SINAPSA ELECTRICĂ:

 Funcționează fără mediator chimic

 NU sunt la fel de răspândite ca sinapsele chimice. Se întâlnesc,
de exemplu în unele zone ale creierului și în retină.
 Spațiul sinaptic de 2 nm
În sinapsele electrice transmiterea poate fi bidirecţională, spre deosebire
de cele chimice în care este unidirecţională. Există şi sinapse în care
depolarizarea şi hiperpolarizarea se propagă în sensuri opuse – funcţie de
redresare cu conducere unidirecţională.
Deoarece spațiul sinaptic este foarte mic și nu necesită mediator chimic,
sinapsa electrică este mult mai rapidă decât sinapsa chimică ,
transmiterea fiind practic instantanee. Din acest motiv, acest tip de
sinapse se întâlnesc în zonele unde este nevoie de un răspuns cât mai
rapid (de exemplu în mecanisme de apărare ). Mai mult, transmisia
bidirecțională permite transmiterea impulsului în orice direcție. Funcția de
redresare permite protejarea celulelor în cazul unei suprasarcini.
Deoarece nu există mediatori chimic, sinapsele electrice nu pot avea un
răspuns gradat dar sunt și mai puțin influențabile.
Explicație scheme electrice.
Semnalul fiind de tip electric, are nevoie de un conductor. Lichidul
extracelular aflat între cele 2 membrane este mai bun conductor decât
membrana celulară așa că în cazul în care distanța dintre membrana pre-
și post-sinaptică ar fii mare, semnalul electric ar fii condus de lichidul
interstițial și nu ar interacționa cu următoarea celulă (desen 1. - șuntarea
semnalului) . Pentru a evita acest lucru, cele 2 membrane au canale
ionice în contact unul cu altul astfel încât depolarizarea unei membrane
produce depolarizarea celeilalte membrane prin deschiderea canalelor
ionice iar semnalul este astfel transmis mai departe ( desenul 2 -
contiguitatea canalelor ionice).
SINAPSA CHIMICĂ:
 Necesită mediator chimic. Aceștia sunt de 8 tipuri, un exemplu
clasic fiind acetilcolina AcCh. Aceștia se formează în butonii
sinaptici sau în corpul neuronal și sunt stocați în vezicule.
Eliberarea mediatorului se face prin exocitoză.
 Transmiterea mediatorului către membrana postsinaptică se
face prin difuzie simplă, ceea ce necesită un timp mai lung
 decât în cazul sinapsei electrice ( ~ 0,1 ms ) și este dependent
de temperatură.
 După eliberare, acetilcolina este hidrolizată de o enzimă
specifică iar produșii de reacție sunt recaptați în celula
presinaptică. Acest lucru se numește inactivarea
mediatorului chimic.

Elementele sinapsei chimice sunt următoarele : regiunea presinaptică

cu membrana presinaptică (ramificaţii axonale – butoni terminali, vezicule
sinaptice), spaţiul sinaptic (20-50 nm) şi regiunea postsinaptică cu
membrana postsinaptică (în care se află receptori şi canale ionice).

Etapele de funcţionare ale unei sinapse tipice sunt prezentate în Figura 16. În
apropierea
membranei presinaptice există un mare număr de vezicule cu mediator chimic.
La sosirea unui Potențial de Acțiune local (depolarizare), membranele unor
vezicule (diametru de cca 40 nm) fuzionează cu membrana presinaptică şi
conţinutul este expulzat în spaţiul sinaptic . Mediatorul se combină cu moleculele
receptoare din membrana postsinaptică, activându-le. Acestea vor comanda
deschiderea porţilor canalelor ionice. În celula postsinaptică vor intra ioni şi în
acest fel este generat un Potențial de Acțiune local (PA-l). Are loc o traducere a
semnalului chimic în semnal electric.

Conform unei teorii cuantice a transmisiei sinaptice, eliberarea mediatorului se

face sub formă de cuante. O cuantă (reprezentând conţinutul unei vezicule, cca.
104 molecule de neurotransmiţător, de exemplu aceticlcolina - AcCh ) va
produce prin spargere un PA-l miniatural. Prin însumarea mai multor PA-l
miniaturale apare un PA-l postsinaptic ce se deplasează spre axon. PA
locale apărute simultan în mai multe puncte sau în acelaşi punct la
intervale mici de timp pot da naştere unui potenţial mai amplu prin
sumaţie spaţială şi/sau temporală.

Ulterior, mediatorul este descompus enzimatic şi resintetizat tot

enzimatic, după revenirea prin membrana presinaptică în terminaţiile
nervoase.
Fig. 16 Funcţionarea unei sinapse. Sosirea unui potenţial de acţiune (1)
prin axonul neuronului presinaptic provoacă deschiderea canalelor de
Ca2+ (2). Ca urmare a pătrunderii de Ca2+ în celulă, veziculele ce conţin
neurotransmiţător (3) fuzionează cu membrana şi eliberează
neurotransmiţătorul în spaţiul sinaptic (4). După difuzia
neurotransmiţătorului prin spaţiul sinaptic (5), moleculele de
neurotransmiţător se leagă de receptori prezenţi pe membrana
postsinaptică (6), cauzând deschiderea de canale ionice ce pot depolariza
membrana neuronului postsinaptic. Ulterior, neurotransmiţătorul poate fi
reabsorbit prin transportori (7) de neuronul presinaptic sau este degradat.
A, neuron presinaptic, B, neuron postsinaptic.

Va fii prezentată mai succint mai jos

ROLUL IONILOR DE CALCIU:
Controlează eliberarea mediatorului chimic deoarece ajută fuzionarea
veziculelor cu mediator de membrana apoi sparge vezicula și eliberează
mediatorul.
Reglarea influxului de calciu se face prin canale de calciu. Aceste canale
pot să fie influențate de factori interni sau externi și duc la inhibarea sau
facilitarea transmisiei semnalului. Transmisia semnalului poate să fie
influențată pe termen lung, acest lucru fiind cunoscut drept ”Plasticitatea
sinapsei chimice” și are un rol esențial în memorarea informației și
accesarea acesteia.
Funcționare:

 Sosirea unui potențial de acțiune provoacă deschiderea canalelor

de calciu.
 Membrana se depolarizează ceea ce duce la creșterea
probabilității exocitozei (eliberearea mediatorului chimic în
 spațiul sinaptic. Creșterea probabilității înseamnă creșterea
numărului de vezicule sparte.
 Prin controlul canalelor de calciu, sinapsa poate să fie inhibată
sau facilitată.
TRANSMISIE INHIBITOARE VS EXCITATOARE:
 Mediatorul chimic produce deschiderea canalelor ionice de natriu
și potasiu ceea ce generează un influx de natriu și un eflux de
potasiu din membrana postsinaptică. Cei 2 ioni au sensuri
contrare ceea ce face ca raportul dintre fluxuri să dea efectul de
depolarizare (excitare) sau hiperpolarizare (inhibare) a
membranei.
 În cazul transmisiei excitatoare influxul de natriu este mai mare
decât efluxul de calciu deci membrana se depolarizează.
 În cazul transmisiei inhibitoare se deschid canale de potasiu
și/sau clor ceea ce duce la un eflux masiv de potasiu, mai mare
decât influxul de natriu ceea ce produce repolarizarea
membranei.

Mecanisme :
 O veziculă de mediator chimic ( 5000 molecule de AcCh) produc
deschiderea a cca 1000 de canale ionice. Acest lucru produce o
depolarizare locală de cca 0,5mV ( potențial miniatural)
 Un canal ionic stă deschis în medie 1ms. În acest timp el
permite trecerea a 20.000 ioni de natriu ceea ce duce la
depolarizarea membranei cu 0,3 μV.
PROCESUL DE INTEGRARE:
Un neuron motor se află în legătură cu cca 6000 de neuroni presinaptici.
Aceste legături se află distribuite pe toată suprafața neuronului motor
(distribuția spațială) și trimit semnale la intervale de timp diferite
(distribuție temporală). Din acest motiv este nevoie ca neuronul să
centralizeze aceste semnale pentru a le trimite mai departe către axon =
proces de integrare.

= însumarea spațială și temporală a potențialelor miniaturale.

Potențialele miniaturale sunt potențialele de acțiune rezultate în urma

sinapsei. Depolarizarea totală produsă de un neuron presinaptic nu atinge
decât 200 μV, ceea ce nu este suficient pentru declanșarea unui potențial
de acțiune tot-sau-nimic.

Aceste potențiale însumate creează potențiale electrotonice. Acestea

sunt potențiale locale, de intensitate scăzută care se propagă în
membrană și se diminuează în timp dacă nu se înseumează cu noi
potențiale miniaturale. Dacă acestea ajung la o valoare prag, se
transformă în potențiale de acțiune.
Valoarea prag pentru declanșarea unui potențial de acțiune în membrană
este de 30mV care se reduce până ajunge la axon la 15 mV unde va
produce un nou potențial de acțiune către următoarea celulă nervoasă.
Integrarea semnalului depinde de constanta de lungime λ și de constanta
de timp τ specifice neuronului.
Constanta de lungime reprezintă distanța maximă dintre 2 potențiale
necesară pentru ca acestea să se însumeze.
Constanta de timp reprezintă durata maximă dintre 2 potențiale necesară
pentru ca acestea să se însumeze.
O constantă de timp τ crescută determină un potențial electrotonic mai
lung, după relația ( τ / Δt ) , unde Δt = durata de timp dintre 2 potențiale
de acțiune presinaptice.

Caracteristica Sinapsa electrică Sinapsa chimică

Spațiul 2 nm; continuitate a citoplasmei 20-50 nm; lipsa
sinaptic continuității
Agentul Curent ionic Transmiţător
mediator chimic
Întârzierea Nu există; viteza de transmisie este 0,3 ms -> 5ms
practic instantanee
Direcția Bidirecţională (de regulă) Unidirecțională
RECEPTORII SENZORIALI:
Zone de contact cu lumea exterioară.
§ Sursa de informaţie.
§ Transformă (traduc) un semnal natural (stimul) în semnale
relevante (adecvate) sistemului nervos.
• Semnal electric.
• Energiile fizice din lumea înconjurătoare devin
perceptibile.
§ Senzaţii şi percepţii.
PRINCIPII GENERALE:
Senzația = Reflectarea psihică a unor însuşiri izolate ale obiectelor şi
fenomenelor din realitatea ambiantă. Acţionează nemijlocit asupra
organelor de simţ.

Percepția = procesul psihic de cunoaștere senzorială. Fenomenele din

lumea obiectivă sunt reflectate cu toate însușirile lor prin intermediul mai
multor senzori

Creierul construiește subiectiv lumea obiectivă din jurul său.

Pentru receptarea stimulilor de o anumită natură, organismul folosește
organe senzoriale specializate care creează corespondența dintre stimulul
excitant și senzația pe care acestea o produc.
De exemplu: frecvența sunetului determină înălțimea tonală iar
lungimea de undă a luminii determină culoarea percepută.
Organele de simț, analizorii, sunt sisteme complexe alcătuite din
receptori/celule senzoriale specializate + sisteme de analiză a informației
recepționate + o primă prelucrare (ex. amplificare).

CLASIFICAREA RECEPTORILOR SENZORIALI:

În funcție de proveniența stimulului există :
Exteroreceptori - primesc informații din afara organismului
Interoreceptori - primesc informații din organism (universul
vegetativ) dar care nu se conștientizează
Proprioceptori - primesc informațiile din mușchi, tenodane,
capsule articulare etc.
În funcție de natura stimulului există mai multe tipuri de organe
specializate:
• Optic : Analizorul vizual
• Sonor: analizorul auditiv.
• Chimic: analizorul olfactiv, analizorul gustativ.
• Tactil.
• Termic.
• Dureros.
s Tactili, termici.
s Celelalte organe de simţ – dacă intensitatea stimulului
depășește pragul dureros.
Dar există și stimuli care nu au organe specializate pentru recepție:
 Electric.
 Gravitaţional.
 Biologic.
 Psihic.
 Informaţional.
STRUCTURA ANALIZORULUI:

Analizorul este format din 2 sectoare principale:

1. Segment periferic. La acest nivel se găsesc:

• Mediile fizice de transmitere a excitantului (MTr).
ex. cristalinul, umoarea apoasă și sticloasă a analizorului
vizual
• Celulele receptoare (senzoriale – CS). Acestea au rol de :
 Traducere.
 Codificare a informaţiei.
La acest nivel semnale sunt analogice, modulate în amplitudine –
PEl.

2. Segment central. La acest nivel se găsesc

• Căile de transmisie.
 Aferente (CAf) = conduc informația de la organele de simț
spre locul de procesare.
 Eferente (CEf) = conduc impulsul nervos la mușchi/efectori.
• Zona de proiecţie corticală (PC) = zona din encefal în care se
formează senzația.
• Elaborarea senzaţiilor şi percepţiilor (SP).
 Mecanisme psihice.
La acest nivel semnale sunt discrete, modulate în frecvenţă – PA

SEGMENTUL PERIFERIC:
Rol : Transmite excitantul la celulele senzoriale.
Exemple:
Mediile transparente din ochi.
Structurile mecano-elastice din ureche.
La acest nivel se produc primele prelucrări ale semnalului :
Excitantul de mică intensitate stimulează procese metabolice
care amplifică stimulul cu ajutorul energiei metabolice obținute.
Astfel, se obține o sensibilitate foarte mare deoarece stimulul
are doar rolul de a declanșa o reacție.
Întreaga infotmație este codificată și transmisă mai departe sub
formp de mesaje.
CELULELE SENZORIALE:
Celulele senzoriale(CS) recepționează stimulul excitant și îl
traduc/convertesc dintr-o mărime fizico-chimică într-o mărime adecvată
sistemului nervos (electrică).

Traducerea se face prin modificarea permeabilității membranei datorită

unui proces biochimic (de regulă).

Variația potențialului membranar duce la

depolarizarea/hiperpolarizarea membranei generând un potențial de
receptor(PR), un tip de potențial electrotonic, cu intensitate variabilă ce
depinde logaritmic de stimul. Acest potențial de receptor este un semnal
analogic modelat în amplitudine.

Deoarece celulele senzoriale formează o legătură sinaptică cu

extremitatea nemielinizată a unui neuron senzorial, îi poate
transmite potențialul de receptor generând un potențial
generator(PG)(încă potențial electrotonic) care apoi va genera un
potențial de acțiune (PA) la primul nod Ranvier (structură
nemielinizată aflată pe axonul unui neuron)

Uneori, extremitatea nemielinizată a unui neuron senzorial poate avea ea

însăși rol de senzor.

CODIFICAREA INFORMAȚIEI:
Informația transmisă către cortex include toți parametrii excitantului:
intensitatea, durata, frecvența etc.

Se face prin mecanisme specifice fiecărui analizor.

Celulele senzoriale folosesc căi nervoase distincte. Astfel se poate face o

codificare spațială. Dacă stimulul depășește un anumit prag, alți
neuroni sunt recrutați pentru transmiterea informației.

Frecvența cu care se produc potențialele de acțiune depinde de stimul.

Astfel se face o codificare temporală/frecvențială a mesajului.
În lipsa stimulului excitant, celulele senzoriale prezintă o activitate de
fond manifestată prin generarea de potențiale de acțiune de frecvență
joasă la intervale neregulate.

Codificarea stimulului este de 3 feluri :

Răspunsuri de tip ON = la interacțiunea cu stimulul, celula
produce potențiale de acțiune a căror frecvență este
proporțională cu stimulul. Acest răspuns poate să fie
permanent (pe întreaga durată de stimulare) sau nu (produce
potențiale de acțiune cu frecvență tot mai scăzută, până la 0, pe
durata stimulării. Acesta este un proces adaptativ, pentru
filtrarea stimulilor neinteresanți, de exemplu zgomote sau
atingerea hainelor)

Răspunsuri de tip OFF = la interacțiunea cu stimulul, celula nu

mai produce potențiale de acțiune pe durata stimulării

Răspunsuri de tip ON-OFF = la interacțiunea cu stimulul, celula

produce potențiale de acțiune a căror frecvență este
proporțională cu stimulul. După un anumit timp, potențialele de
acțiune sunt generate cu o frecvență tot mai scăzută, ajungând
la un interval rar, dar nu 0 .Acesta este un proces adaptativ.

Legea lui Adrian: stimulii de intensitate mare produc potențiale de

acțiune proporționali cu logaritmul intensității stimulului. De multe ori,
acest lucru este valabil și în cazul Potențialelor de Receptori și
Potențialelor Generatoare.
Legea Weber și Fechner : intensitatea senzației este proporțională cu
logaritmul intensității stimulului,

Analizând aceste 2 propietăți putem concluziona că analizorii pot codifica

o gamă largă de intensități ai stimulului.
EXTEROCEPTORI - CELULE SENZORIALE:
Acest tip de receptori se găsește în în piele, atât în cea cu pâr cât și fără
păr, și sunt reprezentate de terminații nervoase libere (amielinice) în
diferite conformații.

Exteroceptorii sunt receptori mecanici (tactili și presiune), termici și

nocioceptori (de durere).

Mecanoreceptorii sunt de 5 feluri :

 Apăsare întreținută <-- Discuri Merkel
 Senzația tactilă <-- Baza foliculilor piloși
 Presiune asupra tegumentului <-- Corpusculii Meissner
 Presiune mai puternică <-- Corpusculii Pacini

Termoreceptorii sunt de 2 tipuri și funcționează pe căi nervoase

distincte:
 de cald la temperaturi mai mari de 35 oC ( T>35 oC)
 de rece la temperaturi mai mici de 35 oC dar mai mari de 45oC (
T < 35oC și T >45oC ) . Frigul paradoxal reprezintă
stimularea receptorilor de rece la temperaturi mai mari de 45 oC.

Nociceptorii (de durere) răspund selectiv la stimuli intenși, anunțând

organismul de posibilitatea producerii de leziuni morfologice sau
funcționale datorate stimulilor:
 mecanici
 termici
 micști (ex. chimici, noxe etc.)
Deoarece acești stimuli sunt specifici și altor analizor și deci altor căi
nervoase, în cazul unei excitații puternice nocioceptorii pot ”împrumuta”
aceste căi pentru transmiterea semnalelor dureroase.
Mecanismul durerii este foarte complex iar pragul dureros diferă între
sexe și este modulat de starea psihică.
INTEROCEPTORII:
Sunt receptori responsabili de monitorizarea funcționării organelor
interne. Ei reglează diverși parametrii ai mediului intern precum:
 presiunea arterială
 ventilația pulmonară
 termoreglarea
 altele
Baroreceptorii sunt receptori interni aflați în paretele vascular
responsabili cu reglarea tensiunii arteriale. Nestimulați ei generează o
activitate de fond. Prin modificarea propietăților vâscoelastice ale
peretelui vascular, receptorul se deformează mecanic ceea ce duce la
creșterea frecvenței potențialelor de acțiune generate.

Chemoreceptorii sunt receptori interni aflați în paretele vascular

responsabili cu reglarea tensiunii arteriale, ventilației pulmonare și
termoreglarea organismului. Pragul lor de excitare este mai redus ca al
baroreceptorilor ceea ce îi face suficient de sensibili pentru a detecta
perturbări metabolice precum variația presiunii de CO2 și O2 din artere (
sunt mai sensibili la CO2 decât la oxigen). Stimularea lor produce
generarea de potențiale de acțiune de frecvență crescută.
PROPRIOCEPTORII:
Sunt receptorii responsabili cu monitorizarea poziției corpului. Aceștia se
află în mulchi, tendoane și încheieturi și sunt activați de mișcarea
acestora.