Proiect Biologie

Păsări
“The bird who dares to fall is the bird who learns to fly.”
Despre păsări #1
Păsările (din latină passer „vrabie“) sunt un grup de vertebrate cu sânge cald care constituie clasa
Aves, grup caracterizat prin pene, cioc fără dinți o înaltă rată metabolică, o inimă cu patru
compartimente, se reproduc prin ouă și au un schelet puternic dar ușor. Păsările trăiesc în întreaga lume
și au o dimensiune de la 5,5 cm (colibriul-albină) până la 2,8 m (struț). Există aproximativ zece mii de
specii vii, dintre care mai mult de jumătate sunt cântătoare. Păsările au aripi a căror dezvoltare variază în
funcție de specie; singurele grupuri cunoscute fără aripi sunt păsările dispărute moa și pasărea-elefant.
Aripile, care au evoluat de la membrele anterioare, au dat păsărilor capacitatea de a zbura, deși la unele
păsări, evoluția ulterioară a dus la pierderea zborului, inclusiv la ratitae, pinguini și diverse specii insulare
endemice. Sistemul digestive și sistemul respirator ale păsărilor sunt, de asemenea, adaptate în mod unic
pentru zbor. Unele specii de păsări din mediul acvatic, în special păsările marine și unele păsări de apă, au
evoluat în continuare pentru înot.

Păsările sunt un grup de dinozauri teropozi cu pene și constituie singurii dinozauri vii. La fel,
păsările sunt considerate reptile în sensul cladistic modern al termenului, iar rudele lor cele mai apropiate
în viață sunt crocodilienii. Păsările sunt descendenți ai avialae primitivi (ai căror membri includ
Archaeopteryx) care au apărut pentru prima dată în urmă cu aproximativ 160 de milioane de ani în China.
Conform dovezilor ADN, păsările moderne (Neornithes) au evoluat în Cretacicul mijlociu până în Cretacicul
târziu și s-au diversificat dramatic în jurul perioadei de extincție din Cretacic-Paleogen, acum 66 de
milioane de ani, care a ucis pterozaurii și toți dinozaurii non-aviari.
2
Despre păsări #2
Comunicarea dintre păsări este variabilă și poate implica indicii vizuale, apeluri și cântece. Unele
emit o mare diversitate de sunete și se remarcă prin inteligența lor și prin capacitatea de transmitere
culturală a cunoștințelor către noile generații. Marea majoritate a speciilor de păsări sunt monogame din
punct de vedere social (dar nu neapărat sexual), de obicei pentru un sezon de reproducere la un moment
dat, uneori pentru ani de zile, dar rar pentru toată viața. Alte specii au sisteme de reproducere care sunt
poligamice (un mascul cu multe femele) sau, rareori, poliandrice (o femelă cu mulți masculi). Păsările
produc descendenți prin depunerea ouălor care sunt fertilizate prin reproducere sexuală. Majoritatea
păsărilor au o perioadă extinsă de îngrijire părintească după eclozare.

Multe specii de păsări sunt importante punct de vedere economic ca alimente destinate consumului
uman și de materii prime în industria prelucrătoare, păsările domesticite și nedomesticite fiind surse
importante de ouă, carne și pene. Păsările cântătoare, papagalii și alte specii sunt populare ca animale de
companie. Excrementul păsărilor este recoltat pentru a fi folosit ca îngrășământ. Aproximativ 120 până la
130 de specii au dispărut din cauza activității umane încă din secolul al XVII-lea. Activitatea umană
amenință cu dispariția aproximativ 1.200 de specii de păsări, deși se depun eforturi pentru a le proteja.
Observarea recreativă a păsărilor este o parte importantă a industriei ecoturismului.

3
 Cuprins

Origine și evoluție Anatomie și fiziologie Comportament

Relația cu oamenii Studiu de caz

 Origine și evoluție
Păsările au evoluat din dinozauri teropode în timpul Jurasicului
(acum aproximativ 165–150 de milioane de ani)

5
 Dinozaurii și originea păsărilor
Pe baza probelor fosile și biologice, cei mai mulți oameni de știință acceptă că păsările sunt un subgrup
specializat de dinozauri teropode, și mai precis, ei sunt membri ai Maniraptora, un grup de teropode care include
dromaeosauridae și oviraptorosauria, printre altele. Pe măsură ce oamenii de știință au descoperit mai multe
teropode în strânsă legătură cu păsările, distincția anterioară clară între non-păsări și păsări a devenit neclară.
Descoperirile recente din provincia Liaoning din nord-estul Chinei, care dovedește mulți dinozauri teropode cu pene,
contribuie la această ambiguitate.
Punctul de vedere consensual în paleontologia contemporană este că teropodele zburătoare, sau avialae, sunt
cele mai apropiate rude ale Deinonychosauria, care include dromeosauridele și troodontidele. Împreună, acestea
formează un grup numit Paraves. Unii membri primitivi ai Deinonychosauria, cum ar fi Microraptor, au caracteristici
care le-au permis să planeze sau să zboare. Primii deinonichosauri au fost foarte mici. Aceste dovezi ridică
posibilitatea ca strămoșul tuturor membrilor Paraves să fi fost arboricoli, să fi putut să planeze sau ambele. Studii
recente sugerează că primii aviari au fost omnivori spre deosebire de Archaeopteryx și dinozaurii cu pene non-aviari,
care mâncau în principal carne.
Pasărea Archaeopteryx din Jurasicul târziu este bine cunoscută ca una dintre primele fosile de tranziție găsit,
ea oferind sprijin pentru teoria evoluției la sfârșitul secolului al XIX-lea. Archaeopteryx a fost prima fosilă care a
afișat atât caracteristici reptiliene clar tradiționale — dinți, degete cu gheare și o coadă lungă, asemănătoare unei
șopârle — precum și aripi cu pene de zbor similare cu cele ale păsărilor moderne. Nu este considerat un strămoș
direct al păsărilor, deși este posibil să fie strâns legat de adevăratul strămoș.

6
 Confuciusornis sanctus, o pasăre
cretacică din China care a trăit acum
Archaeopteryx 125 de milioane de ani, este cea mai
lithographica este adesea veche pasăre cunoscută care are un
considerată cea mai veche cioc.
pasăre adevărată
cunoscută.
7
 Evoluția timpurie
Peste 40% din trăsăturile cheie găsite la păsările moderne au evoluat în timpul tranziției de 60 de milioane de ani
de la primii archozauri din linia de păsări la primii maniraptoromorfi, adică primii dinozauri mai apropiați de păsările vii
decât de Tyrannosaurus rex. Pierderea osteodermelor altfel frecvente la archozauri și dobândirea de pene primitive s-
ar fi putut produce devreme în această fază. După apariția Maniraptoromorpha, următorii 40 de milioane de ani au
marcat o reducere continuă a dimensiunii corpului și acumularea de caracteristici aparținând neoteniei (de tip juvenil).
Hipercarnivorele au devenit din ce în ce mai puțin frecvente în timp ce creierele s-au mărit și membrele anterioare au
devenit mai lungi. Integumentul a evoluat în pene complexe.
Cele mai vechi fosile Paraves cunoscute (și probabil cele mai vechi Avialae) provin din formațiunea Tiaojishan din
China, care au fost datate la sfârșitul Jurasicului, acum aproximativ 160 de milioane de ani în urmă. Speciile avialae din
această perioadă includ Anchiornis huxleyi, Xiaotingia zhengi și Aurornis xui.
Avialae s-au diversificat într-o mare varietate de forme în perioada Cretacicului. Multe grupuri au păstrat
caracteristici primitive, cum ar fi aripile cu gheare și dinții, deși aceștia din urmă s-au pierdut independent într-un
număr de grupuri de avialae, inclusiv la păsările moderne (Aves).
Cozile din ce în ce mai rigide (în special jumătatea exterioară) pot fi observate în evoluția maniraptoromorfelor,
iar acest proces a culminat cu apariția pigostilului, o osificare a vertebrelor cozii. La sfârșitul Cretacicului, acum
aproximativ 100 de milioane de ani, strămoșii tuturor păsărilor moderne au dezvoltat un bazin mai deschis, permițându-
le să depună ouă mai mari în comparație cu mărimea corpului. În urmă cu aproximativ 95 de milioane de ani, au dezvoltat
un simț al mirosului mai bun.
O a treia etapă a evoluției păsărilor începând cu Ornithothoraces poate fi asociată cu rafinarea capacităților
aerodinamice și de zbor și cu pierderea sau co-osificarea mai multor trăsături scheletice. Deosebit de semnificative
sunt dezvoltarea unui stern extins și alula, precum și pierderea capacității de a apuca cu aripile.
8
Diversitatea timpurie a strămoșilor păsărilor
Prima linie mare și diversă de avialae cu coadă scurtă care a evoluat au fost
Enantiornithes, sau „păsări opuse”, numite astfel pentru că construcția oaselor
umerilor lor a fost inversă cu cea a păsărilor moderne. Enantiornitele au ocupat o
gamă largă de nișe ecologice, de la păsări de țărm care caută în nisip până la păsări cu
locuințe în copaci și consumatoare de semințe. În timp ce au fost grupul dominant de
avialae în perioada Cretacicului, enantiornitele au dispărut împreună cu multe alte
grupuri de dinozauri la sfârșitul erei Mezozoice.
Multe specii din a doua linie majoră de avialae care s-a diversificat,
Euornithes (care înseamnă „păsări adevărate”, deoarece includ strămoșii păsărilor
moderne), erau semi-acvatice și erau specializate în consumul de pești și alte mici
organisme acvatice.
Un ordin de păsări marine mezozoice, Hesperornithiformes, s-a adaptat atât
de bine la vânătoarea peștilor în mediul marin încât păsările și-au pierdut capacitatea
de a zbura și au devenit în primul rând acvatice. Euornitele timpurii au dezvoltat Ichthyornis, care a trăit
multe trăsături asociate păsărilor moderne, cum ar fi osul pieptului puternic, ciocuri
fără dinți (deși majoritatea euornitelor non-aviare și-au păstrat dinții). Euornitele au în urmă cu 93 de
inclus, de asemenea, primele avialae care au dezvoltat adevăratul pigostil și un milioane de ani, a fost
evantai complet mobil de pene la coadă, care poate a înlocuit „aripa posterioară” ca prima rudă cunoscută a
mod principal de manevrabilitate aeriană și frânare în zbor. păsărilor preistorice cu
dinți.
9
 Diversificarea păsărilor moderne
Toate păsările moderne aparțin clasei Aves care are două subdiviziuni: Palaeognathae, care include ratitele care nu
pot zbura (cum ar fi struții) și tinamiformele slab zburătoare, și extrem de diversa Neognathae, care conține toate celelalte
păsări. Aceste două subdiviziuni primesc adesea rangul de superordine, deși Livezey și Zusi le-au atribuit rangul de „grup”. În
funcție de punctul de vedere al taxonomiei, numărul speciilor de păsări vii cunoscute variază între 9.800 și 10.758.
Descoperirea lui Vegavis în Cretacicul târziu a dovedit că diversificarea păsărilor moderne a început înainte de
Cenozoic. Afinitățile unei fosile anterioare, Austinornis lentus, datat în urmă cu aproximativ 85 de milioane de ani, sunt încă
prea controversate pentru a oferi dovezi fosile ale diversificării moderne a păsărilor. În 2020, a fost descris Asteriornis,
posibil o rudă apropiată a Galloanserae, cea mai veche descendență divergentă din Neognathae.
Există un consens că cel mai recent strămoș comun al păsărilor moderne a evoluat în timpul Cretacicului, însă estimările
variază de la Cretacicul mijlociu până la Cretacicul târziu. Nu există un acord cu privire la faptul că cea mai mare parte a
diversificării timpurii a păsărilor moderne a avut loc înainte sau după evenimentul de extincție Cretacic-Paleogen. Acest
dezacord este cauzat parțial de o divergență între dovezi; majoritatea studiilor de datare moleculară sugerează o radiație
evolutivă cretacică, în timp ce dovezile fosile indică o radiație cenozoică (așa-numita controversă „roci” versus „ceasuri”).
Încercările anterioare de a concilia dovezile moleculare și fosile s-au dovedit controversate, dar estimări mai recente,
folosind un eșantion mai cuprinzător de fosile și un nou mod de calibrare a ceasurilor moleculare, a arătat că, în timp ce
păsările moderne au apărut la începutul Cretacicului târziu în Gondwana de Vest, un puls de diversificare a avut loc în toate
grupurile majore în jurul evenimentului de extincție Cretacic-Paleogen. Păsările moderne s-au extins din Gondwana de Vest
până la Laurasia prin două căi. Un traseu a fost schimbul antarctic în Paleogen. Acest lucru poate fi confirmat prin prezența
mai multor grupuri aviare în Australia și Noua Zeelandă. Celălalt traseu a fost probabil prin America de Nord, prin poduri
terestre în timpul Paleocenului. Acest lucru a permis extinderea și diversificarea Neornithes în Holarctic și Paleotropic.
10
Anatomia si Fiziologia Pasarilor

11
 Sistemul Osos
Scheletul păsărilor este foarte adaptat pentru zbor. Este format din oase foarte ușoare, dar suficient de puternice pentru a rezista la
stresurile de decolare, zbor și aterizare. Unele oase au cavități mari umplute cu aer (numite cavități pneumatice) care se conectează cu
sistemul respirator. 
Oasele păsărilor scufundătoare sunt adesea mai puțin goale decât cele ale speciilor care nu se scufundă. O adaptare cheie este
fuzionarea oaselor în osificări unice, cum ar fi pigostilul (ultimele 4-6 vertebre codale sudate între ele). Din această cauză, păsările au de
obicei un număr mai mic de oase decât alte vertebrate terestre. Aceasta determină rigiditatea scheletului trunchiului, care are o mare
importanță în timpul zborului.
Păsările nu au dinți sau chiar un maxilar adevărat și au în schimb un cioc, care este mult mai ușor. Oasele craniului la adulți au
fuzionat și nu prezintă suturi craniene. Craniul este format din cinci oase majore: frontal (partea de sus a capului), parietal (partea din spate
a capului), premaxilar și nazal (partea de sus a ciocului) și mandibula (partea de jos a ciocului). Craniul unei păsări normale cântărește de
obicei aproximativ 1% din greutatea corporală totală a păsării.
Coloana vertebrală are regiuni cervicale, toracice, lombare și caudale cu numărul de vertebre cervicale (gât) foarte variabile și mai
ales flexibile, dar mișcarea este limitată la vertebrele toracice anterioare și absentă la vertebrele posterioare. Ultimele vertebre au fuzionat
cu pelvisul formând osul sinsacrum.
Coastele păsărilor sunt aplatizate și, cu excepția anhimidelor, sunt echipate cu procese în formă de cârlig, de care sunt atașați
mușchii intercostali. Sternul păsărilor zburătoare și al pinguinilor are o carenă de care sunt atașați mușchii puternici zburători (mușchi
subclavieni și pectorali majori); păsările care aleargă (struții, cazuarii, etc.) nu au carenă. Membrele anterioare sunt modificate în formă de
aripi.
De obicei, picioarele păsărilor au patru degete (în majoritatea covârșitoare a cazurilor, trei degete sunt îndreptate înainte și unul
îndreptat înapoi), dar uneori numărul de degete este redus la trei sau chiar două (struțul african).
12
Sistemul Osos al Pasarilor

13
 Sistemul Respirator si Sistemul Circulator
Păsările au unul dintre cele mai complexe sisteme respiratorii din toate grupurile de animale. Plămânilor lor le lipsește pleura. Când
este inhalat, 75% din aerul proaspăt ocolește plămânii și merge direct la sacii de aer posteriori care se extind de la plămâni și se conectează
cu spațiile aeriene din oase. Restul de 25% din aer merge direct în plămâni. Când pasărea expiră, aerul folosit este expulzat din plămâni, iar
aerul reținut în sacii de aer posteriori este transportat simultan în plămâni. Astfel, plămânii unei păsări primesc un aport constant de aer
proaspăt atât în timpul inhalării, cât și în timpul expirării.
Păsările emit sunete prin siringe – o cameră musculară are încorporează mai multe membrane timpanice situate la capătul inferior al
traheei. La unele specii, traheea este alungită, ceea ce mărește volumul vocalizărilor și percepția dimensiunii păsărilor.
Sistemul circulator aviar este condus de o inimă miogenică cu patru camere, protejată de un pericard fibros. Acest sac pericardic este
umplut cu un lichid seros care îl lubrifiază.
Inima în sine este împărțită într-o jumătate dreaptă și stângă, fiecare cu un atriu și un ventricul. Atriul și ventricolele de pe fiecare
parte sunt separate una de cealaltă prin valve cardiace care împiedică trecerea sângelui dintr-o cameră în cealaltă în timpul contracției. Fiind
miogenă, ritmul cardiac este menținut de celulele stimulatorului cardiac ale nodului sinoatrial, situat pe atriul drept.
Inima păsărilor are și arcade musculare, formate din straturi groase de mușchi. Similar cu inima mamiferelor, inima păsărilor este
formată din straturile: endocard, miocard si pericard. Pereții atriului tind să fie mai subțiri decât pereții ventriculului, datorită contracției
ventriculare intense folosită pentru pomparea sângelui oxigenat în tot corpul. Comparativ cu masa corporală, inima păsărilor este în general
mai mare decât cea a mamiferelor. Această adaptare permite pomparea a mai mult sânge pentru a răspunde nevoilor metabolice asociate
zborului.

14
Sistemul Circulator
Păsările au un sistem foarte eficient pentru distribuirea oxigenului îe tot corpul, deoarece au o suprafață de
schimb de gaze de zece ori mai mare decât mamiferele. Acest lucru face ca păsările să aibă mai mult sânge în capilare pe
unitate de volum pulmonar decât un mamifer.
Arterele păsărilor sunt realizate din mușchii elastici groși pentru a rezista presiunii contracțiilor ventriculare
puternice și devin mai rigide pe măsură ce se îndepărtează de inimă. Sângele se mișcă prin artere, care suferă
vasoconstricție, către arteriole care distribuie oxigen și substanțe nutritive tuturor țesuturile din corp.
Deoarece arteriolele sunt mai departe de inimă și mai aproape de organe și țesuturi, ele se ramifică din ce în ce
mai mult pentru a crește suprafața și a reduce intensitatea fluxului sanguin. De la arteriole, sângele se deplasează către
capilare unde oxigenul este schimbat cu deșeuri de dioxid de carbon. Odată ce sângele a fost dezoxigenat, acesta se
deplasează prin venule, apoi vene și înapoi la inimă. Spre deosebire de artere, venele sunt subțiri și rigide, deoarece nu
trebuie să reziste la presiuni ridicate.
Odată ce sângele ajunge la inimă, acesta se deplasează mai întâi în atriul drept, apoi în ventriculul drept pentru a
fi pompat prin plămâni pentru schimbul suplimentar de gaze de deșeuri de dioxid de carbon cu oxigen. Sângele oxigenat
curge apoi din plămâni prin atriul stâng în ventriculul stâng, unde este pompat în corp.

15
Sistemul Circulator si Respirator

16
 Sistemul Nervos
Sistemul nervos este mare în raport cu dimensiunea păsării. Cea mai dezvoltată parte a creierului este cea care controlează funcțiile
legate de zbor, în timp ce cerebelul coordonează mișcarea și telencefalul controlează tiparele de comportament, navigația, împerecherea și
construirea cuiburilor. Majoritatea păsărilor au un slab simț al mirosului cu excepții notabile, printre care pasarea Kiwi, vulturii plevusi din
America si procellariiformele.
Sistemul vizual aviar este de obicei foarte dezvoltat. Păsările de apă au lentile flexibile speciale, care le permite să vadă bine în aer
și apă.  Unele specii au fovea centralis dublă. Păsările sunt tetracromatice, posedând celule conice sensibile nu numai la lumina verde,
[46]

roșie și albastră și la lumina ultravioletă.

Multe păsări prezintă modele de penaj reflectant ultraviolet care sunt invizibile pentru ochiul uman. Unele păsări ale căror sexe par
a fi aceleași prezintă de fapt modele diferite. De exemplu, pitigoiul albastru mascul are o coroană reflectorizantă ultravioletă, care este
afișată în perioada curtării prin poziționarea și ridicarea penelor de la ceafă.
Lumina ultravioletă este, de asemenea, utilizată în hrănire; unii șoimi caută prada prin detectarea urmelor de urină ale rozătoarelor,
care reflectă lumina ultravioletă. Cu excepția porumbeilor și a altor câteva specii, pleoapele păsărilor nu sunt utilizate pentru a clipi. În
schimb, ochiul este lubrifiat de membrana nictitatoare, a treia pleoapa care se misca orizontal.
Majoritatea păsărilor au ochii mari, nu foarte rotunzi și capabili de o mișcare limitată pe orbite. Păsările cu ochii pe laturile capului
au un câmp vizual larg, în timp ce păsările cu ochii pe partea din față a capului, cum ar fi bufnitele, au viziune binoculară și pot estima
adâncimea câmpului.
Urechea aviară nu are pavilion extern, dar este acoperită de pene, deși la unele păsări, cum ar fi bufnițele Asio, Bubo si Otus, aceste
pene formează smocuri care seamănă cu urechile. Urechea internă are o cohlee, dar nu este spirală ca la mamifere.

17
Sistemul Nervos

18
 Penele, Penajul si Solzi
Penele sunt un semn distinctiv al păsărilor. Facilitează zborul, oferă izolație care ajută la termoreglare și sunt folosite ca formă de
exhibiționism în timpul sezonului de împerechere, camuflaj și comunicare. Există mai multe tipuri de pene, fiecare servind propriul set de
scopuri.
Penele sunt dezvoltări epidermice atașate la piele și cresc numai în anumite regiuni ale pielii. Modelul de distribuție a acestor tracturi
de pene (pteriloză) este utilizat în taxonomie și sistematică. Aranjamentul și aspectul penelor pe corp, numit penaj, pot varia în funcție de
specie, de vârstă si statut social.
Penajul  se schimba în mod regulat. În general, năpârlirea este anuală, deși la unele specii există două năpârliri, una înainte de
sezonul de reproducere și cealaltă după aceasta, și pot apărea variații între specii și între indivizi din aceeași specie. 
Păsările de pradă mai mari își pot schimba penajul o singură dată la câțiva ani. Modelele de năpârlire variază în funcție de specie. La
paserine, penele de zbor sunt înlocuite pe rând, elementele primare fiind înlocuite mai întâi. Un număr mic de specii, cum ar fi rațele și
gâștele își pierd toate penele în același timp, devenind temporar incapabile de zbor.
Penele necesită întreținere, astfel încât păsările fie le curăță, fie le îngrijesc zilnic, dedicându-și în medie aproximativ 9% din timpul
zilnic acestor activități. Acestea folosesc ciocul pentru a îndepărta resturile și pentru a aplica o secreție ceroasă din glanda uropigiana; aceste
secreții protejează flexibilitatea penelor și acționează ca un agent antimicrobian, inhibând dezvoltarea bacteriilor care degradează penele.
Acest lucru poate fi completat cu secrețiile de acid formic de la furnici, pe care păsările le primesc printr-un comportament cunoscut sub
numele de „baia de furnici”, pentru a elimina paraziții din pene.
Solzii păsărilor sunt alcătuite din aceeași keratina ca și ciocurile, ghearele și pintenii. Se găsesc în principal pe degetele de la picioare
și metatarsien, dar la unele păsări pot fi găsite mai sus, pe gleznă. Majoritatea solzilor de păsări nu se suprapun semnificativ, cu excepția
pescareilor si ciocanitorilor. Se consideră că solzii păsărilor sunt omologi cu cei ai reptilelor și mamiferelor.

19
Penele si Penajul Pasarilor

20
Zborul
Majoritatea păsărilor pot zbura, ceea ce le deosebește de aproape toate celelalte clase de vertebrate. Zborul este
principalul mijloc de locomoție pentru majoritatea speciilor de păsări și este utilizat pentru căutarea hranei și pentru fuga
de prădători.
Capacitatea păsărilor de a zbura a provocat o serie de adaptări pentru a asigura zborul, decolarea și aterizarea,
orientarea în spațiu și navigația. Capacitatea de zbor limitează masa maximă a păsărilor care zboară. Cu cât pasărea este
mai mare și mai grea, cu atât cheltuie mai multă energie pentru a bate din aripi; pornind de la o anumită masă, zborul
necesită mai multă energie decât poate produce pasărea.
Cea mai evidentă adaptare la zbor este aripa, dar pentru că zborul este atât de exigent din punct de vedere
energetic, păsările au dezvoltat alte câteva adaptări pentru a îmbunătăți eficiența atunci când zboară. Forma și
dimensiunea aripii determină, în general, stilul de zbor și performanța unei păsări; multe păsări combină zborul cu
puternice bătăi de aripi cu un zbor planor și folosesc coada pentru a direcționa zborul.
Viteza de zbor variază foarte mult între specii. Păsările mai mici, cum ar fi vrabiile sau pantarusii, zboară între
15-30 km/h. Păsările mijlocii, cum ar fi sturzi, grauri  sau lastuni și păsările cu aripi mari precum pelicanii și pescărușii
zboară între 30-60 km/h. Cele mai rapide păsări, precum soimii, ratele, gastele  și porumbeii zboară între 60-100 km/h.
Pasărea care atinge cea mai mare viteză este soimul calator, care este capabil de zboruri de mare viteză ce ating 320
km/h.

21
Zborul

22
Sistemul Reproducator
Organele de reproducere masculine sunt reprezentate de testicule pereche în formă de fasole situate în cavitatea
abdominală. Mărimea testiculelor se schimbă pe tot parcursul anului: în timpul sezonului de reproducere, testiculele
devin de sute de ori mai mari pentru a produce spermă.
Testiculele la păsări sunt în general asimetrice, majoritatea păsărilor având un testicul stâng mai mare. Masculii
Palaeognathae (cu excepția pasarii Kiwi), Anseriformele (cu excepția anhimidelor) și formele rudimentare de
Galliformes (dar pe deplin dezvoltat la Cracidae) posedă un penis, care nu este niciodată prezent la Neoaves.
Păsările femele au tubuli de depozitare a spermei care permit spermei să rămână viabile mult timp după copulare,
o sută de zile la unele specii. Majoritatea păsărilor femele au un singur ovar și un singur oviduct, ambele pe partea
stângă, dar există excepții: speciile din cel puțin 16 ordine diferite de păsări au două ovare.
Chiar și aceste specii tind să aibă un singur oviduct. S-a speculat că ar putea fi o adaptare la zbor, dar masculii au
două testicule și se observă că gonadele de la ambele sexe scad dramatic în dimensiune în afara sezonului de
reproducere.
Păsările sunt numai gonocorice, adică au două sexe: fie femelă, fie mascul. Sexul păsărilor este determinat de
cromozomii sexuali Z și W, mai degrabă decât de cromozomii X și Y prezenți la mamifere. Păsările mascul au doi
cromozomi Z (ZZ), iar femelele au un cromozom W și un cromozom Z (WZ). La aproape toate speciile de păsări, sexul
unui individ este determinat la fertilizare.

23
Sistemul Reproducator

24
 Sistemul Digestiv si Excretor
Sistemul digestiv al păsărilor este unic – conține gușă, utilizată pentru depozitarea alimentelor, și un stomac muscular, în care
există pietre ingerate care freacă alimentele și compensează lipsa dinților. Majoritatea păsărilor sunt adaptate digestiei rapide pentru a
facilita zborul. Unele păsări migratoare au capacitatea de a reduce o parte din intestin înainte de migratie.
La fel ca reptilele, rinichii păsărilor extrag deșeuri azotate din fluxul sanguin și le elimină sub formă de acid uric, în loc de
uree sau amoniac, prin uretere în intestin. Păsările nu au vezică urinară sau deschidere uretrală externă și (cu excepția struțului) acidul
uric este excretat împreună cu fecalele ca deșeuri semisolide. Cu toate acestea, păsările precum colibri pot excreta majoritatea
deșeurilor azotate sub formă de amoniac. De asemenea, excretă creatina, mai degrabă decât creatinina ca mamiferele.
Acest material este expulzat prin cloaca, împreună cu deșeurile intestinale. Cloaca este un orificiu multifuncțional: deșeurile
sunt expulzate prin ea, majoritatea păsărilor se împerechează prin alăturarea cloacelor iar femelele depun ouă prin ea.
În afară de mamifere, păsările sunt singurele animale vertebrate care pot reține apa în corpul lor printr-un proces osmotic de
producere a urinei. Cu toate acestea, capacitatea păsărilor de a concentra urina este limitată în comparație cu cea a mamiferelor.
Este o caracteristică comună, dar nu universală, a puilor de pasăre (născuți neajutorați, sub îngrijire constantă a părinților) ca,
în loc să excrete direct în cuib, ei produc un sac fecal – o pungă acoperită de mucus care permite părinților fie să elimine deșeurile în
afara cuibului, fie să recicleze deșeurile prin propriul lor sistem digestiv.

25
3. Comportament

26
 Hranirea
Dietele păsărilor sunt destul de variate și includ nectar, fructe, plante, seminte, diverse animale mici, inclusiv alte păsări. Deoarece
păsările nu au dinți, sistemul lor digestiv este adaptat pentru a prelucra alimente întregi înghițite fără a le mesteca.
Sistemul digestiv are o porțiune extinsă a tractului alimentar care comunică cu esofagul și este utilizată pentru depozitarea alimentelor
înainte de digestie; această porțiune conține pietre înghițite pentru măcinarea alimentelor pentru a compensa lipsa dinților.
Unele specii, cum ar fi porumbeii și unele specii de psittacine, nu au vezică biliară. Majoritatea păsărilor sunt extrem de adaptate pentru
o digestie rapidă pentru a ajuta la zbor. Unele păsări migratoare s-au adaptat pentru a utiliza proteine stocate în multe părți ale corpului lor,
inclusiv proteine din intestine, ca energie suplimentară în timpul migrației.
Conform compoziției alimentelor, păsările sunt împărțite în mai multe grupuri ecologice. Speciile care se hrănesc în principal cu
alimente vegetale sunt fitofage. Pasărea hoazin se hrănește aproape exclusiv cu frunze; gastele, lebedele, unele rate se hrănesc în principal cu o
varietate de vegetație de coastă și acvatică, mâncând simultan mici animale acvatice.
Speciile care se hrănesc în principal cu mici animale sunt numite zoofage, deși multe dintre ele mănâncă și alimente vegetale într-o
mică măsură. Aproape o treime din toate familiile de păsări sunt exclusiv sau predominant insectivore (entomofage).

27
 Hranirea
Cu toate acestea, aproape toate păsările se hrănesc cu insecte într-un grad sau altul. Speciile care caută insecte dăunătoare sunt
considerate „agenți biologici de combatere” benefici și prezența lor este încurajată în programele biologice de combatere a dăunătorilor.
Păsările insectivore mănâncă 400–500 milioane de tone de artropode anual.
Multe păsări de pradă și bufnițe se hrănesc cu rozatoare mici. Puțini prădători, cum ar fi soimul calator, soimul randunelelor, eretele de
stuf și alții, se hrănesc în principal cu alte păsări. Un număr mic de specii de păsări se hrănesc cu moluste (de exemplu cocorul cârstei).
Herpetophages care se hrănesc cu amfibieni și reptile include serparul, pasarea secretar, cariamide, unii alcedo mari, etc. Unii pescărei și
rândunica de furtună sunt coprofage – ei pot mânca excremente de cetacee și de pinipede.
Păsările care se hrănesc cu nectarul florilor, cum ar fi colibri, nectarinide, loriini  au limbi lungi și special adaptate pentru colectarea
nectarului și, în multe cazuri, propriul cioc s-a adaptat pentru a se potrivi anumitor flori – fenomen numit coevoluție.
Unele specii, cum ar fi fregatele, pescarusii sau lupii de mare practică cleptoparazitismul, furând alimente de la alte păsări. Cu toate
acestea, se crede că cleptoparazitismul este doar o completare a hranei obținute prin vânătoare și nu principala sursă de hrană. Alte păsări se
hrănesc cu leșuri de animale.
Păsările unor specii stochează hrană. Ciocănitoarea de ghindă acumulează ghinde în „cămări” create în trunchiurile copacilor. Alunarul
ascunde semințele pentru a avea rezerve contribuind astfel la răspândirea coniferelor, stejarului, fagului și alunului.

28
Hranirea

29
 Migratia
Migrația este extrem de solicitantă din punct de vedere energetic, mai ales că păsările trebuie să traverseze deșerturile și oceanele fără
să realimenteze. Păsările terestre au o rază de zbor de aproximativ 2.500 km, iar păsările de coastă pot zbura până la 4.000 km, deși sitarul de
mal nordic (limosa lapponica) este capabil de zboruri non-stop de până la 10.200 km.
Multe specii de păsări migrează pentru a profita de diferențele globale de temperaturi sezoniere, optimizând astfel disponibilitatea
surselor de hrană și a habitatului de reproducere. Aceste migrații variază între diferite grupuri.
Multe păsări terestre, păsări de țărm și păsări de apă efectuează migrații anuale pe distanțe lungi, de obicei declanșate de lumina zilei,
precum și de condițiile meteorologice. Aceste grupuri își petrec sezonul de reproducere în regiuni temperate sau subpolare, în timp ce restul
vieții lor îl petrec în regiuni tropicale sau în emisfera opusă.
Unele specii de păsări efectuează migrații mai scurte, călătorind doar atât cât este necesar pentru a evita vremea rea sau pentru a obține
hrană. De exemplu, cintezele boreale, fac parte dintr-un astfel de grup și pot fi găsite în mod obișnuit într-un loc într-un an și absente în
următorul. Acest tip de migrație este în mod normal asociat cu disponibilitatea hranei.
 Altele efectuează încă migrații parțiale, în care migrează doar o parte din populație, în general femelele și masculii
subdominanți. Migrația parțială poate forma un procent mare din comportamentul migrației păsărilor în unele regiuni; în Australia, sondajele
au arătat că 44% dintre păsările non-passeriforme și 32% dintre paserine efectuează doar migrații parțiale.
Migrația altitudinală este o formă de migrație pe distanțe scurte în care păsările petrec sezonul de reproducere la altitudini mai mari și
coboară la niveluri mai scăzute în condiții meteorologice nefavorabile, care limitează aportul de hrană. Capacitatea păsărilor de a reveni exact
în aceleași locuri după migrațiile pe distanțe lungi este cunoscută de ceva timp. Într-un experiment desfășurat în anii 1950, un furtunar eliberat
în Boston, Statele Unite, s-a întors în colonia sa din Skomer, în Țara Galilor, în termen de 13 zile, acoperind o distanță de 5.150 km.

30
Migrarea

31
Comunicarea
Păsările folosesc uneori penajul pentru a câștiga și a menține o poziție dominantă într-un grup,  pentru a atrage
interesul unei partenere sau pentru a speria atacatorii, așa cum face pasarea soarelui, care își întinde aripile, penajul ei
imitând culoarea și modelul unui prădător mare.
Comunicarea vizuală între păsări implică ritualuri de afișare și pot fi utilizate pentru a demonstra agresivitate,
supunere sau ca o modalitate de a forma legături pereche. Cele mai sofisticate ritualuri apar în timpul curtării sexuale,
unde „dansurile” sunt adesea formate din mișcări complexe. Succesul de reproducere al masculilor poate depinde de
calitatea acestor ritualuri.
Chemările și cântecele păsărilor, care sunt produse în siringe, sunt de cea mai mare importanță în comunicarea
auditivă. Această comunicare poate fi foarte complexă; unele specii pot opera independent cele două părți ale siringelui,
permițând producerea simultană a două cântece diferite. 
Chemările sunt utilizate pentru o varietate de scopuri, inclusiv atracția perechilor, [46] evaluarea potențialilor
parteneri, crearea de legături afective, revendicarea și menținerea teritorială,  identificarea altor indivizi (cum ar fi atunci
când părinții caută puii în colonii sau când partenerii se adună la începutul sezonului de reproducere).
Unele păsări folosesc și sunete mecanice pentru comunicarea auditivă. Coenocorypha din Noua Zeelandă scoate
sunete circulând aerul prin pene, ciocanitoarea bate cu ciocul în trunchiul copacilor pentru comunicare pe distanțe
lungi, și cacaduul negru folosește unelte pentru a tambura (percuție).

32
 Reproducere
1. Sisteme Sociale
95% din speciile de păsări sunt monogame din punct de vedere social; acest lucru nu înseamnă doar monogamie în sfera sexuală, ci
în toate aspectele vieții lor sociale. Aceste specii se împerechează cel puțin pe durata sezonului de reproducere sau — în unele cazuri — timp
de câțiva ani sau până la moartea unuia dintre parteneri. 
Monogamia permite îngrijirea biparentală, ceea ce este deosebit de important pentru speciile la care femelele au nevoie de ajutorul
masculilor pentru a-și crește în mod corespunzător puii.
Alte sisteme de împerechere, cum ar fi: poligamia, poliandria și promiscuitatea apar și la păsări. Sistemele de reproducere poligame
apar atunci când femelele sunt capabile să crească pui fără ajutorul masculilor. Unele specii pot folosi mai multe sisteme în funcție de
circumstanțe.
Reproducerea implică, de obicei, o formă de curtare, de obicei efectuată de mascul. Majoritatea ritualurilor sunt destul de simple și
implică un anumit tip de cântec.
În funcție de specie, acestea pot include bătăi de aripi sau de coadă, dans, zboruri aeriene sau zone de paradă. În general, femelele
sunt cele care aleg partenerul, deși la notatie acest lucru este invers: masculii mai simpli aleg femelele viu colorate.
2. Teritorii, cuibarire si incubare
În timpul sezonului de reproducere, multe păsări apără activ un teritoriu de alți indivizi din aceeași specie, asigurând astfel surse de
hrană pentru puii lor. Speciile care nu sunt în măsură să apere teritoriile de hrănire, cum ar fi păsările marine și drepnelele, deseori se
reproduc în colonii, care oferă protecție împotriva prădătorilor. Păsările coloniale apără doar cuibul, deși concurența pentru cele mai bune
locuri de cuibărit poate fi intensă. Toate păsările depun oua amniotice cu coajă tare formate în cea mai mare parte din carbonat de calciu

33
 Reproducere
Ouăle de păsări sunt de obicei depuse într-un cuib. Majoritatea speciilor construiesc cuiburi foarte elaborate, care pot fi în formă de
ceașcă, de cupolă, de movilă sau vizuină. Unele cuiburi de păsări sunt însă extrem de primitive; cuiburile de albatros nu sunt altceva decât o
adâncitură în pământ. Majoritatea păsărilor construiesc cuiburi în locuri adăpostite sau ascunse, pentru a evita prădătorii, dar păsările mari sau
coloniale, care au o capacitate mai mare de apărare, pot construi cuiburi deschise.
Incubația, care optimizează temperatura pentru dezvoltarea puilor, începe de obicei după ce ultimul ou a fost depus. La speciile
monogame sarcina de incubație este de obicei împărțită în cuplu, în timp ce la speciile poligame doar un părinte este responsabil de incubație.
Căldura de la părinți trece la ouă prin plăcile de incubație – zone de piele de pe abdomen sau pieptul păsărilor, bogate în vase de sânge.
Incubația poate fi un proces energetic solicitant; albatroșii adulți, de exemplu, pierd până la 83 de grame de greutate corporală pe zi de
incubație. Căldura pentru incubația ouălor megapodelor provine de la Soare, vegetația în descompunere sau surse vulcanice.
Perioadele de incubație variază de la 10 zile (la ciocănitori și păsări passeriforme) până la peste 80 de zile (la albatros și pasărea kiwi).
Diversitatea caracteristicilor păsărilor este mare, uneori chiar și la speciile înrudite. Mai multe caracteristici aviare sunt comparate în tabelul de
mai jos
3. Ingrijirea Puilor
Durata de timp necesară pentru ca un pui să se dezvolte între eclozare și independență depinde de specie. La unele specii, neajutorarea
puilor se manifestă cel mai adesea prin faptul că se nasc mici, orbi, imobili și goi. Aceste specii sunt denumite păsări cuibăritoare. Puii care se
pot mișca imediat după eclozare și au pene se numesc păsări cu puiet.
 O extremă este îngrijirea părintească la megapode care se termină la eclozare; puiul nou eclozat sapă în movila cuibului fără asistența
părintească și se poate descurca imediat.

34
 Reproducere
Etapa de protecție a puilor descrie perioada de reproducere în care una dintre păsările adulte este prezentă permanent la cuib după ce
puii au eclozat. Scopul principal al etapei de pază este de a ajuta la termoreglarea puilor și să-i protejeze de prădători.
La unele specii, ambii părinți au grijă de pui și păsările tinere; la altele, o astfel de îngrijire este responsabilitatea unui singur sex. La
unele specii, alți membri ai aceleiași specii — de obicei rude apropiate ale perechii reproducătoare, cum ar fi puii anteriori — vor ajuta la
creșterea noilor pui. Acest stil de îngrijire este deosebit de comun în rândul corvidelor, gymnorhina tibicen și pitulicea albastră dar a fost
observat și la specii precum pistolar și gaie rosie. 
Momentul în care penele și mușchii puiului sunt suficient de dezvoltați pentru a-i permite să zboare variază semnificativ. Puii alcidelor
părăsesc cuibul în noaptea de după eclozare, urmărându-și părinții spre mare, unde sunt crescuți departe de prădătoarele terestre. Alte specii,
cum ar fi rațele, își îndepărtează puii de cuib la o vârstă fragedă. La majoritatea speciilor, puii părăsesc cuibul chiar înainte sau imediat după
atingerea capacității de zbor.
4. Selectia Sexuala
Păsările au evoluat o varietate de comportamente de împerechere, coada paunului fiind probabil cel mai faimos exemplu de selecție
sexuală.
Au fost identificate multe tipuri de selecție sexuală aviară; selecție intersexuală, cunoscută și sub numele de alegere feminină; și
competiția intrasexuală, în care indivizii de sex mai abundent concurează între ei pentru privilegiul de a se împerechea.
Trăsăturile selectate sexual evoluează adesea pentru a deveni mai pronunțate în situații de reproducere competitive până când trăsătura
începe să limiteze condiția fizică a individului. De obicei, dimorfismul sexual este mai pronunțat și culoarea masculilor este mai strălucitoare la
acele specii ale căror masculi nu sunt implicați direct în îngrijirea descendenților.

35
Odihna
Ratele metabolice ridicate ale păsărilor în timpul activității zilei sunt completate de odihnă în alte momente.
Păsările care dorm folosesc adesea un tip de somn cunoscut sub numele de somn de veghe, în care perioadele de odihnă
sunt intercalate cu „trageri cu ochiul” rapide, ceea ce le permite să fie conștiente de orice disturbare și să scape rapid în
caz de amenințare.
Unele păsări au demonstrat capacitatea de a avea alternativ doar una din emisferele cerebrale în somn profund,
ceea ce permite ochiului opus emisferei „care doarme” să rămână vigilent. Păsările tind să exercite această abilitate în
funcție de poziția sa față de exteriorul grupului.
Când dorm, multe păsări își înclină capul pe spate și își bagă ciocul în penele din spate, deși altele își așează
ciocul printre penele pieptului. Multe păsări se odihnesc stând într-un picior, ascunzând celălalt picior în penajul
abdomenului inferior, mai ales pe vreme rece. Paseriformele au un mecanism de blocare a tendonului care le permite să
rămână pe ramuri în timp ce dorm.
Unii papagali din genul Loriculus se odihnesc atârnând cu susul în jos. Păsările nu au glande sudoripare.
Acestea trebuie să-și răcească corpul fiind la umbră sau în apă, gâfâind, mărindu-și suprafața corpului, făcând
vibrații rapide ale fundului gurii și ale gâtului superior sau udând picioarele cu excreții.

36
 Relația cu oamenii
Deoarece păsările sunt animale foarte vizibile și comune, omul a rămas cu ele în relații strânse încă
din zorii omenirii. Uneori, aceste relații sunt reciproce, cum ar fi cooperarea în colectarea mierii între
indicatoridae și popoarele africane, cum ar fi Borana. Alteori, ele pot fi comensale, ca atunci când specii
precum vrăbiile beneficiază de pe urma activități umane. Mai multe specii de păsări au devenit dăunători
importanți ai culturilor agricole iar unele prezintă un pericol pentru aviație. Sunt, de asemenea, dăunători ai
lemnului – în industria lemnului și în silvicultură, deteriorarea lemnului de către păsări face parte din
deteriorarea mecanică a lemnului de origine biologică. Păsările pot acționa ca vectori pentru transmiterea
unor boli precum ornitoza, salmoneloză, campilobacterioza, micobacterioza (tuberculoza aviară), gripa
aviară, giardiază și criptosporidioza. Pe de altă parte, activitățile umane pot fi dăunătoare păsărilor și au dus
la dispariția multor specii prin vânătoare, pesticide, intoxicație cu plumb, uciderea rutieră, cu turbine
eoliene, etc.
Importanța economică #1
Păsările domestice crescute pentru carne și ouă, numite păsări de curte,
sunt cea mai mare sursă de proteină animală consumată de oameni; în 2003, 76
de milioane de tone de păsări de curte și 61 de milioane de tone de ouă au fost
produse în întreaga lume. Puii reprezintă o mare parte din consumul uman de
păsări de curte, deși curcanii, rațele și gâștele domestice sunt, de asemenea,
relativ frecvente. Multe specii de păsări sunt vânate pentru carne. Vânătoarea
de păsări este în primul rând o activitate recreativă, cu excepția zonelor extrem
de nedezvoltate. Cele mai importante păsări vânate în America de Nord și de
Sud sunt păsările acvatice; alte păsări vânate pe scară largă includ fazani,
curcani sălbatici, prepelițe, porumbei, potârnichi, cocoși de munte, becaține și
sitari.
Printre alte produse de pasăre valoroase din punct de vedere comercial se
numără penele, în special cele din gâște și rațe, care sunt utilizate ca izolație în
straturi și așternuturi, și guano (excrementele de păsări marine), care sunt o
sursă valoroasă de fosfor și azot. Războiul Pacificului, cunoscut și sub numele de
războiul pentru nitrați, a fost purtat, printre altele, și pentru controlul Utilizarea cormoranilor de către
resurselor de guano. Ouăle multor specii de păsări sunt, de asemenea, un produs pescarii asiatici este într-un declin
de consum important. abrupt, dar supraviețuiește în unele
zone ca atracție turistică.
38
Importanța economică #2
Păsările au fost domesticite de oameni atât ca
animale de companie, cât și în scopuri practice. Datorită
penajului colorat, mulți oameni păstrează și cresc papagali.
Cu toate acestea, comerțul cu acestea ia adesea forme
ilegale care amenință existența speciilor. Șoimii și
cormoranii au fost folosiți mult timp pentru vânătoare și
respectiv pentru pescuit. Porumbeii voiajori, folosiți cel
puțin din anul 1 d.Hr., au rămas importanți așa cum s-a
dovedit în cel de-Al Doilea Război Mondial. Astăzi, astfel de
activități sunt mai frecvente fie ca hobby-uri, pentru
divertisment și turism, fie pentru sporturi precum curse de
porumbei.
Fascinația pentru păsări a dus la formarea unor
milioane de observatori amatori de păsări, cunoscuți în țările
vorbitoare de limbă engleză drept birdwatchers sau
twitchers. Mulți proprietari construiesc hrănitoare pentru Creşterea păsărilor domestice reprezintă o
păsări în apropierea caselor lor pentru a atrage diverse
specii. Hrănirea păsărilor a devenit o industrie de milioane
ramură a creşterii animalelor
de dolari; de exemplu, se estimează că 75% din gospodăriile domestice şi are ca scop principal obţinerea de
din Marea Britanie asigură hrană păsărilor cel puțin o dată în produse animale specifice, cu
timpul iernii. valoare economică ridicată. 39
În religie și mitologie #1
Păsările joacă roluri proeminente și diverse în religie și mitologie. În
religie, păsările pot servi fie ca mesageri, fie ca preoți și conducători
pentru o zeitate, cum ar fi Cultul Makemake, în care Tangata manu (Omul-
pasăre) din Insula Paștelui a servit drept căpetenie sau însoțitor, sau ca în
cazul lui Hugin și Munin, cei doi corbi din mitologia nordică, care șopteau
noutăți la urechile zeului nordic Odin. Porumbeii sunt un simbol religios în
iudaism și creștinism: figura biblică a lui Iona (ebraică: ‫יֹונָה‬, „porumbel”)
simbolizează sentimentul de frică, precum și pasivitate, tristețe și
frumusețe asociate în mod tradițional cu porumbeii. Mai mult, conform
Noului Testament, Duhul Sfânt a apărut sub forma unui porumbel în timpul
botezului lui Isus Hristos.
Păsările au fost protagoniste în mitologii precum cea egipteană
(Benu), cea grecească (Pasărea Phoenix) și chineză (Fenghuang). Au fost și
sunt divinizate, cum ar fi păunul asiatic, care este perceput ca „Mama
Pământ” de către oamenii din sudul Indiei. În lumea antică, porumbeii au
fost folosiți ca simboluri ale zeiței mesopotamiene Inanna (mai târziu
cunoscut sub numele de Ishtar), a zeiței-mamă Așerah, și a zeiței grecești
Afrodita. În Grecia antică, Atena, zeița înțelepciunii și zeitatea patronală
a orașului Atena, avea ca simbol o bufniță.
Păsări pe una dintre cărțile de joc
medievale 40
În religie și mitologie
Sunt prezente figuri
legendare care înfățișează
parțial păsări și parțial alte
animale sau oameni, de exemplu
în mitologia sumeriană (Anzû) –
adoptată ulterior în mitologia
greacă și romană ca Grifon – și
în folclorul rus Sirin a fost
echivalentul sirenelor grecești.
În imaginile religioase
păstrate din imperiile Inca și
Tiwanaku, păsările sunt descrise
în procesul de transgresare a
granițelor dintre tărâmurile
spirituale pământești și
subterane. Popoarele indigene
din Anzii centrali mențin
legende ale păsărilor care trec
către și din lumile metafizice.
#2
Bufnița este una dintre păsările
ale cărei puteri prind conotaţii
foarte puternice în mintea
omului. În mitologia sumeriană,
zeiţa morţii se întrupa într-o
femeie goală, străjuită mereu de
două bufniţe. Deşi, cel mai
adesea, bufniţa este socotită un
vestitor al morţii pentru casele
împrejurul cărora zboară, ea
mai este considerată şi un
simbol al înţelepciunii. Asta
pentru că despre zeiţa morţii se
credea că stăpâneşte secretele
vieţii, ale naşterii şi ale
reîncarnării. Bufniţa se
identifică şi cu o veche zeiţă
ebraică, considerată diavoliţa
morţii infantile. În mod
paradoxal, ouăle de bufniţă sunt
simbolul unei vieţii lungi şi al Anzû
41
unei tinereţi durabile.
 În culturși folclor #1
Păsările au apărut în cultură și artă încă din preistorie, când au fost reprezentate în picturile rupestre
timpurii. Unele păsări au fost percepute ca monștri, inclusiv Pasărea Roc în mitologia persană sau Pouākai în mitologia
maori – o pasăre gigant concepută pentru răpirea oamenilor. Păsările au fost folosite mai târziu ca simboluri ale
puterii, ca în magnificul Tron de Păun, tronul bogat decorat al conducătorilor statului Marelui Mughal și Persia. Odată
cu apariția interesului științific pentru păsări, multe tablouri de păsări au fost comandate pentru cărți.
Printre cei mai renumiți dintre acești artiști de păsări s-a numărat John James Audubon, ale cărui picturi ale
păsărilor nord-americane au avut un mare succes comercial în Europa și care mai târziu a dat numele Societății
Naționale Audubon. Păsările sunt, de asemenea, figuri importante în poezie; Homer a imortalizat privighetoarele în
Odiseea sa, iar Catullus a folosit o vrabie ca simbol erotic în poemul său Catullus 2. Relația dintre un albatros și un
marinar este tema centrală a poemului „Balada bătrânului marinar” a lui Samuel Taylor Coleridge, care a condus la
utilizarea termenului albatros ca metaforă pentru „povară”.
Printre fabulele lui Esop se numără Lupul și cocorul și Vulpea și barza; aceste fabule folosesc păsările pentru a
conduce la concluzii morale despre comportamentul uman.
În basme, Hans Christian Andersen descrie o rățușcă urâtă, care în cele din urmă se transformă într-o lebădă
frumoasă. William Wharton în romanul său Birds (1978) descrie povestea unui băiat a cărui pasiune ornitologică s-a
transformat în nebunie – băiatul credea că este o pasăre. Păsările au intrat, de asemenea, în istoria cinematografiei:
în thrillerul lui Alfred Hitchcock, Păsările (1963) ele sunt atacatori criminali asupra oamenilor, în timp ce
documentarul Macrocosm - Sky Dance (2003) prezintă migrațiile păsărilor din cea mai apropiată perspectivă.
Diferite păsări, în majoritate antropomorfe, devin deseori personaje de desene animate: Rio, The Pebble and the
Penguin, Aventurile lui Lolo, micul pinguin, Pinguinii din Madagascar, Puiu' mic, Paulie și multe altele.
42
 În cultură și folclor #2
Percepțiile asupra speciilor de păsări variază foarte mult de la o cultură la alta. În timp ce bufnițele sunt
asociate cu ghinion, un simbol al vrăjitoriei și al morții în părți din Africa, în Europa ele sunt asociate mai mult cu
înțelepciunea. Upupa a fost o pasăre sacră în Egiptul antic și un simbol al virtuții în Persia, în timp ce în multe părți
ale Europei a fost considerată o pasăre hoț, iar în Scandinavia ca o prevestire de război.
Păsările joacă un rol important în heraldică și simbolistica națională. În special păsările de pradă, caracterizate
prin forță și dimensiuni mari, apar pe blazoanele familiilor nobile, pe meleaguri istorice, orașe și țări.

Greutate pentru Gravură colorată după

Pereche de cocori, Bol de ceramică decorat
cântărirea prafului de desenul lui John J. Upupa
dinastia Qing cu păsări
aur, artă africană, sec. Audubon 43
XIX
 Conservare #1
Deși activitățile umane au permis expansiunea câtorva specii, cum ar fi rândunica și
graurul european, aceste activități au cauzat scăderea populației sau extincția multor alte
specii. Peste o sută de specii de păsări au dispărut în timpurile istorice, însă cele mai
dramatice extincții aviare cauzate de om, care au eradicat aproximativ 750–1800 de specii,
au avut loc în Oceanul Pacific pe măsură ce oamenii au colonizat insulele Melanezia, Polinezia
și Micronezia. Multe populații de păsări scad în întreaga lume, cu 1.227 de specii menționate
în 2009 de BirdLife International și Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii și
Resurselor Naturale ca fiind amenințate.
Cea mai comună amenințare umană pentru păsări este distrugerea habitatului. Alte
amenințări includ vânătoarea excesivă, mortalitatea accidentală din cauza coliziunilor
aeriene, capturile accidentale în sectorul pescuitului, poluarea (inclusiv deversările de petrol
și utilizarea pesticidelor), concurența și prădarea de către specii invazive non-native, și
schimbările climatice.
Pierderea pădurilor, câmpiilor și a altor sisteme naturale în agricultură, mine și
amenajări urbane, drenarea mlaștinilor și a altor zone umede și exploatarea forestieră
reduc habitatul potențial pentru multe specii de păsări. Amenințarea reprezentată de
speciile de animale introduse de om în anumite zone a provocat multe dispariții ale păsărilor, Extincția vrabiei de
în special pe insule. Multe specii insulare au evoluat în absența prădătorilor și, în consecință, pe malul mării a fost
au pierdut multe comportamente anti-prădători. Pe măsură ce oamenii au călătorit în jurul cauzată de pierderea
lumii, au adus cu ei multe animale străine care au deranjat aceste specii insulare. habitatului.
44
 Conservare #2
Oamenii au vânat păsările de foarte mult timp și uneori această Turaco hibrid. Hibridizare poate pune în pericol
păsările, deteriorând stocul de gene.
vânătoare intensă a dus la dispariție. Hibridizarea poate pune, de asemenea,
în pericol păsările, deteriorând stocul de gene. Păsările marine sunt
vulnerabile la scurgerile de petrol, care distrug hidroizolarea penajului,
determinând păsările să se înece sau să moară de hipotermie. Poluarea
luminoasă poate avea, de asemenea, un efect dăunător asupra unor specii, în
special a păsărilor marine nocturne, cum ar fi petrelii. Pesticidul DDT a fost
responsabil pentru subțierea cojilor de ouă la păsările care cuibăresc, în
special păsările de mare și păsările de pradă care se află în vîrful lanțului
trofic. Păsările marine se confruntă cu o altă amenințare sub forma capturilor
accidentale, în care păsările de apă se încurcă în plase de pescuit. Păsările
sunt, de asemenea, amenințate de clădiri înalte, turnuri de comunicații și alte
activități și structuri legate de om; estimările variază de la aproximativ 3,5 la
975 milioane de păsări pe an numai în America de Nord. Ferestrele de sticlă
ucid între 100 și 900 de milioane de păsări pe an.
Guvernele și grupurile de conservare lucrează pentru a proteja
păsările, fie adoptând legi care păstrează și refac habitatul păsărilor, fie prin
crearea unor populații captive pentru reintroducerea viitoare în habitate. Un
Vulpile arctice introduse în Insulele Aleutine
studiu a estimat că eforturile de conservare au salvat 16 specii de păsări de
au devastat populațiile de alcidae.
la dispariție între 1994 și 2004, inclusiv condorul californian și papagalul de
Norfolk. 45
Studiu de caz
Cea mai desteapta pasare
 Cioara
Cioara de semănătură (Corvus frugilegus) este una dintre cele patru specii europene de păsări
care fac parte din punct de vedere taxonomic din genul Corvus, familia Corvidae. Varianta cea
mai mare dintre C. frugilegus are un cioc puternic cu penajul negru, fiind răspândite din Europa
de Vest până în stepele din Asia, ținutul Altai. Cealaltă variantă (subspecie) C. frugilegus
pastinator, este mai mică cu penajul întunecat cu nuanțe purpurii, ajunge în Asia spre est până
la coasta Pacificului.
 Morfologie, mod de viață

Cioara de semănătură (45 cm) nu-și schimbă în timpul anului coloritul negru cu nuanțe
roșcate al penajului, iar ca aspect nu se pot confunda cu alte specii. Are un cioc puțin
încovoiat, ascuțit și puternic. Este o zburătoare bună, putând fi ușor recunoscută după
croncănit, care își schimbă tonul după situațiile când pasărea este agresivă sau își salută
perechea. Sunt păsări active ziua, putând fi văzute pe ogoare de la răsăritul soarelui până în
amurg. Cuibul îl au în arbori și trăiesc în colonii mari, zburând în stoluri, pe ogoare. Ele pot fi
sedentare sau păsări migratoare în funcție de temperaturile scăzute din regiunea unde
trăiesc. Ciorile sunt monogame, cuibul fiind așezat pe copaci, sub poduri, tufișuri. Ponta
maximă constă din 9 ouă cenușii verzui, clocite 16–19 zile de femelă, care e hrănită în acest
timp de mascul. Puii stau în cuib până la vârsta de 1 lună, timp în care sunt hrăniți de ambii
părinți. La vârsta de 1 an tineretul este apt pentru reproducție.
 Răspândire

Cioara de semănătură este o pasăre care trăiește în grupuri relativ mari, în regiunile de șes,
de deal cu păduri, câmpuri și pe ogoare, putând fi destul de greu diferențiată de „cioara
neagră” (Corvus corone). Ea este răspândită din vest- Irlanda, Marea Britanie, Franța și
Spania de Nord- până în stepele din Altai. Nu trăiește în Elveția sau unele regiuni din Austria
și Italia[disputat]. Limita de răspândire spre nordul Europei este Danemarca, Suedia de Sud,
și regiunea de sud-est a Mării Negre și Mării Caspice. În lunile de iarnă se retrage în sudul
Balcanilor- Grecia și Turcia. A fost introdusă cu succes de om în Noua Zeelandă unde în
prezent este energic decimată.
 Răspândire

Arealul de răspândire a ciorilor de semănătură     Păsări sedentare sau semimigratoare

Verde-Păsări sedentare
Albastru-Păsări migratore
Alb-↓ Locuri de iernare
Rosu-Locuri de cuibărit
Cyan-Locuri frecvente de iernare
 Hrana

Ca și celelalte păsări din această familie, ciorile consumă hrană de natură vegetală și
animală, de la viermi, melci, insecte, larve, mamifere mici, de exemplu rozătoare, sau
ocazional păsărele sau ouale acestora, cadavre, fructe, diferite semințe vegetale ca și cele de
pe semănătură pe care le scot cu ciocul din pământ.
 The End
Proiect realizat de:

Cucu Plăeșu Seul

Mihai Andrei Teodor