Efectele radiatiilor electromagnetice ionizante

Din spectrul radiatiilor electromagnetice, cele cu o energie mai mare de 12,4 eV, deci cu o lungime de
unda mai mica 100 nm, sunt radiatii ionizante deci care pot produce ionizarea.
Radiatii ionizante: 1) electromagnetice: X si γ
−¿¿
2) corpusculare: electroni (particule β−¿ ,e ¿), pozitroni(antiparticula electronului,
β +¿¿,e +¿¿,are sarcina opusa si aceeasi masa cu a electronului ), fotoni,
particule α (nuclee de He:2 protoni si 2 neutroni)

Deuteroni: nuclee de Deuteriu(apa grea)- cuprinde in nucleu pe langa un proton si un neutron.

Masa de repaus se masoara in u.a.m.(unitati atomice de masa- folosit in fizica) sau Da (Daltoni- folosit in
chimie)

Dezintegrarea radioactiva spontana:

Nucleul cuprinde 2 tipuri de particule: protoni si neutroni, numiti generic nucleoni.
Daca raportul dintre numarul de neutroni si numarul de protoni este intre 1 si (poate ajunge la ) 1.3(pentru
elementele grele) atunci nucleul respectiv este stabil, daca este insa fie mai mic, fie mai mare, nucleul
devine instabil si emite spontan particule din nucleu, se produce astfel dezintegrarea radioactiva spontana.
In urma emisiei de particule se obtine alt nucleu, stabil sau instabil(depinde de raportul neutroni/protoni).
Ne intereseaza emisia de particule deoarece in urma acesteia, nucleul ramane intr-o stare excitata/
metastabila si revine in starea fundamentala emitand fotoni γ . De foarte multe ori emisia de particule este
insotita sau urmata de emisia de fotoni.

Particule α (nuclee de Heliu), β (electroni), γ (fotoni)- au aceste denumiri din motive pur istorice
Radiatiile X- denumite de Roentgen de la necunoscuta x din algebra(nu se stia ce sunt)
!!! Dezintegrarea radioactiva spontana nu depinde in niciun fel de conditiile fizico-chimice in care se afla
nucleele respective, este strict o caracteristica a acelor nuclee, nu poate fi influentata de niciun factor
exterior. De aceea este o asa mare problema cea a deseurilor radioactive (se dezintegreaza in timpul lor)
Orice specie nucleara (o notam cu X) este caracterizataa prin doua numere :
Z- numar atomic = numarul de protoni din nucleu si implicit numarul de electroni din invelis; corespunde
cu pozitia elementului respectiv in tabelul lui Mendeleev si !!! defineste caracteristicile chimice alea
elementului
A-numar de masa = numarul de protoni + numarul de neutroni.
La acelasi numar de protoni putem avea un numar diferit de neutroni, d.p.v.d. chimic acestia reprezinta
acelasi element si se numesc izotopi.
In general in natura orice element se afla sub forma unui amestec izotopic.
Ex: Hidrogenul are 3 izotopi :
Hidrogenul usor (1 proton), reprezinta 99.9844% din cantitatea totala de H
Deuteriu: Hidrogenul greu(1 proton+1 neutron), reprezinta 0.0156% din cantitatea totala de H
Tritriu: izotopul supragreu al Hidrogenului (1 proton+2 neutroni) reprezinta o proportie infima
Tritiul este radioactiv pentru ca raportul neutroni / protoni este 2!

Dezintegrarea radioactiva= proces aleatoriu (nu putem spune niciodata ce nucleu se va dezintegra sau in
ce moment se va dezintegra) dar pentru orice specie nucleara se poate defini o probabilitate:
Probabilitatea ca un nucleu sa se dezintegreze intr-un interval de timp infinitezimal poarta numele de
constanta de dezintegrare si se noteaza cu λ .
Pornind de la aceasta definitie se poate deduce legea de dezintegrare : Daca la un anumit moment de timp
pe care il consideram momentul zero, avem un numar de nuclee N 0, dupa un anumit timp t vom avea un
numar de nuclee nedezintegrate N, acest numar va avea aceasta expresie:
N ( t ) =N 0 e−λt

Constanta de dezintegrare nu poate fi masurata direct (nu este o marime direct masurabila) dar se poate
defini o alta marime direct masurabila: timpul de injumatatire (timpul dupa care jumatate din nuclee s-au
dezintegrat N=N0/2)
2
Se poate deduce t= ln( ) => t1/2 depinde numai de constanta de dezintegrare
λ
λ (implicit t1/2) este o caracteristica a fiecarei specii nucleare dar poate avea valori foarte diferite: de la o
specie la alta (de la mici fractiuni de secunda pana la multe milenii).
212
t1/2 Po=1.6 x 1e-4 sec

14
t1/2 C =5712 ani

14
C se foloseste la datarea obiectelor istorice de natura organica: se bazeaza pe raportul izotopic al
elementelor din natura: se calculeaza cat timp a trecut de cand structura respectiva a fost vie.
Nucleele instabile emit particule din nucleu iar ceea ce rezulta poate fi un nucleu stabil sau unul instabil .
Exista diverse familii radioactive in care ultimul descendent este tot timpul un nucleu stabil, dar poate
trece printr-o multime de nuclee instabile.

Datorita existentei unor radioizotopi cu t1/2 foarte lung si existentei unor familii radioactive dintre care
anumiti membrii ai familiei au un timp de injumatatire foarte lung se explica existenta minereurilor, altfel
de cand s-a format pamantul s-ar fi dezintegrat toate elementele radioactive.

Definim un prim paramentru care caracterizeaza dezintegrarea radioactiva spontana numita activitatea
sursei.
Activitatea sursei reprezinta numarul de dezintegrari din unitatea de timp.
Legea de dezintegrare este exponentiala deci si activitatea sursei va varia tot dupa o lege exponentiala:
daca la un moment dat sursa are activitatea= A0, dupa un timp t, activitatea ei va creste la
A ( t )= A0 e− λt
[A]SI = Bq (becquerel)
1 Ci (curie) = 37×109 Bq (unitate de masura istorica/ clasica, introdusa la inceputurile studierii
radioactivitatii, nu face parte din sistemul international dar se mai foloseste)
1 Bq = o dezintegrare pe secunda

Tranzitii izobare
Un nucleu x cu numărul de ordine Z si numărul de masă A emite un electron( o particulă β ) și rezultă un
nucleu Y cu numărul de ordine Z +1 ( avem un proton in plus) dar numărul de masă rămâne același
(numărul total de nucleoni nu se modifică ). Se observa că se conservă în această tranziție atât numărul
atomic cat si numărul de masă Z- 1 și aici vom avea Z+. In plus fata de noul nucleu mai este emisa o
particula ν:anti neutrino;
Neutrino și antineutrino sunt niște particule cu masa foarte mică, mult timp nici nu se știa sigur dacă au
sau nu masa de repaus insa în momentul de față se știe că au masa de repaus foarte mică, și care a căror
existență a fost pusă în evidență intai teoretic( cat de tare...la fel ca la bosonul Higgs)prin conservarea
energiei pentru o asemenea reacție nucleară.
Mult după aceea neutrinii au fost descoperiți ca sosind pe pamant din spațiul cosmic și sunt foarte greu de
detectat pentru că interacțiunea lor cu substanța este extrem de slabă, deci ei pot fi găsiți doar în locuri
aflate la o adâncime foarte mare în pământ în așa fel încât să interacționeze cu un strat gros de substanță.
Nucleul Y care rezulta din aceasta reactie de cele mai multe ori este intr-o strare excitata/ metastabilă și
revine în starea fundamentală emitand un foton γ .
Un exemplu este dezintegrarea 94Mo care emite un e-, rezultă 99mTc (m înseamnă metastabil) acesta trece
din starea excitată în starea fundamentală emițând un foton γ cu un timp de jumătății circa 6h. Aceste tip
de emisie se folosește în tomografia cu emisia unui singur foton

Al doilea tip de tranzitie izobara este emisia β +¿¿ (particulele β +¿¿ sunt antiparticulele electronului), si
aici se emite o particulă care in mod normal nu există in nucleu: are loc transformarea inversa- un proton
se transformă într-un neutron și un pozitron, neutronul române in nucleu numărul atomic rămâne același
iar pozitronul este emis .

Deci un nucleu X cu numărul de atomic Z și numărul de masă A emite un pozitron, rezultă un nucleu Y
cu nr de masa Z-1 și același număr de masă A(si aici se emite o particulă ν ¿
Ex: dezintegrarea 13N care se transformă în 13C emițând un pozitron si un neutrino.
+¿¿
alte exemple de nuclee/nuclide care emit particule β utilizate în medicină: 11C, 13N, 15O

Este foarte clar că prima tranziție inclusiv transformarea neutronilor în protoni este caracteristică
nucleelor cu exces de neutroni iar cea de a doua, o caracteristică a nucleelor cu exces de protoni.
Procesul este spontan, apare pentru nucleele instabile(în care raportul neutroni/ protoni este mai mare
decât cel care asigură stabilitatea)- in aceste nuclee au loc spontan asemenea transformări.
Ce se întâmplă cu pozitronul?
In orice substanță în absolut orice mediu există un număr foarte mare de electroni, cu o probabilitate
foarte mare, pozitronul odată emis, la o distanță foarte mică de ordinul micrometrilor și în timp foarte
scurt de ordinul 10-9 sec, va intalnii un electron.
Ce se întâmplă în acest caz? Se ciocnesc o particulă cu antiparticula sa si are loc anihilarea.
Anihilarea înseamnă ca masa celor două particule se transformă în energie: se vor emite 2 fotoni, fiecare
cu energia 511 keV corespunzând masei electronului respectiv pozitronului.
!!!cei doi fotoni sunt emisi pe aceeași direcție și în sensuri opuse , acest lucru este folosit în tomografia cu
emisie pozitronică (se folosesc radionuclizi β emițători ) dar ceea ce se înregistrează sunt fotonii rezultați
din anihilarea pozitron electron
Cea de a treia tranziție izobară este captarea de electroni
Nucleul devine mai stabil nu prin emiterea unei particule ci captarea unui electron de pe unul din
straturile foarte apropiate de nucleu.
Un nucleu X cu numărul atomic Z numărul de masă A captează un electron acesta se uneste cu un
pozitron (nu poate ramane liber in nucleu) si rezulta un proton, deci in urma captarii se emite un foton γ

Florul are exces de protoni deci poate suferi ambele tranziții atat emisia pozitronică și cât și captarea de
electroni, dar cu o probabilitate diferită.
Nucleu a captat un electron deci locul electronului a rămas liber. Locul respectiv poate fi ocupat de un alt
electron venit de pe un nivel superior iar diferența de energie va fi emisă sub forma unui foton X
Se numeste foton γ pentru că provine din nucleu.

Se numeste foton x pentru că provine din înveliș.

Captarea de electroni este însoțită de emisia unui foton γ din nucleu iar apoi se

emite și un foton X provenit din trecerea unui electron de pe un nivel superior

pe un nivel inferior în locul rămas gol.

Exista mai multe tipuri de surse de radiații :naturale sau artificiale.

Pe pământ sursele naturale de radiații sunt de două categorii: radiațiile ionizante electromagnetice care
provin din spațiul cosmic si de la soare (radiațiile cosmice) și radiațiile provenite de la minereurile
radioactive provenite de la centrale nucleare.
Deseurile radioactive reprezinta o foarte mare problema deoarece din diverse operații industriale rezultă o
mulțime de deșeuri iar avand in vedere ca dezintegrarea radioactivă nu depinde de condițiile fizico
chimice în care se află nucleul, nu putem decat sa lasam deseurile sa se dezintegreze spontan
O alta sursa de radiatii artificiala o reprezintă iradierea medicala și și utilizarea izotopilor radioactivi în
medicină și industrie
Mai sunt situații de iradiere accidentală, accidente nucleare cum a fost cel de la Cernobâl sau cel de la
Fukushima

Interacțiunea primară a radiațiilor electromagnetice ionizante cu substanța

- la fel ca și la radiațiile electromagnetice neionizante și aici vorbim de o interacțiune primară care poate
fi urmată de interacțiuni secundare.
-in cazul radiațiilor electromagnetice ionizante sunt trei tipuri de interacțiuni:efectul fotoelectric, efectul
compton și materializarea.
Efectul Fotoelectric :dacă un foton cu energie mai mare decât energia de legătură, întâlnește un electron
periferic, îi cedează energia și electronul este expulzat din atom(tocmai de aceea energia fotonului trebuie
să fie mai mare decât energia de legatura)
Efectul Compton este oarecum asemănător cu efectul fototelectric în sensul că și aici are loc ciocnirea
unui foton cu un electron și expulzarea acestuia dar acest proces se petrece în cazul unor fotoni de energie
mai mare si atunci fotonul nu cedeaza intreaga energie pentru expulzarea electronului ci o parte din
această energie este emisă sub forma unui foton de energie mai mică ,fotonul este emis sub un unghi
oarecare funcție de direcția fotonul inițial de aceea se mai numește și împrăștiere compton deoarece
fotonul este emis în direcții diferite
Materializarea dacă un foton cu un o energie mai mare de 1,022 MeV ajunge în câmpul electric intens
din apropierea nucleului el se poate materializa (se transformă între o pereche electron-pozitron) , tocmai
de aceea trebuie sa aibă o energie mai mare de 1,022 MeV corespunzătoare energiei celor două particule.
Deci rezultă un electron și un pozitron dar ca și în cazul emisiei pozitronice foarte curând va întâlni un
electron și are loc procesul invers (se anihilează și din nou suntem emisi fotoni fiecare cu energie de 511
keV)

O interacțiune a radiațiilor ionizante cu substanță este și scintilația

Sunt anumite substanțe numite substanțe scintilatoare care pot absorbi un foton de energie mare și în
urma absorbției acestui foton de energie mare să emită mai mulți fotoni de energie mai mică cel mai
adesea in vizibil sau ultraviolet. Asemenea cristale de scintilație se folosesc în detectoare de radiații .
Interacțiunea primară cu substanța a electronilor
Electronii sunt particule (nu radiații electromagnetice), ne ocupăm totuși de interacțiunea cu substanța
deoarece în urma acestei interacțiuni se emit radiații X (de fapt este mecanismul de producere a radiațiilor
X)
Sunt mai multe tipuri de interacțiuni posibile cu un atom: cu nucleul și cu nivelele electronilor
Se pot întâmpla mai multe lucruri: dacă un electron trece prin apropierea nucleului( electronul e incarcat
negativ, nucleul e încărcat pozitiv) electronul va fi deviat ,mai puțin sau mai mult. El poate fi deviat și
frânat, sau nu, poate merge cu aceeași viteză deci implicit cu aceeași energie dar poate fi frânat și implicit
energia lui scad,e.
In primul caz când nu este frânat spunem că are loc o împrăștiere elastică ( prin similitudine cu ceea ce
se întâmplă când o bilă ciocnește un obstacol, dacă bila este elastică ea ricoșează cu aceeași viteză, dacă
bila este neelastică ea se deformeaza iar viteza cu care ricoșează va fi mai mică). In consecinta dacă
electronul nu isi pierde din energie spunem că a fost împrăștiat elastic. Dacă este și frânat spunem că a
fost împrăștiat neelastic
Ce se întâmplă cu energia pe care o pierde electronul în urma frânării?
Ea va fi emisa sub formă de este așa numită radiația X de frânare. Spectrul radiației X de frânare este un
spectru continuu pentru că electronul poate fi frânat oricând, mai puțin sau mai mult în funcție de sarcina
nucleului în vecinătatea căruia trece și cât de aproape ajunge de el
Care va fi energia maximă din spectrul radiației X ?
Va fi energia electronului incident și corespunde situație când el este complet frânat, deci toată energia va
fi transformată în radiație X.
Se mai poate întâmpla și altceva...un electron incident poate întâlni(se poate ciocni )de un electron din
învelișul electronic al atomului si îi cedează energie. Electronul acesta este emis și poartă numele de
electron secundar, iar electronul incident merge mai departe cu o energie mai mică pentru ca o parte a
cedat-o in consecinta el va fi tot un electron împrăștiat neelastic(pleacă mai departe cu o energie mai
mică). Prin expulzarea acestui electron ramane un loc gol care va fi putea fi ocupat(și va fi ocupat, for
sure) de un electron venit de pe un nivel superior.

Ce se întâmplă cu diferența de energie?

Este emisă sub forma unei radiații X, este așa numita radiației x caracteristică.
De ce caracteristică?
Pentru că e caracteristică tipului de atom cu care interacționează electronii incidenti, caracteristică în
sensul că în fiecare tip de atom există anumite diferențe de energie între nivelele energetice ale
electronilor. Spectrul radiației x caracteristice este un spectru discret, peste spectrul continuu al radiației
X de frânare va fi suprapus spectrul discret al radiației X caracteristice; aceste mecanisme sunt cele care
sunt folosite ca surse de radiații X.

Radiațiile x pentru diferite aplicații sunt obținute în tuburi de radiatii X unde au loc procesele pe care
tocmai le am discutat. Acesta este un tub vidat cu o presiune de circa 10 -4 Pa (este foarte asemănător cu
tubul pe care îl folosise Roentgen atunci când întâmplător a descoperit radiațiile ), este un tub cu 2
electrozi, cu un catod și un anod, catodul este format dintr-un filament prin care trece un curent electric.
In consecință filamentul se încălzește și emite electroni prin efect termoelectronic. Electronii părăsesc
filamentul pe baza energie lor de agitație termică care crește atunci când filamentul este încălzit. Intre
catod si anod se aplică o diferență de potențial mare (25- 140 de kw în aparatele de radiologie clasice și
poate ajunge până la 300 de kV în instalațiile de de tomografie cu radiație X).
Suprafata anodului este formată dintr-un metal greu de exemplu Tungsten(care are numărul Atomic 74 )
sau poate să fie sau un aliaj de Tungsten sau Molibden sau Grafit (trebuie să fie un metal greu pentru că
atunci interacțiunea electronilor incidenți este mai accentuată) în plus metalul care formează suprafața
anodului trebuie să aibă un punct de topire ridicat (punctul de topire al tungstenului este 3200 de grade
Celsius pentru că în urma compactării anodului de către electroni acesta se încălzește și nu trebuie sa se
topească). Tot în același scop , ca sa nu se supraîncălzeasca, anodul se rotește cu circa 3000 de ture pe
secundă astfel încât electronii să nu bombardeze mereu același loc; în plus așa cum se vede și pe desen
suprafața metalică a anodului este inclinată cu un unghi de 7- 20 grade în așa fel încât fasciculul emis va
fi unul trombonic(divergent) suprafața aceasta ( aria bazei mici a trunchiului de con) poarta numele de
dimensiunea focală a spotului și este in general cuprinsă între 0,1 și 2 mm ceea ce are o foarte mare
importanță deoarece în cazul tomografiei cu radiații X rezoluția care poate fi obținută depinde de aria
acestei suprafețe.

(de desenul asta vorbeam )

Atenuarea radiațiilor
Evident că în urma interacțiunii cu substanța radiațiile cedează o parte din energie deci sunt atenuate iar
unele pot fi chiar total absorbite (adica isi cedează întreaga energie).
Pentru a caracteriza cantitativ această cedare de energie se definesc mai mulți parametrii:
Transferul liniar de energie reprezintă energia transferată unității de lungime a traiectoriei

Se masoara in unități de energie pe unități de distanță keV/ μm .

Pentru particulele mai grele cum ar fi protonii si particulele α transferul liniar de energie este de circa
15 keV/ μm , iar traiectoria lor în substanță este rectilinie și foarte scurtă :de ordinul cm în aer și zeci de
μm în apă și țesuturile moi, asta inseamna ca la această distanță particulele respective sunt total absorbite
( isi cedează întreaga energie).
Pentru electroni, transferului liniar de energie este mai mic, traiectoria lor este zigzagata deci cu frecvente
schimbări de direcție datorită ciocnirilor și este de ordinul de mărime al m în aer și 1-2 mm în apă și în
țesuturile moi. Practic toate aceste particule sunt destul de rapid absorbite, rezulta ca nu pot fi folosite în
imagistică medicală deoarece acolo radiațiile trebuie să ajungă la suprafața corpului și la un detector
exterior, în schimb pot produce efecte foarte puternice.

In ceea ce privește fotonii X și γ transferul liniar de energie este foarte mic în așa fel încât ei nu sunt
niciodată total absorbiti, radiația este doar atenuată.
Densitatea liniară de ionizare reprezintă numărul de perechi de ioni create pe unitatea de lungime a
traiectoriei de către fiecare particulă incidentă(particulă propriu-zisă sau fotoni) se măsoară în ioni/ μm
-densitatea liniară de ionizare se folosește în anumite detectoare de radiații
Legea de atenuare este și aici o lege exponențială. Legea de atenuare a oricărui tip de radiație în urma
interacțiunii cu substanța este o lege exponențială deci intensitatea radiației scade exponențial.

Coeficientul de atenuare μdepinde atât de radiație(deci de lungimea de undă sau de frecvența ) cat și de
caracteristicile materialul cu care interactioneaza prin densitate și număr atomic; scade cu energia
radiației
Se poate defini așa numita grosime de înjumătățire care reprezinta grosimea stratului de substanță
pentru care intensitatea radiației scade la jumătate (pt plumb în cazul fotonilor deci a radiațiilor
electromagnetice grosimea de înjumătățire este de circa 0,88 cm -se folosește la ecranarea radiațiilor sau
radionuclizilor ca să nu ajungă să-i afecteze pe cei care lucrează întru mediul radioactiv, radiologii -poartă
șorțuri și mănuși de cauciuc impregnat cu plumb )
Radiațiile de energie mai mare sunt atenuate intr-un ritm mai lent (sunt atenuate mai greu).
Dacă coeficientul de
atenuare scade
grosimea de
înjumătățire crește.

Emisia de radiatii
Chestiuni legate de marimi si unitati ce caracterizează radiațiile ionizante și interacțiunea lor cu substanța
și dozimetre
Mărimi și unități:
activitatea unei surse care în S.I. se masoara in Bq
activitatea reprezintă numărul de dezintegrari pe secundă
1 Bq este o dezintegrare pe secundă
atât în cazul activității sursei cât și in cazul altor mărimi se mai folosesc și niște unități (clasice sau
istorice) care nu fac parte din sistemul internațional dar se mai utilizează, sunt unități care au fost
introduse la începutul studieri radiațiilor ionizante( de aceea se numesc istorice sau clasice).
In cazul activității sursei asemenea unitate este 1Ci= 37 x 10 9 Bq (Curie este o unitate mult mult mai mare
decât Bq)
Fluxul energetic este de fapt energia transportată în unitate de timp deci are dimensiunea unei puteri drept
care în S.I. se măsoară în W(Watt).
De multe ori ne interesează și energia totală transportată care va fi evident integrala fluxului energetic în
funcție de timp și se măsoară în J(Joule).
Doza incidentă sau expunerea (cei doi termeni sunt sinonimi) reprezintă cantitatea de sarcină produsă în
unitatea de masă în condiții normale (la 0 grade Celsius și presiunea de o atm) așa cum rezultă din
definitie puritatea dozei incidente în S.I. este C/kg .
1C/kg se poate calcula foarte ușor deoarece va corespunde unui numar de 6.24 x 10 18 ionizări(se
calculeaza in functie de sarcina elementara).
Unitatea clasică pentru că expunere este R(Roentgen) si reprezinta 2,58×1e-4 C/kg
Uneori ne interesează nu doar doza incidentă totală ci și ritmul în care se furnizează această doză:
debitului dozei incidente
Doza absorbită reprezintă energia cedată unității de masă și se măsoară în S.I. n Gy(Grey)
D = dW/dm.
1 Gy = 1 J/kg.
1 rad = 10–2 Gy(unitate clasica)
Debitul dozei absorbite – Gy/s.

Există și o mărime cu unitatea respectivă care ține seama de efectele radiației asupra unui material în
special biologic. Relația dintre energia cedată și efecte este neapărat liniară
Această mărime poartă numele de doza echivalentă sau echivalentul dozei se notează cu H
H = QD
Q = factor de calitate (eficacitatea biologică relativă – EBR).
Q reprezinta o doză De a radiaţiei de referinţă (ca referinta se iau fotoni) raportata la doza D a unei radiaţii
care produce acelaşi efect.
[H]SI = Sv.
1 rem = 10-2 Sv(unitate clasica).
Q(TLE)(depinde de natura radiatiei implicit de transferul liniar de energie=TLE).

X, γ , β : Q = 1 (1 Sv = 1 Gy).
Neutroni şi protoni: Q = 10 (1 Sv = 10 Gy).

Particule α : Q = 20.

Efectele cele mai puternice sunt la particulele α deoarece isi cedeaza rapid intreaga energie

Detectoare de radiații
Chestiuni de ordin general(valabile pentru orice detector si orice metoda de detectie):
Dacă avem o sursă punctiformă ea va emite în toate direcțiile ( în orice direcție) dar evident detectorul nu
va înconjura sursa deci la detector vor ajunge doar radiațiile incluse intr-un unghi solid care subîntinde
intrarea în detector.
Se definește rata de incidență (particulă= fie particula propriu-zisa fie foton)

N1 = N0 Ω/4p
N0=numarul total de particule emise de sursa

r, d => Ω = π r2/d2; N1 = N0 r2/4d2

Acest unghi solid depinde pe de o parte de

deschiderea detectorului și pe de altă parte de distanta la care se afla sursa de detector(daca apropiem
sursa de detector, unghiul solid va fi mai mare...logic 😊).
O altă problemă este legată de Eficacitate(e). Detectoarele de radiații se bazează pe un anumit tip de
interacțiune a radiației cu substanța și nu fiecare particulă emisa va interacționa, ci doar o fracțiune e.
Din numărul N1 de particule care a ajuns la detector numai un numar N 2 vor produce efectul respectiv
deci practic vor contribui la măsurătoare.
N2 = eN1 = N0 r2/4d2
Și mai există încă o problemă : există întotdeauna un anumit timp mort
Efectul pe care propriu-zis il inregistrăm și măsurăm nu este instantaneu, el apare cu anumită întârziere;
această întârziere poartă numele de timp mort și în general timpul mort este cu atât mai mare cu cat
eficacitatea „e”este mai mică.
Dezintegrarea radioactivă spontană este o proces aleatoriu (a zis chestia asta de cel putin 10 ori deci
banuiesc ca e importanta)
Cât trebuie să fie timpul de măsurare pentru a obtine un rezultat corect?
Trebuie să fie mai mare decât timpul mort si trebuie să fie mai mic decât timpul de înjumătățire (se
schimbă activitatea).
Fiind vorba de un fenomen aleatoriu dacă măsurăm un timp prea scurt, prea scurt față de timpul de
înjumătățire atunci practic nu inregistram întreaga activitate. In consecinta ca principiul general trebuie să
facem o măsuratoare cât mai lungă, dar mai scurtă decât timpul de înjumătățire, dar nu poate să fie nici
foarte lungă=> compromis (depinde de tipul de radiație și de timpul de injumatatire respectiv)
O altă problemă care mai apare este existența așa numitului fond natural de radiații (sursele naturale de
radiații). Ne aflăm în permanență într-un un câmp de radiatii provenite de la radiațiile cosmice și de la
minereurile radioactive. Activitatea unei surse pe care vrem să măsurăm se suprapune peste acest fond
deci înainte de a măsura activitatea unei surse trebuie sa masuram fondul natural de radiații în locul
respectiv, pe care îl scădem.
Exista două tipuri principale de detectoare de radiatii: detectorul cu gaz și detectorul cu scintilație
Detectorul de gaz se bazează pe capacitatea de ionizare specifică. Inregistrează numărul de perechi de
ioni creați pe unitatea de lungime a traiectoriei. Acesta este format dintr-un cilindru metalic avand la
mijloc un electrod central. Intre acest electrod central și carcasa metalică se aplică o diferență de potențial
cu plusul pe electrodul central care va fi anodul. In interiorul acestui cilindru se află un gaz.
Radiațiile pătrund în cilindru și vor produce ionizarea gazului.
In cazul în care aceste detectoare sunt folosite pentru radiații corpusculare care am văzut că sunt rapid
absorbite atunci aici se înlătură o parte din suprafața din baza cilindrului și se formează o fereastră (de
obicei de plexiglas). Pentru radiațiile ionizante nu e nevoie de aceasta, radiațiile sunt destul de penetrante
și trec prin pereții cilindrului. Radiația pătrunde în interior si ionizeaza gazul. Ioni negativi sau electronii
vor fi atrași de anod iar ioni pozitivi de catod deci între anod si catod o să apară o diferență de potențial
care va fi amplificată și măsurată. Se măsoară astfel numărul de perechi de ioni.
Există mai multe tipuri de camere de ionizare în funcție de tensiunea aplicata între anod si catod și in
functie de gazul din incintă:
Camera de ionizare care folosește tensiuni mici între (60-300 V) ceea ce inseamna ca va avea o
sensibilitate mică deci se folosește în special pentru radiații puternic ionizante adică particulele Alfa. Cel
mai adesea se folosește pentru masurarea debitului expunerii(a ritmului cu care are loc expunerea) și
pentru măsurarea dozei totale în radioterapie

Contor proporțional care folosește tensiuni în jur de 1000 V, în interiorul cilindrului se află un gaz nobil
Ar, Kr, Xe sub presiune + urme de vapori organici, din faptul că gazul se află sub presiune mare, ionii
produși de radiația incidenta au și ei o energie suficient de mare pentru a produce alte ionizări ,deci vor
apare ioni secundari. Multiplicarea este de ordinul 10 5 până 106(multiplicare foarte mare)-sensibilitatea va
fi mare mult mai mare decât celelalte. Precizia este mica deoarece nu putem știi cu exactitate cât este
această multiplicare; de multe ori în cazul contorului proporțional se poate atașa un difuzor în care auzim
pocnituri legate de ciocnirea ionilor cu electrozii, iar auditiv ne putem da seama, calitativ, dacă expunerea
e mai mare sau mai mică.
Contorul Geiger Muller folosește tensiuni mai mari (1000-3000 V) și în felul acesta se ajunge la o
depășire a unui anumit prag Geiger în care procesul de ionizare se multiplică în avalanșă, practic toți ioni
produși sunt capabili la rândul lor să producă ionizare. Precizia nu va fi mare pentru că multiplicarea este
extrem de mare și nu putem să o cunoaștem cu exactitate, de aceea, în general, nu se utilizează drept
dozimetru propriu-zis, dar este foarte util în detectarea unei contaminari radioactive pentru ca are o
sensibilitate foarte mare.
Detectorul cu scintilație care folosește cristale de scintilație care dacă există o radiație incidentă/fotoni
incidenti de energie mare va produce ceea ce poartă numele de scintilatie și se vor emite fotoni mai mulți
cu o energie mai mică cel mai adesea în domeniul ultraviolet sau vizibil.
Detectorul cu scintilație folosește un asemenea cristal urmat de un tub vidat numit fotomultiplicator.
Acesta cuprinde mai mulți electrozi: in primul rând un fotocatod (deoarece fotonii emisi de cristalul de
scintilație vor produce prin efect fotoelectric emisia de electroni din catod), urmeaza un număr de 9 până
la 12 electrozi care poartă numele dinode si un ultim electrod care este anodul. Dinodele sunt polarizate la
un potențial din ce în ce mai mare, potentialul minim avândul catodul și potențialul maxim anodul
Electronii emisi de catod vor fi accelerații în câmpul electric între catod și prima dinoda unde vor smulge
mai mulți electroni aceștia la rândul lor vor fi accelerații între prima și a doua dinoda undeva din nou vor
smulge mai mulți electroni. Procesul se repetă de la o din dinoda la alta până cand toți electronii emisi
sunt captati de anod, ei vor genera în circuitul exterior un curent electric care va fi amplificat și măsurat.
Amplificarea produsă în fotomultiplicator prin creșterea numărului de electroni poate ajunge la circa 10 9.
Asemenea detectoare pot fi folosite atât laborator pentru a măsura o anumită probă sau ca detectoare în
diversele tipuri de tomografie( tomografia cu radiației X cât și tomografia folosind radioizotopi :
tomografia cu emisia unui singur foton ,tomografia cu emisie pozitronică)
Există și alte tipuri de detectoare : detectoare fotosensibile, detectoare termoluminiscente
In prezent se folosesc detectoare electronice bazate pe diverse procese care indică imediat existența unei
iradieri periculoase.

Efectele asupra structurilor biologice mai complexe

Efectele moleculare
Efectele directe pot fi fie de excitare a moleculei fie de ionizare a moleculei; o moleculă excitată (se
notează în general cu o steluță)
In cazul excitării, lucrurile pot evolua în sensuri diferite: i)o moleculă excitată poate reveni în starea
fundamentală și emite un foton sau ii) o moleculă excitată poate transfera energia unei alte molecule
astfel încât prima revine la nivelul fundamental și a doua va fi excitată sau iii)în cadrul moleculei excitate
poate să apară ruperea unei legături covalente și atunci rezultă în general 2 radicali liberi

1 −1
Radicalii liberi : în general electronii sunt grupați în perechi cu spin și 1 și ,dacă o asemenea
2 2
grupare se rupe spunem că avem un electron neîmperecheat și asta formează un radical liber, se
caracterizează prin foarte mare reactivitate.
Radioliza apei

-apa reprezinta circa 70% din orice organism viu (radioliza apei va influența și restul structurilor
biologice) o asemenea moleculă excitată se poate desface în doi radicali liberi OH și H(hidrogen atomic
având un singur electron evident este un radical liber tocmai de aceea se formează molecule de hidrogen
diatomice).
Molecula de apă poate fi ionizată deci să fie smuls un electron și să fie si rămână o moleculă de apă
încărcată pozitiv aceasta la rândul ei se poate desface între o grupare OH cu radicali liber și un ion de
hidrogen deci practic numai nucleul protonul se poate atașa de o altă moleculă de apă formând o grupare
tot pozitivă H3O acest hidrogen poate trece de la o moleculă de apă la alta formând de fiecare dată o
grupare reactivă H3O.
Ce se întâmplă cu un electronul?
Electronul emis aici se poate recombina cu ionul pozitiv de apă dând însă o moleculă de apă excitată.
Molecula de apă excitată se comportă cum am spus mai sus sau dacă electronul emis/smuls se depărtează
de molecula de apă de unde a ieșit mai mult de 100 până la 150 de Angstrom fiind o sarcină pozitivă va
trage moleculele de apă care sunt molecule polare( va atrage moleculele de apă cu polul pozitiv și se va
forma ceea ce poartă numele de electron solvat sau polaron).
Acest polaron se poate lega de o moleculă de apă și va rezulta un ion OH negativ din nou un hidrogen
atomic (radical liber) sau se poate lega de un ion pozitiv H3O, va rezultat de data asta o moleculă de apă
neutra și din nou un hidrogen atomic.
Din ceea ce am discutat până acum au rezultat doi radicali liberi OH si H, hidrogenul atomic este
reducător gruparea OH este oxidanta, sau mai produs polaroni care sunt tot reducători (desi nu sunt
radical liberi). Acesti radicali pe de o parte (varianta buna)se pot recombina H +OH => o moleculă de apă
neutra, doi atomi de hidrogen se pot combina dand o moleculă de hidrogen sau două grupări OH se pot
combina si să dea o moleculă de apă oxigenată H2O2 care deși nu e radical liber e și ea destul de reactivă.
In prezența oxigenului, hidrogenul atomic se poate lega de o moleculă de hidrogen dand un alt radiucal
liber HO2, doi asemenea radicali liberi se pot recombina dand o molecula de apa oxigenata și una de
oxigen.
Toți acești radicali liberi pot interacționa cu molecule biologice( am notat o moleculă biologică cu RH), R
este un radical organic nu radical liber(orice moleculă biologică poate fi reprezentata in felul acesta
pentru ca contine cel putin un H). O asemenea moleculă poate interacționa cu un radical liber OH
rezultând o moleculă de apă și un radical liber biologic, acest radical devine radical liber. acesta la rândul
lui poate interacționa cu o moleculă de oxigen dând un alt radical liber care la rândul lui poate
interacționa cu alte moleculă biologică dând un radical biologic care are legat 2 oxigen și un hidrogen și
din nou un radical biologic liber. Aceștia la rândul lor pot intra într-o serie de alte reacții nefiziologice
care duc sau pot duce la producerea unor reacții deci în felul acesta poate apare în final o dezorganizare
totală a moleculei.

Acțiunea asupra acizilor nucleici

Aici există în principiu mai multe tipuri de interacțiuni posibile sau defecte posibile: alterarea bazelor
azotate, modificări ale structurilor sau legarea lor ne fiziologică (ex:dimerizarea timinei -am amintit în
cazul efectelor radiațiilor ultraviolete doar ca aici procesul este mult mai puternic).

Un alt tip de efecte este apariția unor rupturi simple sau duble ale catenei.
Se poate aprecia ca la o doză absorbită de un 0,1 Gy apar cam 100 de alterari de baze, 100 de rupturi
simple și 10 rupturi multiple duble, de asemenea pot să apară mutații cromozomiale.
Din fericire există mecanisme fiziologice de reparare in mai multe etape si care se bazează pe faptul că în
aceste duble catene, unei anumite baze dintr-o catena îi corespunde intotdeauna o aceeași bază în cealaltă
catena deci dacă o catenă este intactă se poate reconstrui structura celei de a doua catene procesul are loc
în mai multe etape:
a) marginile bresei sunt hidrolizate așa fel încât se știe sigur că ceea ce a rămas este corect de o
enzimă numită endonucleaza.
b) după care zona lezata este extirpată de către o altă enzima numita exonucleaza.
 c) In continuare o alta enzima ADN polimeraza resintetizează fragmentele lipsă copiind de pe
cealaltă catena si odată sintetizate aceste fragmente catena va fi refăcută de către o enzima numită
ligaza
In cazul alterării bazelor enzima endonucleaza rupe catena /extirpa zona alterată și reface prin același
etape. Un asemenea proces durează la între trei și șase ore dar nu toate probleme se pot reface sau se pot
rezolva, reparațiile sunt de maxim 90% de aceea niciodată reparația nu este completă. Evident că dacă
există rupturi multiple în aceeași zonă acolo nu se mai poate face nimic.
Acțiunea asupra proteinelor
Se pot exista o mulțime de efecte: se pot forma peroxizi, pot apare modificări ale aminoacizilor
(decarboxilare sau dezaminare, polimerizarea),pot apare rupturi ale punților de hidrogen și reconstituirea
lor în alt fel sau chiar înlocuirea punților de hidrogen cu legături covalente care sunt mult mai puternice,
se pot forma legături disulfidice, se poate rupe lanțul polipeptidic...
Toate acestea aduc la alterarea conformației proteinei și deci la incapacitatea realizării funcției enzimatice
(enzimele sunt dezactivate)
Se poate aminti faptul că uneori enzimele pot rămâne un timp destul de lung sub formă de radicali liber
după care să intre în diverse alte reacții biochimice deci să producă efecte întârziate.

Efectele celulare
• Legea Bergonié şi Tribondeau.
Dupa descoperirea de catre Rontgen a radiatiilor X si a capacitatiii acestora de a strabate anumite tipuri de
tesut ele au inceput sa fie utilizare in exces( toata lumea voia sa vada ce are in interior) si evident cum nu
se cunosteau efectele, foarte rapid au inceput sa apara accidente atat in randul pacientilor cat si in randul
medicilor; asa incat a inceput sa se cerceteze, iar in 1912 doi cercetatori francezi Bergonié şi Tribondeau
au stabilit o lege a radiosensibilitatii: au constatat ca anumite tesuturi sunt cu atat mai radiosensibile cu
cat indeplinesc mai fidel 3 criterii:
1) Activitate mitotică mai intensă. (diviziune celulara mai intensa)
2) Durata mitozei mai lungă.( s-a constata ca mitoza este faza cea mai radiosensibila din intregul ciclu
celular)
3) Mai nediferenţiate – specializare. (ex: embrion in diviziune- celule identice)
Scară a radiosensibilităţii. (stabilitat pe baza criteriilor enumerate mai sus)
Radiosensibilitate mare – celulele embrionare, hematopoietice, tumorale, gonadele, epiderma, mucoasa
intestinală.
Radiosensibilitate mică – ţesutul conjunctiv, muscular, nervos adult.
Excepţii de la lege – cristalinul, limfocitele( acestea sunt deosebit de radiosensibile desi nu indeplinesc
aceste conditii).
Dat fiind ca efectele depind de diviziunea celulara, moartea celulara cauzata de radiatiile ionizante este
diferita la celulele care se devid(celulele tinere/ cap de serie) si celulele mature.
Celulele care se divid.
Compartiment de proliferare (celule suşă).
“Moarte celulară întârziată”. (incapacitatea de a se divide apare dupa 1, 2 sau 3 generatii)
Pot aparea aberaţii cromozomiale ex.: Întârzierea mitozei, mutaţii
Celulele mature (diferențiate)= care nu se mai divid
„Moarte celulară” reprezinta pierderea funcției pe baza dezorganizarii structurii celulare
Exista fel de fel de efecte asupra apei, asupra acizilor nucleici, asupra proteinelor: se formeaza radicali
liberi care intra in reactii nefiziologice care duc la dezorganizarea celulei.
• 10% din mutaţiile ce apar în prezent în lumea vie se datorează radiaţiilor ionizante. (surse naturale si
artificiale)
Efectele depind atat de doza totala de iradiere cat si de ritmul de iradiere.
• daca are loc o iradierea fracţionată(mai multe reprize de doze mai mici avand intre ele un anumit
interval de timp) efectele vor fi reduse datorita proceselor reparatoare.
Dar deoarece aceste procese nu duc la o reparatie totala=> Aditivitatea efectelor (efectul cumulativ)
Reparaţie incompletă.

Relatia Doza-Efect (nu este liniara)

=>modele
Celule indemne=care nu s- au modificat
Rata de supravieţuire.
S = N/N0; N – celule indemne, N0=numarul initial de celule
In functie de Sensibilitatea celulara in sensul de cat de mult trebuie sa fie afectata celula pentru a se
ajunge la moarte celulara, relatia doza efect va fi diferita.
Principalele modele se bazeaza pe teoria tintei prin similitudine cu distrugerea unei tinte in militarie.
Pentru a distruge o tinta e suficient sa o lovim o singura data-relatia dintre doza si efect este o relatie
exponentiala deoarece de la inceput un nr mare de celule sunt distruse(bijectivitate)
Daca pentrut a distruge o structura este nevoie de lovirea mai multor structuri sensibile atunci relatia
doza-efect are o forma sigmoidala(in forma de S) intre lovituri pot sa intervina procese reparatoare(nu e
bijectiva)
D50 – S = ½.
Efecte tisulare şi la nivelul organismului întreg
• depind de Energia (doza) absorbită si de Radiosensibilitatea ţesutului(definita de cele 3 conditii).
In organism exista un anumit raport/ un anumit echilibru si o anumita cinetica a diverselor compartimente
celulare.
1) Compartiment de proliferare (celule suşă).
2) Celule diferenţiate
• Procese de reparare tisulară(pe langa cele amintite la acizii nucleici). Ex: Micşorarea duratei ciclului
mitotic. Extinderea compartimentului celulelor suşă. Mărirea coeficientului de proliferare.
Clasificarea efectelor
• Funcţie de rezultat.
a) Letale- se obtin prin iradierea măduvei hematopoietice, ficatului, encefalului şi trunchiului
cerebral(nu datorita iradierii neuronilor ci iradierii, in primul rand, a vascularizatiei).
Hematopoieza = formarea celulelor din sange
b) Funcţionale -se obtin prin iradierea pielii, gonadelor.
• Funcţie de probabilitate.
a) Sigure-apar al doze de iradiere mari si duc la Boala de iradiere = maladia actinică(actinus=raza)
b) Aleatoare-apar la doză mică(la o populatie iradiata, unii indivizi sunt afectati si altii,
nu...norocosii)
Efectele sigure
•Doză letală 50%.(Jumatate din indivizii iradiati mor)
Aceasta are o valoare de circa 3 Gy pentru o Iradiere globală( a intregului corp).
• La o doza de 50 Gy moartea intervine in decurs de câteva ore datorita iradierii sistemul nervos
(edemul şi necroza preponderent vasculare).
• 5 – 50 Gy – o săptămână- cauzeaza distrugerea epiteliului intestinal (necroze ale mucoaselor
digestive, rupturi vasculare cu hemoragia consecutivă etc.).
• <5 Gy- tot efecte letale dar apar in decurs de 5-6 saptamani
Efectele aleatoare
• Tardive(apar dupa luni, ani sau chiar generatii).
• pot sa apara la doze oricât de mici. Nu putem spune ca exista o doza minima sub care sigur nu apar
efecte, insa cu cat doza este mai mica probabilitaea efectelor este si ea mai mica.
• Efecte: Neoplazii ex:Leucemii, cancere ale pielii, tiroidiene, sarcoame osoase, cancere bronşice etc.
Iradierea foetusului
Efectele apar la doze mult mai mici 0,5 – 0,05 Gy.si constau in:
Moartea intrauterină sau postnatală, malformaţii, cancere în copilărie.

Iradierea internă(izotopii radioactivi/radionuclizii patrund in organism)

• Organe critice( in functie de radionuclid se fixeaza cu precadere intr-un anumit organ/tesut)
Ex: Strontiul se fizeaza in oase putand inlocui Calciu(vezi nanobiomateriale laborator)
Iodul se fixeaza in tiroida
In cazul in care radioizotopii sunt in interiorul organismului doza de iradiere depinde de timpul in care
acesti izotopi sunt eliminati
Eliminare prin dezintegrarea lor spontana si prin eliminare pe cai fiziologice (fiecare substanta este in
general elimatata intr-un anumit timp si eventual inlocuita cu elemente similare).
Timpul in care o anumita activitate exista in interiorul organismului scade cu timpul de injumatatire fizic
si cu timpul de injumatatire biologic.
• Timpul de înjumătăţire efectiv – Te.
1 1 1
= + (media armonica)
Te T Tb
Timpul de înjumătăţire – T.
Timpul de înjumătăţire biologic – Tb(timpul in care jumatate din radionuclizi au fost eliminati pe cai
fiziologice).
Te < T, Tb.
90
• Efectele depind si de toxicitatea radioizotopului. Ex radionuclizi deosebit de toxici: de Sr, 226Ra, 210Po,
239
Pu.
Aplicaţii medicale
• In cercetarea biomedicala se folosesc markeri radioactivi.
• Investigaţii – diagnostic.
• Terapie.
Investigaţii – diagnostic
Imagistică.
a) Folosind Radiaţii X.
ex: -Radiografie (inregistrarea pe un suport a radiatiilor care au strabatut corpul), radioscopie( urmarirea
cu ochiul liber a imaginii)
-Tomografie cu raze X (tomografie computerizată – TC- tautulogie pt ca orice tomografie este
computerizata).
b) Radioizotopi.
Ex: Izotopi emițători de fotoni(fixarea diferentiata a unor radioizitopi in anumite organe si in
anumite structuri cu precadere, cel mai adesea insa compusul care se fieaza nu este direct
radioizotopul ci o molecula mai compleza numita radiofarmaceutic, marcata cu un anumit
radioizotop, exceptie: pentru tiroida se foloseste un compus simplu al iodului, iodura de potasiu)
Radiofarmaceutice(se fixeaza extrem de specific in anumite structuri), Scintigrafie,
Tomografie cu radioizotopi (tomografie de emisie)-radiatiile emise(fotonii) sunt inregistrati
de detectoare aflate la suprafata corpului, se folosesc fotoni pentru ca particulele alfa si beta sunt
foarte rapid absorbite si nu ajung la suprafata corpului pentru a fi inregistrare.
1) Cu emisia unui singur foton (99mTc)(m vine de la metastabil)
2) Cu emisie pozitronică (15O, 18F). * Imagistică funcțională.
Exista doua tipuri de imagistica: anatomica(topografica) in care imaginea ne indica pozitia anumitor
structuri si functionala in care se urmareste evolutia unui anumit proces( ex: proces enzimatic- folosind
15
O se poate urmarii consumul de oxigen in anumite structuri ale creierului legate de functionarea zonelor
respective, in felul acesta s-a putut cartografia complet creierul)
• Investigaţii folosind markeri radioactivi

Radioterapia (terapia prin radiatii ionizante)

• Principiul.
Se bazeaza pe radiosensibilitate mai mare a formaţiunilor maligne, acestea au o radiosensibilitate
mai mare decat a celorlalte structuri din corp deoarece raspund la cel putin 2 criterii din legea Bergonié şi
Tribondeau(sunt nediferentiate si au o rata de divizare mare- principala caract a celulelor maligne- isi
pierd functionalitatea si diferentierea).
Este nevoie de doze de iradiere mari , mult mai mari decat in cazul investigatilor
Structurile maligne sunt mai radiosensibile decat celelalte structuri dar diferenta nu este atat de
mare incat sa putem distruge doar celelele canceroase fara a afecta tesutul sanatos din jur
• Modul de iradiere.
-Externă - surse de radiatii
- Internă - radiofarmaceutice; radiaţii puţin penetrante.
Radioterapia. Probleme
• Iradierea externă
Protejarea zonelor sănătoase – radiosensibilitatea.
Iradierea din mai multe direcţii- radiatiile emise sa convearga in acelasi loc, pe structura care
trebuie distrusa evitand zonele radiosensibile.
Fasciculul de iradiere poate fi focalizat pe zona lezională.
Se pot folosi ecrane protectoare( din plumb in general) pentru a acoperii zonele radiosensibile.
De multe ori aceste ecrane din plumb se toarna in mod special pentru configuratia pacientului
respectiv. Uneori, rar se folosesc substante radiosensibilizatoare( care crest radiosensibilitatea)
dar ca si substantele radioprotectoare, si acestea sunt toxice.
Pacientul supus la o radioterapie interna reprezinta el insusi o sursa de radiatii ( are in organism
radioizotopi)de aceea bolnavii respectivi trebuie tinuti separati de ceilalti bolnavi intr-o zona special
amenajata a spitalului si de asemenea deseurile trebuie sa fie colectate si operate separat, nu trebuie sa
intre in reteaua de canalizare comuna(foarte important)
Un pacient supus la radioterapie trebuie sa fie indeaproape monitorizat pentru ca vor fi afectate si
tesuturile sanatoase9 degeaba il vindecam de cancer daca il omoram prin boala de iradiere ex: facuta
frecvent formula leucocitara deoare maduva hematopoietica este foarte radiosensibila si daca se observa o
scadere importanta trebuie oprit cel putin temporar trattamentul
Radioprotectia va depinde de sursa de radiatie. Problema radioprotectiei se pune diferit in cazul clor
implicati profesional si in cazul restului populatiei. Exista 2 tipuri:
1) Radioprotectia fizica-interpunerea de ecrane protectoare
2) Radioprotectia chimica- foloseste substante protectoare dar care sunt foarte toxice
Pentru a putea face radioprotectie eficienta trebuie cunoscuti anumiti parametrii:
Tipul iradierii( ce particule sunt emise), tipul radioizotopului si doza
In fata iradierii naturale nu avem cum sa ne protejam
Radiaţiile cosmice
0,3 mSv/an la nivelul mării
1,2 mSv/an la 2000 m altitudine(radiatiile venite din cosmos sunt partial absorbite de atmosfera).
Minereurile radioactive.
0,3 mSv/an în regiunile sedimentare.
1,3 mSv/an în zonele granitice.
Iradierea internă.
40
K – cca 0,25 mSv/an.
Iradierea artificială
• Surse: Deşeuri radioactive si emanaţii de la centrale nucleare
0,1 mS/an
Iradiere accidentală
Iradiere medicală.
Accidente nucleare.
• Standarde
Comisia Internaţională de Protecţie Radiologică.(norme considerate admisibile in privinta dozei
de iradiere)
Doza echivalentă efectivă este 20 mSv/an pentru persoanele expuse profesional si 1 mSv/an
pentru restul populaţiei.(asta nu inseamna ca la doze mai mici decat aceste standarde nu exista efecte-
efectele aleatoare pot apare la doze oricat de mici)
Iradierea medicală
Se foloseste in investigaţie/terapie dar trebuie limitata la strictul necesar.
Trebuie evitata iradierea femeilor însărcinate şi a copiilor( vezi legea Bergonié şi Tribondeau).
1
Foarte importanta alegerea parametrilor( alegerea radiofarmaceuticului si radioizotopului- cu t cat mai
2
mic de asemenea si timpul de injumatatire trebuie sa fie mic).
Foarte importanta este instruirea personalului care lucreaza cu radioizotopi.
Accidente nucleare ( Cernobil)
https://www.pdfdrive.com/voices-from-chernobyl-the-oral-history-of-a-nuclear-disaster-e158773952.html
Trebuie cunoscuta compoziţia izotopica. Radioizotopii pot ajunge in organism prin mai multe cai:
depunere in jur si pe corp, ingestie si inhalare.
Foarte importanta este informarea populatiei ceea ce nu s-a prea intamplat la Cernobil, accidentul a avut
lor pe 26 aprilie si restul lumii a aflat pe 1 mai cand suedezii au descoperit o crestere dramatica a
radioactivitatii, s-a aflat abia dupa ce norul radioactiv a ajuns de la Cernobil, in Ucraina( la granita cu
Belarus) pana in Suedia.
Ar fi fost foarte important sa se anute pentru a lua masuri de precautie:
In privinta inhalarii: se sta in casa
In privinta depunerii: o igiena corporala cat mai buna
In privinta ingestiei: se consuma alimente si apa ce au fost preparate/ imbuteliate inainte de
contamiare( se consuma apa si din izvoare aflate la adancime mare unde nu au ajuns inca radioizotopii)
Persoanele din apropierea accidentului sunt evacuate!!
In privinta compozitia izotopice
Se apreciaza dupa studii ulteriaore ca activitatea care a fost aruncata in atmosfera datorita exploziei a fost
de ordinul 1018 Beq(imens)
Cea mai mare parte datorita 131I(t1/2=8zile) care este un produs important al reactiei nucleare din centrala
Alti izotopi importanti: 137Cs( t1/2=30 ani) si 90Sr(t1/2=28 ani)(inca persiata in atmosfera)
In privinta iodului se puteau lua niste masuri eficiente daca se stia de la inceput
Iodul se fixeaza in tiroide, in consecinta se administreaza iod( in general sub forma de KI) pentru a satura
tiroida cu iod neradioactiv a.i. sa se fixeze mai putin iod radioactiv( vezi serialul Cernobil)
Daca se administreaza mai tarziu, exista totusi anumite efecte benefice. Mecanism: este deja fixat iod
radioactiv dar exiata un asa numit schimb izotopic- se elimina iodul radioactov si se fixeaza iodul
neradioactiv- eficienta mult mai scazuta)
Praful radioactiv a ajuns pana in stratosfera, tot rasaritul si nordul Europei a fost iradiat in destul de mare
masura.
• Efecte imediate (3 luni) – boala de iradiere Oficial: 237 morti(datele oficiale...dar foarte probabil
numarul este mult mai mare)
• Efecte tardive.
Cancer tirodian – copii. : 838 în 10 ani (Belarus, Ucraina, Rusia).
Leucemii.
• Zonă de excludere – 30 km care este în continuare contaminată
137Cs persista inca în straturile superficiale ale solului si este destul de puternic absorbit de către
plante.