceste proteine joacă un rol important în
organizarea ADN în celulă. Bazele azotate sunt dispuse în interiorul helixului în
perechi perpendicolare pe axul acestuia. Considerând dublul helix sub orma unei
scări în spirală bazele azotate reprezintă treptele asa cu meste ilustrat în figura
13. Fiecar epereche de baze este rotită cu 36° în jurul axei heliului raportat la
perche precedentă, astfel îcât 10 perechi de baze formează o rotaţie completă 360°.
DENATURAREA – RENATURAREA ADN O proprietate esenţială a dublului helix este
abilitatea lui de a se separa în cele două monocatene prin desfacerea punţilor de
hidrogen fără desfacerea legăturlor covalente. Aceasta permite monocatenelor să se
separe şi să se reataşeze în anumite condiţii extrem de rapid, pentru a permite
funcţiile biologice. Specificitatea procesului este determinată de
complementaritatea bazelor azotate. Conceptul de complementaritate a bazelor
azotate este central în toate procesele care implică acizii nucleici. Desfacerea
perechilor este un aspect crucial al funcţiei moleculei dublucatenare, în timp ce
abilitatea de a forma perechi de baze este esenţială pentru activitatea unei
monocatene de acid nucleic. O catenă poate forma prin complementaritatea a două
porţiuni proprii, un fragment dublucatenar, ca parte dintr-o moleculă monocatenară.
Această capacitate este importantă în special la molecula de ARN. De asemenea o
monocatenă independentă poate reface o moleculă dublucatenară legându-se la o altă
monocatenă independentă. Legăturile pot fi de tip ADN-ADN, ARN-ARN, dar pot duce şi
la hibrizi moleculari de tipul ADN-ARN.
Absenţa legăturilor covalente dintre catenele complementare face posibilă
manipularea AND in vitro. Punţile de hidrogen care stabilizează molecula
dublucatenară de ADN sunt distruse prin încălzire sau prin expunere la concentraţii
ridicate de săruri. Cele două monocatene ale dublului helix de separă complet când
se desfac toate punţile de hidrogen. Procesul de desfacere a celor două monocatene
poartă numele de denaturare (termenul de denaturare este de asemenea utilizat
pentru a descrie pierderea structurii proprii unei molecule proteice, este un
termen general care descrie modificarea conformaţiei naturale a unei molecule, şi
transformarea acesteia într-o altă formă).
Denaturarea ADN se produce într-un interval îngust de temperatură şi are ca
rezultat modificări în proprietăţile fizice ale acestuia. Punctul mediu a
intervalului de temperatură în care cele două monocatene se separă este denumit
temperaturăde topire si notat Tm (melting temperature). El depinde de proporţia de
perechi de baze G-C, acestea fiind legate prin trei punţi de hidrogen legăturile
dintre ele sunt mai stabile decât dublele legături dintre A-T. Cu cât conţinutul de
G-C este mai mare cu atât T meste mai mare, molecula denatureazămai greu, este
necesară o cantiiate mai mare de energie pentru a desface cele două monocatene. În
soluţie, în condiţii fiziologice o moleculă de ADN cu un conţinut de 40% G-C o
valoare tipică genomului de mamifer denaturează la o Tm de aproximativ 87oC.
Astfel, ADN-ul dublucatenar este stabil la temperatura din celulele vii.
Denaturarea ADN este reversibilă în anumite condiţii. Abilitatea celor două catene
complementare de a-şi reface punţile de hidrogen şi a reface molecula dublucatenară
poartă numele de renaturare.
Figura 17. Denaturarea - renaturarea ADN
Renaturarea depinde de împerecherea bazelor azotate complementare. Procesul are loc
în două etape. Într-o primă etapă cele douămonocatene din soluţie se întâlnesc
întâplător, dacă secvenţele lor sunt complementare, se vor reface punţile de
hidrogen pe o porţiune scurtă generând o scurtă secvenţă dublucatenară. În faza a
doua, după modelul unui fermoar, se refac punţile de hidrogen în ambele senseri
pronind de la scurta secvenţă iniţială. Renaturarea ADN restabileşte proprietăţile
fizice ale moleculei pierdute în cursul denaturării.
Termenul de renaturare descrie în principal refacerea legăturilor dintre două
catene complementare care au fost supuse denaturării, dar pe acelaşi principiu se
pot forma legături între orice două monocatene. Acest proces este numit uneori
aliniere (annealing) iar reacţia este cel mai frecvent numită hibridare atunci când
sunt implicate monocatene ale unor acizi nucleici proveniţi din surse diferite.
Capacitatea de hibridare a două preparate conţinând acizi nucleici consti tuie un
test de compelmentaritate, deoarece doar porţiunile complementare vor hibrida
pentru a forma o structura dublucatenară. Principiul reacţiei de hibridare este
amestecul în soluţiei a preparatelor de acizi nucleici monocatenari şi măsurarea
gradului de renaturare. Acesta poat efi apreciat prin măsurarea absorbanţei
soluţiei pentru radiaţiile UV cu o lungime de undă de 260 nm. Absorbanţa este mai
mare pentru ADN-ul monocatenar decât pentru cel dublucatenar (fig17) . Cu căt
absorbanţa soluţie finale conţinând ADN-ul hibrid este mai apropiatăde a molecole
native de ADN-dc, cu atât renaturarea a fost mai completă, ceea ce înseamnă că,
cele două monocatene se caracterizează printr-un grad ridicat de complementari
tate.
ACIDUL RIBONUCLEIC - ARN
Din punct de vedere structural, ARN se deosebeşte de ADN prin pentoză, care la ARN
este riboza şi prin prezenţa uracilului ca şi bază azotată pirimidinica care
înlocuieşte timina. În general ARN-ul este monocatenar, spre deosebire de ADN, dar
există şi forme dublucatenare, precum şi tipuri de ARN care conţin porţiuni fals
dublucatenare, formate prin complementaritatea unor fragmente ale monocatenei. Se
cunosc mai multe tipuri de ARN, cu rol de material genetic, ARN-viral prezent la
ribovirusuri, dar o serie de molecule de ARN sunt prezente în celulele procariote
şi eucariote, nu au rol de material genetic, însă îndeplinesc funcţii importante ca
şi elemente structurale ale unor formatiuni implicate în procesele genetice (ARN
ribosomal ARNr) sau ca şi structuri implicate în expresia genică ARN mesager (ARNm)
şi ARN de transfer (ARNt).
Tabelul 2. Tipuri de ARN negenetic
Tipuri de ARN - negenetic procariote eucariote ARNm (mesager) ARNt ( de transfer)
ARNr (ribozomal)
ARNm ARNt ARNr ARN nuclear care reprezintă transcriptul primar al ARNm ARN
cromozomial care este implicat in reglajul genetic
ARN viral este materialul genetic la unele virusuri şi el poate fi structurat
diferit la diverse tipuri de virusuri, este monocatenar sau dublucatenar, liniar
sau circular. Ribovirusurile cu ARN monocatenar pot fi clasificate în funcţie de
polaritatea ARN în virusuri cu catenă negativă, virusuri cu catenă pozitivă şi
virusuri ambisens. Catena pozitivă este similară ARNm şi ca urmare poate fi
translatată (transpusă în catenă polipeptidică) direct de către celula gazdă.
Catena negativă este complementară cu ARNm şi ca urmare trebuie convertită într-o
catenă pozitivă de către o ARN-polimerază înainte de translaţie. Ca urmare catena
pozitivă de ARN viral purificată poate determina direct infecţia chiar dacă este
mai puţin infecţioasă decât întrega particulă virală, în timp ce catena negativă nu
este infecţioasă în sine înainte de a fi transcrisă într-o catenă pozitivă. Fiecare
asemenea catenă poate fi transcrisă în mai multe catene pozitive. În cazul
virusurilor ARN ambisens anumite proteine sunt traslatate similar virusurilor cu
catene negative, necesitând sinteza unei catene
complementare pozitive, iar altele sunt codificate direct similar virusurilor cu
catene pozitive fara să necesite sinteza unei catene complementare.
Virusurile cu ARN dublucatenar (ARNdc) reprezintă un grup divers de virusuri
variabile ca şi spectru de gazde, dimensiunea genomului (între 1 şi 12 segmente) şi
organizarea virionului (o entitate virală completă alcătuită din material genetic
şi capsidă).
ARNv este în general de dimensiuni mici, cel mai probabil datorită absenţei
proceselor care menţin integritatea structurală a materialului genetic la virusuri.
Aşadar materialul genetic nu poate depăşi o anumită dimensiune fără a exista riscul
alterării informaţiei.
Figura 18. Structura unui ARN virus (COVID-19)
ARN mesager sau informaţional (ARNm, ARNi) Copiază informaţia unei catene
polinucleotidice din ADN-ul nuclear şi ca urmare este monocatenar, complementar cu
catena copiată. ARNm are rolul de a duce informaţia conţinută în ADN-ul nuclear la
ribozomi, sediul sintezei proteice, acesta fiind molecula care serveşte ca şi
matriţă pentru translaţie (a doua etapă a expresie genice, fig.19). Dimensiunea sa
depinde de dimensiunea fragmentului de ADN copiat. Acesta conţine informaţia unei
singure gene la eucariote (este monocistronic), dar copiază mai multe gene la
procariote, gene aparţinând aceluiaşi operon (ARNm policistronic).
Figura 19. ARNm - sinteza si funcția sa
După terminarea sintezei de proteine ARNm este distrus. Acesta are o durată redusă
de viață. Pe parcursul deplasării din nucleu în citoplasmă pentru a fi protejat de
acțiunea ribonucleazelor, acesta se cuplează cu proiene și formează informozomii.
ARN de transfer- ARNt ARNt are rolul de a activa aminoacizii din citoplasma și de
a-i transporta la locul sintezei proteice. Pe lângă bazele azotate specifice A, G,
C, U, ARNt conține aproximativ 20% baze azotate minore reprezentate de forme
metilate ale bazelor obișnute și de baze ca: Inosina (I), Pseudouridina (PU),
dihidrouridina (UH), tiouridina (TU) etc. ARNt reprezintă 10-20% din totalul ARN
celular. Din punctul de vedere al structurii primare există numeroase tipuri de
ARNt - cel putin unul pentru fiecare aminoacid - dar ca structură secundară ele au
același mod de organizare. ARNt este sintetizat sub forma unui ARNt precursor (mai
lung cu 30-40 de nucleotide) și având o secvență de baze azotate diferită de cea a
ARNt matur. ARNt are nucleotide complementare care dau posibilitatea imperecherilor
intracatenare. Datorită acestor porțiuni bicatenare structura
secundară a ARNt are o formă caracteristică asemănătoare unei frunze de trifoi.
ARNt prezintă patru bucle monocatenare și patru segmente fals-dublucatenare
(fig.20).
Fiura.20. Structura ARNt (
Segmentele dublu catenare (tulpinile) sunt: acceptor, anticodon, D, T Buclele
monocatenare sunt: D, T, anticodon, variabilă
Tulpina acceptor are monocatenele inegale. Capatul mai lung începe cu nucleotiul,
esterificat la C3 și prezintă, aceeași succesiune de baze azotate -ACC- pentru
toate varietațile de ARNt. La acest capăt se va lega aminoacidul sub formă de
ester: aminoacil-ARNt. Celălalt capăt este mai scurt și incepe cu G fiind legat de
C de pe catena complementară, așadar nu este un capăt liber. Bucla D
(dihidrouridinică) este alcătuită din 8-12 baze azotate libere inclusiv
dihidrouridina. Aceasta leagă in mod specific ARNt de enzima activatoare a
aminoacidului ce urmează să fie transportat. Bucla T (ribotimidinică) conține 7
baze azotate libere iar segmentul TuPuCG este identic la toate tipurile de ARNt.
Rolul buclei T este de a lega complexul aminoacid-ATNt la ribozom. Bucla anticodon
contine de asemenea baze azotate libere dintre care 3 formează o secvență diferită
pentru fiecare varietate de ARNt. Aceasta permite fixarea complexului aa-ARNt prin
legături de H de zone complementare din structura ARNm. ARNt are din punct de
vedere spațial forma literei L. intre cele două bucle există un fel de articulație
care permite mișcările necesare in cursul transferului aminoacizilor pe lanțul
polipeptidic la ribozom. Regiunile fals bicatenare asigură stabilitatea iar
structura anticodonului asigura polivalența.
ARN ribozomal - ARNr
Intră în constituţia ribozomilor alături de proteinele ribozomale. Ribozomii diferă
la procariote și eucariote prin constantele lor de sedimentare și prin conținutul
in acid ribonucleic și proteine. Există două tipuri de ribozomi la procariote
respectiv la eucariote, fiecare subunitate ribozomală din cele două tipuri de
ribosomi având tipul particular de ARNr.
Tabelul 3. Tipuri de ARNr
Tipul celulei Tipul ribozomului Subunitati
ribozomale
ARNr
procariote 70s 50s 23s si 5s
30s 16s eucariote 80s 60s 28s, 5,8s, 5s
40s 18s
ARNr reprezintă 2/3 din ribozomii celulelor eucariote și deoarece numărul
ribozomilor din celulă este mare, ARNr reprezintă 80 -90% din acizii nucleici
celulari. In structura sa, ARNr are false porțiuni bicatenare denumite "agrafe de
păr", alcătuite din aproximativ 10 nucleotide. În această stare fals bicatenară se
găsește 60% din ARNr.
Figura 21. Structura ARNr
În cazul ARNr egalitălile A-T și G-C nu se respectă. Acest fapt explică de ce ARNr
nu se poate prezenta ca o structură bicatenară complementară ci doar cu porțiuni
fals bicatenare (fig.21).. Diferitele tipuri de ARNr se sintetizează în nucleu prin
transcrierea genelor ribozomale corespunzătoare, sub forma unor molecule
precursoare care suferă prelucrări post- transcripționale (excizia unor segmente și
modificarea chimică a unor baze azotate). La eucariote, genele ribozomale sunt
localizate în regiunea organizatorilor nucleolari unde, datorită amplificării,
există o infinitate de copii. Genele ribozomale sunt transcrise în bloc dintr-un
precursor comun care cuprinde transcripții primare ale genelor pentru ARNr 7s, 18s
și 28s separate prin secvențe spațiatoare. Înainte de clivare pre-ARNr suferă
modificări post- transcripționale (ex. metilări ale unor baze azotate). La
procariote, moleculele de ARNr l6s și 23s sunt sintetizate sub forma unui
transcript mic care este rapid clivat în molecule de ARNr matur fără modificări
post-transcripționale. Atât la procariote cât și la eucariote genele pentru ARNr 5s
sunt localizate în locusuri diferite în cadrul genomului și sunt prezente sub forma
unui număr foarte mare de copii, variabil în funcție de specie.
Organizarea structurală și moleculară a cromozomilor
Pentru a înţelege procesele genetice sunt necesare cunoştinţe de organizare a
materialului genetic. In acest capitol vom vedea că, cromozomii au diverse mărimi
şi proprietăţi structurale şi că ADN- ul lor diferă în compoziţia şi aranjamentul
secvențelor de nucleotide. Diferenţele cele mai pronunţate în structura şi
organizarea materialului genetic sunt între cromozomii celulelor eucariote şi ai
procariotelor. Unii cromozomi virali sunt remarcabili mai ales în măsura în care
sunt compusi dintr-o moleculă de ADN monocatenar și un număr mic de virusuri au ARN
în loc de ADN. De asemenea, celulele eucariote conţin mai mulți cromozomi, fiecare
dintre ei conţine o moleculă de ADN spiralat, în timp ce procariotele conţin un
singur cromozom, la care se adaugă ocazional, mai multe copii ale unei molecule
mici de ADN circular numite plasmide. Totalitatea materialului genetic al unei
celule sau virus poartă numele de genom, deşi la eucariote termenul este frecvent
folosit pentru a desemna un set de cromozomi.
Mărimea genomului si complexitatea evolutivă Conținutul de acizi nucleici la
virusuri şi bacterii, care au un singur cromozom şi a conţinutului de ADN la
eucariotele cu set haploid de cromozomi a condus la următoarea generalizare:
mărimea genomului crește aproximativ cu complexitatea evolutiei. Adică o moleculă
de acid nucleic a unui virus este mai mică decât molecula de ADN a bacteriilor,
eucariotele unicelulare, cum ar fi drojdia conțin mai mult ADN decât bacterile și
ADN-ul este organizat în mai mulți cromozomi, iar eucariotele multicelulare au cea
mai mare cantitate de ADN. Cu toate acestea, la eucariote nu există o corelaţie
între complexitatea evolutiei şi numărul de cromozomi, deoarece conţinutul de ADN
la eucariote nu este direct proporţional cu numărul de gene. Bacteriofagul MS2 este
unul dintre cele mai mici virusuri. El are doar patru gene într-o molecula de ARN
monocatenar care conţine 3569 nucleotide. Virusul SV40, care infectează maimuțele
şi celulele umane, are un complement genetic de cinci gene într-un ADN circular
dublu catenar, molecula conținând 5224 de nucleotide perechi (tab. 2). Cei mai
compleși bacteriofagi şi virusurile animale au genomuri de până la 250 de gene în
moleculele de ADN, având mai mult de 50 de ori dimensiunea ADN-ului de la cele mai
simple virusuri.
Genomurile bacteriilor sunt mult mai mari decat genomurile virusurilor. De exemplu,
cromozomul de E. coli conţine aproximativ 1500 de gene într-o moleculă de ADN
compus din 4 x106 perechi de nucleotide. Eucariotele au un aparat genetic mult mai
complex. Genomurile lor sunt împachetate îseturi hapoide de cromozomi al căror
număr este caracteristic unei anume specii. Urcând pe scara evoluţiei la animale
sau plante, conţinutul de ADN pe genom haploid în general creşte, deşi numărul de
cromozomi nu prezintă nici un tipar.
Tabel 4 . Conţinutul de ADN genomic la specii de virusuri, bacterii și eucariote.
Genomul Numărul perechilor de
nucleotide Forma
Virusuri
SV40 5.224 Circular dublu-catenar
OX174 5.375 Circular monocatenar M13 6.408
48.6 ‫ג‬
Liniar dublu-catenar Herpes simplex 152 T2,T4,T6 165
Smallpox 267
Bacterii
Mycoplasma hominis 760 Circular dublu-catenar Escherichia coli 4500
Eucariote Numar haploid de cromozomi
Saccharomyces cerevisiae (drojdie) 13000 17
Caenorhabditis elegans (nematode) 80000 6
Drosophila melanogaster 165.000 4
Homo sapiens (om) 2.900.000 23
Zea mays (porumb) 4.500.000 10
Amphiuma sp. (salamandra) 76.500.000 14
Unul dintre cele mai mici genomuri de la animalele multicelulare îl are o specie de
vierme nematod Caenorhabitis elegans, care are un continut de ADN mai mare de 20 de
ori decat genomul de la E. coli. D.melanogaster (musculita de otet) și setul
haploid de cromozomi umani are de 40 de ori și respectiv 700 de ori mai mult ADN
decât genomul de E. coli. Cu toate acestea, există excepţii de la corelația
pozitivă între dimensiunea genomului şi complexitatea evolutiei.
De exemplu câteva specii de amfibieni și pești au genomul mai mare decât genomul
unui mamifer.
Genomurile organismelor superioare sunt extrem de mari. De exemplu, cu o dimensiune
medie a unei gene de câteva mii de perechi de nucleotide, la om este suficient ADN
în nucleu pentru 60.000 de gene. Cu toate acestea, numărul real de gene este de cca
20.500. In plus, sunt cunoscute exemple de specii înrudite al căror conținut de ADN
diferă de până la 30 de ori. Explicaţia este că la eucariotele superioare cea mai
mare parte a ADN-ului are alte funcţii decât stocarea informaţiei genetice.
O caracteristică remarcabilă a aparatului genetic al eucariotelor este modul în
care cantitatea enormă de material genetic, conţinut în nucleul fiecărei celule
este împărţit cu precizie la fiecare diviziune celulară. Un genom haploid uman,
care este conţinut într-un gamet, are conținutul de ADN echivalent cu o moleculă de
ADN liniar de 106 μm în lungime. Cel mai mare din cei 23 de cromozomi din genom
conține o moleculă de ADN care are 82 mm lungime (8.2 x 104 μm). Cu toate acestea,
în metafaza diviziunii mitotice o asemenea moleculă de ADN este condensată într-o
structură compactă de aproximativ 10 μm lungime şi mai puţin de 1μm în diametru.
Genomurile de la procariote şi virusuri, deşi sunt mult mai mici decât genomurile
eucariotelor, sunt de asemenea, foarte puternic compactate, împachetate. De
exemplu, un cromozom de E.coli, care conține o moleculă de ADN cu lungimea de 1300
μm, este conţinut într-o celulă de aproximativ 2 μm lungime şi 1μm diametru.
Structura cromozomului la bacterii Cromozomul la eucariote este o unitate care
conţine o singură moleculă de ADN circular. Caracteristica cea mai izbitoare a
acestuia este faptul că ADN-ul este organizat în set de bucle de asemenea
caracteristice cromozomilor eucariotelor (fig. 22). Acesta mai conține cantităţi
mici de proteine care sunt considerate responsabile pentru impachetare și pentru
forma luată la multiplicarea ADN-ului. Gradul de condensare este dependent de o
serie de factori.
Figura 22. Structura cromozomului bacterian (Hartl și Jones, 1998)
Figura 23 arată de asemenea că buclele ADN-ului din cromozomul bacteriei E.coli
sunt împletite (superrăsucite). Se observă că unele bucle, nu sunt împletite;
acesta este rezultatul acţiunii câtorva dezoxiribonucleaze în timpul izolării şi
indică faptul că buclele sunt într-un oarecare mod independente una de alta. Putem
spune că împletiturile sunt eliminate în general în molecula de ADN de o singură
ruptură. Oricum o ruptură în cromozomii de E.coli nu elimină toate împletiturile.
Dacă nucleotidele, a căror bucle sunt împletite, sunt tratate cu
dezoxiriobonuclează şi examinate în timpi diferiţi după ce ruptura s-a produs, se
observă că o singură ruptură mută împletitura unei singure bucle, nu a tuturor
buclelor (Figura 19). Astfel buclele trebuie să fie izolate una de alta, în aşa fel
incât rotaţia într-o buclă, să nu se transmită la celelalte.
Figura 23. Buclele și superrăsucirile cromozomului bacterian (Hartl și Jones, 1998)
Experimental este posibil să elimini toate superrăsucirile (prin introducerea mai
multor rupturi sau prin tratament cu diferite tipuri de topoizomeraze). In acest
caz, nu se pierde structura buclelor cromozomilor, ceea ce indică, că împletirile
(superrăsucirile) ADN sunt un fenomen independent.
Structura cromozomilor la eucariote
Cromozomul eucariotelor conţine o singură moleculă de ADN. De exemplu, cel mai mare
cromozom din genomul de Drosophila melanogaster are un ADN ce conţine 6,5 x 107
perechi de nucleotide, echivalentul unui duplex liniar de aproximativ 18 mm
lungime. Braţele unei molecule de ADN izolate de la cromozomii speciei Drosophila
melanogaster au fost determinate prin autoradiografia cromozomilor marcaţi
radioactiv (Figura 24)
Figura 24. Structura comozomului la eucariote (după Hartl și Jones, 1998)
ADN-ul cromozomilor tuturor eucariotelor este asociat cu numeroase molecule de
proteine într-o ordine bine stabilită numită cromatină. Câteva proteine prezente în
cromatină, determină structura cromozomilor şi schimbările de structură care apar
în timpul unui ciclu de diviziune al celulei (ciclu celular). Alte proteine din
cromatină, par să aibă rol important, dar nu suficient înţeles în funcţionarea
cromozomului.
Cea mai simplă formă de cromatină se găsește în celulele eucariote interfazice în
care cromozomii nu sunt suficient de condensaţi pentru a fi vizibili la microscop.
Cromatina izolată din aceste celule este un complex agregat de ADN și două clase de
molecule de proteine, o clasă majoră, numită histonă şi alta minoră, numită
nonhistonă, care nu va fi discutată. Histonele au o importanță majoră în structura
cromatinei. Sunt cinci tipuri majore: H1, H2A, H2B, H3, H4 care se întâlnesc la
aproape toate eucariotele şi sunt prezente în cantitate aproximativ egală în
molecula de ADN. Sunt proteine mici care conţin 100-200 aminoacizi şi diferă de
celelalte proteine, prin faptul că 20-30 % din aminoacizi sunt lizina şi arginina,
amândouă având sarcină pozitivă (acești aminoacizi se regăsesc numai în câteva
procente în proteinele tipice). Sarcinile
pozitive permit moleculelor de histone să se lege de ADN, în primul rând prin
atracţie electrostatică, faţă de sarcinile negative ale grupărilor fosfat din
molecula de ADN. Plasarea cromatinei într-o soluţie cu concentraţie mare de sare
(de exemplu: doi moli de NaCl, pentru a elimina atracţia electrostatică), cauzează
disocierea histonelor de ADN. Histonele de asemenea se leagă una de alta, ambele
legături, ADN-histonă și histonă-histonă sunt importante pentru structura
cromatinei. Histonele din diferite organisme sunt remarcabil de similare una cu
cealaltă, cu excepţia histonei H1. De fapt secvenţa de aminoacizi a H3 la diferite
specii este aproape identică. De exemplu secvenţele de aminoacizi ale histonei H3
din cromatina de la vacă și cromatina bobului de mazăre diferă doar prin 4 din cei
135 de aminoacizi. Proteinele H4 ale tuturor organismelor sunt de asemenea
similare, făcând aceeași comparație, histona H4 la vacă și la bobul de mazare
diferă prin 2 din cei 102 aminoacizi. Sunt câteva proteine ale căror secvenţe de
aminoacizi diferă de la o specie la alta. Când variaţiile sunt foarte mici între
organisme, spunem că secvenţa este înalt conservată. Conservarea extraordinară în
compoziţia histonelor, în sute de milioane de ani de divergenţe evolutive este
potrivită cu rolul important al acestor proteine în organizarea structurală a
cromozomilor eucariotelor. Prin microscopia electronică, cromatina arată ca un
şirag regulat de mărgele.
Figura 25. Organizarea nucleosomului
Prin tratarea cromatinei cu câteva dezoxiribonucleaze, se obține o colecţie de mici
particule, de aproximativ aceeaşi mărime, fiind conservate histonele si ADN-ul
legat de acestea
Dacă se îndepărtează histonele din aceste particule, rămân fragmentele de ADN sub
forma unor secvențe de aproximativ 200 de perechi de nucleotide sau mici multiplii
ai acestei unităţi de măsură (mărimea precisă variază în funcţie de specii şi
ţesut). Unităţile şiragului de mărgele în cromatină, sunt numite nucleosomi
(fig.25). Fiecare unitate are o compoziţie bine definită, conținând o moleculă de
H1, 2 din fiecare H2A, H2B, H3 şi H4 şi un singur segment de ADN conţine
aproximativ 200 perechi de nucleotide.
Structura rezultată, numită miez al nucleosomului, este constituită dintr-o pereche
de octameri de tipul H2A, H2B, H3 și H4, în jurul cărora se înconjoară cele 146 de
nucleotide perechi rămase de ADN. Deci, nucleosomul este compus dintr-un miez
octamer histonic, ADN aditional care leagă particulele de bază, și o moleculă de
H1. Molecula de H1 se unește cu octamerul și cu ADN de legatură, totuși există
parți ale ADN de legatură care nu intră în contact cu nici o histonă.
ADN molecular al cromozomilor este pliat si repliat în asa fel încât acești
cromozomi au mai multe niveluri de organizare, fiecare responsabil de scurtarea
lungimii ADN, conform imaginii din figura anterioară.
Morfologia cromozomilor la eucariote Cromozomii au fost puși în evidență pentru
prima dată de Hofmeister (1848) în celulele mamă ale grăunciorilor de polen din
Tradescantia, sub forma unor pete întunecate. Termenul de cromozom (Gr: croma =
culoare; soma = corp) a fost folosit de Waldeyer (1888) pentru a desemna afinitatea
lor mare pentru coloranții bazici.
Cromozomii variază, în medie, între 0,5 până la aproximativ 30 μ în lungime și de
la 0,2 la 3μ în diametru. Celulele vegetale posedă în mod normal cromozomi mai mari
decât celule animale. Astfel, genul Trillium are cromozomi care pot ajunge până la
lungimea de 32 μ în metafază. Plantele monocotiledonate au de obicei cromozomi mai
mari decât dicotiledonatele care conțin un număr mai mare de cromozomi. Printre
animale, lăcustele, greierii, mantidele, tritonii și salamandrele au cromozomi de
dimensiuni mari.
Forma cromozomilor se modifică în decursul ciclului celular. În interfază,
cromozomii apar sub formă de filamente subțiri (filamentele de cromatină) care
formează gheme în nucleii celulelor, iar în această fază individualizarea lor este
imposibilă. În metafază și anafază, cromozomii se condensează și se îngroașă,
proces care face posibilă separarea lor în timpul diviziunii celulare. Studiul
morfologiei cromozomilor se realizează în metafază, iar descrierea lor are la bază
această conformație. În timpul metafazei, un cromozom pare să posede două filamente
numite cromatide, care se împletesc în matricea cromozomului. Aceste două cromatide
sunt ținute împreună la nivelul centromerului, zonă numită și constricție primară a
cromozomului.
De-a lungul cromatidelor au fost puse în evideță regiuni alternante îngroșate (cu
afinitate mare penru coloranții bazici) și subțiri, dând astfel aspectul unui șirag
de mărgele. Zonele mai intens colorate poartă numele de cromomere, iar regiunile
subțiri dintre cromere sunt denumite inter-cromomere. Poziția cromerelor în
cromozom este constantă pentru un cromozom dat.
Centromerul este o parte indispensabilă a cromozomului și formează constricția
primară în metafază. Fără centromer cromozomii nu sunt capabili să se orienteze
corespunzător în placa metafazică. Deoarece centromerii ocupă o poziție constantă,
aceștia sunt responsabili de forma cromozomilor (fig.26). Centromerul împarte
cromozomii în două părți, fiecare parte se numește braț cromozomic.
Poziția centromerilor variază de la cromozom la cromozom și generează forme
diferite ale acestora. În funcție de poziția centromerului cromozomii pot fi:
1. Telocentrici:Cromozomii sub formă de tijă care au centromerul la unul dintre
capete.
2. Acrocentrici: Cromozomii acrocentrici au forma literei J, cu centromerul în
apropierea unuia dintre capete, formând astfel un braț foarte scurt și un braț
lung.
3. Sub-metacentrici:Cromozomii sub-metacentrici sunt în formă de L. La aceștia,
centromerul este dispus în apropierea centrului dar nu central, formând astfel două
brațe inegale.
4. Metacentrici Cromozomii metacentrici sunt în formă de V, iar la acești cromozomi
centromerul apare în centru și formează două brațe egale.
Astfel, forma cromozomilor este determinată de constricția primară, situată la
punctul de întâlnire al brațelor cromozomilor.
Figura 26. Morfologia cromozomilor la eucariote
Pe lângă constricția primară sau centromer, brațele cromozomului pot prezenta una
sau mai multe constricții secundare (numite constricții secundare-II). Acestea sunt
diferite de organizatorii nucleolari (numiți constricții secundare I), deși unii
citologi se referă și la organizatorul nucleolar ca la constricția secundară.
Localizarea constricției secundare II este constantă pentru un anumit cromozom și
este, prin urmare, utilă pentru identificarea cromozomilor. S-a sugerat că aceste
constricții secundare reprezintă site-uri de rupere și fuziune ulterioară.
În mod normal, în fiecare set diploid de cromozomi, doi cromozomi omologi au
„constricții” suplimentare numite organizatori nucleolari. Acestea sunt numite
astfel, deoarece sunt necesare pentru formarea nucleolului.
Nucleolul se formează în faza de reconstrucție post-mitotică. La microscopul optic,
organizatorul nucleolar apare ca o „constricție” aproape de un capăt al
cromozomului. Partea cromozomului dincolo de organizatorul nucleolar este foarte
scurtă și apare ca o sferă (satelit). Cromozomii care poartă sateliți se numesc
cromozomi SAT.
Prefixul SAT înseamnă „Sine Acid Thymonucleionico” (fără acid timonucleic sau ADN),
deoarece cromozomul prezintă o deficiență relativă de ADN în regiunea
organizatorului nucleolar. Există cel puțin doui cromozomi SAT în fiecare nucleu
diploid.
Cromozomii politenici
Un cromozom tipic eucariot contine doar o molecula de ADN. Cu toate acestea, in
nucleul celulelor din glandele salivare si alte tesuturi, ale larvelor de
Drosophila si alte diptere se găsesc cromozomi gigant numiti cromozomi politeni,
care contin mai multe molecule de ADN. Fiecare dintre acesti cromozomi are un volum
de aproximativ 1000 de ori mai mare decat acela al cromozomului corespunzator aflat
in metafaza mitotica din celulele somatice obisnuite si un model constant si
distinct al unei striații transversale (fig.27). Structurile politene sunt formate
din replicari repetate ale ADN-ului intr-o pereche de cromozomi omologi indeaproape
conectati fara separare a firelor de cromatina replicate sau a celor doi cromozomi.
Cromozomii politeni sunt cromozomi atipici si se formeaza in celule ,,terminale'',
adica celulele larvare care nu se mai divid in timpul dezvoltarii musculiței si mai
tarziu sunt lizate in timpul formarii pupei. Totusi, ele au fost valoroase în
special în genetica Drosophilei, întrucât au fost ușor de observat și studiat
Figura.27 Cromozomi politeni de la o celula a unei glande salivare larvare de la
Drosophila melanogaster . Centromerii tuturor cromozomilor sunt uniti intr-un
centru comun.
Figura 28. Al patrulea cromozom politen al Drosophilei melanogaster aderând la
centromer, indicat în stânga. Deasupra, in dreapta, la aceeasi scară, sunt
reprezentați cromozomii somatici indicati prin sageata.
In nucleii politenici al unor specii, dintre care una este D. melanogaster, blocuri
largi de heterocromatide adiacente la centromeri sunt aranjate într-o grămadă
compactă numită cromocentru. Prin acest cromocentru sunt legați între ei toți
cromozomii celor 4 perechi de la Drosophila si care au astfel aspectul unui
mănunchi de panglici de unde denumirea de cromozomi politenici. Pe lungimea
cromozomilor politenici sunt vizibile succesiuni de benzi intunecate și benzi
luminoase (fig.28). Peste 5000 de benzi au fost identificate la cromozomii
politenici de D. melanogaster. Aceste aranjări liniare din benzi, care au
caracteristici diferite și constante la fiecare specie în parte, furnizează o hartă
citologică fin detaliată a cromozomilor. O caracteristică a benzilor este că pot fi
identificate regiuni mici din cromozomi.
Din cauza mărimii lor mari și a morfologiei find detaliată, cromozomii politeni
sunt foarte utili pentru o serie de studii cum sunt hibridizare a acidului nucleic
sau determinarea localizării secvenței ADN.
Cromozomii în perie de lampă
Cromozomii în perie de lampă au fost descoperiți în ovulele unei specii de amfibian
(Ambystoma mexicanum) de către Flemming în 1882. Zece ani mai târziu, aceștia au
fost identificați în celule de ou la rechin și descrise de Rückert în 1982. Rückert
a fost cel care a introdus termenul cromozom în perie de lampă „lampbrush” în
nomenclatura biologică, datorită asemănării cu periile folosite în secolul al XIX-
lea pentru curățarea lămpilor stradale.
Figura 29. Morfologia cromozomilor în perie de lampă (După Andraszek si Smalec,
(2011).
Cromozomii în perie de lampă sunt structuri intermediare prezente în timpul primei
diviziuni meiotice. Într-o etapă prelungită a diplotenului, acestea suferă o
decondensare care are ca rezultat producerea unor cromozomi foarte mari. Cromozomii
în perie de lampă au o dimensiune de la 400 la 800 mm (în funcție de specie), ceea
ce le face până la 30 ori mai mari decât omologii lor mitotici.
Cromozomii sunt constituiți din două perechi de cromatide surori ținute împreună de
chiasme, prin urmare aceasta structură este cunoscută și sub denumirea de bivalent
meiotic. Cromozomii în perie de lampă sunt ușor vizibili la microscopul optic unde
apar sub formă de bucle mari extinse și aceste bucle sunt înconjurate de o matrice
de proteine și ribonucleotide rezultate în urma transcrierii materialului genetic
(sinteza ARNm, fig. 30). Se crede că acești cromozomi susțin necesarul crescut de
transcriere în timpul ovogenezei.
Figura 30. Structura cromozomilor în perie de lampă
Bibliografie
Andraszek, K., & Smalec, E. (2011). Structure and functions of lampbrush
chromosomes.
Brooker, R. J. (1999). Genetics: analysis & principles. Reading, MA: Addison-
Wesley. Coman, N. (2003)- Genetică, vol. I, Univ. Babeş-Bolyai, Crăciunaş, C.,
Coman, N., & Andraş, C. S. (2000). Genetica generala si moleculara: abordare
practica. Presa Universitară Clujeană. Hartl, D. L., & Jones, E. W. (1998).
Genetics: Principles and Analysis 4th ed. Jones and Bartlett Publishers. Hartl, D.
L. (2014). Essential genetics: A genomics perspective. Jones & Bartlett Publishers.
Pierce, B. A. (2012). Genetics: A conceptual approach. Macmillan. Raicu, P. (1997).
Genetica generală şi umană. Editura Humanitas, Bucureşti. Reece, J. B., Urry, L.
A., Cain, M. L., Wasserman, S. A., Minorsky, P. V., & Jackson, R. B. (2014).
Campbell biology (No. s 1309). Boston, MA: Pearson.