Izotopi radioactivi

Prin radioactivitate naturala se intelege fenomenul de emisie spontana

de particule sau de radiatii electromagnetice de mare energie de catre unele
nuclee instabile.
Descoperirea radioactivitatii naturale de catre Becquerel in 1896 este un
experiment memorabil in istoria fizicii atomice si a stiintelor in general. Ea a
constituit primul pas spre deosebirea structurii nucleare a atomilor si spre
eliberarea energiei nucleare. Initial , radioactivitatea a fost descoprita numai la
elementele grele din natura: radiu, uraniu, actiniu, thoriu. Incepand cu Z = 84
toate elementele sunt radioactive. Ulterior a fost pusa in evidenta
radioactivitatea unor elemente cu masa mijlocie care gasesc lutetiu 176, reniu
187, petru ca in ultimul timp sa fie descoprite in natura cu o existenta efemera
insa, si elemente radioactive usoare cum este Carbon - 14 si tritiul (Ursu ,
1973).
Radiatiile emise de o substanta radioactiva se propaga rectiliniu in toate
directiile, dar, supuse unui camp electric sau magnetic sunt descompuse in trei
componente denumite radiatii (alfa), (beta) si (gamma). Un anumit
nucleu radioactiv nu poate emite toate cele trei tipuri de radiatii, ci, cel mult,
si sau mai frecvent si . Aceste radiatii au o serie de proprietati comune
caracteristice : ele innegresc emulsia fotografica, ionizeaza gazele, provoaca
luminiscenta anumitor substante, incalzesc mediul in care sunt absorbite si
caruia ii cedeaza energia.
Radiatiile sunt nuclee de heliu (deci ioni de heliu dublu ionizati) si se
caracterizeaza prin capacitatea mica de patrundere in substanta si o putere de
ionizare ridicata. Sunt slab deviate de un camp electric sau magnetic care nu le
disperseaza, fapt care arata ca radiatiile emise de o anumita substanta
radioactiva au aceeasi energie.
Radiatiile sunt alcatuite din electroni, au o putere de patrundere mai
mare si o actiune de ionizare mai scazuta decat radiatiile . Sunt deviate in
campuri electrice sau magnetice in sens opus devitiei radiatiilor , dand un
fascicol puternic dispersat, fapt care arata ca radiatiile , emise de un element
radioactiv se compun din electroni cu un spectru continuu de energie.
Radiatiile sunt unde electromagnetice asemanatoare luminii sau razelor
RONTGEN, dar cu o lungime de unda mult mai mica (0,001 0,1 nm) si cu o
putere de patrundere mai mare; nefiind incarcate electric nu sunt deviate de
campuri magnetice sau electrice.
Radiactivitatea este o expresie a faptului ca nucleele substantelor
radioactive sunt instabile , suferind transmutatii spontane , care duc la formarea
altor nuclee, mai stabile (Sanielevici, 1956).
Printr-o emisie (particula formata din 2 protoni si 2 neutroni) rezulta un
alt nucleu, care va avea 2 protoni mai putin si deci o sarcina electrica (Z) mai
mica cu 2 unitati, numarul de masa A scazut cu 4 unitati. Astfel, nucleul
(rezultat va corespunde unui element nou, deplasat cu 2 casute mai la stanga in
sistemul periodic al elementelor ). Emisia unei particule se poate deci
prezenta printr-o formula de deplasare radioactiva de tipul :
A
Z X A-4Z-2 Y + 42He
Prin emisia unei particule , nucleul va avea un proton in plus, deci noul
element se va afla cu o casuta mai la dreapta in sistemul periodic, Z fiind marit
cu o unitate.
 Pentru a explica emisia particulelor care sunt electroni emisi din
nucleu, trebuie avut in vedere ca un neutron al unui nucleu se poate transforma
in proton si invers. Aceste procese pot avea loc astfel:
1
n 11p + 01e -+00v
0

1
1p 10n + 01e ++00v
Pentru 00v, cu sarcina si masa de repaus nule numita neutrino, asigura
conservarea impulsului si energieie in aceste procese.
Primul proces are loc in nucleele care poseda un exces de neutroni fata
de raportul optim al zonei de stabilitate, transformand acest exces de neutroni
in protoni si apropiind nucleul de zona de stabilitate. Nucleele cu deficit de
neutroni fata de raportul optim sufera de asemenea un proces in vederea
apropierii de zona de stabilitate. Ambele procese lasa numarul de masa (A)
neschimbat.
Daca prin emisie de e- noul element se va deplasa cu o casuta spre
dreapta in sistemul periodic, prin emisie de e + noul element se va deplasa cu o
casuta spre stanga.
Cele doua emisii se pot reprezenta prin formulele de deplasare
radioactiva : A
Z X AZ+1 Y + e-+v
A
Z X AZ-1 Y + e++v
In unele cazuri, trecerea la un nucleu mai stabil nu se poate realiza prin
emisie de n+. Este cazul unui tip special de radioactivitate, denumita captura
electronica (CE), sau captura K, in cadrul careia nucleul cu protoni in exces
capteaza electroni exteriori, in special cei de pe patura K a atomului respectiv,
reducand pe aceasta cale excesul de protoni:
1
1 p +01e 01n + 00v
 Emisia , care insoteste adesea emisia de electroni din nucleu, lasa
neschimbata pozitia elementului in sistemul periodic. Daca prin emisii de
radiatii corpusculare nucleele, prin emisii de radiatii electromagnetice (radiatii
X sau ), nucleul isi mentine integritatea, trecand doar pe un nivel energetic
inferior. Deoarece nucleul initial, excitat, si cel final difera unul de altul doar
prin starea lor energetica, ele se numesc nuclee izomere (in greceste : izo
acelasi, meros parte).
Printr-un lant de dezintegrari si succesive s-au format seriile sau
familiile radioactive, in care fiecare element ia nastere din elementul
predecesor prin dezintegrare si devine la randul sau un predecesor pentru
urmatoarele elemente din serie. Toate elementele radioactive naturale apartin
uneia din cele trei serii sau familii radioactive existente : seria thoriului, a
uraniului si a actiniului. Cele trei serii naturale au ca nucleu final izotopi stabili
ai plumbului (206, 207, 208). Seria thoriului are 13 termeni, a uraniului 18
termeni, a actinului 15 termeni (Bonn , 1973).
In 1934 sotii Irene si Frederic Joliot Curie au descorit radioactivitatea
artificiala , obtinuta prin bombardarea unor nuclee stabilite cu particule sau
radiatii suficient de energice. In aceste conditii nucleele tinta au devenit
radioactive, emitand la randul lor radiatii nucleare. Sursa principala de
elemente radioactive artificiale sunt reactorii nucleari ce reprezinta surse de
neutroni cu fluxuri intense, sau masinile acceleratoare de particule incarcate
electric.
Intrucat procesele ce caracterizeaza radioactivitatea naturala si cea
artificiala sunt identice, ele se vor trata impreuna (Bunus , 1976).
Modul in care decurge procesul de dezintegrare radioactiva variaza de la
un izotop la altul, fiind o caracteristica a fiecarui izotop. Studierea fenomenului
in sine a permis lui Rutherford si Soddy sa stabileasca o lege exponentiala de
dezintegrare (1902).
O proba continand N nuclee radioactive se va dezintegra cu o viteza
caracteristica tipului de nuclee care apartin aceluiasi izotop. In cadrul
numarului de nuclee N unnnnnele vor avea o viata mai lunga, iar altele mai
scurta si din acest motiv procesul trebuie trata statistic. Daca numarul de
nuclee care se dezintegreaza in intervalul de timp (dt) este (dN), atunci viteza
de dezintegrare la un moment dat este normal sa fie considerata proportionala
cu numarul de nuclee existente in acel moment ceea ce se scrie :
dN/dT = - N, (1)
fiind constanta de dezintegrare caracteristica pentru fiecare izotop si
reprezentand probabilitatea dezintegrarii nucleului in unitatea de timp. nu
este afectata nici de forma chimica a elementului in care se afla izotopul, nici
de alti factori ca presiune, temperatura etc. Singurul factor care joaca un rol in
procesul de dezintegrare este timpul.
Integrand ecuatia (1) se va obtine :
- dN/N = dt (2)
- In N + t + C (3)

C fiind o constanta de integrare se poate determina pornind de la

conditiile initiale: la un timp arbitrar t = 0 numarul de nuclee se presupune a fi
N = N0, de unde rezulta C = - In N0. In aceste conditii ecuatia (2) devine :

In N0/N = t sau (4)

N = N0e-t (5)
 Relatia (5) este ecuatia fundamentala a dezintegrarii radioactive. Prin
urmare descresterea numarului de nuclee radioactive in timp este exponentiala

Determinarea lui permite identificarea tipului de nuclid , deoarece nu

exista doua tipuri de nuclee care sa aiba riguros acelasi . Timpul in care N
devine N0/2 se numeste timp de injumatatire si se noteaza cu T 1/2, aceasta fiind
de asemenea o caracteristica a oricarui tip de nucleu. Inlocuind in ecuatia (4)
pe N = N0/2 se obtine relatia :

In2 = T1/2 x (6)

T1/2 = 0,693/ (7)

De unde ecuatia (7) permite stabilirea lui sau T1/2 cand se cunoaste una
din ele.

Initial, ca unitate de activitate s-a luat activarea unui gram de radiu care
se gaseste in echilibru radioactiv cu toate celelalte produse de dezintegrare.
Masuratorile au aratat ca un gram de radiu emite intr=o secunda aproximativ
3,7 x 1010 particule ; aceasta inseamna ca intr-o secunda se dezintegreaza un
numar egal , adica 3,7 x 1010 nuclee de radiu. Aceasta valoare a stat la baza
adoptarii unitatii de activitate care a fost numita curie, in cinstea sotilor Curie.
Avem deci:

1 Curie (1Ci) = 3,7 x 1010 dez/s

Unitatea de masura folosita in radioactivitate, curie-ul este acea cantitate

de nuclid radioactiv in care numarul de dezintegrari pe secunda este 3,7 x 10 10.
Unitatea astfel definita nu mai este dependenta de activitatea unui gram de
radiu.

Curie-ul fiind o unitate de masura relativ mare, in practica se utilizeaza

deseori submultipli : 1 milicurie (1 mCi) = 10 -3 Ci, un microcurie (1 Ci) = 10-6
Ci.

Activitatea specifica este activitatea corespunzatoare unei unitati de masa

sau de volum, a unui compus si caracterizeaza concentratia substantei
radioactive in compusul respectiv.

Metodele de separare a izotopilor radioactivi nu se deosebesc principal

de metodele descrise la separarea izotopilor stabili. Insa, atunci cand este vorba
de izotopi radioactivi artificiali, apar doua faze distincte : obtinerea acestor
izotopi printr-o metoda oarecare si separarea lor.

Metodele obtinute cele mai obisnuite ale izotopilor radioactivi sunt

reactiile nucleare, procese si transformari care apar atunci cand un ansamblu
de nuclee tinta sunt bombardate cu un fascicul de particule incarcate sau neutre
(protoni, deutroni, particule , neutroni, fotoni). Orice reactie nucleara se
caracterizeaza prin sectiunea eficace , masurata in unitati de suprafata
denumite barni (un barn = 10 -24 cm2) si aflata in relatie directa de marime cu
probabilitatea reactiei respective. Sectiune eficace este o marime caracteristica
fiecarui nucleu si depinde de natura reactiei nucleare si de energia cinetica a
particulelor care bombardeaza tinta. Daca in aceleasi conditi nucleul poate
suferi mai multe transformari, fiecare din ele este caracterizata printr-o alta
sectiune eficace. Randamentul proceselor nucleare depinde de sectiunea
eficace a nucleului pentru proiectilului care il loveste.
 In practica este intrebuintat un sistem de notatie prescurtata a reactiilor
nucleare . Se scrie simbolul nucleului initial, apoi, in paranteza, intai particula
care provoaca reactia si dupa ea particula rezultata; in fine in afara parantezei
este notat nucleul final. Spre exemplificare amintim prima reactie nucleara
observata de RUTHERFORD (1919)

14
7 N (, p) 178O

Majoritatea radioizotopilor produsi in reactoarele nucleare se obtin prin

reactii de tipul (n, ), care au o sectiune eficace mare, proportionala cu 1/v, v
fiind viteza neutronilor termici. In functie de energia lor, neutronii pot produce
si alte tipuri de reactii nucleare : (n,p), (n,), (n, np), (BALABAN s.a., 1979).
Sectiunea eficace a reactiei (np) este mai mica decat a reactiei (n,), motiv
pentru care acest tip de reactie nu se utilizeaza decat pentru obtinerea unui
14 32 35
numar redus de radioizotopi, dintre care mai importanti sunt C, P, S:
14
N (n,p) 14C

32
S (n,p) 32P

35
Cl(n,p) 35S

O alta sursa bogata de obtinere a radioizotopilor cu utilizare in

stiintele biologice a devenit procesul de fisiune indusa, reactie nucleara
produsa prin bombardarea nucleelor cu neutroni, in care nucleul se
dezintegreaza in doua sau mai multe nuclee mai usoare cu mase
comparabile. Procesul este insotit de emisie de neutroni si radiatii (URSU,
1973).
 Fisionarea elementelor grele este favorabila energetic daca A > 87 ,
posibilitatea de fisionare crescand pe masura ce masa nucleului creste.
Pentru a sparge nucleul in doua fragmente mai usoare , este nevoie sa I se
transmita o anumita energie numita energie de excitatie sau de activare.
Pentru unele elemente sunt sunt izotopii uraniului, cu masa 235, sau ai
plutoniului, cu masa 239, energia de excitatie pentru a le fisiona este redusa
si anume, este mai mica sau cel mult egala cu energia de legatura a unui
neutron (cca 7 MeV). Inseamna ca procesul de fisiune poate avea loc si sub
influenta neutronilor foarte lenti. In urma fiecarei fisiuni apar si neutroni in
stare libera, care pot continua reactia de fisiune. Scopul principal al
reactorilor nucleari este multiplicarea numarului de neutroni, in mod
controlat, si mentinerea, printr-o reactie in lant, a degajarii de energie
nucleara la nivelul corespunzator.

Dintre radioizotopii obtinuti din produsi de fisiune cu utilizare curenta

in stiintele biologice sunt 99Mo (pentru generatorii de 99Tc) si 132
Te (pentru
generatorii de 132I).

O serie de radioizotopi utilizati in cercetari in domeniul stiintelor

biologice sunt obtinuti in acceleratoarele de particule (in ciclotron, in
acceleratorul Van de Graff) folosind reactiile nucleare (p,n) (p,2n), (, n), (,
pn), (, 2 n), (d, ), (d, n) (d, 2n), (3He, p), (3He, n), (3He, ). Dintre reactiile
nucleare mai importante , cu particule incarcate folosite in accelratoarele
23
nucleare pentru productia de radioizotopi, mentionam : Na (d,p)24Na;
58 56 56
Fe(d,p) Fe; Fe(d,n)57Co; 16
O(3He, p)18F (Balaban s.a., 1979). In unele
cazuri producerea radioizotopilor cu ajutorul acceleratoarelor de particule
este mai avantajoasa, oferind o activitate specifica mai mare , un timp de
injumatatire mai redus, o schema de dezintegrare mai convenabila pentru
unele aplicatii, precum si o productivitate mai mare.

In prezent , pe langa reactiile nucleare in acceleratoarele nucleare cu

particule incarcate, pentru producerea radioizotopilor se mai folosesc si
reactiile cu fotoni in acceleratorul de electroni denumit betatron. Electronii,
accelerati pana la energii de cateva zeci de MeV, produc prin franare in
plalci de wolfram radiatii X de franare (Bremsstrahlung), adica fotoni de
energii mari, care la randul lor provoaca reactii nucleare.
 Detectarea si masurarea radiatiilor nucleare
Detectarea si masurarea radiatiilor nucleare se bazeaza pe inregistrarea
efectelor care au loc in urma interactiunii lor cu materia pe care o strabat.
Aparatura necesara masurarii radiatiilor nucleare se compune din doua
parti esentiale : detectorul si electronica asociata ; detectorul este partea in care
are loc interactiunea radiatiilor cu materia, iar electronica asociata prelucreaza
semnalul primit de la detector intr-o forma adecvata pentru inregistrare
(Nascutiu, 1971).
Contori de ionizare. Detectoarele bazate pe principalul efect al
interactiunii radiatiilor nucleare cu materia, cel al ionizarii , sunt formate dintr-
o incinta umpluta cu un gaz la o anumita presiune si din doi electrozi, intre
care se stabileste o diferenta de potential. Radiatia nucleara trecand prin
incinta, ionizeaza gazul si ionii formati sunt colectati de cei doi electrozi, in
circuiiitul detectorului producandu-se un curent de scurta durata , numit
impuls. Fiecare impuls se caracterizeaza printr-o amplitudine care depinde de
numarul de ioni colectati.
Asemenea detectoare de radiatii sunt camerele de ionizare, contoarele
proportionale si contoarele Geiger Muller.
Reprezentand numarul de ioni colectati in functie de tensiunea aplicata in
detectorul cu gaz se obtine o curba in care se disting mai multe domenii
(fig.I.18. pag.79) (L Annunziata, 1979). La inceput, curentul masurat in
circuitul exterior creste odata cu marimea tensiunii aplicate (I), pana la
atingerea curentului de saturatie. Ionii produsi de radiatia ionizata sunt ioni
partial colectati, o parte din ei recombinandu-se; urmeaza un palier de cateva
sute de volti (II), cand curentul este constant, deoarece tensiunea aplicata este
suficient de mare pentru a preveni recombinarea ionilor produsi, astfel incat
toti ionii produsi sunt colectati; este domeniul de lucru al camerelor de
ionizare. Marind tensiunea aplicata electrozilor, curentul creste din nou,
deoarece electronii produsi de radiatia ionizanta acumuleaza un surplus de
energie, producand la randul lor ionizarea, deci o multitudine a ionilor in gaz.
(III, IV, I)
In domeniul de multiplicare de cateva sute de volti amplitudinea pulsului
ramane proportionala cu energia particulei ionizante initiale. Acest domeniu
este diferit ca regiunea proportionala (III). Marind diferenta de potential peste
cele cateva sute de volti se ajunge la un domeniu in care pulsul creste, dar nu
va mai fi proportional cu ionizarea initiala. Este regiunea de proportionalitate
limitata (IV). Marind si mai mult tensiunea aplicata electrozilor se intra in
domeniul Geiger Muller (V) , in care pulsul produs nu mai depinde de actul
initial de ionizare, amplitudinea fiind aceeasi, chiar daca particula intiiala a fost
sau un electron. Actul initial de ionizare produce o avalansa de ioni si
electroni.
Camerele de ionizare au dimensiuni in functie de natura radiatiilor care
urmeaza sa fie detectate si sunt umplute cu aer, gaze rare sau amestecuri
complexe de gaze la presiune atmosferica sau la presiune mare. Camerele de
ionizare pot inregistra radiatiile in regim diferential (de impulsuri) sau in regim
integrator (de curent). Cele in regim de impulsuri se folosesc mai ales pentru
masurarea energiei particulelor ionizate grele cu un parcurs mic, cumt sunt :
particulele , protonii, produsii de fiziune etc. Pentru radiatii si se prefera
alte tipuri de detectori.
 Contorii proportionali se caracterizeaza prin colectarea ionilor produsi
prin ionizari secundare, spre deosebire de camerele de ionizare, in care sunt
colectati numai ionii primari. Impulsurile la iesire fiind proportionale cu
ionizarea, acest tip de contor poate fi utilizat si ca spectometru pentru stabilirea
energiei radiatiei ionizate. Cu contorii proportionali se pot masura radiatiile (,
, X, ) de mica energie. Pentru radiatii foarte slabe, masuratorile se
efectueaza in flux continuu de gaz intr-o geometrie sferica (4 ).
Contorii Geiger Muller (GM) au un palier de lucru (portiunea din curba
pentru care viteza de masurare nu variaza cu cresterea tensiunii) de cateva sute
de volti. Contorii GM se mai caracterizeaza prin timpul de rezolutie (intervalul
de timp minim in care contorul inregistreaza doua particule), respectiv viteza
de numarare, care este inversul timpului de rezolutie. Tipul si constructia
contorilor variaza in functie de natura si de energia radiatiilor ce se
inregistreaza. Pentru detectarea radiatiilor mai se folosesc contori cu
fereastra subtire de mica (2 3 mg/cm2), pentru radiatii dure, contori
ciclindrici cu pereti din aluminiu, cu grosimea de cca 30 mg/cm 2. Contorii au
peretii din sticla cu grosimea de cca 250 mg/cm2 (fig. I.19, pag.81).
Contorii cu semiconductori sunt detectori de ionizare in solid. Ca
principiu de functionare se aseamana cu o camera de ionizare, cu deosebirea ca
densitatea gazului este foarte mare. Aceste tipuri de contori bazati pe
principii ale fizicii corpului solid ocupa azi un loc important atat in studiul
izotopilor radioactivi, cat si al reactiilor nucleare. Siliciul si germaniul sunt
materiale de baza din care se confectioneaza contorii cu semiconductori,
functionarea lor bazandu-se pe comportarea acestor materiale.
Fata de detectorii bazati pe ionizarea in gaze acesti detectori cu
semiconductori au marele avantaj pe care il confera puterea de stopare mare
a radiatiilor nucleare pe masura ciocnirii lor cu electronii retelei cristaline. Ca
rezultat al acestor ciocniri, electronii parasesc invelisurile de valenta din reta si
intra in zona de conductie, energia necesara unui electron pentru acest transfer
fiind de 3,5 eV la Si si 2,8 eV la Ge. Peste aceste limite procesul este
independent de energia particulei ionizante, numarul total de electroni, adusi in
zona de conductie, fiind egal cu energia particulei incidente, impartit la 3,5
respectiv 2,8. Sub influenta unui camp electric exterior, electronii liberi din
zona de conductie se deplaseaza spre polul pozitiv dand nastere unui curent
electric. Sub actiunea aceluiasi camp electric, locurile libere (golurile) ramase
in retea in urma plecarii electronilor, tind sa se neutralizeze cu electronii din
vecinatatea benzii de valenta a atomilor vecini din directia campului electric
negativ. Noile goluri formate vor fi, la randul lor, compensate de alti electroni.
Mobilitatea golurilor este practic egala cu a electronilor, timpul lor de
deplasare fiind de ordinul monosecundelor.
Deci, in cazul unui contor cu semiconductor purtatorii de sarcini sunt
electronii si golurile si nu ionii negativi si pozitivi ca in detectorii cu
descarcari in gaze (Nascutiu, 1971).
Contorul poate fi conectat la aparatura electronica necesara , incluzand
un analizor de impulsuri multicanal, cu un calculator programat pentru diverse
operatoo (Bunus, 1976).
Importanta detectorilor cu semiconductori in experiente agricole si
biologice este in continua crestere. Dimensiunile reduse ale detectorilor permit
utilizarea lor in experiente in care alte tipuri de detectori nu pot fi plasate, de
ex. In contact cu organe de animale, in experiente in vivo, sau cu diferite parti
ale unei plante pentru urmarirea asimilarii in vivo a fertilizantilor marcati cu
radioizotopi *Annunziata, 1979).
 Contori cu scintilatie. Un detector cu scintilatie se compune dintr-un
scintilator si un fotomultiplicator. La iradiere , in materialul scintilator se
produc fotoni luminosi (scintilatii), care sunt preluati de fotomultiplicatori si
convertiti in impulsuri electrice.
Caracteristicile principale ale uni scintilator sunt : eficacitatea de
conversie a energiei particulei incidente in energie luminoasa, spectrul de
fluorescenta, constanta de timp (intervalul in care intensitatea fluorescentei
scade de e ori fata de intensitatea maxima) si temperatura de lucru.
Scintilatoarele pot fi solide (cristale, polimeri) sau lichide.
Frecvent utilizate au fost cristalele de NaI activate cu taliu , ZnS (Ag),
LiI (Eu). Atomii de Tl, Ag, Eu servesc ca centre de activare in cristalele
anorganice. In ultimul timp s-au gasit si studiat si alte cristale scintilatoare , ca
de ex. Tetrabromura de toriu , Th (Br)4 (Genet s.a., 1976)
Cristalele scintilatoare se utilizeaza mai ales pentru detectarea radiatiilor
si X. Energiile fotonilor emisi de cristalul-detector depind de energiile
radiatiilor absorbite de cristal si de mecanismul interactiunilor cu materialul
scintilator (efect fotoelectric , efect Campton, formare de perechi, anihilare).
Afara de scintilatoarele anorganice amintite exista si scintilatoarele
organice , de obicei hidrocarburi aromatice (stilben, antracen, naftalen, terfenil
etc) si scintilatoare din mase plastice (polimeri pe baza de latex, polistiren etc).
Scintilatoarele din mase plastice sunt utilizate pentru detectarea radiatiilor si
X de energie joasa sau a particulelor incarcate electric avand energii mari, cumt
sunt particulele , emise de 32
P (Emax = 1,7 MeV), pot penetra suficient in
scintilatoarele de plastic pentru a produce fotoni luminosi (scintilatiile), care
apoi sa fie convertiti in impulsuri electrice (L Annuziata, 1979).
 Pentru a realiza si detectarea radiatiilor moi (20 200 KeV), s-a
incorporat Pb in scintilatoarele de plastic (Abou Leila s.a., 1976) , realizand
marirea coeficientului atomic al materialului detector.
Masurarea radiatiilor cu scintilatori lichizi este cea mai folosita metoda
in cercetarile cu trasori in agricultura, unde se lucreaza mai ales cu izotopi
emitatori de radiatii . Tehnica a fost extinsa si la analiza izotopilor emitatori
de particule sau a radiatiilor sau X moi (Parmentier s.a, 1969).
Larga raspandire a acestei metode este datorata numeroaselor avantaje,
ca inalta eficienta a detectiei, perfectionarea tehnicilor de preparare a probelor
de masurat, posibilitatea de realizare a unor spectometre care sa permita
masurarea simultana a activitatii mai multor izotopi.
Proba de masurat se incorporeaza prin dizolvarea sau suspendarea intr-o
solutie scintilatoare. Astfel, intraga energie a radiatiilor emise excita
scintilatorul , eficienta de numarare ajungand pana la 100 %.
Energia incidenta este absorbita initial de catre solventul in care s-a
dizolvat si apoi transferata scintilatorului care emite o lumina de fluorescenta.
La asa numitele scintilatoare primare se adauga cantitati mici de scintilatoare
secundare cu scopul deplasarii maximului de fluorescenta in regiunea
maximului de sensibilitate a fotomultiplicatorului. Scintilatoarele cele mai
utilizate sunt : 2,5 defeniloxazol (PPO), p-terfenil (PTP) scintilator primar,
1,4 bis 2 (5-fenil-oxazol)-benzen (POPOP), -naftil-fenil-oxazol (-NPO)
scintilatori secundari. Ca solventi pentru dizolvarea materialului scintilator se
folosesc unele hidrocarburi alchilbenzenice (toluen, xilen, tretil-benzen etc).
Intensitatea fluorescentei produsa intr-un scintilator fiind proportionala
cu energia radiatiilor absorbite, scintilatorul permite inregistrarea atat a
numarului radiatiilor, care au produs scintilatiile luminoase, cat si determinarea
energiei lor. Aparatura cu care se obtin astfel de informatii reprezinta un
spectometru.
Impulsurile electrice iesite din fotomultiplicator trec prin preamplificator,
amplificator, selectorul de amplitudini si circuitul de coincidenta, aparatura
care permite ridicarea unui spectru prin masuratori repetate de amplitudini
(analizor multicanal) (fig.I.21 pag.85).
Analizoarele multicanal moderne pot efectua o serie de masuratori ultile,
ca extragerea fondului , inregistrarea logaritmica a spectrelor, inregistrarea
detaliata a unei anumite portiuni din spectru etc. In prealabil se calibreaza
instalatia cu mai multe surse radioactive de energii cunoscute.
Performantele unui detector si a intregului ansamblu de masurare se
caracterizeaza prin rezolutia energetica a picului inregistrat.
Rezolutia energetica se defineste ca raportul dintre largimea E la
jumatatea inaltimii maxime a picului si energia maxima E. In general se ia ca
referinta picul 137Cs cu energia de 0,661 MeV.
Proportionalitatea intre marimea pulsului si energie sta la baza separarii
spectrometrice a doi nuclizi diferiti, emitatori , in aceeasi proba. Perechi de
izotopi utilizati des in cercetari agricole si biologice sunt : 3H-14C, 14C-32P, 3H-
32
P, 3H-35S, 3H-36Cl, 51Cr-14C, 45Ca-89Sr, 55Fe-59Fe (L, Annunziata, 1979).
Pentru masurarea probelor dublu marcate se cere un scintilator lichid cu
cana; dublu , precum si o diferenta seminificativa intre E max a celor doi
emitatori in amestec. Izotopii care difera ca un factor 4 la E max, pot fi usor
distinsi cu un scintilator lichid (de ex.3H are Emax-0,018 MeV, 14C are Emax-
0,155 MeV). Daca diferenta este suficienta, cel putin o parte din spectrul
energetic al unui izotop , cu Emax mai mare, nu este mascat de spectrul celuilalt
izotop (cu Emax mai mic).
 32 33
S-au efectuat experiente de dubla marcare si cu P si P. Activitatile
izotopilor au fost obtinute utilizand relatiile :
33
P =N1 32P x 32e1 si 32P = N2
33 32
e e2
33
unde N1 si N2 sunt vitezele de numarere in canalele I si II, e1 este
eficienta de numarere a 33P in canalul I, 32e1 este eficienta de numarare a 32P in
canalul I, iar 32e2 este eficienta de numarere a 32P in canalul II.
Interes crescand prezinta si experientele cu radiotrasori utilizand 3
radioizotopi. Factorii limitatori la numarare sunt aceiasi ca dubla marcare.
Diferenta intre Emax impusa, limiteaza numarul combinatiilor posibile a 3
izotopi. S-a utilizat tripla marcare cu 3H, 14
C si 32
P sau 3H, 14
C si 36
Cl (L
Annunziata , 1975, Veen , 1974), fiind necesar un numarator cu scintilator
lichid cu 3 canale.
Din spectrul de energii al amestecului de 3H, 14C si 32P, masurat cu un
scintilator lichid cu 3 canale (fig.I.22, pag.86), se vede ca in canalul I apare
contributia celor 3 izotopi, discriminatorii de pulsuri fiind astfel selectionati
incat in canalul III, respectiv II sa nu intre cantitati semnificative de pulsuri ale
izotopilor 14C, respectiv 3H.
Radiatia Cerenkov este radiatia emisa de particulele incarcate electric,
care strabat medii transparente cu o viteza mai mare decat viteza luminii in
mediul respectiv. Fotonii Cerenkov au un spectru continuu, cu lungimea de
unda corespunzatoare regiunii UV, extins spre domeniul vizibil. Conditia de
formare a radiatiei Cerenkov intr-un mediu transparent este data de relatia n =
1, unde este viteza relativa a particulei (viteza particulei/viteza luminii), iar n
este indicele de refractie al mediului.
 Contorii Cerenkov, care se bazeaza pe utilizarea efectului amintit , au
devenit detectori foarte utilizati in masurarea activitatii trasorilor-emitatori
de energie relativ inalta (Emax > 0,26 MeV), adecvati pentru cercetari in
domeniul stiintelor biologice. Astfel, 42K, 24Na au fost masurati cu acest tip de
contori.
Evaluarea efectelor biologice ale radiaiilor

Msurarea efectelor biologice presupune utilizarea unui sistem de

mrimi i uniti adecvat, care s permit evaluarea rezultatelor provocate de
aciunea radiaiilor nucleare asupra organismului.
Problema stabilirii unui sistem de mrimi i unitti a prezentat
dificulti datorit apariiei tardive a efectelor biologice i a regenerrii lente i
inegale a celulelor iradiate.
Estimarea efectelor biologice se bazeaz azi pe utilizarea a dou
sisteme de mrimi i uniti : sistemul roentgenologic i sistemul radiobiologic.
Sistemul roentgenologic este utilizat la evaluarea efectelor biologice
ale radiaiilor electromagnetice penetrante X i cu energii sub 3 MeV. Acest sistem
se bazeaz pe ionizarea produs de radiaii, efect care poate fi msurat i controlat.
In acest sistem se utilizeaz diverse mrimi i unitti :
- doza de expunere a radiaiilor x i (D), avnd ca unitate roentgenul (r).
- debitul dozei ( ), exprimat n roentgen/ora (r/h)

- doza integral (i), avnd ca unitate de msur roentgen grame (r.g.)

Doza () de expunere a radiaiilor X i este mrimea fundamnental
a sistemului definind sarcina pe care o poart ionii produi intr-o anumit mas
de aer de emisia corpuscular asociat radiaiilor X i .
 Emisia corpuscular asociat este dat de electronii produi prin efect
fotoelectric, efect Compton i formare de perechi.
Unitatea de msur a dozei de expunere a radiaiilor X i este
roentgenul r - reprezentnd doza de radiaii care produce n 1,293 10 6 kg de aer
uscat, la temperatura de 0oC i presiunea de 760 mm Hg, ioni purtnd sarcina de
1/3 109 coulombi pentru fiecare semn.
In condiiile amintite, 1 r va produce ntr-un cm3 de aer un numr de
2,082 109 perechi ioni. Energia medie necesar formrii unei perechi de ioni este
de 32,5 eV.
Roentgenul r se poate transforma n alt unitate de msur a dozei
coulombi / kg :
1 r = 2,57976 10-4 C/kg
Debitul dozei () reprezint raportul dintre doza de radiaii i durata
iradierii :
=
t

Aceasta se exprim n r/or sau r/zi. O alt unitate de msur este

amperul pe kilogram (A/kg). Cele dou uniti se pot corela :
1 r/s = 2,58 x 10-4 A/kg
Debitul dozei n cazul unui radionuclid, este debitul dozei de expunere
a radiaiilor produs n aer la o distan de 1 m, de ctre radiaiile emise dintr-o
surs punctiform cu activitatea de 1 mCi care conine acest nuclid i se exprim n
:
mr/h mCi la 1 m
Doza integral (I) reprezint produsul dintre doza de radiaii i
masa esutului exprimat n roentgen pe gram (r/g).
 Sistemul roentgenologic s-a dovedit nesatisfctor pentru problemele
de biologie din dou considerente : (a) mrimile i unitile sale se refer doar la
radiaiile X i de anumite energii, ignornd radiaiile corpusculare; considera
drept mediu de ionizare aerul care nu poate fi echivalent cu un esut organic cu o
structur molecular complex. S-a ncercat, n scopul evitrii acestor deficiene,
adaptarea sistemului la msurarea efectelor biologice prin introducerea unei noi
uniti numite REP (roentgen equivalent physical) echivalentul fizic al
roentgenului.
Rep reprezint doza de radiaii de orice natur care disipeaz unui
corp oarecare o cantitate de energie de 83,8 ergi/g, adic energia pe care o cedeaz
unui g de aer o doza de 1 roentgen.
Un important avantaj al unitii rep rezid n faptul c permite
comparaia efectelor diferitelor radiaii, indiferent de natura lor.
Sistemul radiobiologic - a fost creat n scopul msurrii efectelor
biologice ale tuturor radiaiilor indiferent de natura lor corpuscular sau
electromagnetic.
Sistemul acesta renun la principiul ionizrii, bazndu-se pe
msurarea energiei absorbite n esut. In practica utilizrii acestui sistem se cunosc
mrimi i uniti specifice :
- doza de radiaii absorbit (D), avnd ca unitate de msur rad-ul (100
ergi/g);
 - doza biologic (B) cu unitatea sa rem-ul;
- debitul dozei biologice (b), exprimat n rem/h;
- Doza biologic integral (BI) avnd ca unitate rem.g.
Remarcm n acest sistem introducerea unor noi mrimi fizice i
considerarea unei efectiviti relative pentru diferite radiaii corpusculare i
electromagnetice.
Doza de radiatii (D) evalueaz raportul dintre cantitatea de energie
(W) absorbit de unitatea de mas (m) a materialului iradiat.
D=W
m
Unitatea de msur a dozei absorbite se numete rad i reprezint doza
de 100 ergi absorbit de 1 g substant iradiat sau 10 -2 jouli absorbii de 1 kg
substan.
1 rad = 100 ergi/g = 1 x 10-2 J/kg
Doza biologica (B) reprezint mrimea biologic fundamental a
sistemului, definit prin produsul dintre doza de radiaii absorbit de un esut i
efectivitatea biologic a radiaiei respective.
B=xD
Efectivitatea biologic relativ () este considerat ca raportul dintre
doza absorbit a radiaiei de referint i doza absorbit a radiaiei considerate care
produce acelai efect ntr-un tesut normal.
Drept unitate de msur a dozei biologice se folosete REM (roentgen
echivalent man) care este echivalent uman al roentgenului, putndu-se exprima i
n jouli kilogram.
1 rem = 1 10-4 J/kg
Unitatea rem reprezint doza biologic cedat unui tesut iradiat cu o
radiaie nuclear care are acelai efect biologic ca un rad de radiaie standard.
 In rem, rad i erg/g exist anumii coeficieni de echivalen, calculai
pentru diferite tipuri de radiaii i expui n tabelul 3.
Tabelul nr. 3
Tipul radiaiei 1 rem reprezint
Rad Erg/g
Radiaii x i 1 1.00 100
Electroni 1 1.00 100
Neutroni termici 5 0.20 20
Protoni 10 0.10 10
Radiaii 20 0.05 5

Debitul dozei biologice (b) reprezint raportul dintre doza biologic

i durata de iradiere.
b=B
t

Drept uniti de msur se utilizeaz rem/s, rem/h, rem/d sau in wai

pe kilogram (W/kg).
Doza biologica integrala (BI) este produsul dintre doza biologic i
masa substanei iradiate.
BI = B x m
Aceasta exprimndu-se in rem-g, rem-kg sau in jouli (J).
Elementele de dozimetrie expuse arat posibilitaile de stabilire a
dozelor de lucru n laboratoarele de izotopi sau de radiologie. Dozele utilizate
depind de energia radiaiilor folosite, de ecranarea prezent, de timpul de lucru
folosit precum i de unele caracteristici specifice organismului cum ar fi
susceptibilitatea variat a organelor, vrsta individului s.a.
Radiosensibilitatea organelor difer mult de la esut la esut. Astfel
aciunea radiaiilor ionizante este mai intens la nivelul gonadelor, maduvei
oasoase, glandelor endocrine comparativ cu sistemul nervos, osos sau molecular.
 De remarcat c valoarea energiei radioactive absorbite, la care se
observ un efect biologic sau mult mai redus comparativ (spre exemplu) cu
energia caloric sau luminoas. Astfel la o energie de 3 4 10 4 ergi/g radiaiile
calorice (echivalente din punct de vedere energetic) determin o ridicare a
temperaturii esutului cu 0,02oC.
Pentru estimarea comparativ a efectelor biologice ale radiaiilor s-au
efectuat statistici asupra dozelor letale DL (1/2), care n 30 zile determin
reducerea indivizilor la 50 %. Notarea acestora s-a fcut cu simbolul DL (1/2) 30,
energia acestora exprimndu-se n r (msurat la surs, deoarece msurarea
energiei absorbite de esuturi n rad sau rem este mai dificil). Astfel de date sunt
prezentate n tabelul 4. Se observ c la organismele inferioare (ndeosebi la
microorganisme) DL (1/2)30 sunt mult mai crescute comparativ cu mamiferele,
ceea ce arat rezistena sczut a acestora din urm.
Tabelul nr.4
Specificare DL (1/2)30
(r)
Bacterii 6000 150000
Protozoare 100000 350000
Ciuperci 30000 100000
Artropode 1000 3000
Batracieni 1000 3000
Pesti (Carasus 650 700
sp)
Pasri (Gallus) 900 1000
Memifere- 200 280
cobai
Soarece 450 650
Hamster 600 750
Iepure 750 825
Capra 300 500
Porc 350 400
 Caine 300 430
Solipede 650 750
Maimuta 400 600
Om 400 500

Doza maxim admisibil la om n scopul evitrii efectelor nocive este

de 0,005 rem/zi pentru zonele mai sensibile ale organismului i 0,01 rem/zi pentru
extremitai. Dozele acestea pot crete cu timpul la 0,01 rem/zi, respectiv 0,02
rem/zi (peste 45 ani). Oricum n laboratoarele de izotopi i de radiologie doza
maxim admis, s nu depaeasc 0,3 remi, iar cea letal la 600 remi.
Controlul dozimetric al personalului de lucru se face cu ajutorul
stilourilor dozimetrice sau a filmelor dozimetrice. Stilourile dozimetrice se
bazeaz pe principiul electroscoapelor simple , descrcarea acestora se face
proporional cu doza de iradiere (doza maxim admis, exprimat n , este de
0,05). Filmele dozimetrice , dispuse n casete mici speciale, conin emulsii de
sruri de argint sensibile la radiaiile X i . Ionizarea emulsiei determin
opacifierea acesteia la prelucrarea fotografic. Gradul de opacifiere , exprimnd
gradul de iradiere a individului, se estimeaz comparativ cu efectul unei surse-
etalon deducndu-se astfel mrimea dozei care a impresionat emulsia fotografic.
 Particularitile aciunii biologice
Interacia radiaiilor nucleare cu materia vie prezint particulariti
legate de viteza i energia radiaiilor ca i de structura complex a formaiunilor
biologice.
Radiaia - format din helioni He2+ - interacioneaz preferenial cu
electronii din mediul cu care vin n contact, determinnd numeroase procese de
ionizare. Avnd energia mic, radiaia nu interacioneaz n mod normal cu
nucleul, deoarece energia se pierde la nivelul inveliurilor de electroni.
Aceast radiaie ptrunde puin n esuturi. Astfel particulele emise de
226
Ra cu energia de 4,8 MeV strbat n aer 4,0 cm i n esutul viu 52 , cele emise
de 238U au energia de 4,15 MeV strbat n aer 3,5 cm i n esut viu 45,5 .
Cu ct energia particulelor este mai redus, cu att puterea de
ionizare este mai mare. Astfel pe msur ce particula ptrunde n substan, prin
atenuare energia acesteia scade, iar densitatea de ionizare crete. Particulele au un
drum rectiliniu, ionii care se formeaz ocup o grosime de cca 0,1 n jurul urmei
lsate de particul. In aceast zon se vor produce cele mai profunde modificri ale
substanei.
Parcursul particulelor n diversele substane (R), este dependent de
densitatea materialului, greutatea atomic (a) i parcursul particulelor n aer
(Ra).
Se observ c parcursul particulelor n materiale cu densiti variabile
va fi cu att mai mic, cu ct densitatea substanei este mai mare.
 Radiaia - utilizat n domeniul biologiei i medicinei este format
din electroni de energie variabil n funcie de nuclidul utilizat. Printre izotopii
curent folosii n biologie se numr 14C, 32P, 35S, 59Fe.
Valoarea energiei radiaiei condiioneaz puterea de ptrundere n
esuturi ntr-o radiaie direct proporional. Astfel radiaia emis de 14C are energia
0,15 MeV i un parcurs n esuturi de 0,24 mm, iar cea emis de 59Fe are energia de
0,46 MeV i parcursul de 1,5 mm. i n cazul radiaiei -\, energia scade la
trecerea prin substan mrindu-se treptat densitatea de ionizare.
Radiaiile se folosesc mai frecvent n biologie, datorit existentei
unor izotopi care emit electroni 14C, 32P, 35S s.a. Exist ns izotopi care pe lang
electroni emit fotoni sau cuante spre exemplu 24
Na, 42
K. Pentru dou dintre
cazurile discutate se dau schemele de dezintegrare.
Drumul radiaiilor este deviat la strbaterea substanelor datorit
straturilor electronice ale atomilor ntlnii, astfel c nu mai pastreaz caracterul
rectiliniu ca i n cazul radiaiilor .
Radiaiile determin efecte de excitare atomic n cursul crora se
cheltuiete o mare parte din energia iniial. Ca urmare a acestui proces pot apare
fotoni.
Alt fenomen caracteristic radiaiilor este radiaia de frnare:
electronii rezultai din dezintegrarea intrnd n cmpul coulombian al nucleelor
unor atomi grei sunt ncetinii i deviai. Diferena de energie rezultat din aceast
frnare este emis sub form de radiaie X. Acest efect caracteristic radiaiei de
frnare este utilizat n tuburile Rontgen. Radiaia de frnare este important dac
valorile numrului Z al absorbantului sunt crescute. Mrimea acestei radiaii
prezint valori apreciabile pentru Pb i Cu.
 Radiaiile de natur electromagnetic intr n interaciune cu
substana la nivelul electronilor dispui pe orbite sau la nivelul nucleelor. Interacia
la nivelul electronilor duce la atenuarea radiaiilor datorit efectului fotoelectric,
efectului Compton sau al procesului formrii de perechi de electroni . In cazul unor
energii mai mari, peste 8 MeV, radiaiile (fotonii) pot reaciona chiar cu nucleul
atomic determinnd reacii nucleare de fotodezintegrare.
Datorit vitezei mari i a puterii de ptrundere, radiaiile sunt puin
utilizate n biologie fiind extrem de periculoase. In interacia fotonilor cu electroni
i cu nuclee se produc e- i e+, iar acetia la rndul lor determin n substane
fenomene de excitare, ionizare i rupere de legaturi chimice. Efectele acestea sunt
similare radiaiilor i cu precizarea c producerea lor are loc indirect.
Radiaiile se absorb continuu, intensitatea lor scade pe msur ce
strbat substana. In cazul unor radiaii de energie redus vor apare efecte
fotoelectrice, iar n cazul unor radiaii de energie mare apar efectele de ionizare.