Să fie cu noroc şi bucurie!

CD

UNIVERSITATEA BIOTERRA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE MANAGEMENT AGROTURISTIC

SINTEZE
0B

1B PENTRU EXAMENUL DE DIPLOMĂ

(Evaluarea cunoştinţelor
fundamentale şi de specialitate)

1
 Bucureşti
2018
CUPRINS

Pagina
numărul
PARTEA I - Cunoştinte fundamentale şi de specialitate 4
Capitolul 1 Economie generală 4
Capitolul 2 Economie şi dezvoltare rurală 18
Capitolul 3 Tehnici şi management hotelier 39
Capitolul 4 Prestari servicii în alimentaţia publică şi agroturism 54
Capitolul 5 Principii si metode de conservare a produselor alimentare 71
Capitolul 6 Tehnica si arta culinara 86
Capitolul 7 Arhitectura peisagera 104
Capitolul 8 Turism, agroturism, norme si legislatie 125
Capitolul 9 Management 145
Capitolul 10 Marketing 161
Capitolul 11 Analiza si gestiunea exploatatiilor agroturistice 165

PARTEA A II-a - Intrebări şi studii de caz 182

Biochimie 185
Ecologie si protectia mediului 186
Economie generala 189
Utilaje tehnologice folosite pentru producerea energiei neconventionale 192
Tehnologia culturii plantelor 193
Tehnologia cresterii animalelor 196
Prestări servicii în alimentaţie publică şi agroturism 201
Informatică aplicată 205
Geografia resurselor agroturistice 206
Tehnici si management hotelier 208
Tehnologia procesării produselor vegetale 210
Tehnologia prelucrării produselor animale 212
Principii şi metode de conservare a produselor alimentare 215
Construcţii agroturistice şi pentru alimentaţia publica 218
Contabilitate 220
Tehnică şi artă culinară 223
Bazele alimentaţiei raţionale 226
Producerea, circulatia si legislatia semintelor si a materialului saditor 230
Managementul mediului 232
Arhitectura peisagera 234
Management 235
Analiza şi gestiunea exploatatiilor agroturistice 243
Asigurări si reasigurări in unitati de alimentatie publica si turism 245
Oenologie şi legislatia viei şi vinului 247
Turism si agroturism, norme si legislatie 250
Marketing 252
Bibliografie 255

2
 PARTEA I
CUNOSTINTE FUNDAMENTALE SI DE SPECIALITATE
CAPITOLUL I
ECONOMIE GENERALA
Economia, termen sinonim cu activitatea economica, se defineste ca proces complex
ce reflecta faptele, actele, comportamentele si deciziile oamenilor privitoare la atragerea si
utilizarea resurselor in vederea producerii, distributiei si consumului de bunuri pentru
satisfacerea nevoilor.
Principiul de baza al activitatii economice consta în garantarea existentei sociale, în
satisfacerea nevoilor umane nelimitate prin atragerea, combinarea, substituirea si utilizarea
efectiva a resurselor relativ rare.
Activitatea economica reprezinta procesul complex ce reflecta ansamblul
comportamentelor oamenilor, a reactiilor si a deciziilor lor variate, referitoare la atragerea si la
utilizarea resurselor economice în vederea producerii, circulatiei si consumului de bunuri, în
functie de nevoile si interesele economice.

3
 Costul de oportunitate presupune sacrificarea unor alternative pentru producerea sau
consumarea unui anume bun. Pentru consumator, important este ca optiunea sa fie rationala, sa
se faca pe baza unei ierarhizari a nevoilor în functie de importanta lor. Raritatea resurselor
impune luarea unor decizii care implica întotdeauna alegerea unei alternative în detrimentul
celeilalte.
Costul consumatorului este format dintr-un cost de consum, concretizat în resursele
banesti pentru cumpararea bunurilor alese si dintr-un cost al renuntarii, al alternativei pierdute,
numit si cost de oportunitate al consumatorului.
Costul producatorului e format dintr-un cost de productie, concretizat în resursele
economice antrenate în producerea anumitor bunuri si dintr-un cost al renuntarii. Acest cost de
oportunitate al producatorului este cantitatea la care se renunta din producerea unui bun X, spre a
produce o cantitate determinata din bunul Y. Este un cost economic real al alegerii, în conditiile
resurselor limitate, cu întrebuintari alternative.
Elementele care definesc circuitul economic sunt:
1. Activitatile economice constituie cauza tranzactiilor, deci se refera la totalitatea operatii-
lor care urmaresc satisfacerea trebuintelor cu bunuri economice.
2. Subiectii tranzactiei, adica agentii economici grupati dupa criteriul institutional in:
întreprinderi sau firmele nefinanciare, gospodarii sau menajele, institutiile financiare si
de credit, societatile de asigurari, administratiile publice si private si strainatatea.
3. Tranzactiile, care pot fi diferentiate dupa modalitatile de realizare:unilaterale - în care nu
se primeste nimic în schimb, putând fi transferuri curente: impozite, contributii pentru
asigurari sociale, subventii: bilaterale - când oricarei transmitere a unui bun, serviciu, îi
corespunde o contrapartida.
4. Obiectul tranzactiilor economice îl reprezinta bunurile produse, serviciile factorilor de
productie (respectiv munca, natura, capitalul) si moneda.
Termenul de agent economic este folosit în literatura economica sinonim cu termenul de
subiect economic având sensul de participant la viata economica.
Conceptul de nevoie sau trebuinţă desemneaza sentimentul de privatiune acompaniat de
dorinta de a face sa dispara. In plan economic, privatiunea (nevoie inca nesatisfacuta) conduce la
a dori un bun material sau serviciu. Nevoile umane sunt dorintele, preferintele, asteptarile
oamenilor de a avea, de a fi, de a sti si a crede, respectiv de a-si insusi bunuri. Ele apar, mai intai,
sub forma a ceea ce oamenii resimt direct sau indirect ca fiindu-le necesar pentru existenta,
formarea si dezvoltarea personalitatii lor.
Nevoile umane se caracterizeaza prin anumite trasaturi:
1) sunt nelimitate ca numar;
2) sunt limitate in capacitate, in sensul ca intensitatea unei nevoi este descrescanda pe
masura ce este satisfacuta;
3) nevoile sunt concurente si substituibile;
4) nevoile sunt complementare;
5) nevoia se stinge momentan prin satisfacere.
Resursele economice constau in totalitatea elementelor, premiselor directe si indirecte
care sunt utilizabile, adica pot fi atrase si sunt efectiv utilizate la producerea bunurilor necesare
omului.
Resursele naturale, impreuna cu cele demografice formeaza resursele primare. Resursele
derivate sunt un rezultat al folosirii elementelor primare si potenteaza eficienta cu care sunt
folosite toate resursele economice.
In ultimii 30 de ani populatia a scazut considerabil. Reducerea populatiei nu a avut
aceeasi intensitate. In jumatatea de vest a tarii, tendinta de scadere numerica a populatiei a fost
aproape generalizata, aici inregistrandu-se si cele mai accentuate reduceri din tara. Cauzele
scaderilor demografice au fost diferite: migrarea spre orasele din zona, emigrarea, un

4
comportament demografic caracterizat printr-o natalitate foarte scazuta. Paradoxal, exista multe
zone in care s-au inregistrat cresteri demografice. Acestea sunt concentrate cu precadere in
zonele montane. Cauza care a contribuit la imprimarea tendintei de crestere a fost incetarea
migratiei spre orase si chiar cresterea migratiei spre rural. In general, este vorba de o intoarcere a
populatiei urbane migrata initial din rural, care nu se datoreaza cresterii calitatii vietii in rural, ci
este consecinta dificultatilor pe care le au persoanele disponibilizate prin restructurarea
economiei urbane.
Densitatea populatiei in mediul rural este, in general, scazuta, nivelul mediu fiind in
1997 de 47,7 locuitori/km2, de peste 10 ori mai redusa decat densitatea medie din urban (484,8
locuitori/km2).
Structura pe sexe a populatiei rurale este relativ echilibrata, numarul femeilor fiind
aproape egal cu cel al barbatilor: 49,6% sunt barbati si 50,4% sunt femei. In 11 judete situate in
regiunile in care procesele de migrare au fost cele mai intense in ultimii 10-20 de ani (Bacau,
Iasi, Vaslui, Braila, Constanta, Galati, Alba, Bistrita-Nasaud, Covasna), numarul barbatilor este
superior numarului femeilor. Dezechilibrul pe sexe, tocmai la varstele tinere, cand se formeaza
familiile, pot antrena dereglari ale vietii sociale a comunitatilor si pot genera probleme legate de
reproducerea populatiei, contribuind indirect la continuarea declinului demografic.
Procesul de imbatranire a populaţiei a aparut pe masura scaderii numarul de persoane
mature, ca urmare a migrarilor masive din ultimele 3 decenii, si s-a acentuat in ultimii 8-9 ani
prin restrangerea numarului de nasteri. Nivelul scazut al veniturilor din agricultura si lipsa altor
activitati neagricole nu au stimulat tinerii sa ramana in rural, batranii fiind nevoiti sa lucreze
singuri terenurile. De aceea, o mare parte din locuitori prelungesc viata activa pana la varste
inaintate - dupa varsta de 65 de ani, jumatate din locuitori raman inca in activitate.
Numarul şomerilor in Romania era estimat la 740.000 persoane, la sfârşitul trimestrului I
din 2012, conform datelor obtinute de Comisia Nationala pentru Statistică, din care 454.000
barbaţi (61,35 %) şi 286.000 femei (38,65 %). Mărimea şi dimensiunea populaţiei adulte aptă de
muncă depinde de: evoluţia demografică pe sexe, de durata obligatorie de şcolarizare, de
reglementările privind vârsta de pensionare şi de speranţa medie de viaţă. Dimensiunea, structura
şi dinamica populţiei unei ţări depind de procesele demografice (natalitate, mortalitate) şi de
soldul migraţiei internaţionale calculat ca diferenţă între numărul de emigranţi şi cel de imigranţi
din ţara respectivă.
Salariul reprezinta suma de bani pe care o primeşte orice persoană angajată pentru
executarea unei activităţi, potrivit contractului de muncă încheiat. El face parte din gama
instrumentelor de masura a capacitatii de munca si este considerat instrument de plata pentru
serviciul prestat.
Conform Codului Muncii salariul este format din 2 componente:
1. Salariul de bază = salariul ce se stabileşte unui angajat în raport cu postul pe care este
încadrat, precum şi cu alte caracteristici profesionale ale acestuia: nivelul calificării şi
după caz vechimea în muncă. Se mai numeşte şi salariu tarifar întrucât pe baza acestuia
se stabileşte tariful de plată pe unitatea de măsură a sarcinii de muncă (de exemplu: pe
unitatea de timp).
2. Adaosul la salariu = suma ce se acordă peste salariul de bază în funcţie de rezultatele
individuale sau colective (inclusiv ale firmei) obţinute. Adaosurile sunt constituite din:
a) indemnizaţii = sume de bani acordate pentru: funcţii de conducere, membrii
organismelor colective de conducere, echivalentul salariului de bază a funcţiilor de
demnitate publică.
b) sporuri la salariu = o sumă fixă sau proporţională cu salariul de bază, care se acordă
în funcţie de condiţiile de muncă şi după caz vechime în muncă.
c) alte adaosuri:

5
  premiul/primă = o sumă de bani acordată ca stimulent individual sau colectiv,
ocazionat de realizări deosebite; premiile pot fi: în cursul anului, premii anuale,
premii speciale;
 al 13-lea salariu = sumă de bani de natura premiului anual ce se acordă
salariaţilor unei organizaţii de către organismul autorizat competent: patronat –
domeniu privat, guvern – domeniu public,
 participare la profit a angajaţilor = se acordă o parte (cotă procentuală) din
profitul net, anual, în urma obţinerii acestuia. Se practică în societăţile comerciale,
dar şi în regiile autonome. Cotele se stabilesc prin contractele.
Limita inferioara a salariului este stabilita in conformitate cu cerintele angajatilor si
reprezinta cuantumul minim suportabil pe care acestia il pot primi pentru munca prestata.
Limita maxima a salariului este totalitatea venitului realizat de agentul economic de la
care acesta isi permite realizarea tarifelor salariale.
Formele de salarizare sunt modalitati prin care se exprima marimea si dinamica
salariului. Ele realizeaza legatura intre elementele ce revin salariatilor si activitatea depusa de
acestia.
1) Salarizarea in regie asigura retributia salariatilor in conformitate cu timpul real
lucrat dar fara a se preciza in mod expres cantitatea sau volumul muncii desfasurate.
2) Salarizarea in acord consta in remunerarea angajatilor in conformitate cu valoarea
productiei sau serviciilor desfasurate.
3) Salarizarea în acord direct se face pe bază de tarife constante pe unitatea de produs
sau pe lucrare realizată.
4) Salarizarea în acord indirect se aplică acelor persoane care servesc nemijlocit mai
mulţi lucrători ce sunt plătiţi în acord direct.
5) Salarizarea în acord progresiv poate fi practicată în mod excepţional, fiind
caracterizată printr-o creştere mai mare a salariului faţă de producţia obţinută de angajat.
6) Salarizarea globală este utilizată în acele situaţii în care munca nu poate fi
realizată decât în echipă.
7) Salarizarea prin cote procentuale este utilizată cu succes în activităţile
comerciale sau pentru personalul nepermanent al unei unităţi, angajat cu contract de
prestări servicii.
8) Salarizarea mixta consta dintr-o reunire a formelor de salarizare anterioare iar
aceasta se stabileste in functie de indeplinirea conditiilor tehnice, tehnologice si a formelor de
organizare a productiei.
Politica salarială este ansamblul de decizii şi acţiuni pe care şi le propune orice
organizaţie în domeniul salarizării în vederea atingerii obiectivelor sale, precum şi mijloacele de
realizare a acestora. Politica salarială este o activitate complexă care impune luarea în
considerare a tuturor laturilor de esenţă a salariului, a sarcinilor şi funcţiilor de bază ale acestuia,
a corelaţiilor acestuia cu cele mai diferite variabile economice şi sociale, precum şi a
implicaţiilor acestora asupra tuturor intereselor, de cele mai multe ori divergente: angajatori şi
angajaţi. Salarizarea este nu numai o consecinţă, ci şi o premisă a unei activităţi economico-
sociale eficiente. O politică eficientă în domeniul salarizării trebuie să se înscrie în politica de
ansamblu a întreprinderii, trebuie să răspundă cerinţelor (obiectivelor) generale a creşterii
eficienţei activităţii desfăşurate, trebuie să asigure accentuarea cointeresării salariaţilor nu numai
pentru realizarea de performanţe individuale, ci în deosebi pentru un aport sporit la performanţa
globală a întreprinderii pe termen mediu şi lung
Principiile generale de fundamentare a politicilor salariale sunt următoarele:
1. Formarea salariului este supusă mecanismelor pieţei.
2. Principiul negocierii salariilor.
3. Principiul existenţei sau fixării salariilor minime.

6
 4. La muncă egală, salariu egal.
5. Principiul salarizării după cantitatea muncii.
6. Principiul salarizării în funcţie de nivelul de calificare profesională.
7. Principiul salarizării după calitatea muncii.
8. Principiul salarizării în funcţie de condiţiile de muncă.
9. Principiul liberalizării salariilor.
10. Principiul confidenţialitatii salariului.
Inflaţia este un proces negativ deosebit de complex prin care se manifestă dezechilibrul
profund al mecanismului economico-financiar, monetar şi de credit, când are loc
supraaglomerarea continuă a arterelor circulaţiei cu o cantitate de bani de hârtie excesiv de mare
faţă de necesităţile circulaţiei mărfurilor şi plata serviciilor, ceea ce are ca efect o depreciere
sensibilă a banilor, manifestată prin scăderea puterii lor de cumpărare şi creşterea spontană,
considerabilă, neîntreruptă şi generală a preţurilor şi tarifelor, fapt ce afectează nivelul de trai al
cetăţenilor cu venituri fixe.
Creşterea inflaţionistă a preţurilor este un proces de durată, permanent. În timpul inflaţiei
are loc o creştere generală dar neuniformă şi inegală a preţurilor. De asemenea, creşterea
preţurilor unor mărfuri antrenează şi creşterea în lanţ a preţurilor la alte mărfuri şi servicii.
Creşterea conjuncturală a preţurilor, în ajunul sărbătorilor, de exemplu, nu este o creştere
inflaţionistă. Nu orice creştere a preţurilor este inflaţie. În cazul în care o cauză izolată şi fortuită
provoacă creşterea pe una sau două luni a preţurilor, nu este vorba de inflaţie, ci de o simplă
tensiune a preţurilor.
De-a lungul timpului a evoluat şi conceptul de stabilitate economică şi monetară. În
secolul al XIX-lea stabilitatea monetară era înţeleasă ca o rămânere nemodificată a preţurilor. La
mijlocul secolului actual stabilitatea monetară accepta o modificare a preţurilor cu 1,5 % - 2%,
iar ulterior de 2,7%. În prezent unii economişti vorbesc de inflaţie când preţurile cresc cu mai
mult de 3,5% pe an. Fondul Monetar Internaţional defineşte creşterea anuală a preţurilor de 3,5%
- 4,5% ca fiind o inflaţie medie.
Pentru a înţelege conceptul de inflaţie este necesar să se cunoască elementele definitorii
ale inflaţiei. Acestea sunt următoarele:
 deprecierea banilor, adică scăderea sensibilă a puterii de cumpărare a banilor aflaţi în
circulaţie,
 creşterea de durată şi rapidă a preţurilor şi tarifelor tuturor mărfurilor şi serviciilor,
 au loc modificări calitative şi structurale însfera circulaţiei băneşti, cât şi în cea a
mărfurilor şi serviciilor,
 inflaţia devine ea însăşi un dezechilibru monetar şi material,
 interferarea inflaţiei cu factori siciologici şi psihologici.
Inflaţia este posibilă numai în condiţiile folosirii în circulaţie a banilor de hârtie. In
condiţiile circulaţiei monedelor cu valoare intrinsecă şi a bancnotelor convertibile în aur nu era
posibilă inflaţia.
Din punctul de vedere al amploarei se cunosc următoarele tipuri de inflaţii:
 inflaţie latentă, duce la deprecierea lentă şi progresivă a banilor, fără zguduiri şi
convulsii economice;
 inflaţie deschisă în care preţurile şi tarifele evoluează anual între 5% şi 10%;
 inflaţie declarată, când creşterile de preţuri se exprimă în două cifre;
 inflaţie galopantă, în care preţurile şi tarifele cresc anual cu mai mult de 15%,
provocând mari dezechilibre economice şi sociale. Acest gen de inflaţie s-a instalat deja
în România şi în celelalte ţări din centrul şi estul Europei foste comuniste şi este scăpată
de sub control;
 hiperinflaţie forma cea mai periculoasă şi excesivă a inflaţiei în care preţurile cresc
considerabil la intervale scurte de timp, şi chiar de la o zi la alta. Hiperinflaţia se

7
 caracterizează prin: existenţa deficitului bugetar cronic, aglomerarea excesivă a arterelor
circulaţiei banilor, devalorizarea de mari proporţii a monedei naţionale faţă de valutele
străine; creşterea rapidă, în ritm înalt a preţurilor;
 stragflaţia, consecinţa unei inflaţii îndelungate şi constă în coexistenţa inflaţiei cu
stagnarea economică, cu lipsa de creştere economică notabilă;
 slumpflaţia, coexistenţa inflaţiei cu recesiune economică;
 deflaţie, operaţine prin care se retrag din arterele circulaţiei în perioada de inflaţie a unei
părţi din masa monetară. Deflaţia se poate realiza prin: măsuri fiscale (creşterea
impozitelor şi taxelor, micşorarea cheltuielilor guvernamentale) şi măsuri monetare
(majorarea dobânzilor, reducerea masei monetare în circulaţie, restrângerea acordării de
credite în scopuri neproductive care în cele in urmă, duce la reducerea corespunzătoare a
activităţii economice, la creşterea şomajului, la reducerea salarilor). Deflaţia se poate
prezenta sub următoarele forme: deflatie monetară, care constă în lichidarea fizică a
banilor retraşi din circulaţie sau schimbarea lor cu alţi bani, păstrându-şi însă valoarea;
deflatia fiscală, ce se manifestă în creşterea consumului, a investiţiilor, a impozitelor, în
echilibrul bugetului de stat sau relizarea unor excedente prin reducerea cheltuielilor
publice; deflatia de credit, ce se realizează prin reducerea creditelor bancare, ridicarea
nivelului dobânzii şi a taxei scontului
Inflaţia este determinată de un complex de cauze interne, din care se menţionează: cauze
economice, cauze monetare, cererea şi oferta de mărfuri şi servicii etc. În funcţie de aceste cauze,
economiştii disting: inflaţia monetară, inflaţia prin creşterea cererii de mărfuri şi servicii, inflaţia
prin costuri.
Cauzele inflatiei:
Unii economişti explică inflaţia prin emisiunea excesivă de semne băneşti, prin
a. creşterea considerabilă a masei monetare în circulaţie faţă de cantitatea de mărfuri şi
servicii de pe piaţă.
b. Inflaţia poate fi determinată şi de cauze monetare externe. Astfel, masa mare de dolari şi
alte valute, care circulă fără un control riguros, dintr-o ţară în alta, alături de moneda
naţională care este mereu devalorizată, măreşte peste necesar masa monetară în circulaţie,
conducând la operaţiuni speculative.
c. O cauză care generează şi menţine procesul inflaţionist o constituie programele
economice distonante şi nepopulare adoptate de guvernanţi, care sunt urmate de şocuri
în producţie, fapt ce determină intrarea în criză a unui a sau a altuia dintre sectoarele
economiei naţionale.
d. Creşterea sensibilă a creditului conduce la un dezechilibru între cererea de bunuri de
consum şi oferta reală de astfel de bunuri, cresc preţurile pe piaţă datoriă sporirii masei
monetare în circulaţie şi se reduce puterea de cumpărare a salariilor.
e. O altă cauză principală a inflaţiei este dezechilibrul profund şi de durată dintre cerere şi
ofertă, elasticitatea şi creşterea cererii şi rigiditatea sau chiar scăderea ofertei. Inflaţia a
cărei cauză princiaplă constă în insuficienţa producţiei (ofertei), în sensul că sporirea
salariilor nu este compensată prin creşterea producţiei este considerată de specialişti
inflaţie reală.
f. Liberalizarea sălbatică a preţurilor în condiţiile de profundă criză economică şi
penuria excesivă de produse pe piaţa internă a condus la creşterea aberantă a preţurilor,
la inflaţia galopantă care a erodat puternic puterea de cumpărare a leului, a condus la
deprecierea considerabilă a economiilor băneşti ale populaţiei – ceea ce a constituit una
dintre cele mai grave erori din perioada de tranziţie.
g. În anumite situaţii, inflaţia poate fi provocată în mod conştient prin politica monetară a
guvernului ţării, fiind considerată ca o terapie monetară folosită în mod conştient
pentru a reglementa o anumită situaţie economico-socială.

8
 h. Mai mulţi economişit consideră că la baza inflaţiei se află sporirea costurilor de
producţie (propagarea inflaţiei prin costuri). Autofinanţarea agenţilor economici, dorinţa
patronilor de a realiza un profit tot mai mare este o altă cale de manifestare a inflaţiei prin
costuri.
i. Creşterea inflaţiei prin costuri este determinată şi de evoluţia structurii consumului
populaţiei. Consumul populaţiei este orientat spre servicii în proporţie de 40-50%, fapt ce
conduce la creşterea preţurilor, deoarece în sfera serviciilor productivitatea muncii este
foarte lentă.
j. Inflaţia poate avea şi unele cauze de ordin psihologic, interne şi internaţionale, de
comportament al populaţiei şi agenţilor economici, care de teama creşterii preţurilor
achiziţionează o cantitate tot mai mare de mărfuri, intensifică cererea şi vânzătorii ridică
preţurile.
Complexul de măsuri antiinflaţioniste urmăreşte mai întâi ţinerea sub control a
procesului inflaţionist, menţinerea sau reducerea acestuia la o rată redusă, frânarea creşterii
masei monetare în circulaţie, stabilizarea şi controlul preţurilor, precum şi luarea de măsuri ferme
pentru evitarea stagnării, pentru relansare şi creştere economică, de reducere a şomajului.
Măsurie trebuie adoptate de către stat şi aplicate cu fermitate şi la timp. Mai întâi trebuie să se
urmărească frânarea inflaţiei care tinde să se transforme în hiperinflaţie. Lupta pentru
combaterea inflaţiei necesită luarea unui complex de măsuri economice, monetare, financiare şi
chiar administrative.
În domeniul economic este necesar să se întreprindă măsuri ferme pentru conducerea,
orientarea economiei naţionale în ansamblu, pentru lichidarea dezechilibrelor economico-sociale.
Deasemenea, agenţii economici trebuie să fie stimulaţi şi preocupaţi pentru efectuarea de
investiţii productive, care să conducă – alături de alta măsuri manageriale – la creşterea
productivităţii muncii, reducerea costurilor, sporirea şi diversificarea producţiei, la ridicarea
performanţelor tehnice şi calitative ale produselor care să satisfacă cererea. Concomitent, este
necesar să se suplimenteze importurile. Combaterea inflaţiei poate avea loc prin reducerea cererii
şi descurajarea consumului unor mărfuri deficitare, ca şi revitalizarea cererii pentru produsele
care se pot substitui produselor deficitare. Pentru reducerea costurilor de producţie unele
materiale pot fi recuperate, reciclate şi refolosite. Pentru satisfacerea cererii de produse este
necesar să se creeze un climat de muncă de disciplină, de ordine, iar salariile şi alte forme de
venituri ale populaţiei să se acorde în funcţie de rezultatele obţinute la locurile de muncă, de
evoluţia cuantumului produsului naţional brut. O altă cale economică de combatere a inflaţiei
este controlul preţurilor exercitat de stat care efect asupra profitului.
În domeniul monetar este necesar ca organismele financiar-bancare şi autoritatea statală
să readucă in depozitele băncii de emisiune a cantităţii de monedă excedentară existentă în
arterele circulaţiei. Bancile măresc rata dobânzii, reduc astfel creditele acordate, însă se reduc
investiţiile. Firmele mari sunt mai puţin afectate, deoarece ele se bazează în mare măsură pe
autofinanţare. Influenţa negativă se exercită asupra firmelor mici şi mijloci.O altă măsură
monetară poate fi atragerea economiilor băneşti ale populaţiei la instituţiile de credit şi
transformarea lor în capitaluri active, productive. În acest scop se stabilesc dobânzi
stimulatorii.În domeniul monetar se mai pot lua următoarele măsuri deflaţia, revalorizarea,
stabilizarea monetară.Revalorizarea banilor este operaţiunea legală de reîntoarecre a monedei
naţionale la paritatea pierdută şi întărirea cursului oficial în raport cu alte valute. Revalorizarea
constă în “scumpirea” valutei naţionale în raport cu alte valute. Stabilizarea monetară cuprinde
totalitatea măsurilor radicale, energice întreprinse de stat şi organismele sale financiare-bancare
pentru restabilirea puterii de cumpărare şi a stabilităţii cursului monedei naţionale.
În domeniul financiar se impun următoarele măsuri: micşorarea si eliminarea deficitelor
bugetului de stat şi ale bugetelor locale, obţinerea de excedente bugetare, reducerea şi lichidarea
datoriei publice, diminuarea cheltuielilor publice, reducerea cheltuielilor private din fonduri

9
împrumutate, încasarea de impozite, taxe, amenzi etc. asupra veniturilor şi bunurilor acumulate
pe căi ilicite; stabilirea şi încasarea unor impozite echitabile pe salarii, drepturi de autor, pe
veniturile agricultorilor, care să stimuleze munca tuturor categoriilor sociale ale populaţiei şi să
conducă la creşterea ofertei de bunuri şi servicii. În acelaşi timp, trebuie acţionat pe cât posibil
asupra reducerii cererii globale.
Pentru frânarea şi combaterea inflaţiei nu sunt excluse, în anumite împrejurări şi unele
măsuri administrative adoptate de către organele statale şi sindicale cum sunt: supravegherea şi
controlul strict al preţurilor şi tarifelor, blocarea (îngheţarea) preţurilor şi plafonarea creşterii
salariilor şi altor venituri pentru o anumită perioadă de timp etc. Aceste măsuri crează un răfaz
pentru a se acţiona asupra cauzelor inflaţiei.
În concluzie frânarea şi combaterea inflaţiei se pot realiza prin: sporirea, diversificarea şi
ridicarea calităţii produselor, creşterea productivităţii muncii, reducerea costurilor, asigurarea
stabilităţii preţurilor şi a circulaţiei monetare, refacerea echilibrului economic şi bugetar, măsuri
de punere de acord a ofertei cu cererea, controlul preţurilor, prevenirea speculei, stagnarea
redistribuirii veniturilor în detrimentul grupărilor sociale defavorizate.
Statul trebuie să fie principalul factor de luptă împotriva inflaţiei şi nu de favorizare a ei.
Este necesar un control sistematic, ferm şi exigent exercitat de organele statale în domeniul
economic, social, monetar, al creditului, financiar-bugetar, al preţurilor etc. De asemenea,
Guvernul trebuie să stabilească un program complex, ferm de luptă împotriva inflaţiei.
Modelul de analiza a comportamentului consumatorului porneste de la definirea
functiei-obiectiv: satisfacerea maxim posibila a nevoilor (altfel spus, maximizarea efectelor utile
prin minimizarea eforturilor). Aceasta se traduce prin maximizarea satisfactiei totale pe care
oamenii spera sa o obtina prin consumul diverselor bunuri sau servicii. In economie, satisfactia
scontata a se obtine prin consum este desemnata prin termenul generic de utilitate.
Nu este recomandabil sa se confunde definitia utilitatii in sens economic cu cea din viata
de zi cu zi. Utilitatea in sens economic este legata de relatia de non posesie. In viata de zi cu zi,
notiunea de utilitate se refera la folosul pe care ni-l aduc diferitele bunuri. Aceasta notiune are
un caracter prin excelenta subiectiv. Utilitatea unui bun difera de la un individ la altul si, chiar in
cazul unuia si aceluiasi individ, in raport cu conditiile spatio-temporale care ii influenteaza
comportamentul.
Analiza economica a comportamentului consumatorului face necesara nu numai
delimitarea sensului economic al notiunii de utilitate, ci si operarea unor alte delimitari
conceptuale. In acest sens, in teoria si practica economica se opereaza cu conceptele de utilitate
totala si, respectiv, de utilitate marginala. Utilitatea totala desemneaza toata cantitatea
consumata dintr-un anumit bun, in timp ce utilitatea marginala desemneaza cresterea utilitatii
totale produsa de consumul ultimei unitati consumate din acel bun. Utilitatea marginala este
descrescatoare, fiind urmata de suprasaturare. Ambele notiuni arata, in esenta, dependenta
specifica a gradului de satisfacere a nevoilor de cantitatea (doza) consumata dintr-un anumit bun.
In virtutea acestei reguli, rezulta ca alegerile consumatorilor sunt legate si de cantitatea
de masa monetara la care o persoana este dispusa sa renunte pentru a obtine doze suplimentare
dintr-un anumit bun. Consumatorul rational trebuie sa compare utilitatea suplimentara cu
costurile suplimentare.
Satisfacerea diferitelor nevoi de bunuri pune, de cele mai multe ori, in evidenta caracterul
cvasisaturabil si repetabil al nevoilor de consum. Cu toate acestea, exista unele elemente
cvasicomune pentru un anumit grup social legat de maniera in care sunt structurate predilectiile
pentru anumite bunuri sau servicii. Ele se afla, in general, sub semnul emblematic al unor traditii,
obiceiuri, cutume, care depind de specificitatea unui anumit areal geografic sau de factori de
natura psihosociala complexa care interfereaza cu gradul de cultura si civilizatie al unui grup
social. Alegerea de catre consumator a unei combinatii din multimea combinatiilor de bunuri
accesibile (admise) depinde de gusturile si obiceiurile sale.

10
 Este necesar sa urmarim cateva tipuri de preferinte si functiile de utilitate care le
corespund:
 Substituibilitate perfecta -doua bunuri sunt perfect substituibile in consum, in conditiile
in care, rata marginala de utilitate este constanta.
 Complementaritate perfecta - se refera la bunurile care sunt consumate impreuna, in
proportii fixe.
 Bunuri indezirabile - se refera la acele bunuri pe care consumatorul nu le doreste.
Satisfactia sau utilitatea consumului creste in cazul in care, cantitatea din bunul respectiv
scade.
 Bunuri neutre - sunt acele bunuri pentru care consumatorul nu manifesta nici-o
preocupare,iar utilitatea consumului sau nu se modifica in cazul in care, cantitatea din
bunul respectiv oscileaza.
 Preferinte normale - unde se pot identifica mai multe ipostaze care definesc preferintele
fundamentale in functie de utilitate.
Consumatorul prefera sa consume mai mult decat mai putin, respectiv, toate bunurile din
panelul sau de consum sunt bunuri dezirabile. Aceasta teorie aste cunoscuta sub numele
de monotonia preferintelor. In aceasta situatie trebuie luat in consideratie fenomenul saturatiei.
Consumatorul alege cel mai bun grup de produse pe care le poate achizitiona cu venitul de care
dispune. Aceasta este o alegere optimala, a consumatorului.
In combinarea factorilor de productie intreprinzatorul porneste de la urmatoarele
premise:
1. caracterul limitat al factorilor supusi combinarii, cu ajutorul carora trebuie sa
realizeze volumul proiectat al productiei;
2. caracteristicile factorilor de productie si concordanta lor cu specificul activitatii;
3. conjunctura pietelor factorilor de productie.
Combinarea este posibila ca urmare a proprietatilor factorilor de productie si a
manifestarii simultane a lor.
A. Divizibilitatea reflecta posibilitatea factorului de productie de a se imparti in unitati
simple, in subunitati omogene fara a fi afectata calitatea factorului de productie. De exemplu,
factorul munca se poate divide in unitati omogene de timp de munca, in numar de salariati de o
anumita calificare; factorul pamant se poate divide in unitati de suprafata. Pentru unii factori de
productie (o centrala electrica, de exemplu) este imposibila sau foarte dificila divizarea. Evident,
problema divizarii unui factor de productie nu se pune la infinit, ci in masura ceruta de
caracteristicile unui proces de productie de anumite dimensiuni, ale unor tehnici si tehnologii
folosite.
B. Adaptabilitatea reprezinta capacitatea de asociere a unei unitati dintr-un factor de
productie cu mai multe unitati din alt factor de productie. Pe o suprafata de teren, de exemplu,
este posibil sa lucreze un numar mai mare sau mai mic de lucratori agricoli; un muncitor poate
lucra la o masina sau la mai multe masini etc.
C. Complementaritatea reprezinta procesul prin care se stabilesc raporturile cantitative ale
factorilor de productie care participa la obtinerea mmi anumit bun economic. La o productie
data, o anumita cantitate dintr-un factor de productie se asociaza doar cu o anumita cantitate
determinata din ceilalti factori de productie. Complementaritatea se afla sub influenta
permanenta a progresului tehnic, care determina modificari profunde in calitatea factorilor de
productie, deci si in procesul combinarii lor.
D. Substituibilitatea este definita ca posibilitatea de a inlocui o cantitate data dintr-un factor
de productie printr-o cantitate determinata dintr-un alt factor, in conditiile mentinerii aceluiasi
nivel al productiei.

11
 Managerii unei firme sunt confruntati permanent cu alegerea unor variante optime de
combinare a factorilor de productie, care sa le asigure un anumit nivel al productiei si sa le
permita maximizarea profitului.
Productia poate fi definita ca proces de creare de bunuri, de creare a bogatiei, care in
schimb adauga bunastare societatii. Productia este o veriga importanta in procesul satisfacerii
nevoilor umane, nevoi care sunt relativ nelimitate in raport cu resursele existente. Activitatea de
productie poate fi privita, in ultima instanta, ca un ansamblu de operatii de utilizare si
transformare a factorilor de productie in vederea atingerii functiei obiectiva producatorului:
maximizarea profitului.
Profitul reprezintă un indicator de bază al aprecierii eficienţei economice, permitand
identificarea disponibilităţilor şi posibilităţilor de dezvoltare ale firmei. Profitul se determină ca
diferenţă dintre suma veniturilor şi suma cheltuielilor efectuate pentru desfăşurarea activităţii.
Profitul îndeplineşte mai multe funcţii, printre care:
 este indicator sintetic de apreciere a eficienţei activităţilor întreprinderii,
 este mijloc de control asupra gestiunii economice şi financiare,
 este sursă de autofinanţare şi de autodezvoltare a firmei,
 reprezintă pârghia de cointeresare a acţionarilor sau asociaţilor, proprietarilor individuali
şi salariaţilor,
 este sursă de plată a costurilor capitalurilor împrumutate.
Daca la nivelul consumatorului obiectivul final este maximizarea utilitatii, la nivelul
firmei, fie de prestari servicii, de comercializare sau de productie, scopul final este maximizarea
profitului.
În economia moderna de piata, asezata pe un oarecare echilibru între oferta de marfuri si
cererea e consum, întreprinderea se confrunta aproape în permanenta cu o restrictie a concurentei
imperfecte, care impune obtinerea de profit prin reducerea nivelului costurilor. Un producator
care îsi propune maximizarea profitului va actiona atât asupra volumului productiei cât si asupra
costurilor.
Pentru dezvoltarea unei economii progresul tehnic este, in acelasi timp, premisa si
rezultat. Hotaratoare in acest sens este capacitatea sa de a potenta posibilitatea satisfacerii
trebuintelor omului, tot mai mari si mai numeroase. Progresul tehnic se defineste ca totalitatea
realizarilor prin care o intreprindere sau o economie in ansamblul sau devine mai eficienta.
Cresterea eficientei pe baza progresului tehnic se poate realiza prin: suprimarea
transporturilor inutile, aprovizionarea mai rapida, circulatia mai buna a pieselor in productie,
pregatirea (calificarea) populatiei apte de munca, descoperirea si aplicarea unor noi idei
stiintifice, folosirea unor produse si tehnologii noi, utilizarea unor noi surse de energie,
perfectionarea echipamentului si a tehnologiilor.
Progresul tehnic determina cresterea eficientei economice prin cresterea volumului
productiei cu acelasi consum de factori si reducerea consumului de factori de productie pe
unitatea de produs.
Progresul tehnic are drept scop: diversificarea sortimentala a productiei,
ridicarea calitatii bunurilor, usurarea muncii omului si accentuarea caracterului ei creator si
reducerea duratei muncii.
Caracterul tot mai costisitor al cercetarii stiintifice, precum si riscurile pe care le implica,
au determinat concentrarea cercetarii si a inovatiilor in tarile si la firmele cele mai bogate si
implicarea statului in finantarea cercetarii stiintifice in toate tarile, in cele subdezvoltate fiind
singura sursa de finantare a acesteia.
Progresul tehnic provoaca mari transformari in societate, acesta afectand profund existenta
umana. Promovarea progresului tehnic presupune efortul de adaptare la o serie de schimbari care
decurg din natura sa, cum ar fi: inlocuirea unor echipamente si perfectionarea altora,

12
reorganizarea muncii si a productiei, reorientarea spre alte activitati a unei parti din populatia
ocupata si recalificarea ei, renuntarea la unele tehnologii, ridicarea pregatirii noilor generatii.
Aceste schimbari sunt dificile si chiar imposibil de realizat pentru anumite persoane,
grupuri sau firme, deoarece nu au mijloacele banesti necesare, nu au starea sanatatii, varsta si
psihologia adecvate, nu au interesul sa le faca, nu sesizeaza necesitatea si directiile respectivelor
schimbari. Progresul tehnic induce acestora o stare de teama si nesiguranta, determinand
rezistenta sau opozitie la progresul tehnic.
Istoria banilor ne arată că ei sunt folosiţi ca un mediu de schimb pentru comerţ,
deoarece au o valoare clară, recunoscută de toată lumea. De asemenea, ei reprezintă o
modalitate de stocare a valorii pentru viitor. Prin urmare, putem economisi bani pentru a
cumpăra în viitor un obiect scump. În cele din urmă, banii reprezintă şi o unitate de cont. Ei pot
fi număraţi cu uşurinţă şi ne permit să atribuim produselor o valoare clară.
Banul este astfel un “mijloc de schimb general” menit să simplifice schimburile de
bunuri şi servicii şi să reducă semnificativ costurile de tranzacţionare asociate acestora.
Nuanţarea definiţiei de bani trebuie făcută şi în corelaţie cu ceea ce considerăm în momentul de
faţă că reprezintă bani în economie.
In prezent, notiunea de bani cuprinde:
 efectivul aflat in mainile publicului (monezi si bancnote),
 depozite la vedere, depozite de economii, depozite la termen
 „cvasi-banii”: titlurile de stat, certificatele de depozit, alte instrumente monetare cu
lichiditate ridicată
Funcţiile pe care le îndeplinesc aceşti bani în economie pot fi împărţite în funcţii
specifice şi funcţii generale ale banilor:
1. Funcţii specifice ale banilor la nivel microeconomic:
 Unitate de măsură a valorii: exprimă mult mai uşor şi mai clar valoarea echivalentă a
fiecărui bun sau serviciu de pe piaţă, asigurând o mai bună comparabilitate a acesteia, o
informare mai bună a participanţilor la piaţă.
 Unitate de cont: este o funcţie care se suprapune peste funcţia banilor de unitate de
măsură a valorii similară şi cu alte funcţii cum ar fi standard de valoare sau
denominator de valoare.
 Mijloc de schimb: simplifică sistemul anevoios de troc prin care o marfă era schimbată
cu o altă marfă.
 Mijloc de plată: permite stingerea unei datorii acumulate ca urmare a achiziţionării
unor bunuri şi servicii.
 Un etalon pentru plăţile la termen: orice plată la termen poate fi exprimată printr-o
cantitate de bani pe care, în viitor, cel care cumpără bunurile este obligat să o plătească
vânzătorului. Dacă valoarea banilor se schimbă semnificativ de mult până la momentul
plăţii viitoare şi dacă suma este fixă cel care avea de încasat această sumă poate suferi
pierderi semnificative.
 Un mijloc de păstrare a valorii: rezultatele muncii noastre pot fi acumulate sub forma
banilor care pot fi economisiţi pentru achiziţiona bunuri şi servicii în viitor.
2. Funcţiile generale ale banilor la nivel macroeconomic:
 Active lichide în piaţă: banii sunt activele cele mai lichide din piaţă şi care au cel mai
mic risc asociat păstrării lor (doar riscul de inflaţie şi riscul de furt).
 Cadru pentru sistemul de preţuri al pieţei: cantitatea de bani din economie determină
şi modifică structura preţurilor pieţei.
 Factor cauzativ în economie: cantitatea de bani din economie poate influenţa direct
sau indirect echilibrul general al pieţei (nivelul preţurilor, nivelul dobânzilor, nivelul
cursului de schimb, balanţa de plăţi).

13
 La o prima vedere am putea spune ca sursele de finantare la nivel micro si
macroeconomic nu au nimic in comun, dar la o analiza mai atenta constatam ca ele se afla intr-o
stransa interdependenta.
La nivel microeconomic politica financiară poate fi definită ca ansamblul de metode şi
instrumente cu caracter financiar antrenate în procurarea, alocarea şi gestionarea resurselor
băneşti, în vederea realizării obiectivului suprem al întreprinderii - maximizarea valorii de piaţă.

A. La nivel de întreprindere identificăm 3 componente a politicii financiare:

 Politica de investiţii ne reflectă comportamentul întreprinderii în ceea ce priveşte
alocarea de resurse financiare cu scopul de a obţine profit. În cadrul politicii de investiţii
alternativele de decizie sunt specializarea şi diversificarea.
 Politica de finanţare ne reflectă comportamentul întreprinderii în ceea ce priveste
finanţarea activităţii sale.
 Politica de dividend priveşte decizia adunării generale a acţionarilor de a distrubui
dividende la sfirşitul perioadei de gestiune, sau de a le reinvesti în dezvoltarea
întreprinderii.
B. La nivel macroeconomic politica financiară este o parte componentă a politicii
generale a statului şi constituie o activitate de influienţare de către autorităţile publice a
proceselor economice şi sociale prin metode şi instrumente de natură financiară în vederea
realizării scopurilor macroeconomice (ocuparea forţei de muncă, menţinerea stabilităţii valutei
naţionale, asigurarea creşterii economice şi stabilitatea preţurilor) şi obţinerii echilibrului general
în economie.
Prin conţinutul său politica financiară este indisolubil legată de celelalte componente ale
politicii economice. Astfel, dacă politica economică a statului îsi popune, ca obiective
dezvoltarea, retehnologizarea şi modernizarea ramurilor economiei naţionale, relansarea
economică, creşterea economică, distribuirea mai echitabilă a veniturilor, politica financiară
trebuie să urmărească aceleaşi obiective şi să contribuie la stimularea investiţiilor şi a relaţiilor
internaţionale prin acordarea de ajutoare financiare nerambursabile pentru modernizarea
întreprinderilor de interes naţional, acordarea de credite pentru investiţii şi stimularea cercetările
ştiinţifice prin finanţarea lor de la buget.
Intreprinderile mici si mijlocii reprezinta un factor de echilibru la nivel micro si
macroeconomic si joaca un rol unic, activ si critic in procesul de inovare prin abilitatea lor de a
inventa in noul spatiu tehnologic si de a imbunatati retelele de informatie de inalta
tehnologie. Accesul limitat la sursele de finantare pare sa fie una dintre barierele importante in
calea dezvoltarii economice si a prosperitatii. Un motiv este si acela ca micile intreprinderi nu
sunt considerate o prioritate pentru sectorul bancar care le percepe ca avand un grad inalt de risc.
Sectorul intreprinderilor mici si mijlocii din Romania este un sector intr-o transformare
continua, incercand sa se adapteze cerintelor pietei si sa gaseasca solutii pentru supravietuire,
este un sector tanar, cu necesitati mari, dar si resurse pe masura. Forta de munca este cea mai
importanta resursa si care are un potential extraordinar de a realiza in domenii cheie, cum ar fi:
Tehnologia Informatiei si Comunicatiei, rezultate extraordinare.
Fiscalitatea covarsitoare are efecte negative si asupra posibilitatilor intreprinderilor mici
si mijlocii inovative de a crea resurse financiare pentru activitatile de cercetare-dezvoltare,
inovare. Numarul de intreprinderi mici si mijlocii inovative, numarul mediu de salariati s-au
diminuat cu mult fata de anii anteriori. Resursele umane constituie o problema majora pentru
intreprinderile mici si mijlocii inovative. S-a mostenit o forta de munca slab educata in spiritul
efortului pe rezultat, masurat (remunerat) ca atare si al responsabilitatii; dintre cei foarte bine
pregatiti aleg sa practice meseriile si sa se perfectioneze in straintate.

14
 Definirea impozitului nu variază prea mult de la un autor la altul. Astfel, “impozitul este
o prestaţie pencuniară, pretinsă pe cale de autoritate, cu titlu definitiv şi fără contraprestaţie, în
vederea acoperirii cheltuielilor publice”.
Elementele principale ale impozitului sunt:
1. Subiectul impozitului este persoana fizică sau jurdică obligată prin lege la plata acestuia.
2. Suportatorul sau destinatarul impozitului este persoana care suportă în mod efectiv
impozitul. În mod normal, subiectul impozitului ar trebui să fie şi suportatorul acestuia.
În realitate, sunt frecvente cazurile în care suportatorul impozitului este o altă persoană
decât subiectul.
3. Obiectul impunerii îl reprezintă materia supusă impunerii. Pentru impozite directe,
obiectul impunerii îl constituie venitul, averea, iar cazul impozitelor indirecte îl
constituie: produsul, serviciul prestat, bunul importat sau cel exportat, etc.
4. Sursa impozitului ne arată din ce anume se plăteşte impozitul: din venit sau din avere.
5. Unitatea de impunere reprezintă unitatea de măsură care exprimă dimensiunea obiectului
impozabil. Ca unitate de măsură putem întâlni: unitatea monetară în cazul impozitului pe
venit, metru pătrat la suprafaţa utilă la impozitul pe clădiri, hectarul la impozitul funciar,
kilogramul, litrul etc. la unele taxe de consumaţie.
6. Cota impozitului sau cota de impunere reprezintă impozitul aferent unei unităţi de
impunere. Cota impozitului este in prezent de 16%, mai puţin pentru bănci şi pentru
firmele ce organizeză jocuri de noroc.
7. Asieta reprezintă totalitatea măsurilor care se iau de către organele fiscale în legătură cu
fiecare subiect impozabil, pentru identificarea obiectului impozabil, stabilirea mărimii
materiei impozabile şi determinarea impozitului datorat statului.
8. Termenul de plată indică data până la care impozitul trebuie achitat statului sau
intervalul de timp în interiorul căruia subiectul impozitului trebuia să-şi achite obligaţia
faţă de buget.
Practica financiară a pus în evidenţă o diversitate de impozite ce se deosebesc între ele,
fapt ce a determinat ca în teoria generală a impozitelor să se realizeze clasificarea acestora
punându-le în evidenţă varietatea şi particularităţile, grupându-le pe categorii determinate de
anumite criterii astfel:
1. După trăsăturile de fond şi formă, şi în raport de modul perceperii, impozitele se
grupează în impozite directe şi impozite indirecte.
A. Impozitele directe au caracteristic faptul că se stabilesc nominal în sarcina unor persoane
fizice sau juridice, în funcţie de veniturile sale averea acestora, pe baza cotelor de impozit
prevăzute de lege. Faptul că, după calculul lor oficial, sunt înscrise şi nominalizate în registre de
evidenţă a contribuabililor, mai sunt denumite şi impozite cu debit. Impozitele directe pot fii
grupate în impozite reale şi impozite personale.
B. Impozitele reale se stabilesc în legătură cu anumite obiecte materiale (pământ, clădiri,
magazine etc.), făcându-se abstracţie de situaţia personală a subiectului impozitului. Impozitele
personale se axează asupra veniturilor sau averii, în strânsă legătură cu situaţia personală a
subiectului impozitului.
C. Impozitele indirecte se percep cu prilejul vânzării unor bunuri, executării unor lucrări,
prestări de servicii etc. În cazul impozitelor indirecte chiar prin lege se acordă calitatea de
subiect al impozitului altei persoane fizice sau juridice decât suportatorul acestora. După
forma pe care o îmbracă impozitele indirecte, pot fi grupate în: taxe de consumaţie,
venituri de la monopolurile fiscale, taxe vamale, taxe de timbru şi taxe de înregistrare.
2. După obiectul impunerii, impozitele pot fi clasificate în: impozite pe venit, impozite pe
avere şi impozite pe consum.
A. Impozitele pe venituri se percep din veniturile persoanelor fizice în varianta impozit pe
venit global sau în varianta mai multor impozite reglementate distinct pe grupe sau cedule

15
(sistem cedular) de venituri. Alături de acestea s-au dezvoltat în timp impozitele pe veniturile
societăţilor, ale persoanelor juridice.
B. Impozitele pe avere s-au diversificat ca impozite propriu-zise asupra averii (bunuri
mobile şi imobile) fiecărui contribuabil sau a circulaţiei averii acestuia. Impozitele pe faptele de
consum se regăsesc sub o varietate de forme, începând cu cele incluse în preţurile de vânzare
(accize, impozit pe circulaţie) şi continuând cu taxele sau monopolurile fiscale incluse în preţul
de vânzare a tutunului şi a altor produse monopolizate şi cu taxele de timbru, taxele vamale, etc.
3. În funcţie de scopul urmărit la introducerea lor, impozitele pot fi grupate în:
A. Impozitele financiare sunt instituite în scopul realizării de venituri necesare acoperirii
cheltuielilor statului. Astfel de impozite sunt, în primul rând, impozitele pe venit,
taxele de consumaţie.
B. Impozitele de ordine sunt introduse mai ales pentru limitarea anumitor
acţiuni sau în vederea atingerii unui ţel ce nu are caracter final. De exemplu, prin instituirea unor
taxe ridicate la vânzarea băuturilor alcoolice şi a tutunului se urmăreşte limitarea consumului
acestora, având în vedere efectul lor nociv asupra sănătăţii persoanelor care le consumă.
4. După frecvenţa realizării lor, a încasării la buget, impozitele se pot grupa în: impozite
permanente şi impozite incidentale.
A. Impozitele permanente se încasează periodic, de regulă anual;
B. Impozitele incidentale se introduc şi se încasează o singură dată; de exemplu impozitul
pe avere sau pe profiturile excepţionale.
5. Impozitele mai pot fi grupate şi după instituţia care le administrează :
A. Din acest punct de vedere, în statele de tip federal, se disting: impozite federale, impozite
ale statelor, provinciilor sau regiunilor membre ale federaţiei şi impozite locale,
B. In statele de tip unitar se întâlnesc:impozite ale administraţiei centrale de stat şi
impoziteale administraţiei de stat locale.
Firmele sunt organizatii care planifica si gestioneaza productia. Acestea au o anumita
organizare tehnologica, se conduc si se gestioneaza rational. De cele mai multe ori, suntem
tentati sa consideram ca un dat existenta firmelor, deoarece in multe situatii ne-am confruntat cu
ele.
In Romania, reglementarile juridice considera ca actul de comert este actul indeplinit
printr-o intreprindere. In aceasta opinie, criteriul de definire a faptei de comert priveste o
activitate metodic organizata, iar nu un act juridic izolat. Dreptul comercial romanesc considera
calitatea de comerciant ca atribuibila persoanelor fizice.
In categoria societatilor comerciale, legea distinge intre societatile comerciale cu
personalitate juridica (reglementate de Legea nr.31/1990) si cele fara personalitate juridica (al
caror statut este reglementat in principal de Decretul-lege nr. 54/1990).
Societatile comerciale imbraca urmatoarele forme:
A. societate in nume colectiv - SNC - ale carei obligatii sociale sunt garantate cu
patrimoniul social si cu raspunderea nelimitata si solidara a tuturor asociatilor;
B. societate in comandita simpla – SCS - ale carei obligatii sociale sunt garantate cu
patrimoniul social si cu raspunderea nelimitata si solidara a asociatilor comanditati; asociatii
comanditari raspund numai pana la concurenta aportului lor;
C. societate in comandita pe actiuni – SCA - al carei capital social este impartitin actiuni,
iar obligatiile sociale sunt garantate cu patrimoniul social si cu raspunderea nelimitata si solidara
a asociatilor comanditati; asociatii comanditari raspund numai pana la concurenta aportului lor;
D. societate pe actiuni – SA - ale carei obligatii sociale sunt garantate cu patrimoniul social;
actionarii raspund numai pana la concurenta aportului lor;
E. societate cu raspundere limitata – SRL - ale carei obligatii sunt garantate cu patrimoniul
social; asociatii raspund numai in limita partilor sociale subscrise.

16
 CAPITOLUL II
ECONOMIE ŞI DEZVOLTARE RURALĂ
Din cele mai vechi timpuri oamenii au fost preocupaţi de banii cheltuiţi precum şi de
mărimea averii agonisite. Primele idei economice au aparut în Egiptul antic, Babilonul vechi,
India şi China antică. Astfel, economia ca ”artă a agonisirii”, ca ştiinţă a apărut ca o necesitate.
Prima economie din lume care a făcut diferenţa între economie în general şi economia rurală a
fost cea germană.
Economia rurală se ocupă cu studierea fenomenelor economice din agricultură, atât la
nivel magroeconomic, cât şi la nivel microeconomic (la nivelul ageţilor economici). Şcoala
germană de economie agrară denumeşte ramura care se ocupă de economia agrară la nivel
macroeconomic ”POLITICĂ AGRARĂ”, iar pe cea de la nivel microeconomic ”ECONOMIE A
GOSPODĂRIEI ŢĂRĂNEŞTI ”.
Ca noţiune organică, economia agrară îmbracă forme materiale, deoarece ea este
alcătuită din elemente de bază ale organizării sociale: gospodării ţărăneşti, exploataţii agricole,
organizaţii agricole şi instituţii agricole. Ca noţiune istorică, economia agrară reprezintă
rezultatul unei evoluţii istorice, deoarece ea suferă continuu transformări de structură sub
influenţa factorilor sociali, economici şi politici din ţara respectivă şi din lume.
Politica agrară se bazează pe studierea: doctrinelor economice, a formelor de intervenţie
a statului în dezvoltarea agriculturii, pârghiilor economice de dezvoltare a unei ramuri
economice, în general, precum şi a pârghiilor economice de dezvoltare a agriculturii, în
particular. Doctrinele economice reprezintă un ansamblu de principii sau credințe constituind un
sistem de învățământ, acceptate ca reguli de gândire sau de conduită. În ce priveşte forma de
intervenţie a statului în agricultură sau pârghiile folosite de acesta apreciem că toate ţările
apelează mai mult sau mai puţin la aceste metode. Nu trebuie să uităm că politica agrară a unei
ţări este parte componentă a politicii economice a statului respectiv.
De la început trebuie sa facem distincţie între două noţiuni fundamentale ce sunt
confundate şi cel mai ades considerate sinonime: agricultura şi producţia agricolă.
Agricultura este o ramură a economiei unei ţări bazată pe resurse în continuă autoînnoire,
în timp ce producţia agricolă este rezultatul unor procese complexe de transformare a unor
multitudini de substanţe şi forme de energie (solară, chimică, biochimică) prin intermediul
organismelor vii, sub impactul factorilor naturali, materiali şi financiari, precum şi a muncii, în
bunuri materiale specifice.
Importanţa agriculturii, în comparaţie cu celelalte ramuri ale economiei naţionale,
derivă din următoarele: este singura ramură capabilă să acumuleze energie în timp ce toate
celelalte ramuri o consumă; este ramura economică din care se desprind alte ramuri în aval –
industria prelucrătoare a lemnului, a cărnii, a laptelui, etc; acţiunea favorabilă a factorilor de
producţie conduce la capitalizarea unei valori adăugate mai mari pentru bunurile şi serviciile
consumate în agricultură, la aceeaşi unitate de PIB; produsele agroalimentare au desfacere sigură
pe piaţa mondială spre deosebire de cele industriale.
Particularităţile agriculturii:
1. Pământul este principalul element al capitalului agricol. Poate fi privit ca unealtă de
muncă, ca obiect al muncii şi ca instrument de tezaurizare. Pământul este o resursă
esenţială, fără de care agricultorul nu-şi poate face meseria. Ca obiect al muncii,
pământul este un bun patrimonial, imobil, nereproductibil, având valoare proprie.
2. Plantele şi animalele participă la obţinerea bunurilor materiale ca obiecte ale muncii
şi/sau ca mijloace de muncă. Ca obiecte ale muncii ele servesc pentru industriile din aval
(industria laptelui, industria cărnii, industria pielăriei, industria de conserve de legume şi
fructe, etc), iar ca mijloace de muncă sunt animalele de povară sau cele pentru montă.

17
 3. Condiţiile pedo-climatice: randamentele pe unitatea de suprafaţă sau pe animal sunt
influenţate de factori precum: calitatea solilui, calitatea seminţelor folosite, condiţiile
meteorologice, progresul tehnic (mecanizare, chimizare, irigaţii), zonalitatea producţiei.
4. Neconcordanţa dintre timpul de muncă şi timpul de producţie: în special în domeniul
vegetal timpul de muncă este diferit de cel de producţie conducând la sezonalitatea
producţiei (însămânţăm primăvara şi recoltăm toamna). Diminuarea acestor
neconcordanţe se poate face prin infiinţarea de exploataţii mixte animal-vegetal.
5. Neconcordanţa dintre momentul efectuării cheltuielilor şi perioada de recuperare se
manifestă de asemeni în domeniul vegetal unde există un decalaj foarte mare între
momentul efectuării cheltuielilor şi momentul recuperării acestora.
6. Procesul economic de reproducţie a plantelor şi animalelor se împleteşte cu cel natural.
La realizarea bunurilor materiale participă în calitate de mijloc de producţie plantele şi
animalele, organisme vii a căror creştere şi dezvoltare se desfăşoară după anumite legi
naturale, biologice. Timpul necesar realizării producţiei ca şi ritmul de creştere al
animalelor sunt încadrate în anumite limite de ordin natural.
În funcţie de aportul său la dezvoltarea economiei naţionale, agricultura îndeplineşte
următoarele funcţii:
1. Agricultura este furnizoare de produse agroalimentare pentru populaţie: această
funcţie stă la baza eforturilor de realizare în ţara noastră a dezideratului privind
asigurarea unui consum alimentar apropiat de cel al ţărilor din vestul Europei.
2. Agricultura participă la satisfacerea nevoilor de bunuri de larg consum ale populaţiei
şi aprovizionarea cu materii prime agricole a industriilor prelucrătoare – alimentară şi
uşoară.
3. Agricultura constituie o importantă piaţă de desfacere pentru mijloacele de producţie
create în amonte de agricultură (de exemplu industria constructoare de maşini
agricole) şi a bunurilor industriale de folosinţă îndelungată necesare îmbunătăţirii
condiţiilor de viaţă ale ţăranilor.
4. Agricultura este o sursă importantă de creare a acumulărilor generale ale statului
printr-un sistem adecvat de taxe, impozite şi preţuri.
5. Agricultura îndeplineşte şi o funcţie socială prin aceea că este o importantă furnizoare
de forţă de muncă în economie.
6. Agricultura este o importantă sursă de valută pentru ţară prin exporturile de origine
animală şi vegetală pe care le practică România.
7. Agricultura îndeplineşte o funcţie ecologică, contribuind la refacerea şi întreţinerea
mediului înconjurător.
8. Agricultura participă nemijlocit la crearea, dezvoltarea şi împrospatarea rezervelor
de stat pentru situaţii de urgenţă.
Problema rolului agriculturii în dezvoltarea economică figurează în majoritatea
lucrărilor economice, dar puţine admit că în spatele ei se ascunde teoria dezvoltării agricole,
aceste două chestiuni fiind departe de a fi independente. Când se afirmă că agricultura nu joacă
un rol important în economie, i se atribuie de fapt un rol de subordonare faţă de industrie, iar
cand i se recunoaşte rolul motor tindem să facem greşeala de a considera că agricultura este
independentă. Aceste două poziţii faţă de agricultură îşi au originea în teoriile industrio-centristă
şi respectiv agro-centristă. Ele se regăsesc în conceptele teoretice ce se referă la dezvoltarea
agricolă, constituind subiecte de controverse între diverşi sustinători ai celor două teorii.
Teoria economică recunoaşte în unanimitate că industrializarea este chiar esenţa
dezvoltării economice. În căutarea de activităţi motoare de dezvoltare, industria nu este înţeleasă
în mod global. Dimpotrivă, este important să detectăm subansamblele care au rol director în
industrializare şi pot aspira în această calitate la un statut de sectoare prioritare în cadrul
strategiilor de planificare.

18
 Etimologic vorbind, prin termenul de rural se întelege cea mai mică unitate
administrativă, condusă de un primar, ceva care ţine de sat. Nu de puţine ori acest termen se
confunda cu termenul de rustic care vădește lipsă de educație și delicatețe, lipsă de maniere
alese, necioplit, grosolan.
Cea mai întâlnită definiţie a „spaţiului rural” este cea care cuprinde toate activităţile
care se desfăşoară în afara spaţiului urban, alături de cele 3 componente esenţiale ale acestuia:
comunităţile administrative sunt alcătuite din puţini membri între care există relaţii mutuale,
dispersarea pronunţată a populaţiei şi a serviciilor colective, rolul economic al spaţiului rural este
în domeniul agriculturii şi silviculturii.
Elementele care alcătuiesc spaţiului rural sunt: slaba densitate a populaţiei; formele de
stabilitate umană sunt reprezentate de sate şi comune; discontinuitatea „spaţiului rural”;
activitatea productivă este predominant agricolă şi silvică; relaţiile dintre oameni se bazează pe
cunoaşterea reciprocă din toate punctele de vedere; mediul înconjurător este mai puţin poluat.
Cauzele scăderilor demografice au fost diferite: fie migrarea spre orasele din zona, fie
emigrarea în ţări dezvoltate unde pot găsi de lucru, fie natalitatea foarte scazută. În 11 judeţe
situate în regiunile în care procesele de migrare au fost cele mai intense în ultimii 10-20 de ani
(Bacău, Iaşi, Vaslui, Brăila, Constanţa, Galaţi, Alba, Bistriţa-Năsăud, Covasna), numărul
barbaţilor este superior numărului femeilor. Tendinţa de migrare s-a manifestat mai intens în
rândul femeilor tinere decât în rândul bărbaţilor, ca urmare, deficite semnificative de populaţie
feminină se înregistrează în grupele de vârstă 20-39 ani. Plecarea acestor tinere din sate se
datorează lipsei locurilor de muncă pentru femei şi lipsa serviciilor şi facilităţilor specifice
vârstei. Dezechilibrul pe sexe, tocmai la varstele tinere, când se formeaza familiile, pot antrena
dereglări ale vieţii sociale a comunităţilor şi pot genera probleme legate de reproducerea
populaţiei, contribuind indirect la continuarea declinului demografic.
Populaţia din mediul rural participă la activitatea economică în proporţie de peste 57%, în
timp ce populaţia urbană avea o rată a participării de numai 47%. Rata medie de participare a
populatiei la activitatea economică în Romania a fost de 52,2%. Rata mare de activitate în rural
este rezultatul prezenţei agriculturii ca ramură economică predominantă, cu grad scazut de
tehnicizare. Viata activă începe devreme, aproape 2/3 din populaţia în vârstă de până la 25 de ani
fiind deja activă, faţă de numai 1/3 în urban.
Nivelul scăzut al veniturilor din agricultură şi lipsa altor activităţi neagricole nu au
stimulat tinerii să rămână în rural, bătrânii fiind nevoiţi să lucreze singuri terenurile. De aceea, o
mare parte din locuitori prelungesc viaţa activă până la vârste înaintate: aproape 3/4 dintre
locuitorii de 50-64 ani din rural sunt activi, iar după vârsta de 65 de ani, jumatate din locuitori
rămân încă în activitate. Aceasta face ca pe piaţa muncii să fie prezente efective numeroase de
persoane foarte tinere dar şi un număr foarte mare de vârstnici. Este cazul unor agricultori care
sunt nevoiţi să lucreze în gospodăriile personale deoarece nu există alţi membri din familie,
tineri, care să preia activitatea. În ultimii ani, structura economica din rural a rămas aproape
neschimbată, doar serviciile au crescut uşor ca pondere din punct de vedere al ocupării.
Caracteristicile specifice spaţiului rural:
1. activităţile agricole deţin ponderea cea mai mare din teritoriul rural; activităţile
neagricole, în special cele industriale şi de servicii se bazează pe complementaritate faţă de
agricultură;
2. spaţiul rural este preponderent un spaţiu de producţie în care activităţile sectoarelor
primare deţin o pondere ridicată în economia acestuia; alături de agricultură, procesarea
produselor, silvicultura cu exploatarea pădurilor, industria lemnului, industria casnică,
producţia artizanală vin să completeze economia spaţiului rural;
3. în spaţiul rural forma de proprietate privată este predominantă;
4. densitatea redusă a populaţiei;
5. mărimea caselor este mică, iar aşezările sunt bine aerisite;

19
 6. viaţa în spaţiul rural este aşezată pe o serie de norme emanate din experienţa de viaţă, din
tradiţii, obiceiurile şi cultura locală.
Funcţiile spaţiului rural:
1. Funcţia economică este considerată funcţia de bază şi are ca obiectiv principal obţinerea
produselor agricole şi a altor bunuri materiale realizate de ramurile productive din amonte şi din
aval de agricultură, precum şi din silvicultură, industria forestieră şi artizanat. Obţinerea acestor
produse ar trebui să asigure oamenilor din spaţiul rural condiţii de viaţă satisfăcătoare.
2. Funcţia ecologică a spaţiului rural. Industrializarea generală, excesivă în unele zone rurale,
exploatarea rapace a unor terenuri miniere, intensificarea şi industrializarea zootehniei,
comasarea acestora în mari aglomeraţii de animale pe spaţii agricole foarte reduse etc. au
determinat apariţia şi intensificarea unuia dintre cele mai grave fenomene, şi anume “poluarea
spaţiului rural” (sol, aer, apă), deteriorarea peisajului agricol şi silvic, reducerea alarmantă a
florei şi faunei şi producerea unui dezechilibru ecologic în foarte multe ecosisteme ale spaţiului
rural. Precizările Cartei Europene impun o anumită politică de protecţie a mediului natural. Ea
trebuie să cuprindă proiecte de amenajare a spaţiului rural menite să asigure protecţia şi
gestionarea solului, aerului şi pentru conservarea florei, faunei şi a habitatului lor. De asemenea,
nu sunt lipsite de interes măsurile politice cu privire la delimitarea zonelor în care construcţiile,
echipamentele, circulaţia sau alte activităţi care sunt dăunătoare mediului să fie limitate la
strictul necesar, iar cele cu o agresivitate puternică asupra mediului să fie interzise. Abordarea
globală a acestei probleme presupune stabilirea unei cooperări internaţionale ştiinţifice, tehnice
şi politice pentru asigurarea gestionării mediului rural continental.
3. Funcţia social-culturală. Prin natura activităţilor umane, a relaţiilor din interiorul
comunităţilor şi celor intercomunitare spaţiul rural are un caracter social. Aşa cum s-a mai
precizat, dimensiunile relativ reduse ale localităţilor, instituirea unor raporturi specifice între
membrii comunităţilor, cunoaşterea reciprocă şi ierarhizarea socială sunt caracteristici ale
relaţiilor din mediul rural. Spre deosebire de marile aglomeraţii urbane, unde este specific
anonimatul omului, în spaţiul rural toţi oamenii se cunosc între ei din aproape toate punctele de
vedere. În acest cadru social, comportamentul omului este total diferit de comportamentul
omului – anonim din colectivităţile urbane. Responsabilitatea actelor comportamentale este cu
mult mai puternică în cazul colectivităţilor rurale. Viaţa socială a localităţilor este intim legată de
viaţa spirituală, culturală. Cultura tradiţională, obiceiurile constituie un patrimoniu inconfundabil
al fiecărei localităţi, zone sau regiuni rurale.
Satul constituie elementul de bază al spaţiului rural încă din cele mai vechi timpuri. Satul
este o aşezare umană mai puţin dezvoltată din punct de vedere edilitar gospodăresc a cărei
populaţie se ocupă în deosebi cu agricultura, constituind o categorie social - teritorială complexă.
Satul este alcătuit dintr-o aglomerare de case şi construcţii gospodăreşti anexe într-un teritoriu cu
specific rural.
Cu timpul, satul românesc a suferit numeroase transformări, dintr-o localitate
preponderent agricolă, de importanţă locală, într-o aşezare cu caracter multifuncţional, integrată
în teritoriu. Satul românesc a constituit şi constituie încă elementul de bază al peisajului
geografic şi al spaţiului rural, care se impune prin: număr şi densitate considerabile; modul
relativ uniform de distribuţie în teritoriu; morfostructura deosebit de
variată, corelată cu gradul de fragmentare a reliefului, tipul de resurse; presiunea crescândă
asupra componentelor fizico-geografice ale spaţiului geografic etc.
Definirea noţiunii de aşezare rurală, pe plan mondial, este foarte diferită, în funcţie de
criteriul folosit: statistic (numărul populaţiei, densitatea etc.), administrativ, legislativ, funcţional
etc. Noua organizare a spaţiului, prin implantări industriale, echipare tehnico-edilitară, extinderea
serviciilor, a dat mediului rural o nouă structură, mult diferită de cea tradiţională. Odată cu
diversificarea structurii lor economice (industrie extractivă, forestieră, prelucrătoare, artizanat) s-

20
a produs disocierea evidentă a noţiunii de sat de noţiunea de agricol. Satele au devenit în timp
aşezări de tip mixt.
Factorii de producţie reprezintă totalitatea elementelor care participă, într-un fel sau
altul, la producerea de bunurii şi servicii. Factorii de producţie sunt numeroşi şi variaţi. Având în
vedere specificitatea şi originalitatea lor, ei se pot grupa în: factori originali sau primari: din
rândul cărora fac parte munca şi natura (pământul); factor derivat: respectiv capitalul rezultat din
combinarea şi interacţiunea celor primari. Pe măsura dezvoltării tehnici şi tehnologiei au mai
apărut o serie de neofactori: înteprinderea, înteprinzătorul, informaţia, tehnologiile.
Dacă producţia creşte prin atragerea unei cantităţi suplimentare de factori de aceeaşi
calitate, dezvoltarea economică este de tip extensiv. Dacă creşterea calităţi factorilor şi a
eficienţei lor este preponderentă, atunci creşterea producţiei şi dezvoltarea economică este de tip
intensiv.
Natura ca factor de producţie în agricultură este reprezentată de un ansamblu de
elemente la care oamenii fac apel pentru a produce, ea asigurând substanţa, condiţiile naturale,
cadrul desfăşurării vieţii şi majoritatea energiei de care avem nevoie. Cea mai importantă parte a
naturii este pământul care include şi reţeaua hidrografică subterană şi de suprafaţă.
Pământul privit sub aspectul său triplu: de pământ - unealtă de producţie, de pământ –
obiect al muncii şi de pământ - instrument de tezaurizare, se caracterizează printr-o serie de
trăsături specifice (ale pământului), care îl deosebesc de celelalte mijloace de producţie şi care
au o însemnată influentă asupra politicilor agrare:
a) Pământul este limitat ca întindere.
b) Pământul este de neînlocuit ca mijloc de producţie şi nu poate fi multiplicat.
c) Pământul nu poate fi înlocuit dacă se obţine un produs verde fără pământ, atunci nu
mai provine din agricultură ci este un produs industrial.
d) Pământul nu se uzează şi îşi îmbunătăţeşte permanent capacitatea de producţie.
Rezultă că pământul, ca mijloc de producţie, nu-şi poate pierde importanta chiar dacă apar
terenuri cu fertilitate mai ridicată. Tocmai de aceea solul se remarcă ca una din cele mai originale
şi viabile ecosisteme ale biosferei, una din unităţile sale de bază, o adevărată "uzină" de produs
substanţe nutritive, un uriaş acumulator de energie potenţială.
e) Caracterul imobil al suprafeţei de teren, atât în calitate de obiect al muncii cât şi de
mijloc de muncă, constituie o caracteristică obiectivă fată de restul mijloacelor de producţie ce
acţionează în mişcare, deplasându-se în spaţiu în desfăşurarea procesului productiv, mişcare
reclamată chiar de această fixitate spaţială relativă a solului.
Principala însuşire a pământului o constituie fertilitatea şi mai ales capacitatea de sporire
continuă a acestei fertilităţi, dacă pământul este folosit în mod raţional. Prin fertilitatea solului
se înţelege însuşirea de a acumula, păstra şi pune la dispoziţia plantelor substanţele nutritive, apa,
aerul de care au nevoie pentru creşterea şi dezvoltarea lor, însuşire folosită şi amplificată prin
munca omului. Toate solurile posedă o fertilitate naturală, care este determinată de condiţiile
climatice şi hidrologice, de relief precum şi de însuşirile biologice, chimice şi fizice ale solului.
Fertilitatea economică este un moment al fertilităţii naturale a solului, la fel ca şi
compoziţia ei chimică şi celelalte proprietăţi naturale. Fertilitatea naturală şi cea nou creată sunt
indisolubil legate între ele, formând fertilitatea economică, starea în care se află forţa productivă
a muncii, în cazul de faţă capacitatea agriculturii de a face ca fertilitatea naturală a solului să
poată fi imediat folosită - capacitate care este diferită pe diferite trepte de dezvoltare. De aceea,
fertilitatea unui teren este egală cu suma fertilităţii naturale a pământului cultivat şi a fertilităţii
nou create prin cultură, dar acum devenită naturală.
Se deosebesc următoarele categorii de fertilitate, imprimate de caracterul dinamic al
fertilităţii solului:
a) Fertilitatea naturală se determină prin cuantificarea influenţei diverşilor factori naturali,
prin notarea cu note de apreciere a terenurilor agricole de la 1 la 100, ce reprezintă o situaţie

21
pentru un moment dat, şi anume aceia al întocmirii lucrărilor de referire, al studiilor de bonitare,
considerându-se că se aplică o tehnologie de lucru adecvată. Nivelul de fertilitate astfel
determinat nu reprezintă altceva decât un minim de producţie de la care se pleacă.
b) Fertilitatea potenţată reprezintă capacitatea de producţie a terenurilor modificată ca
urmare a folosirii mijloacelor economice de ridicare a fertilităţii actuale prin lucrări de
amelioraţii funciare. Fertilitatea potenţată se evaluează prin note de bonitare ce capătă valori şi
peste 100 puncte, putând ajunge pe unele parcele la circa 150 - 160 puncte. Capacitatea de
producţie a terenului ameliorat este estimată prin produsul dintre notele de bonitare naturală şi
indicii de potenţare, evidenţiind astfel posibilitatea maximă de creştere a producţiei la nivelul
cunoştinţelor actuale ale ştiinţelor agricole, atunci când sunt aplicate integral toate măsurile de
ameliorare ireversibilă a terenurilor.
c) Fertilitatea de tranziţie se referă la diferite etape luate în studiu, când se reliefează doar
aportul unor factori de potenţare aplicaţi până la acea dată. Fertilitatea naturală capătă o
exprimare exactă prin nivelul producţiilor ce se pot obţine la diferite culturi pe unitatea de
suprafaţă, creându-se astfel o fertilitate economică sau efectivă. Gradul de fertilitate economică a
solului este determinat atât de nivelul de folosire a fertilităţii naturale a solului, cât şi de cel al
investiţiilor, prin care se obţine un adaus de fertilitate.
Creşterea fertilităţii solului îşi găseşte expresia în sporirea randamentului la hectar, care
reflectă nivelul de fertilitate absolută a solului. Când sporirea randamentului la hectar este
însoţită de reducerea costurilor, atunci asistăm la creşterea fertilităţii relative a solului.
Fertilitatea relativă a solului reflectă şi eficienta economică a folosirii raţionale a fertilităţii
economice a solului. Exprimată prin randamentul la unitatea de suprafaţă sau la unitatea de
costuri, fertilitatea pământului într-una din cele două forme (absolută sau relativă) este
întotdeauna în funcţie de factorii de producţie sau de factorii de costuri.
Promovarea unei agriculturi moderne nu este posibilă fără cunoaşterea şi luarea în
considerare a tuturor caracteristicilor pe care le întruneşte pământul şi în mod deosebit a
fertilizării sale economice. Cunoaşterea profundă a tuturor caracteristicilor ecologice ale unui
anumit teritoriu este necesară mai ales pentru crearea premiselor practicării unei agriculturi
durabile, care necesită în primul rând realizarea reproducţiei lărgite a capacităţii productive a
pământului. Stabilirea criteriilor pe baza cărora trebuie să se facă aprecierea economică a valorii
productive a terenurilor agricole a constituit o preocupare de peste un secol a specialiştilor din
domeniu şi a celor interesaţi în stabilirea unei diferenţieri calitative a terenurilor agricole.
Reprezentanţii scolii româneşti, care activează în cadrul A.S.A.S., pornesc de la
clasificarea terenurilor în raport cu potenţialul natural şi economic de care dispune fiecare
teritoriu pentru diferite culturi, căutând să dea o expresie cantitativă fertilităţii economice
a terenurilor agricole.
Aprecierea calitativă (bonitarea) a solurilor este una din problemele fundamentale ale
economiei funciare cu implicaţii deosebite pentru practica agricolă: evaluarea patrimoniului
funciar al exploataţiilor agricole, redeschiderea pieţei funciare, fundamentarea impozitelor,
taxelor etc. Operaţia de bonitare a terenurilor agricole nu este altceva decât un procedeu de
cuantificare a calităţii şi a influenţei fiecărui factor ce constituie fertilitatea terenului respectiv.
Aprecierea calitativă a fiecărei proprietăţi a solului se face în scopul stabilirii nivelului de
fertilitate naturală a acestuia. Metodologia de bonitare, elaborată de Institutul de Cercetări pentru
Pedologie şi Agrochimie, se bazează pe gruparea ansamblului de factori care concură la
realizarea producţiei în două mari categorii: factori naturali şi factori tehnico-economici, care
mai sunt denumiţi factori de potenţare sau caracterizare tehnologică a terenurilor supuse
bonitării. Prin cuantificarea influenţei factorilor naturali în patru grupe - solul, hidrologia, clima
şi relieful - se obţine nota de bonitare naturală, iar prin cuantificarea influenţei factorilor
tehnicoeconomici se obţine nota de bonitare potenţată.

22
 Pentru economia de piaţă stabilirea valorii pământului este o necesitate obiectivă,
stringentă, pământul fiind implicat în multe aspecte economice ce nu mai pot fi ignorate. Pentru
a putea realiza transferul elementelor componente ale dreptului de proprietate (posesia, folosinţa,
delegarea, uzufructul) prin vânzare-cumpărare, arendare, concesionare, succesiune, acţionariat
etc., este necesară determinarea valorii pământului ca avuţie naţională, ca potenţial de producţie ,
ca obiect al schimbului (valoare de schimb).
Valoarea unui bun oarecare sau al unui serviciu se manifestă sub două forme: valoarea de
uz şi valoarea de schimb, care se manifestă în momentul schimbului, stabilind un anume raport
cantitativ şi calitativ între bunurile şi serviciile destinate schimbului. Din acest punct de vedere,
terenurile utilizate de oameni prin vegetaţia lor spontană aveau valoare de uz, nu însă şi valoare
de schimb. În momentul în care oamenii sunt doritori în a dobândi stăpânirea sau utilizarea unor
terenuri cultivate de la posesorii lor de până atunci, dispuşi la rândul lor să cedeze în schimbul
altor bunuri sau servicii, apare şi valoarea de schimb. În estimarea valorii terenurilor agricole
este necesară atât determinarea valorii de uz cât şi a valorii de schimb.
Cele mai frecvente situaţii când se impune determinarea valorii terenurilor agricole sunt:
vânzarea-cumpărarea, diviziunea sau ieşirea din indiviziune, schimbul de terenuri, arendarea,
împrumuturile pe ipotecă, stabilirea impozitelor, exproprierea etc. Exprimarea valorii
pământului se poate face prin: preţul de cumpărare preţul de vânzare; cheltuielile de producţie;
valoarea venală sau de randament; valoarea afectivă sau de amator.
Metodele de estimare a valorii terenurilor agricole se pot clasifica după mai multe
criterii, în funcţie de scopul urmărit şi de elementele disponibile în momentul evaluării. Astfel, se
disting în primul rând: estimaţia parţială şi estimaţia totală.
După felul procedeului utilizat se disting două metode:
a) Estimarea directă se poate realiza în următoarele moduri: după anumite tarife care
sunt întocmite pe regiuni, mai ales de către instituţiile de credit ipotecar, pentru diferite feluri de
utilizare şi calităţi ale terenurilor, pe baza unor evaluări anterioare şi destul de numeroase.
Procedeul este simplu, expeditiv şi puţin costisitor, dar inexact, însă suficient pentru cazuri de
împrumut pe ipotecă, deoarece valoarea astfel estimată se reduce cu 25 - 30 % pentru a avea o
marjă de siguranţă, care se ia ca bază la fixarea împrumutului; după preturile curente din
localitate, care într-o stare mai dezvoltată a economiei naţionale ajung a exprima valoarea de
circulaţie (în tranzacţie), identică cu valoarea comună; după arenda uzuală din localitate,
deoarece arenda constă esenţialmente din renta terenului. Dobânda şi amortizarea capitalului fix
sub formă de clădiri, şi prin urmare arenda, reprezintă interesele capitalului funciar.
b) Estimarea indirectă se numeşte astfel pentru că prin ea se ajunge la calcularea
venitului net (sau a profitului) indirect prin scăderea din veniturile brute a cheltuielilor de
exploatare pe articole de calculaţie. Dacă în aceste cheltuieli sunt incluse şi amortismentele la
mijloacele fixe, rezultatul reprezintă tocmai interesele capitalului funciar.
Problemele conţinutului formelor şi calculul rentei în viata economică se află de mai bine
de două secole în atenţia majorităţii şcolilor, doctrinelor şi curentelor de gândire economică.
Acest concept există încă de la societatea medievală şi până la cea contemporană, având o amplă
utilizare precum şi diferite semnificaţii: rentă în înţeles uzual nu este altceva decât un venit fără
muncă, rentă în economia clasică reprezintă venitul ce revine proprietarului funciar iar în sens

modern, contemporan, renta reprezintă venitul ce revine posesorului oricărui factor de producţie
a cărui ofertă este limitată (rigidă) sau inelastică.
Primele abordări cu privire la natura rentei aparţin economistului englez William Petty
care în lucrarea "Tratat asupra impozitelor şi taxelor" (1662) arată că renta este surplusul
obţinut de pe un teren după ce s-au scăzut cheltuielile cu exploatarea lui şi întreţinerea
lucrătorului agricol. Pentru prima oară el defineşte o “rentă naturală” reprezentând surplusul
producţiei pentru consum rezultat în urma exploatării pământului de către cultivator dar care

23
îi revine proprietarului funciar în virtutea dreptului său de proprietate. Alături de renta
naturală, prin rentă ordinară el desemnează media de ansamblu a rentelor naturale pe o perioadă
de şapte ani (un ciclu agricol). Definiţia rentei ca surplus rezidual va fi preluată de toţi
economiştii până la Jean – Baptiste Say.
David Ricardo (1772-1823) a avut un aport hotărâtor în fundamentarea teoriei rentei
funciare. De la Ricardo gândirea economică moşteneşte cea mai profundă, complexă şi riguroasă
analiză a rentei. Acesta susţine că formarea rentei funciare are la bază fertilitatea inegală a
terenurilor agricole. Gândirea lui Ricardo în domeniu se distanţează pentru prima oară de teoria
fiziocrată. Produsele agricole sunt mărfuri, rezultate ale activităţii umane şi nicidecum un dar al
naturii, iar valoarea acestor mărfuri este dată de munca individuală încorporată în ele.
Fundamentele teoriei rentei diferenţiale aşa cum au fost ele definite de Ricardo îşi menţin
viabilitatea şi constituie fundamentul
explicaţiei rentei diferenţiale, indiferent în ce sector apare aceasta.
Ricardo identifică patru cauze ale apariţiei rentei diferenţiate, dar se limitează la
descrierea a două tipuri de rentă: renta intensivă şi cea extensivă. Renta intensivă este rezultatul
investirii simultane a unor cantităţi egale de capital pe acelaşi teren. Datorită randamentelor
descrescătoare primele tranşe de capital vor da naştere unei rente diferenţiale, în timp ce tranşele
următoare vor produce din ce în ce mai puţin rentă. Renta extensivă este rezultatul investirii de
tranşe egale de capital pe terenuri de fertilitate diferită. Pe terenurile fertile va apare în mod
firesc o rentă diferenţială.
Pornind de la aceste elemente renta funciară pentru o anumită suprafaţă este formată din
renta diferenţială I şi II plus renta absolută aferentă (R=RDI + RDII + RA). Renta funciară îşi are
originea în raritatea pământurilor fertile şi insuficienta ofertei de produse agricole de a satisface
cererea în creştere. Oferta inelastică ridică preţul produselor agricole la un nivel care asigură ca
toate categoriile de teren luate în cultură (indiferent de calităţile lor) să furnizeze deţinătorilor lor
renta.
Prin urmare, aşa cum s-a specificat, în agricultură se formează mai multe tipuri de rentă:
renta absolută, renta diferenţială, renta de monopol şi renta de poziţie.
Renta absolută este cea încasată de toţi proprietarii funciari indiferent de calitatea
terenului pe care-l deţin:
Ra = Pv - (Cp + Pn)
unde: Ra este renta absolută; Cp - costul de producţie; Pn - profitul normal.
Renta diferenţială provine din diferenţa de fertilitate dintre terenuri, fiind numită şi rentă
de fertilitate sau rentă diferenţială I. Ea este rezultatul cheltuielilor mai reduse cu care se obţin
produsele pe terenurile fertile, în condiţiile când preţul de vânzare este determinat de cheltuielile
produsului mai scump realizat pe terenurile mai slabe. Acest tip de rentă este caracteristic
agriculturii extensive. Intr-o agricultură intensivă se formează şi renta diferenţială II, ca diferenţă
între randamentul a două sau mai multe investiţii succesive de capital şi de muncă pe aceeaşi
suprafaţă sau pe suprafeţe diferite.
Renta de monopol este supraprofitul realizat de posesorul unor suprafeţe de teren cu
însuşiri speciale care produc în cantităţi reduse produse cu calităţi deosebite. Vânzarea acestor
produse la preturi de monopol permite obţinerea unui excedent peste profitul normal ce revine
proprietarului funciar. Mărimea şi stabilitatea ei depinde de puterea de cumpărare a
consumatorilor şi de decalajul dintre cerere şi ofertă (inelastică). Elementele de monopol
concretizate într-o ofertă inelastică pot fi create pe căi artificiale (economice sau
extraeconomice) cu scopul de a menţine preţul de vânzare ridicat.
Renta de poziţie rezultă din diferentele determinate de distantele fată de centrele de
aprovizionare şi desfacere (preorăşeneşti) sau faţă de căile de comunicaţie.
Arenda pe care o va plăti arendaşul va fi în funcţie directă de renta absolută şi de renta
diferenţială I, iar cuantumul său se va stabili pe piaţa arendei, fiind influenţat de legea cererii şi a

24
ofertei de pământ, diferenţiat în timp şi spaţiu. Arenda în bani reprezintă suma pe care arendaşul
o plăteşte proprietarului pentru dreptul de a folosi o anumită suprafaţă de teren pe o perioadă
determinată de timp. Arenda este o parte din profitul obţinut de pe suprafaţa luată în arendă, care
este dată proprietarului, cealaltă parte a profitului aparţinând arendaşului ca dobândă pentru
capitalul investit şi ca recompensă (salariu) pentru munca de întreprinzător. Ea are un conţinut
complex. Principala componentă a arendei o formează renta funciară. Alte componente pot fi:
amortismentul pentru investiţiile făcute în diverse lucrări legate de teren şi dobânda la capitalul
investit.
În ţara noastră legea arendei (Legea nr.16/1994) prevede că plata arendei se poate face în
natură, în bani sau în natură şi bani, potrivit înţelegerii părţilor contractante. Elementele în
funcţie de care se stabileşte arenda pentru fiecare categorie de folosinţă sunt: suprafaţa,
potenţialul de producţie, structura parcelară, relieful şi gradul de accesibilitate a mecanizării,
posibilităţile de acces, distanta fată de centrul administrativ, amenajările de îmbunătăţiri funciare,
tipul plantaţiilor pomiviticole etc.
În România, arendarea terenurilor este determinată nu numai de existenţa a două categorii
sociale: proprietar de pământ şi cei fără pământ, ci şi de alţi factori de natură economică şi
tehnică dintre care cei mai importanţi sunt:
 organizarea unor exploataţii noi de dimensiuni care să asigure utilizarea unor mijloace de
mare randament şi a unor tehnologii moderne;
 mărirea asociaţiilor şi a exploataţiilor familiale în vederea atingerii unor dimensiuni
viabile economic;
 exploatarea terenurilor ce aparţin unor proprietari care nu au posibilitatea să îl cultive
(oameni în vârstă şi cei care locuiesc la oraş);
 completarea necesarului de furaje pentru complexele zootehnice şi de materii prime
pentru industria alimentară.
Arendarea terenurilor se poate realiza în următoarele forme:
 de către un cultivator persoană fizică care va exploata terenul cu forţe proprii (familie) în cea
mai mare parte;
 de către un cultivator sau specialist folosind forţa de muncă salariată;
 de către o asociaţie, cooperativă, societate comercială agricolă ca persoană juridică.
Teoretic, mărimea arendei este egală cu costul de oportunitate al capitalului funciar
pentru agricultor (proprietar) dacă el ar împrumuta banii cu dobândă fixă în sumă
nelimitată şi s-ar calcula conform relaţiei:

Arenda = Preţul pământului x Rata dobânzii la zi

Se întâlnesc şi următoarele forme de arenda:

 Arenda pentru profit în care proprietarul de teren, folosind muncă salariată împarte profitul
realizat cu arendaşul. Partea de profit care revine proprietarului - renta funciară, reprezintă o
cotă fixă, un procent din profitul obţinut.Arendaşul achită de asemeni din profit
proprietarului amortismentul şi dobânda la capital, rămânându-i restul de profit.
 Arenda pe baza participării la muncă se practică “în familie“ (proprietar şi moştenitor, o
rudă) sau cu un specialist în domeniu ca arendaş. Arendaşul devine partener ce participă şi la
muncă şi la conducere. El poate aduce şi un mic capital. Participarea la profit este în funcţie
de contribuţia în muncă. Are avantajul că după o perioadă de timp, învăţând unul de altul,
poate conduce singur o exploataţie.
 Arendarea pământului pentru creşterea animalelor practicată pentru o valorificare mai
eficientă a terenurilor. Cei doi parteneri sunt în egală măsură şi proprietari şi arendaşi, aportul
lor fiind egal ca număr de animale, capital, echipamente, cheltuieli, etc., fiecare primind 50

25
 % din venituri. Cea mai bună combinaţie este între un specialist în creşterea animalelor şi
unul în exploatarea pământului.
Sub orice formă arendarea reprezintă o alternativă profitabilă pentru cei care din diferite
motive nu pot să lucreze pământul de care dispun, ea conduce la formarea unor exploataţii de
dimensiuni mai mari.
În practică valoarea terenurilor reprezintă un barometru extrem de sensibil ale cărui
variaţii sunt comandate de foarte mulţi factori:
 naturali (pedologie, climat, expoziţie, topografie);
 amplasare (facilităţi de acces, distanţa faţă de marile oraşe; economici (productivitatea
brută a terenurilor);
 demografici (presiunea demografică, dimensiunea exploataţiei);
 geografici (vânzarea unei parcele sau a unei exploataţii, s-a observat că loturile mici şi
parcelele se vând în medie mai scump decât exploataţiile întregi).
Evaluarea bănească a pământului presupune stabilirea preţului acestui factor de producţie,
diferenţiat în timp şi spaţiu, în funcţie de fertilitate, amplasare etc. Calităţile pământului îşi
găsesc expresia în preţul său, care permite stabilirea preţului arendei, serveşte ca orientare asupra
valorii lui de piaţă şi dă posibilitatea adoptării unor măsuri împotriva speculei cu terenuri. Preţul
pământului este influenţat de o serie de factori generali (situaţia economică agricolă, puterea de
cumpărare etc) şi specifici (mediul natural, dispoziţia terenurilor, raportul faţă de mediul
economic etc). Preţul pământului stabilit prin expertiză, în vederea includerii în patrimoniu,
diferă de preţul real, rezultat din raporturile cerere-ofertă pe piaţă. Ca orice bun de patrimoniu,
pământul are preţ la care se înregistrează în avuţia naţională şi poate să circule pe piaţă.
Preţul pământului capital se află sub influenta unor multitudini de factori direcţi sau
indirecţi:
 cererea şi oferta de terenuri agricole,
 cererea şi oferta de produse agroalimentare,
 posibilitatea folosirii alternative a pământului,
 mărimea şi evoluţia rentei funciare,
 rata dobânzii bancare,
 progresul tehnic ştiinţific contemporan,
 ameliorarea poziţiei terenurilor agricole.
Schimbările structurale din agricultură au avut un impact considerabil şi asupra
capitalului fix şi circulant din agricultură.
Al doilea factor primar de producţie este munca. Munca este o activitate specific umană,
prin care oamenii îşi folosesc aptitudinile, cunoştinţele şi experienţa, ajutându-se de instrumente
corespunzătoare, scopul ei fiind asigurarea de bunuri necesare satisfacerii nevoilor imediate şi
viitoare. Munca este un factor de producţie care îi antrenează pe ceilalţi doi, îi combină şi îi
utilizează eficient.
Munca poate fi clasificată în: fizică şi intelectuală. Latura calitativă a muncii este pusă în
valoare de nivelul de pregatire profesională şi de volumul cunoştintelor generale şi tehnico-
ştiintifice.
Durata muncii este exprimată prin numărul săptămânal de ore de muncă. In ţara noastră
se lucrează 40 de ore pe săptămână.
Dimensiunea, structura şi dinamica populţiei unei ţări depind de procesele demografice
(natalitate, mortalitate) şi de soldul migraţiei internaţionale calculat ca diferenţă între numărul de
emigranţi şi cel de imigranţi din ţara respectivă.
Mărimea şi dimensiunea populaţiei adulte aptă de muncă depinde de evoluţia
demografică pe sexe, de durata obligatorie de şcolarizare, de reglementările privind vârsta de
pensionare şi de speranţa medie de viaţă.

26
 Capitalul ca factor de producţie este definit prin totalitatea bunurilor economice
produse, eterogene şi reproductibile utilizate în producţie şi/sau distribuţia şi comercializarea de
bunuri şi servicii. Cu alte cuvinte, capitalul este constituit din stocul de active fizice (cladiri,
utilaje, masini).
În prezent, capitalul este acel factor de producţie care constă în ansamblul bunurilor
produse şi folosite pentru obţinerea altor bunuri materiale şi servicii destinate vânzării cu profit.
Bunurile-capital sunt considerate ca fiind acele bunuri care sunt produse pentru a
satisface nevoile directe de consum ale oamenilor, ci pentru a fi folosite in productie. Din acest
motiv elementele care formează capitalul sunt denumite capital tehnic.
Capitalul se caracterizează prin faptul că este rezultatul proceselor anterioare de
producţie, este alcătuit din bunuri intermediare şi mijloace de producţie, iar în sfera sa se includ
doar banii activi.
Capitalul poate fi:
a) capital fix adică acea parte a capitalului real, tehnic format din bunuri de lungă durată
(clădiri, maşini, utilaje) care participă la mai multe procese de producţie, se consumă treptat,
parte cu parte regăsindu-se în produsul finit sub forma amortizării calculate şi se inlocuieşte
periodic când este uzat fizic şi/sau moral. Uzura fizică constă în pierderea treptată a capacităţii
de funcţionare a capitalului fix datorită folosirii lui în procesul de producţie sau datorită acţiunii
distructive a agentilor naturali. Uzura morală reprezintă deprecierea capitalului fix înainte de a
ajunge la limita maximă a utilizării capacităţii productive datorită efectului introducerii continue
a progresului tehnic.
b)capital circulant: adică acea parte a capitalului care se consumă la fiecare ciclu de
producţie, participănd cu întreaga lui expresie bănească la formarea costurilor (materii prime,
materiale, energie, apă).
Capitalul agricol este totalitatea elementelor care compun exploataţiile agricole şi care
concură la procesul de producţie din agricultură. Capitalul agricol este format din:
1. Capitalul de exploataţie este format din pământul propriu-zis, ape, bălţi şi heleştee,
lucrări de imbunătăţiri funciare (irigaţii, asanări, drenări, îndiguiri), construcţii (grajduri,
împrejmuiri), conducte de apă, srumuri de acces şi plantaţii de vie şi pomi fructiferi.
2. Capitalul de exploatare este format din animalele de tracţiune, animalele de montă,
vânat, material piscicol, utilaje agricole şi capital circulant (sămânţă, furaje, ingrăşămine şi bani).
3. Pământul – principalul element al capitalului agricol: se deosebeşte de ceilalţi factori de
producţie prin aceea că are însuşirea de a se regenara continuu.
Pământul are următoarele particularităţi:
1. Este limitat ca întindere pentru că nu poate fi fabricat de om.
2. Ca mijloc de producţie pământul are fertilitate diferită de la o zonă geografică la alta
conducănd la capacităţi de producţie diferite.
3. Pământul nu are valoare intrinsecă, el capătă valoare prin acţiunea omului asupra sa.
4. Pentru a deveni principalul element al capitalului agricol, omul trebuie să folosească
unelte pentru a acţiona asupra pământului.
5. Ca mijloc de muncă şi pământul se „uzează” în decursul folosirii, dacă nu i se restituie
elementele consumate din sol (prin îngrăşăminte, rotaţia culturilor).
6. Fertilitatea este un mijloc specific de exprimare a puterii productive a pământului.
Fertilitatea poate fi naturală şi caracterizează pământul în momentul luării sale în cultură, fiind
condiţionată de substanţele nutritive existente în sol la momentul respectiv. Fertilitatea poate fi
creată de om prin investiţii suplimentare pe care acesta le face pentru sporirea cantităţii de
substanţe nutritive din sol, folosind îngrăşăminte naturale şi chimice.
Dezvoltarea modernă a agriculturii necesită cunoaşterea trăsăturilor esenţiale ale
economiei de piaţă:

27
Pluralismul formelor de proprietate, în cadrul cărora ponderea majoră este deţinută de
proprietatea particulară. Indiferent însă de forma de proprietate, agenţii economici îşi asumă
dreptul de a decide în condiţii de risc şi incertitudine, suportând însă consecinţele acestora.
Piaţa concurenţială care reprezintă regulatorul principal al activităţii economice prin răspunsuri
la întrebările: “ce, cât, cum, pentru cine se produce ?”, prin mecanismul preţurilor ca rezultat
între cererea şi oferta de produse.
Descentralizarea economiei în sensul reducerii rolului statului în funcţionarea unităţilor agricole
şi nu în eliminarea lui, întrucât alături de opţiunile individuale reglate de mecanismul pieţelor
este necesară intervenţia statului prin crearea cadrului legislativ şi a unor pârghii economico-
financiare.
Scopurile principale ale activităţii economice sunt: pentru producător-vânzător obţinerea de
profit cât mai mare iar pentru cumpărător-consumator asigurarea utilităţii (satisfacţiei)
maxime.
Monetizarea economiei exprimă faptul că tranzacţiile economice bilaterale între agenţii
economici (producători, intermediari, consumatori) au la bază banii folosiţi ca mijloc de
schimb, mijloc de măsurare a activităţii economice şi mijloc de economisire.
În economia de piaţă funcţionează un sistem întreg de pieţe:
A. Piaţa bunurilor de consum cuprinde produse şi bunuri economice de consum personal
curent sau de folosinţă îndelungată. Pe această piaţă producătorii agricoli individuali şi unităţile
economice agricole vin ca ofertanţi de produse de natură vegetală şi animală, majoritatea în stare
naturală şi mai puţin în diferite grade de prelucrare. Acest lucru este în defavoarea agricultorilor,
dezvoltarea activităţilor proprii de prelucrare a produselor devenind o necesitate majoră pentru
creşterea veniturilor. Pe de altă parte trebuie avut în vedere că pe termen lung oferta tinde să
sporească, dar cererea de produse creşte mai lent decât sporirea veniturilor, deci mai lent decât
oferta agricolă, creându-se un excedent care se va absorbi greu pe piaţă declanşând reducerea
preţurilor produselor agricole.
B. Piaţa factorilor de producţie oferă agriculturii maşini şi instalaţii, produse chimice,
combustibili, materiale de construcţii etc. Unităţile agricole şi producătorii individuali în calitate
de consumatori ai acestor factori au în această perioadă o cerere solvabilă mai scăzută decât
cererea potenţială, datorată unor blocaje financiare, a lipsei concurenţei între ofertanţii de factori
(crescând costul factorilor), a foarfecei preţurilor dintre produsele agricole şi produsele
industriale, a unei politici bancare nefavorizante.
C. Piaţa forţei de muncă sau a muncii reprezintă piaţa unde se vinde şi se cumpără forţa
de muncă contra salariului. Ea este în general excedentară întrucât oferta este mai mare decât
cererea, existând şomajul. Condiţiile de muncă şi nivelul veniturilor din agricultură reprezintă
însă un factor care influenţează defavorabil oferta din partea şomerilor. Astfel, deşi pe total
economie există excedent de forţă de muncă, în unităţile agricole apar probleme legate de
imposibilitatea acoperirii necesarului de muncă. De asemeni este necesar a se urmări creşterea
calităţii forţei de muncă în agricultură prin ridicarea gradului de pregătire profesională şi
policalificare.
D. Piaţa funciară are la bază dreptul de proprietate privată asupra pământului. Limitarea
naturală a pământului determină ca oferta de pământ să fie inelastică şi concurenţa să se
manifeste între cumpărători. Această concurenţă însă depinde de cererea şi oferta de produse
agricole, de mărime şi evoluţia rentei, de rata dobânzilor bancare, de mărimea capitalului
încorporat în ameliorarea terenurilor şi posibilitatea folosirii alternative a pământului (diverse
culturi vegetale, construcţii şi bază furajeră pentru animale, silvicultură, alte tipuri de
construcţii), toţi aceşti factori influenţând preţul pământului.
E. Piaţa serviciilor reprezintă una din pieţele importante ca volum, ca diversitate a
activităţilor şi ca sector de absorbţie a excedentului de forţă de muncă. Pentru agricultură
activităţile oferite pe piaţa serviciilor sunt cele privind diverse lucrări tehnologice şi de

28
prelucrarea produselor agricole, de depozitare, de marketing, de management, juridice, de
informaţii.
F. Piaţa financiară sau bursa de valori reprezintă piaţa unde se fac tranzacţii cu titluri de
valoare (acţiuni, obligaţiuni, efecte de comerţ, etc.) contra monedă naţională.
G. Piaţa capitalurilor se ocupă cu atragerea şi valorificarea economiilor valutare sau
forţate ale populaţiei şi unităţilor economice prin investiţii în activităţi eficiente.
H. Piaţa monetară sau a creditelor cuprinde vânzarea şi cumpărarea de credite contra
unor dobânzi în funcţie de raportul cerere-ofertă. Rata dobânzii reprezintă preţul ofertei de credit
şi variază în funcţie de: volumul creditului, termenul şi modul de rambursare, gradul de risc
asumat de creditor. În general ofertanţii de credite sunt băncile, iar din cauza numărului lor mai
redus şi de talie mare, influenţează formarea ratei dobânzilor în scopul maximizării profiturilor
lor. Acest tip de piaţă este o formă a concurenţei imperfecte. Având în vedere particularităţile
agriculturii pentru a se permite susţinerea şi dezvoltarea ei, băncile trebuie să stabilească un
sistem de creditare şi un nivel mai scăzut al ratei dobânzilor pentru producătorii şi unităţile
agricole.
I. Piaţa asigurărilor pentru agricultori prezintă importanţă datorită acţiunii mai frecvente
a factorilor de risc climatic şi comercial alături de cei de natură tehnică, economică, financiară,
tehnologică. Oferta de asigurare este făcută de societăţi specializate de stat sau private.
J. Piaţa valutară cuprinde relaţiile între ofertanţii şi cumpărătorii de valute convertibile
în funcţie de raportul cerere-ofertă. Această piaţă interesează producătorii
agricoli care sunt angrenaţi în activităţile de export şi import a produselor agricole şi a
factorilor de producţie.
Între pieţele existente, într-o economie descentralizată, există sisteme de comunicare şi de
interdependenţă prin mecanismul preţurilor.
Creditul agricol pentru productie este un instrument economico-financiar de politică
agricolă prin intermediul căruia se sustin activităţile curente de producţie agricolă, stabilite
prioritar de Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor.
Prin activităţile curente de productie agricolă se inteleg acţiunile care vizează:
a) înfiinţarea, întreţinerea şi recoltarea culturilor agricole, precum şi întreţinerea şi recoltarea
plantaţiilor;
b) achiziţionarea din producţia internă sau producerea puilor de pasăre pentru carne şi ouă, a
purceilor pentru îngrăşat, precum şi a tineretului ovin şi bovin pentru îngraşat;
c) aprovizionarea, procesarea hranei, asigurarea medicamentelor si tratamentelor medicale
pentru animale, a cheltuielilor curente pentru întreţinerea şi funcţionarea adăposturilor,
utilajelor şi instalaţiilor aferente;
d) asigurarea culturilor şi plantaţiilor împotriva efectelor dăunătoare ale factorilor de risc
natural, precum şi asigurarea efectivelor de animale împotriva efectelor dăunatoare ale
factorilor de risc natural, a bolilor şi a accidentelor.
De facilităţile oferite de creditul agricol beneficiază:
a) producătorii agricoli, persoane fizice sau juridice, care exploatează, în condiţiile legii,
terenuri agricole sau efective de animale, în scopul obţinerii producţiei agricole destinate
comercializării, dacă angajează credite;
b) persoane fizice şi juridice autorizate, care deţin tehnica şi specializarea în executarea de
servicii pentru obţinerea producţiei agricole;
c) categoriile de integratori stabilite de Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, care
achiziţionează şi proceseaăa producţia agricolă, dacă angajează credite în vederea finanţării
activităţilor prevăzute prin înfiinţarea, întreţinerea şi recoltarea culturilor agricole, precum şi
întreţinerea şi recoltarea plantaţiilor, conform obligaţiilor asumate prin contractele încheiate
cu producătorii agricoli.

29
 Activitatea curentă de producţie poate fi finanţată din fonduri proprii ale producătorului
şi din credite bancare. Băncile comerciale vor acorda creditele cu respectarea prevederilor Legii
bancare nr. 58/1998 şi a normelor proprii de creditare.
Potrivit Legii nr.58/1998 – Legea bancară, prin noţiunea de credit – se înţelege orice
angajament de plată a unei sume de bani în schimbul dreptului la rambursarea sumei plătite,
precum şi la plata unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă sau orice
prelungire a scadenţei unei datorii şi orice angajament de achizitionare a unui titlu care
încorporeaza o creanţă sau a altui drept la plată unei sume de bani. Din punct de vedere al
scadenţei, creditul poate fi:
 pe termen scurt, a cărui durată de rambursare nu depăşeste 12 luni;
 pe termen mediu, a cărui durată de rambursare este cuprinsă între 1 si 5 ani;
 pe termen lung, a cărui durată de rambursare depăşeşte 5 ani;
La solicitarea beneficiarilor de credite, bancile comerciale eliberează documente privind
utilizarea şi rambursarea creditului în vederea obţinerii de către aceştia a alocaţiilor bugetare.
Băncile urmăresc ca solicitanţii să prezinte credibilitate pentru rambursarea acestora la
scadenţă. In acest scop băncile cer solicitanţilor garantarea în condiţiile stabilite prin normele lor
de creditare.
Sistemul agroalimentar din ţările dezvoltate privit ca un sistem economic şi comercial a
ajuns în prezent la performanţe tehnice şi economice mult superioare perioadei corespunzătoare
sfârşitului celui de-al doilea război mondial.
Componenta esenţială a sistemului agro-alimentar - producţia agricolă propriu-zisă-
se sprijină pe o structură celulară formată din: proprietatea funciară, familie şi exploataţie
agricolă. În amonte şi aval de agricultură există o reţea de distribuţie a materialelor necesare
agricultorilor, o reţea de prelucrare a materiilor prime din agricultură, o reţea de valorificare a
produselor agricole primare şi a produselor alimentare, o reţea financiară de creditare şi de
asigurare precum şi o reţea de asistenţă tehnică de specialitate. Toate aceste reţele împreună cu
producţia agricolă se constituie într-un sistem agro-alimentar complex, modern şi performant.
În ţările comunităţii europene domină tipul familial de agricultură constituit din ferme
familiale mici şi mijlocii. Ferma familială mijlocie este considerată drept modelul politicii
agricole comunitare. Această fermă este considerată în ţările dezvoltate unitatea de bază în
agricultură, reprezentând o formă de organizare care asigură stabilitate politică, socială şi
economică. Fermele familiale de mărimi corespunzătoare, bazate pe proprietatea privată asupra
pământului, sau pe arendare sau închiriere, în care familia este sursa principală a forţei de muncă
(cu excepţia fermelor mari care angajează muncă salariată), cu o producţie diversificată din care
o bună parte este destinată pieţei, acestea sunt un rezultat al politicilor de orientare şi susţinere a
agriculturii, folosindu-se din plin acţiunea benefică a legilor pieţei.
Performanţele agriculturii UE sunt rezultatul unei evoluţii începută urmare a Tratatului de
la Roma din 1957 care a pus bazele unei politici agricole comune (PAC). PAC le-a furnizat
agricultorilor europeni un model de dezvoltare inspirat din agricultura suedeză care era deja cea
mai performantă, fiind fondată pe exploataţia de tip familial, obţinerea unei productivităţi
maximale.
În agricultura Uniunii Europene domină exploataţiile mici şi medii. Mărimea medie a
unei exploataţii este de 180 hectare. Mărimea unei exploataţii agricole este un indicator complex,
pentru calcularea acestuia putându-se recurge la date extrem de diverse, referitoare la suprafaţă,
efective de animale, dotarea cu maşini şi tractoare, încărcătura acestora, folosirea forţei de
muncă, dar şi la date privind rezultatele economice.
În agricultura Uniunii Europene fondul funciar precum şi celelalte mijloace de producţie
sunt aproape în totalitate în proprietate privată, individuală, statul deţinând suprafeţe foarte mici
pentru staţiunile de cercetări.

30
 Urmărindu-se evoluţia structurilor agricole în cadrul ţărilor membre ale U.E. se constată
tendinta de reducere a numărului fermelor mici si de crestere a atât a ponderii cât şi a suprafeţei
acoperite de exploataţiile mai mari de 50 de ha. Mai mult de jumătate din suprafaţa agricolă a
UE. (63,8%) se află în fermele de peste 50 ha.
Şi în cadrul fermelor specializate din sectorul de creştere a animalelor este de reţinut
variaţia mare în funcţie de profilul fermei, de ţară dar caracteristica dominantă a exploataţiei
zootehnice este consolidarea mărimii mijlocii a efectivelor de animale.
Sistemul agroalimentar vest-european se bazează pe următoerele idei fundamentale:
 ferma privat-familială, de talie mică sau medie, puternic echipată tehnic constituie
celula de bază a producţiei agricole propriu-zise;
 ferma poate să fie proprietatea fermierului/familiei sau luată în arendă, iar forţa de
muncă se asigură în principal dintre membrii familiei;
 aprovizionarea fermierilor cu diversele materii şi materiale necesare se face prin
intermediul unor cooperative sau societăţi de aprovizionare al căror membru este fermierul; de
asemenea valorificarea producţiei realizate de fermier se realizează prin intermediul unor
cooperative sau societăţi specializate în acest scop;
 relaţiile dintre fermele de producţie agricolă şi cooperativele sau societăţile de
aprovizionare – prelucrare – desfacere sunt aşezate pe baze comerciale;
 întreaga politică generoasă de susţinere a agriculturii de către guvernele ţărilor
membre ale U.E. sau de către organismele comunitare are la bază principii exclusiv economice:
preţul produselor agricole şi creditarea producţiei agricole şi a investiţiilor (credite curente şi pe
termen lung);
 economia sistemului agrolimentar se bizuie din plin pe factorii de progres din acest
domeniu: ştiinţa, tehnologia, învăţământul agroalimentar, economic şi de marketing-
management;
 întreaga legislaţie comunitară (comercială, financiară, fiscală, funciară, tehnică) are ca
principală caracteristică stimularea şi sprijinirea puternică a agricultorilor .
Dreptul de proprietate este de natură juridică şi exprimă în general relaţia socială care ia
naştere între oameni în legătură cu posesiunea efectivă şi exclusivă a unor bunuri în limita
determinată de legi.
În agricultură având în vedere că principalul mijloc de producţie îl reprezintă pământul,
apare tipul de proprietate funciară care exprimă dreptul de posesiune, utilizare, dispoziţie,
gestiune şi uzufruct a unei suprafeţe de teren prin puterea proprie şi în interes propriu.
Formele de proprietate funciară sunt considerate următoarele:
A. Proprietatea privată însumează toate terenurile aparţinând unor persoane fizice,
juridice sau statului (domeniul privat al statului). Domeniul privat al statului
cuprinde terenurile proprietatea statului, a comunelor, oraşelor, municipiilor şi
judeţelor. În cadrul fondului funciar proprietatea privată deţine 86,9 % din arabil şi
aproape 78,5 % din agricol la nivelul anului 1998.
B. Proprietatea publică (sau domeniul public) cuprinde terenurile care sunt de uz sau
interes public (parcuri, rezervaţii, şosele, drumuri, etc.).
Exploatarea pământului presupune alegerea sistemelor de producţie şi efectuarea tuturor
lucrărilor care permit punerea în valoare a potenţialului productiv al acestuia. Activitatea de
exploatare a terenurilor constă în mod concret într-un ciclu fundamental care produce permanent
şi continuu operaţiile de aprovizionare, producţie, vânzare, încasare, rezultând surse de finanţare
sau resurse ciclice.
A. Formele de exploatare a terenurilor proprietate privată sunt:
Exploatarea privat - individuală a terenurilor la rândul ei poate fi realizată de proprietar
sau de altă persoană fizică sau juridică. În funcţie de calitatea de proprietar şi de administrator
exploatarea individuală poate avea următoarele variante:

31
  de proprietar în calitate şi de administrator, împreună cu familia;
 de proprietar ca administrator cu familia şi salariaţi neproprietar;
 de un arendaş, situaţie în care proprietarul dă în arendă terenul care îi aparţine
unei alte persoane, de regulă specialist, în vederea exploatării lui;
 de un manager sau administrator neproprietar, care ia în locaţie de gestiune
terenul contra unei sume fixe plătită de proprietar pentru o perioadă definită,
stabilită în contractul de închiriere.
După regimul de proprietate, exploatarea privată a terenurilor se poate realiza în
următoarele moduri:
 exploatarea propriului teren de către proprietar;
 exploatarea unui teren luat în arendă de mici întreprinzători, asociaţi, firme care
dispun de întreaga sistemă de maşini;
 exploatarea unui teren o parte în proprietate şi o parte luat în arendă de proprietar.
Exploatarea privat - asociativă a terenurilor presupune folosirea în comun a terenurilor
de către mai mulţi proprietari pe baza liberei iniţiative. Aceştia îşi păstrează dreptul de
proprietate asupra terenurilor şi pot participa cu resurse materiale, cu capital şi/sau cu muncă
având ca scop o valorificare mai eficientă a pământului, creşterea veniturilor şi ameliorarea
condiţiilor de viaţă, datorită posibilităţilor de aplicare a unor asolamente raţionale, a unor
tehnologii moderne, cu utilaje de mare randament.
Principiile de bază în organizarea formelor de exploatare privat-asociative conform
legislaţiei sunt:
a) acordul de voinţă sau de înţelegere pentru asociere al proprietarului de teren;
b) terenurile sunt date numai în folosinţă, iar celelalte bunuri sau bani pot fi aduse în
folosinţă sau în proprietate;
c) membrii asociaţi răspund numai cu părţile sociale ale acestora;
d) într-o localitate se pot înfiinţa mai multe forme asociative, între ele manifestându-se
concurenţa în folosul proprietarilor dar şi al personalului asociaţiei.
Asocierea proprietarilor de terenuri se realizează pe bază de înţelegeri scrise sau verbale
sau pe bază de contract putând îmbrăca forme asociative simple fără personalitate juridică
(asociaţiile familiale) sau forme asociative complexe, cu personalitate juridică (societăţi agricole
sau cooperative).
Exploatarea şi administrarea terenurilor comasate prin asociere se poate realiza de către
unul din proprietari sau de un administrator sau manager neproprietar. În unele situaţii există
posibilitatea apariţiei unor conflicte între proprietari şi manageri datorită unor comportamente
oportuniste din partea managerilor care le privilegiază propriile lor interese, în dauna intereselor
proprietarilor de terenuri. În scopul evitării conflictelor se pot stipula unele “incitaţii“ care
încurajează loialitatea managerilor, introducând în contract un sistem de remunerare care le
permite acestora participarea la performanţele realizate de asociaţie.
Problemele de care depind dezvoltarea şi eficientizarea formelor de exploatare asociativ-
private sunt legate de: precizarea dimensiunilor economice, alegerea profilului, organizarea
teritoriului, sistemele de cultură şi de creştere a animalelor, capacitatea organizatorică, tehnică,
economică a administratorului exploataţiei, nivelul de dotare tehnică, resursele financiare ce pot
fi atrase pentru producţie şi pentru investiţii, distanţele şi starea drumurilor, gradul de integrare a
producţiilor.
B. Exploatarea terenurilor proprietate privată a statului se realizează majoritar în
cadrul societăţilor comerciale agricole. Alte suprafeţe sunt exploatate de institute de
învăţământ, staţiuni şi institute de cercetări, şcoli, societăţi naţionale cu profil agricol.
Dupa statutul juridic al exploatatiilor agricole exista doua sectoare : sectorul privat si
sectorul de stat.
A. Sectorul privat, gestionează:

32
  gospodarii individuale in numar de cca. 3,9 milioane in care se lucreaza mai mult de trei
sferturi din pamantul aflat in proprietate privata (9182 mii ha), cu o suprafata medie de
2,3 ha; , sub forma a trei tipuri de exploatatii agricole.
 asociatii familiale (fara personalitate juridica) in numar de 7175 avand o suprafata medie
de 132 ha si care gestioneaza 950 mii ha;
 societati agricole (cu personalitate juridica) in numar de 3578 cu o suprafata medie de
620 ha si care au in exploatare 2.210 mii ha.
B. Sectorul public este reprezentat prin societatile comerciale agricole cu capital majoritar de
stat care administrau (in 1997) o suprafata de 1652 mii ha teren agricol. Suprafata medie ce
revine pe o societate comerciala este de 3370 ha teren agricol. In ceea ce priveste societatile
comerciale agricole cu capital majoritar de stat, in marea majoritate nu s-au adaptat noilor cerinte
ale economiei de piata fapt ce a determinat ca multe din acestea sa fie lichidate (complexe de
porci si pasari), o parte au fost privatizate, iar cele cu profil agricol
(foste IAS-uri) sunt intr-o situatie financiara precara in marea majoritate urmand ca in
acest an sa se stabileasca privatizarea si modul de functionare a acestora.
Fără cei doi piloni ai Politicii Aagricole Comunitare (PAC), politica de piaţă şi
dezvoltarea rurală, multe zone rurale din Europa s-ar confrunta cu probleme economice, sociale
şi de mediu din ce în ce mai mari. Modelul European al Agriculturii relfectă rolul multifuncţional
pe care îl joacă agricultura în bogăţia şi diversitatea peisajului, produselor alimentare şi
moştenirea naturală şi culturală.
Reformele PAC reprezintă un pas major înainte pentru îmbunătăţirea competitivităţii şi
dezvoltării durabile a activităţii agricole în UE şi stabilesc cadrul pentru reforme viitoare.
Reformele succesive au încurajat puternic competitivitatea în agricultura europeană prin
reducerea garanţiilor de sprijinire a preţurilor.
Introducerea plăţilor directe decuplate, încurajează agricultorii să răspundă semnalelor
pieţei generate de cererea consumatorilor mai degrabă decât de stimulente strategice legate de
cantitate. Includerea standardelor de mediu, de siguranţa alimentelor, de sănătatea animalelor şi
de bunăstare în conformitatea reciprocă consolidează încrederea consumatorilor şi sporeşte
durabilitatea de mediu a agriculturii.
Zonele rurale sunt caracterizate de o mare diversitate a stiuaţiilor, variind de la zone
rurale îndepărtate care suferă de depopulare şi declin până la zonele periurbane cu presiuni
puternice din partea centrelor urbane.
Sectoarele agricol şi alimentar trebuie să folosească oportunităţile oferite de noile
abordări, tehnologii şi inovaţii pentru a răspunde nevoii pieţei în dezvoltare atât în Europa cât şi
la nivel global. Mai presus de toate, investiţiile în resursa cheie a capitalului uman vor permite
zonelor rurale şi din sectorul agoalimentar să privească spre viitor cu încredere.
Politica de dezvoltare rurală trebuie să ajute zonele rurale să îndeplinească aceste
obiective. Aceasta necesită o abordare strategică a competitivităţii, creării de locuri de muncă şi
inovării în zonele rurale şi guvernarea îmbunătăţită a îndeplinirii programelor. Trebuie să existe o
concentrare mai mare asupra investiţiilor viitoare în oameni, în expertiză şi capital în sectorul
agricol şi silvic, asupra noilor modalităţi de a oferi servicii de mediu de succes şi asupra creării
de locuri de muncă mai multe şi mai bune prin diversificare, mai ales pentru femei şi tineri. Prin
ajutarea zonelor rurale din UE să îşi realizeze potenţialul ca locuri atractive pentru investiţii,
muncă şi viaţă, politica de dezvoltare rurală îşi poate juca rolul în dezvoltarea durabilă a
teritoriului Europei.
Pentru a face faţă acestor cerinţe, se pune accentul pe încurajarea produselor sănătoase,
de calitate superioară, a metodelor de producţie viabile din punct de vedere a mediului
înconjurător, inclusiv producţie organică, materie primă regenerabilă şi protejarea biodiversităţii.

33
 Având în vedere tendinţele atât la nivelul UE cât şi al statelor membre, Comisia a decis 3
domenii cheie ale Politicii de Dezvoltare Rurală , anume: economia agroalimentară; mediul
înconjurător; economia rurală în sens larg şi populaţia.
Astfel, au fost adoptate trei documente care să reglementeze politica de dezvoltare rurală
pusă în practică de statele membre:
 Orientările strategice ale Uniunii Europene. Elaborat de Comisie, acest document
defineşte, pe baza unui bilanţ al situaţiei existente, priorităţile Uniunii Europene. El
fixează obiective şi indicatori de bază pentru măsurarea realizării aestor obiective. O fişă
va analiza situaţia fiecărui stat membru în ceea ce priveşte obiectivele comunitare.
Orientările strategice ale Uniunii pot face obiectul unei revizuiri la jumătatea parcurgerii
etapei.
 Planul strategic naţional. Stabilit de fiecare stat membru după consultarea partenerilor
instituţionali, asociativi şi socio-economici şi în strânsă colaborare cu Comisia, el
hotărăşte priorităţile de acţiune ale statului membru ţinând cont de orientările strategice
ale Uniunii şi de specificul naţional. El nu face obiectul unei adoptări formale de către
Comisie.
 Programele de dezvoltare rurală, pot acoperi tot sau o parte din teritoriul naţional, cu
condiţia ca întreg teritoriul să fie acoperit. Statele care au optat pentru o programare
regională pot prezenta, în vederea aprobării, un cadru naţional care conţine elementele
comune ale programelor regionale. Fiecare program este adoptat după avizarea sa de
către comitetul STAR (Comitetul structurilor agricole şi al dezvoltării rurale al Uniunii
Europene).
Ilustrând concluziile conferinţei de la Salzburg şi orientările strategice ale Consiliului
European de la Lisabona şi Göteborg şi accentuând elementele de susţinere economice, au fost
stabilite următoarele trei obiective majore ale politicii de dezvoltare rurală în Comunicatul de
Perspective Financiare pentru perioada 2007-2013:
 Axa 1: ameliorarea competitivităţii agriculturii şi silviculturii prin susţinerea
restructurării, inovării şi dezvoltării;
 Axa 2: îmbunătăţirea mediului înconjurător şi a zonelor rurale prin intermediul
sprijinului pentru managementul terenurilor (inclusiv acţiunile de dezvoltare rurală legate de
programul Natura 2000);
 Axa 3: îmbunătăţirea calităţii vieţii în zonele rurale şi promovarea diversificării
activităţilor economice prin măsuri care au ca obiectiv sectorul agricol şi alte zone rurale
(cunoscută şi sub numele de „Dezvoltare Rurală Extinsă”).
Pe lângă cele 3 axe enunţate mai sus, mai există şi o a 4-a axă, cea numită „axa
LEADER”, care va căpăta o mai mare importanţă, datorită faptului că fiecare dintre cele 3 axe
trebuie să îşi detalieze obiectivele prin intermediul celei de-a 4-a. Astfel, fiecare program ar
trebui să conţină o „abordare de tip LEADER”.
Acestea vor fi însoţite de studii tematice şi evaluări de sinteză la nivel de Comunitate,
precum şi de activităţi ale Reţelei Europene pentru Dezvoltare Rurală ca platformă de schimb şi
capacitate de construcţie socială şi instituţională, precum şi pentru evaluarea în Statele Membre.
Schimbul de bune practici şi de rezultate ale evaluărilor poate contribui semnificativ la eficienţa
dezvoltării rurale. În acest sens, Reţeaua Europeană trebuie să joace un rol central în facilitarea
contractelor.
Trebuie menţionat că s-a decis, totodată, ca valoarea contribuţiei fiecărui stat membru la
Fondurile Structurale, Fondul de Coeziune şi FEADR nu trebuie să depăşească 4% din PIB-ul
său.Ţinta Comisiei Europene a fost ca până la sfârşitul anului 2005 să se adopte liniile
strategice, pentru ca statele membre să poată finaliza planurile strategice naţionale, iar din a doua
jumătate a anului 2006, să se poată trece la aprobarea acestora. Stabilizarea schimburilor
mondiale, exigenţele calitative ale consumatorilor, lărgirea Uniunii Europene spre centrul şi estul

34
Europei, iată problemele cu care se confruntă acum agricultura europeană, cu realităţi şi sfidări
noi. Schimbările ating nu numai pieţele agricole dar şi economiile locale ale zonelor rurale în
mod egal. Viitorul sectorului agricol este legat în mod strict de dezvoltarea echilibrată a
teritoriului rural, care acoperă 80% din teritoriul european. Dimensiunea comunitară a acestui joc
este evidentă, politica agricolă şi rurală are un rol important de jucat în coeziunea teritorială,
economică şi socială a Uniunii.
Principiile de bază ale politicii de dezvoltare rurală sunt următoarele:
 Multifuncţionalitatea agriculturii. Rolul agriculturii variază funcţie de produsele
obţinute. Aceasta implică recunoaşterea şi încurajarea unui evantai de servicii furnizate
pentru agricultură.
 Multisectorialitatea şi integrarea. Economia rurală permite datorită diversificării
activităţilor, crearea de noi surse de venituri şi noi locuri de muncă şi protecţia moştenirii
rurale.
 Flexibilitatea. Acordarea ajutoarelor pentru dezvoltare rurală, bazate pe subsidiaritate,
favorizând descentralizarea şi consultarea la nivel regional, local şi parteneriatul.
 Transparenţa. Elaborarea şi gestionarea se face în mod transparent, plecând de la o
legislaţie simplificată şi mai accesibilă.
Una din principalele inovaţii ale acestei politici este metoda adoptată, vizând o mai bună
integrare a diferitelor intervenţii cu scopul de a asigura o dezvoltare armonioasă a tuturor zonelor
rurale ale Europei.
Comunitatea acordă o susţinere investiţiilor în exploataţiile agricole. Scopul modernizării
investiţiilor, echipamentelor şi sistemelor agricole pentru amelioarea veniturilor ca şi a
condiţiilor de viaţă, de muncă şi de producţie al agricultorilor. Concret, investiţiile trebuie să
vizeze unul sau mai multe din obiectivele următoare: reducerea costurilor de producţie;
ameliorarea calităţii producţiilor; prezervarea şi ameliorarea mediului înconjurător; respectarea
condiţiilor de igienă şi de habitat pentru animale; încurajarea diversificării activităţilor agricole.
Statele membre stabilesc circuitele ajutoarelor pentru investiţiile globale, valoarea totală a
ajutorului public, naţional şi comunitar exprimat în procente din volumul investiţiei eligibile este
limitat la 50% în zonele defavorizate şi la 40% în celelalte regiuni. Atunci când investiţiile sunt
realizate de către tinerii agricultori, aceste procentaje pot atinge 55% în zonele defavorizate şi
45% în celelalte zone.
Un aspect esenţial al noii politici de dezvoltare rurală este punerea în valoare a
resurselor umane, susţinerea transferului exploataţiilor agricole de la o generaţie la alta, va
continua trecând prin măsurile de instalare de tineri agricultori şi prin încurajarea prepensionării.
Măsurile de formare vor fi în mod egal continuate şi vor permite valorificarea potenţialului uman
al zonelor rurale.
a) Instalarea tinerilor agricultori. Ajutoarele destinate a facilita instalarea tinerilor
agricultori sunt acordate cu condiţia ca agricultorul care preia exploataţia să aibă mai puţin de 40
ani şi să se instaleze pentru prima dată ca exploatant agricol. Două tipuri de ajutoare sunt
prevăzute: o primă unică a cărei sumă maximală nu poate depăşi 25.000 euro şi o bonificaţie a
dobânzilor pentru împrumuturile contractate, limitate la aceaşi sumă.
b) Prepensionarea. Ajutorul prevede pentru cel care cedează exploataţia o sumă globală de
150.000 euro, plăţile anuale neputând, în general să depăşească 15.000 euro. Prima pentru
muncitorul agricol are o valoare totală de 35.000 (3.500 euro per muncitor şi per an). Plata
ajutoarelor nu poate depăşi o durată de 15 ani pentru exploatantul care cedează şi 10 ani pentru
muncitorul agricol. Atât unul cât şi celălalt trebuie să aibă mai puţin de 55 ani. Ajutorul nu poate
continua deci nici după 75 ani pentru cedant, şi nici peste vârsta normală de pensionare a
muncitorului agricol. În cazul când cedantul primeşte o pensie de stat, ajutorul comunitar este
deschis sub forma unei suplimentări a pensiei, ţinând cont de suma fiscală prin regimul naţional
al pensiilor.

35
 c) Formarea. Măsurile de formare au fost în mod egal integrate în evantaiul celorlalte
acţiuni, cu un accent special pe formările legate de promovarea produselor de calitate şi de
metodele de producţie care respectă mediul înconjurător. Ele se adresează tuturor persoanelor
angajate în activităţile agricole şi în reconversia acestora. De asemenea, măsuri de formare sunt
prevăzute pentru pregătirea silvicultorilor ca şi alte persoane implicate în activităţile forestiere de
ameliorare a funcţiunilor economice, ecologice şi sociale ale pădurilor.
Anumite zone rurale sunt desemnate ca defavorizate, condiţiile activităţii agricole aici
fiind mai dificile, potrivit noţiunilor legate de handicapurile naturale care măresc costurile şi
reduc randamentele agricole, ameninţând astfel pe termen lung menţinerea activităţilor agricole
şi gestionarea acestor spaţii. Iată pentru ce agricultorii din aceste zone continuă să primească
îndemnizaţii compensatorii.
Aceste îndemnizaţii au fost adaptate rolului pe care trebuie să-l joace agricultorul în
materie de întreţinere a spaţiului. Ele sunt de acum înainte calculate pe hectar şi nu pe cap de
animal. Suma lor poate fi modulată între 25 şi 200 euro pe hectar. Sume mai mari de 200 euro
pot fi acordate cu condiţia ca media tuturor îndemnizaţiilor plătite la nivelul programelor vizate
să nu depăşească acest plafon.
Sunt considerate ca zone defavorizate din punct de vedere agricol:
 Zonele de munte – sunt limitării considerabile ale posibilităţilor de folosire a
terenurilor şi o creştere sensibilă a costurilor lucrărilor
 Zonele ameninţate de abandon şi în care întreţinerea spaţiului este necesară
 Zonele supuse unor handicapuri specifice. În interiorul acestor zone este necesară
continuarea activităţilor agricole cu scopul de a asigura conservarea şi ameliorarea mediului
înconjurător, întreţinerea spaţiului natural sau vocaţia lor turistică.
Zonelor defavorizate li se adaugă zonele supuse unor constrângeri legate de mediu, unde
agricultorii pot beneficia de plăţi destinate să compenseze costurile şi pierderile de venituri
rezultate ca urmare a aplicării unor dispoziţii comunitare pentru protecţia mediului, în măsura în
care aceste plăţi sunt necesare pentru rezolvarea problemelor specifice ce decurg din aceste
dispoziţii.
O nouă măsură care vizează zonele supuse unor constrângeri de mediu: agricultorii
acestor zone pot de acum înainte să beneficieze ei înşişi de aceste plăţi destinate compensării
costurilor şi pierderilor de venituri legate de aceste restricţionări. Suma maximă a acestor plăţi
este de 200 euro pe hectar.
Pentru a accede la aceste ajutoare, suprafaţa zonelor supuse unor restricţionări legate de
mediu, este adăugată la cea a zonelor devaforizate supuse unor handicapuri specifice şi nu pot
depăşi 10% din suprafaţa totală a unui Stat Membru.
Adaptarea producţiei la evoluţia pieţei, căutarea de noi debuşee comerciale, valoarea
adăugată produselor agricole sunt totodată factori care contribuie la reîntărirea competitivităţii
acestui sector. Iată pentru ce ajutoarele sunt în mod egal disponibile pentru transformarea şi
comercializarea produselor agricole. Valoarea totală a ajutorului public naţional şi comunitar
exprimată în procente din volumul investiţiilor eligibile, este limitată la 50%, în ceea ce priveşte
regiunile obiectivului 1 şi la 40% pentru alte regiuni.
Agricultura ramâne un sector cheie al României în cadrul perioadei de preaderare la
Uniunea Europeană. Astfel, circa 41% din populaţia angajată lucrează în sectorul primar, care
reprezintă aproximativ 14% din PIB în România. În acest sens, România va implementa în
sectorul agricol adaptările structurale necesare integrării sale în Politica Agricolă Comună şi va
susţine investiţiile ce respectă regulile Comunitare din domeniile economic, de mediu şi social.
În consecinţă, România va întreprinde următoarele acţiuni:
- Formarea unor exploataţii agricole de dimensiuni optime, eficiente din punct de vedere
economic prin investiţii şi prin excluderea expolataţiilor marginale;

36
 - Adâncirea reformelor structurale cu accent deosebit pe consolidarea exploataţiilor agricole,
privatizarea societăţilor comerciale din mediul rural la care statul este majoritar;
- Perfecţionarea cadrului legal şi instituţional pentru o bună funcţionare a pieţelor agricole şi
sprijinirea dezvoltării infrastructurii necesare acestor pieţe;
- Susţinerea politicii de produse agricole în scopul îmbunătăţirii întregului lanţ, de la
producţie până la consumator, atât pe piaţa internă cât şi cea externă, în conformitate cu
standardele de calitate ale UE;
- Diversificarea economiei rurale prin activităţi economice non-agricole;
- Sprijinirea pregătirii profesionale a producătorilor agricoli şi a proprietarilor de terenuri sau
păduri.
- Alinierea legislaţiei sale (mai ales în domeniile veterinar şi fitosanitar) la acquis-ul
comunitar şi pregătirea în consecinţă a integrării sale în Politica Agricolă Comună;
- Consolidarea capacităţii sale administrative prin pregătirea persoanelor în vederea unei
încadrări optime a acestui sector economic;
- Crearea structurilor instituţionale necesare administrării Politicii Agricole Comune.

CAPITOLUL III
TEHNICI SI MANAGEMENT HOTELIER
Turismul reprezintă o ramură a economiei naţionale, cu funcţii complexe, ce reuneşte un
ansamblu de bunuri şi servicii oferite spre consum persoanelor care călătoresc în afara mediului
lor obişnuit pe o perioadă mai mică de un an şi al căror motiv principal este altul decât
exercitarea unei activităţi remunerate în interiorul locului vizitat;
Resursele turistice reprezintă componente ale mediului natural şi antropic, care prin
calităţile şi specificul lor sunt recunoscute, înscrise şi valorificate prin turism, în măsura în care
nu sunt supuse unui regim de protecţie integral, şi pot fi: naturale, antropice, patrimoniu turistic,
structuri de primire turistice, zone turistice, zone de recreere periurbane, obiective turistice,
puncte turistice, localităţi turistice.
Termenii şi expresiile de mai jos semnifică după cum urmează:
a) turismul - ramură a spre consum persoanelor care călătoresc în afara mediului lor
obişnuit pe o perioadă mai economiei naţionale, cu funcţii complexe, ce reuneşte un ansamblu de
bunuri şi servicii oferite mică de un an şi al căror motiv principal este altul decât exercitarea unei
activităţi remunerate în interiorul locului vizitat;
b) resurse turistice - componente ale mediului natural şi antropic, care prin calităţile şi
specificul lor sunt recunoscute, înscrise şi valorificate prin turism, în măsura în care nu sunt
supuse unui regim de protecţie integrală.
c) patrimoniu turistic - resursele turistice şi structurile realizate în scopul valorificării
lor prin activităţi de turism;
d) structură de primire turistică - orice construcţie şi amenajare destinată, prin
proiectare şi execuţie, cazării turiştilor, servirii mesei pentru turişti, agrementului, transportului
special destinat turiştilor, tratamentului balnear pentru turişti, împreună cu serviciile aferente.
Structurile de primire turistice includ:
- structuri de primire turistice cu funcţiuni de cazare turistică: hoteluri, hoteluri-
apartament, moteluri, vile turistice, cabane, bungalouri, sate de vacanţă, campinguri, camere de
închiriat în locuinţe familiale, nave fluviale şi maritime, pensiuni turistice şi pensiuni
agroturistice şi alte unităţi cu funcţiuni de cazare turistică;
- structuri de primire turistice cu funcţiuni de alimentaţie publică: unităţi de
alimentaţie din incinta structurilor de primire cu funcţiuni de cazare, unităţi de alimentaţie
publică situate în staţiuni turistice, precum şicele administrate de societăţi comerciale de turism,
restaurante, baruri, unităţi de fast food, cofetării, patiserii şi care sunt atestate conform legii;

37
 - structuri de primire turistice cu funcţiuni de agrement: cluburi, cazinouri, săli
polivalente, instalaţii şi dotări specifice agrementului turistic;
- structuri de primire turistice cu funcţiuni de transport: 1. transport rutier: autocare
etc.; 2. transport feroviar: trenuleţe, trenuri de cremalieră etc.; 3. transport fluvial şi maritim:
ambarcaţiuni cu scop turistic; 4. transport pe cablu: telecabine, teleschi etc.:
- structuri de primire turistice cu funcţiuni de tratament balnear: unităţi de prestări
de servicii pentru tratament balnear, componente integrate sau arondate complexurilor de turism
balnear
Complexuri de turism balnear: clădiri care includ în acelaşi edificiu ori în edificii legate
fizic sau funcţional structuri de primire turistice (de cazare, de alimentaţie şi de tratament
balnear, eventual de agrement).
e) zonă turistică - teritoriu caracterizat printr-o concentrare de resurse turistice, care
poate fi delimitat distinct ca ofertă, organizare şi protecţie turistică;
f) zonă de recreere periurbană - areal situat în teritoriul preorăşenesc, care beneficiază
de un cadru atractiv şi dispune de dotări corespunzătoare pentru petrecerea timpului liber (în
special la sfârşit de săptămână);
g) obiectiv turistic - element al resursei turistice, individualizat şi introdus în circuitul
turistic;
h) punct turistic - obiectiv turistic şi amenajările aferente necesare activităţii de primire
turistică;
i) localitate turistică - aşezare urbană sau rurală cu funcţii turistice dezvoltate pe baza
resurselor specifice de care dispune;
j) staţiune turistică - localitate sau parte a unei localităţi cu funcţii turistice specifice, în
care activităţile economice susţin exclusiv realizarea produsului turistic;
k) funcţia turistică - expresia calitativă şi cantitativă a resurselor turistice şi este
determinată de structura, volumul şi calităţile resurselor;
l) ofertă turistică - totalitatea serviciilor prin care este pus în valoare patrimoniul
turistic, prin utilizarea de personal specializat;
m) produs turistic - complex de bunuri materiale şi de servicii, concentrate într-o
activitate specifică şi oferite pachet consumului turistic;
n) pachet de servicii - combinaţie prestabilită a cel puţin două din elementele următoare:
cazare, alimentaţie, transport, tratament balnear, agrement, alte servicii reprezentând o parte
semnificativă din pachet, atunci când sunt vândute sau oferite spre vânzare la un preţ global şi
atunci când aceste prestaţii depăşesc 24 de ore;
o) export de servicii turistice - prestarea de servicii turistice către turişti străini, în ţară
sau în străinătate, a căror contravaloare se încasează în valută, indiferent de modalitatea de
încasare - numerar, ordin de plată, cărţi de credit.
Patrimoniul turistic
Patrimoniul turistic este constituit din bunuri proprietate publică şi bunuri proprietate
privată şi este valorificat şi protejat în condiţiile legii. Atestarea, evidenţierea şi monitorizarea
valorificării şi protejării patrimoniului turistic se realizează de către Ministerul Turismului.
(1) Evidenţierea elementelor de patrimoniu se realizează prin înscrierea în Registrul
general al patrimoniului turistic, care se înfiinţează în cadrul Ministerului Turismului.
(2) Deţinătorii de patrimoniu turistic au obligaţia de a solicita înscrierea acestuia,
prezentând în acest scop documentele necesare. Atestarea se realizează prin certificatul de
patrimoniu turistic, care dă dreptul proprietarului sau administratorului legal la organizarea
exploatării turistice şi îl obligă la protejarea patrimoniului înscris. Metodologia de înscriere,
atestare şi criteriile de evidenţiere a patrimoniului turistic se elaborează de către Ministerul
Turismului.

38
 Patrimoniul turistic se valorifică şi se dezvoltă numai pe baza şi în cadrul Programului
anual de dezvoltare a turismului. În scopul stabilirii calităţii de staţiune turistică, Ministerul
Turismului elaborează norme şi criterii specifice de atestare. Atestarea staţiunilor turistice se face
de către Ministerul Turismului, împreună cu autorităţile dministraţiei publice locale, şi se aprobă
prin hotărâre a Guvernului. În scopul protejării şi valorificării resurselor turistice cuprinse în
unele zone şi staţiuni turistice, acestea vor fi declarate zone protejate, conform legii.
Ministerul Turismului avizează documentaţiile de urbanism privind zonele şi staţiunile
turistice, precum şi documentaţiile tehnice privind construcţiile din domeniul turismului.
Omologarea pârtiilor de schi şi a traseelor turistice se face de către Ministerul Turismului
împreună cu consiliile judeţene şi, după caz, Ministerul Tineretului şi Sportului, Consiliul
General al Municipiului Bucureşti, pe raza cărora se află acestea, conform metodologiei
elaborate de Ministerul Turismului.
Drepturile şi obligaţiile ce revin agenţilor economici cu activitate de turism.
Agenţii economici cu activitate de turism au următoarele drepturi:
a) să presteze şi să comercializeze servicii turistice, în condiţiile legii;
b) să primească asistenţă de specialitate şi informaţii generale privind strategia şi
programele de dezvoltare a turismului din partea Ministerului Turismului şi a instituţiilor din
subordinea sa;
c) să fie incluşi, la cerere, în programele de pregătire profesională iniţiate de Ministerul
Turismului;
d) să participe la acţiunile de promovare, naţionale şi internaţionale, şi să fie incluşi în
cataloage, ghiduri şi alte mijloace de lansare a ofertei naţionale de servicii turistice;
e) să beneficieze de facilităţi acordate de stat şi de alte organisme şi organizaţii, conform
prevederilor legale, în scopul stimulării activităţii de turism;
f) să obţină certificatul de clasificare pentru fiecare unitate proprie în care prestează
servicii turistice, corespunzător criteriilor îndeplinite de unitatea respectivă;
g) să obţină reclasificarea unităţilor proprii, ca urmare a îmbunătăţirilor aduse nivelului
de dotare şi calităţii serviciilor.
Agenţii economici din turism au următoarele obligaţii:
a) să realizeze servicii turistice la nivelul şi în limitele prevederilor licenţei de turism,
prin care au fost stabiliţi ca prestatori sau comercializatori de servicii turistice, şi să constituie
integral garanţia financiară prevăzută de dispoziţiile legale în vigoare;
b) să presteze serviciile turistice la nivelul categoriei unităţii respective, potrivit
certificatului de clasificare;
c) să funcţioneze numai cu structuri de primire turistică clasificate;
d) să funcţioneze cu personal brevetat, în conformitate cu reglementările şi normele de
specialitate ale Ministerului Turismului;
e) să afişeze, într-o formă vizibilă şi clară, lista serviciilor şi tarifelor practicate;
f) să informeze turiştii corect şi adecvat cu privire la serviciile turistice pe care le
prestează; g) să asigure protecţia turiştilor care utilizează structurile sale de primire turistice;
h) să protejeze turistul care beneficiază de servicii tip excursii, pe perioada programului
turistic, conform normelor pentru ghizii de turism;
i) să protejeze bunurile turiştilor împotriva deteriorării sau furtului şi să asigure
despăgubirea acestora în cazul apariţiei unor prejudicii, conform legii;
j) să realizeze, potrivit prezentei ordonanţe, exploatarea patrimoniului turistic, asigurând
totodată protecţia şi conservarea acestuia şi a mediului înconjurător;
k) să transmită datele statistice, conform Sistemului informaţional pentru turism şi
reglementărilor Comisiei Naţionale pentru Statistică;
l) să realizeze publicitatea proprie cu obiectivitate şi respect faţă de resursele turistice, în
scopul protejării calităţii produsului turistic românesc.

39
 Oferta de servicii hoteliere
Obiectivul principal al hotelului, care prin alcatuirea sa (constructie, instalatii, echipament si
personal) este sa asigure clientilor: odihna, alimentatie, informatii, comunicatii, alte servicii este
de a asigura turistilor o gama cat mai completa de servicii, urmarind direct satisfacerea deplina a
clientilor săi.
Unitatea de cazare este compusa dintr-un numar de spatii diferite dotate cu instalatii,
echipamente, mobilier, etc., si cu formatii de lucru, fiecare dintre aceste spatii formand
componentele distincte de activitate, cu procese de productie specifice. Fiecare tip de proces de
productie isi are propriile sale obiective, produce unul sau mai multe servicii hoteliere. Pe baza
proceselor de munca se organizeaza compartimentele unitatii de cazare, compartimente care sunt
de fapt sectii sau ateliere de productie.
Exista doua compartimente principale, care executa serviciile de baza ale hotelului:
1. Compartimentul de cazare – care este format din cele doua compartimente majore
ale unitatii de cazare, si anume receptia si etajul, traditional denumite serviciul de receptie si
serviciul de etaj.
Aceste servicii reprezinta partea propriu-zisa de cazare a hotelului.
2. Compartimentul de alimentatie – care prin prezenta alimentatiei, calitatea,
diversificarea si rafinamentul ei, fac parte din criteriile de baza prin care clientii judeca si
apreciaza unitatea de cazare.
In afara celor doua servicii de baza, orice hotel trebuie sa puna la dispozitia clientilor sai
si urmatoarele servicii suplimentare.
Cu plata:
• Curatatorie, spalatorie, frizerie, coafor, cosmetica, manichiura, pedichiura, piscina, sauna, tenis,
fittnes, telefon, fax (receptie), internet, business center (copii xerox, fax, internet), mini-bar in
camera, room-service, inchiriere sali, inchiriere de aparate audio-video pentru sali de conferinta.
Fara plata:
• Transmiterea de mesaje, trezire la cererea clientului, transportul bagajelor, sortarea si impartirea
corespondentei, info-center, umbrele in caz de ploaie, rezervare de bilete, rezervare de mese la
alte restaurante si in restaurantul propriu, rezervare de camere la alt hotel din retea prin sistemul
de rezervari Best Western, comenzi taxi, pastrarea obiectelor de valoare in seiful hotelului, mini-
self cu cod personal in camera, masa si fier de calcat, prosoape de fata la cerere, informatii
privind orarul mijloacelor de transport in comun, curierat, shuttle-bus, informatii turistice.
Fiecare structura de primire turistica are anumite particularitati care se rasfrang si asupra
naturii si caracteristicilor serviciilor/produselor oferite. Intre serviciile prestate in diferite hoteluri
pot exista elemente identice din punct de vedere structural, dar intotdeauna vor exista si elemente
de diferentiere, cum ar fi: calitatea serviciilor si comportamentul personalului etc.
Aceste considerente au impus configurarea celor doua departamente specifice unui hotel,
si anume: cazarea si restauratia.
Departamentul de cazare este structurat pe urmatoarele subdepartamente:
- receptie sau front-office;
- departamentul de etaj;
- departamentul vanzari-marketing;
- departamentul tehnic-intretinere;
- paza si securitatea.
Functiile departamentului de cazare
Functiile aferente departamentului de cazare sunt: director de cazare, sef concierge,
lucrator concierge, paznic de noapte, postas, comisionar-portar, bagajist, liftier, sef de receptie,
receptioner, receptioner-rezervari, lucrator comercial, casier, guvernanta, cameriste, valet,
lenjereasa, ingrijitoare hol (menajera), spalatorese.
Departamentul receptie/front-office desfasoara urmatoarele tipuri de activitati:

40
 - promovarea si vanzarea serviciilor hoteliere;
- planificarea rezervarilor si inregistrarea acestora;
- evidenta clientilor si a situatiei camerelor;
- intampinarea clientilor;
- alocarea spatiului de cazare;
- efectuarea serviciilor suplimentare;
- rezolvarea solicitarilor si reclamatiilor;
- inregistrarea consumurilor clientilor;
- incasarea contravalorii serviciilor consumate de clienti;
- emiterea notelor de plata si a facturilor;
- gestionarea cheilor;
- realizarea comunicatiilor in interiorul si in afara hotelului;
- intocmirea situatiilor si a rapoartelor zilnice;
- colaborarea cu alte sectoare si departamente de activitate.
Serviciul de cazare
Cazarea reprezintă o componentă necesară a dezvoltării turismului iar calitatea şi
diversitatea serviciilor de cazare oferite influenţează tipul de vizitatori ai unei localităţi.
Cazarea este considerată o parte integrantă a infrastructurii turistice, în lipsa căreia turiştii
nu vor vizita localitatea respectivă.
Baza de cazare alcatuieste impreuna cu resursele turistice si caile de transport principalul
sistem implicat in definirea turismului ca activitate. Elementul fundamental al activitatii de
turism este serviciul de cazare, absolut recunoscut ca specific si de baza. Unitatea de cazare si
dotarile anexe sunt acelea care fixeaza turistul, conferind locului atributul de destinatie propriu-
zisa. Se poate spune ca unitatea de cazare satisface in totalitate, in primul rand necesitatea
fiziologica. Aceasta, alaturi de alimentatie si agrement, reprezinta punctul strategic al activitatii
de turism, conditionand nivelul calitativ al functiei turistice.
Serviciile de cazare şi alimentaţie au un rol distinct, esenţial şi primordial în ansamblul
prestaţiei turistice, fiind prin natura şi conţinutul lor, serviciile de bază ale consumului turiştilor
la locul de petrecere a vacanţei. În teoria turismului, pentru a desemna in mod unitar aceste două
categorii de servicii, se foloseşte termenul de ospitalitate.
Oferta unitatilor de cazare hoteliera
Cazarea turistică include orice constructie sau amenajare, care furnizeaza in mod
permanent sau sezonier serviciul de cazare si alte servicii pe o bază comercială sau cvasi-
comercială, tuturor categoriilor de vizitatori . Această definiţie exclude toate formele de cazare
aflate în proprietate privată şi folosite pentru vacanţe, în scop personal, precum reşedinţe
secundare, apartamente în cladiri, palate sau castele în proprietate privată etc.
Cazarea fără servicii constă în oferirea serviciilor de cazare de bază, iar sectorul este
cunoscut sub marca “self-catering”, care include o gamă variată de unităţi precum vile,
apartamente, cabane, etc., în marea lor majoritate fiind închiriate fără a dispune de personal de
servire.
Prin structura de primire turistica cu functiune de cazare turistica se intelege orice
constructie sau amenajare, care functioneaza in mod permanent sau sezonier serviciul de cazare
turistica si alte servicii pentru turisti.
Vilele turistice, bungalourile si pensiunile turistice se constituie ca structuri de primire
turistica cu functiuni de cazare turistica distincte, pentru fiecare cladire in parte, chiar daca au o
receptie comuna la mai multe vile, bungalouri sau pensiuni.
În practica turistică internaţională se cunosc numeroase alte sisteme şi respectiv,
criterii de clasificare a capacităţilor de cazare, între care amintim:
- structura reţelei de cazare;
- categoria de confort;

41
 - regimul (perioada) de folosire;
- amplasarea (implementarea) acestora;
- capacitatea de primire etc.
Hotelul este, fără îndoială, cea mai reprezentativă structură de cazare turistică (într-o
accepţiune mai veche asociem, hotelul cu deplasarea şi sejurul turistic, statut care însă cel puţin
în ultima perioadă, a cunoscut transformări însemnate).
Într-o definiţie succintă, hotelul este o unitate care oferă servicii de cazare şi masă oricărei
persoane care acceptă să plătească tariful stabilit pentru serviciile oferite, fără a fi necesară
existenţa pralabilă a unui contract.
În ţara noastră, conform legislaţiei în vigoare , hotelul este considerat o structură de
primire amenajată în clădiri sau corpuri de clădiri, care pune la dispoziţia turiştilor camere,
garsoniere şi apartamente dotate corespunzător, care asigură prestări de servcii specifice, dispune
de recepţie şi spaţii de alimentaţie în incintă.
Clasificări ale hotelurilor
Clasificarea hotelurilor se poate realiza în funcţie de mai multe criterii:
1) Unul dintre aceste criterii este amplasarea, în funcţie de care distingem:
- hoteluri amplasate în centrul oraşului;
- în suburbii;
- în aeroporturi (acestea se mai numesc hoteluri terminale);
- hoteluri amplasate pe marile artere de circulaţie sau în staţiunile de destinaţie.
2) Un alt criteriu de diferenţiere este tipul pasagerilor.
În funcţie de acesta distingem:
- hoteluri comerciale care asigură servicii specifice oamenilor de afaceri;
- hoteluri turistice care se adresează celor aflaţi în vacanţă;
- hoteluri situate în staţiuni, cu caracteristici asemănătoare hotelurilor turistice, fiind amplasate
în staţiuni de litoral, statiuni montane, etc.
3) Hotelurile pot fi clasificate şi în funcţie de serviciile oferite, fiind astfel:
- hoteluri cu servicii complete (sau full-service) care asigură o mare varietate de servicii
respectiv cazare, masă, room-service, spălătorie, închirieri birouri, etc.;
- hoteluri budget care oferă servicii limitate de cazare şi masă la preţuri rezonabile;
- hoteluri self-catering care oferă numai servicii de cazare de bază, clienţii făcându-şi singuri
curăţenie în cameră, îşi prepară singuri hrana, etc.
Acestea sunt amplasate în apropierea autostrăzilor şi sunt răspândite în special în SUA şi
Canada.
4) O altă variantă de clasificare ia în considerare modalitatea de administrare în funcţie
de care diferenţiem:
- hotelurile independente care, de regulă, sunt hoteluri de dimensiuni mici, de categorie
inferioară, cel mult două stele, aflate în gestiune familială;
- hotelurile afiliate la lanţuri voluntare şi lanţuri integrate.
5) Dupa tipul produsului oferit distingem:
- hoteluri cazinou;
- hoteluri-apartament;
- hoteluri din cadrul centrelor de conferinţe.
Pentru clienţi cea mai relevantă clasificare este cea în funcţie de preţ, considerând că
preţul reflectă calitatea serviciilor oferite, respectiv hoteluri budget (hoteluri din categoria
economica), hoteluri standard sau de nivel mediu şi hoteluri de lux.
Nu se cuprind in structurile de primire turistica cu functiuni de cazare turistica:
-structurile de primire turistica cu functiuni de cazare turistica folosite in exclusivitate de
posesori sau chiriasi, pe o perioada mai mare de un an, indiferent de clasificarea acestora;

42
 -locuinte secundare ale populatiei, utilizate in scopuri turistice in mod exclusiv de
posesorii acestora;
-caminele, internatele scolare pe perioada anului scolar;
-unitati spitalicesti (cu exceptia sanatoriilor si altor spatii similare ce practica activitati
turistice);
-vagoanele dormitor;
-adaposturile si refugiile montane si similare;
-baracile si dormitoarele pentru muncitori, caminele de batrani si casele de copii.
Spatiile de cazare turistica
În ţara noastră, structura spaţiilor de cazare este statuată de Ordonanta nr.58/21 august
1998 – privind organizarea si desfasurarea activitatii de turism in Romania, text intrat in vigoare
incepand cu anul 2013, şi include:
- cameră cu pat individual, reprezentând spaţiul destinat folosirii de către o persoană.
lăţimea paturilor individuale este de minimum 90 cm;
- cameră cu pat matrimonial, reprezentând spaţiul destinat folosirii de către una sau două
persoane. Lăţimea patului matrimonial este de minimum 140 cm;
- cameră cu pat dublu, reprezentând spaţiul destinat folosirii de către două persoane.
Lăţimea patului dublu este de minimum 160 cm;
- cameră cu două paturi individuale, reprezentând spaţiul destinat folosirii de către două
persoane;
- cameră cu trei sau mai multe paturi individuale, reprezentând spaţiul destinat folosirii
de către un număr de persoane egal cu numărul paturilor. Camerele cu peste patru paturi
individuale sunt considerate camere comune;
-cameră cu priciuri, reprezentând spaţiul destinat utilizării de către mai multe persoane.
Priciul reprezintă o platformă din lemn sau din alte materiale, pe care se asigură un spaţiu de 100
cm lăţime pentru fiecare turist;
- garsoniera, reprezentând spaţiul compus din dormitor pentre două persoane, salon,
vestibul şi grup sanitar propriu. Dormitorul poate fi despărţit de salon printr-un glasvand sau alte
soluţii de delimitare estetică;
- apartament, reprezentând spaţiul compus din unul sau mai multe dormitoare (maxim
cinci), sufragerie, vestibul, echipare sanitară proprie. La categoria cinci stele va exista un grup
sanitar pentru fiecare două locuri, iar la categoria patru stele, precum şi la restul categoriilor,
minimum un grup sanitar la patru locuri.
În industria hotelieră internaţională se folosesc, de asemenea, termeni standard pentru a
descrie tipurile de spaţii de cazare. O mare parte dintre aceşti termeni îşi au originea în SUA şi au
aplicaţie internatională.
Lanturile hoteliere
In activitatea hotelieră mondială, prezenţa lanţurilor hoteliere integrate este privită ca o
expresie a „industrializării” prestaţiilor hoteliere, ca un teren optim al aplicării principiilor
inovatoare ale managementului şi marketingului, apreciindu-se că această formulă de exploatare
se caracterizează prin numeroase avantaje, printre care pot fi amintite:
- prezenţa mondială a acestor lanţuri, determina anumie facilităţi deosebite pentru cei
care călătoresc in mod frecvent, cu destinaţii diferite, în special pentru oameni, dar şi pentru
firmele de turism cu activitate internaţională;
- notorietate deosebită bazată pe calitatea garantată a serviciilor (sisteme rodate de
formare a personalului şi de proceduri operaţionale), atmosferă „elevată”, reproducerea
confortului obişnuit al călătorului occidental, securitate sporită pentru client, modernitate, bun
gust;
- uşurinţa rezervărilor prin funcţionarea unor centrale proprii de rezervare la care sunt
conectate toate hotelurile membre, cu acces direct şi pentru agenţiile de turism (de exemplu,

43
lanţul Holiday Inn are centrală proprie de rezervări Holidex, grupul francez ACCOR un sistem
similar cunoscut sistem cunoscut sub denumirea de Resinter, etc.);
- un sistem propriu de formare şi gestiune a resurselor umane, personalul având calificări
de nivel înalt si oferta cariere internaţionale şi în plus numeroase posibilităţi de avansare.
Toate aceste elemente pozitive recunoscute şi dovedite ca fiind esenţiale pentru alegerea
unităţilor de cazare se îmbină şi cu dezavantaje referitoare numai la:
- uniformitate ambientală care determină monotonie absenţa exotismului;
- lipsa autenticităţii – clientul cazat este rupt de lumea exterioară un stil „americanizat”
foarte pregnant şi care este mai puţin apreciat de un număr însemnat de consumatori finali;
- conducerea managerială exercitată de un centru de decizie unic, obiectivele comerciale
şi strategice ale lanţului sunt fixate de acesta, iar fiecare hotel membru are obligaţia de a se plia
acestor elemente, chiar dacă mediul economic propriu este într-o oarecare măsură neprielnic;
- obligativitatea obţinerii de rezultate pozitive pe termen scurt, întrucât lanţurile sunt
cotate la bursă;
- standarde de productivitate foarte ridicate pentru obţinerea cărora personalul este
solicitat la maxim.
Toate aceste aprecieri nu trebuie să omită sau să minimalizeze faptul că, istoric, SUA,
este ţara care a inventat sistemul lanţurilor hoteliere integrate, şi perioada postbelică este cea care
a favorizat apariţia acestuia; sistemele de standardizare (posibil varianta cea mai eficientă de
reducere a costurilor investiţionale şi deopotrivă operaţionale) fiind proprii ţării şi perioadei
menţionate.
Grupurile hoteliere cu cea mai mare dispersie – număr ţări care este prezent in grup - anul 2013:
1. InterContinental Hotels Group = 100
2. ACCOR = 90
3. Starwood Hotels and Resorts Worldwide = 82
4. Best Western Intl. = 80
5. Hilton Group plc. = 78
6. Carlson Hospitality Worldwide = 70
7. Marriot Intl. = 66
8. Le Méridien Hotels & Resorts = 56
9. Golden Tulip Hotels = 47
10. Cendant Corp. = 44
11. Global Hyatt Corp. = 43
12. Choice Hotels International = 42
Tipuri de contracte folosite in industria hoteliera
Contractul de franciza hoteliera
Franciza hotelieră este o metodă de conlucrare reglementată juridic, în care o
întreprindere numită francizor extinde servicii asupra altor întreprinderi (francizate) da dreptul de
a efectua conform propriilor tehnici, operaţiuni de producţie şi comercializare în domeniul
hotelier.
Scopul francizei este, în general, acela de a oferi unui proprietar avantajele comerciale ale
unui lanţ important, în timp ce continuă să deţină proprietatea şi controlul managementului.
Sistemul francizei a luat naştere în SUA, dar s-a extins şi în Europa, în special în Franţa.
Ca francizat, proprietarul hotelului are numeroase beneficii:
- dreptul de a folosi un anume nume de marcă cunoscut de un număr mare de turişti,
garanţie a calităţii, notorietate imediată şi imagine pozitivă;
- utilizarea unui sistem intern şi internaţional de rezervări şi marketing;
- asistenţă managerială profesionistă care este foarte importantă mai ales în cazul în care
francizatul are experienţă redusă în activitatea hotelieră;
- asistenţă în stabilirea standardelor operaţionale şi pregătirea personalului;

44
 - dreptul de a achiziţiona produsele necesare de la un distribuitor central, obţinând astfel
economii substanţiale;
- profesionalism;
- reducerea riscului.
Francizorul va impune un caiet de sarcini cuprinzând norme (standarde) de prestare a
serviciilor. Cu cât ponderea hotelurilor francizate în totalul hotelurilor unui lanţ este mai mare,
cu atât încadrarea în prevederile normelor ridică mai multe probleme şi implică proceduri
riguroase de control (prin inspectori sub acoperire „anonimi” – „vizite-mister”). Pentru hotelurile
InterContinental, de exemplu, se utilizează circa 800 de teme de verificare.
Contractul de management hotelier
În cadrul acestui sistem, proprietarii devin investitori care acordă altora dreptul de a le
conduce investiţia. Proprietarul hotelului încheie un contract de management cu un lanţ, care va
gestiona unitatea, activitate pentru care lanţul va încasa o remuneraţie care este condiţionată de
rezultatele brute din exploatare, în general 3-6% din cifra de afaceri, la care se adaugă până la
20% din rezultatul brut din exploatare.
Contractul de management hotelier - este „un act prin care o persoană (mandant) îi
acordă alteia (mandatar) puterea de a produce în contul său unul sau mai multe efecte”. În
practică, mandatarul acţionează în nume propriu, pe contul (riscul) mandantului şi fără a-l
reprezenta pe acesta din urmă.
Contractul de locaţie a gestiunii corespunde situaţiei în care locatarul exercită
exploatarea directă a hotelului pe contul său.
Mandatarul (persoana carei i s-a incredintat administrarea unei unitati comerciale,
imputernicit) poate rezilia contractul dacă mandantul nu finanţează în suficientă măsură fondul
de rulment necesar, nu reinnoieşte echipamentele uzate, vinde fondul de comerţ sau patrimoniul
imobiliar. Sistemele de franciză şi de management hotelier reprezintă formule consacrate pe plan
internaţional si care stau la baza constituirii lanţurilor hoteliere integrate.
Facem menţiunea că există şi o a treia variantă, aceea a deţinerii în proprietate a
hotelurilor în componenţa lanţurilor integrate, o variantă costisitoare şi cu o frecvenţă tot mai rar
întâlnită în extinderea acestora.

DEPARTAMENTUL DE ALIMENTATIE
Activitatea de alimentaţie (sau alimentaţie publică), se bazează pe contactul direct cu
clientul, producţia la momentul consumului şi uneori chiar participarea clientului. Unul dintre
factorii care determină succesul în afaceri al unei unităţi de alimentaţie este amplasarea acesteia.
O amplasare favorabilă permite unităţii să beneficieze de fluxuri consistente de clienţi. Acest
factor este necesar, dar nu şi suficient, întrucât managementul unităţii trebuie să se preocupe de
fidelizarea clientelei. Între factorii de reuşită putem aminti: oferirea unor servicii de calitate;
personalizarea relaţiilor cu clientul, calitatea primirii, etc.
Functiile de alimentatie
Serviciul de alimentaţie prezintă la rândul său, una din caracteristicile esenţiale ale
serviciilor de alimentatie publica, respectiv nestocabilitatea.
Un restaurant, respectiv o unitate de alimentaţie în general îndeplineşte patru funcţii:
1. Funcţia de hrănire, nutriţie – care se manifestă, în special, la masa de prânz luată în afara
domiciliului şi la mesele frugale luate în afara orelor obişnuite de masă. Serviciul trebuie să fie
rapid, costul mesei scăzut, iar cele mai reprezentative unităţi pentru această funcţie sunt
restaurantele fast-food, snack-barurile, restaurantele amplasate în incinta întreprinderilor, etc.
2. Funcţia de agrement – care se manifestă la mesele luate într-o unitate de alimentaţie seara, în
week-end, în timpul concediului, constrângerile de timp şi bani ale clientului fiind mai reduse.
3. Funcţia socială – care se manifestă în cazul mesei luate la restaurant cu familia şi prietenii.

45
4. Funcţia de afaceri – reprezentată de masa de prânz luată de cadre superioare din conducerea
firmelor cu partenerii de afaceri. Preţul este mai ridicat, iar elementele esenţiale de apreciere a
unităţii de alimentaţie sunt ambianţa şi calitatea preparatelor.
Alimentatia colectiva
Este o alimentaţie cu caracter social, care oferă mese cu un aport nutritiv echilibrat, într-
un cadru agreabil.
Unităţile de alimentaţie specifice sunt:
-restaurantele cu autoservire
- distribuitoarele automate.
Restaurantele cu autoservire - tind să înlocuiască formula clasică a cantinelor şi sunt
unităţi de alimentaţie rapidă. Caracteristica acestora este reducerea sensibilă a numărului de
personal prin utilizarea unor automate, atât în bucătărie cât şi în activităţile de distribuţie.
Termeni sinonomi pentru a desemna acest tip de unitate sunt: self-service, cafeteria.
Distribuitoarele automate - pot oferi majoritatea preparatelor incluse într-un meniu:
sandvişuri, preparate calde şi reci, băuturi calde şi reci, dulciuri, etc. Principalul dezavantaj este
acela că fiecare automat livrează – în principiu – un singur tip de produs. În general, clienţii au la
dispoziţie o baterie de automate, pentru diferite preparate şi băuturi, precum şi tacâmuri, pahare,
condimente, etc. Declanşarea automatului se face cu monede sau cărţi magnetice. Pentru
încălzirea preparatelor se folosesc cuptoare cu microunde. Aceste automate se folosesc şi în
alimentaţia comercială, ele fiind amplasate în special pe holurile hotelurilor şi oferă mai ales
băuturi.
Alimentatia comerciala
Cuprinde două forme de alimentaţie: alimentaţia rapidă şi alimentaţia tradiţională.
Alimentaţia rapidă - are numeroase similitudini cu alimentaţia colectivă şi anume: nu se
oferă produse sofisticate, posibilităţile de alegere ale clientului sunt, în general, limitate, preţul
este relativ scăzut, iar alcătuirea meniului se face direct de către client, fără influenţe exercitate
din partea personalului de servire.
Cele mai reprezentative unităţi de alimentaţie rapidă sunt restaurantul cu autoservire,
restaurantul fast-food, coffee-shop, snack-barul, braseria şi unităţile specializate în livrarea la
domiciliu.
Restaurantele cu autoservire - funcţionează pe parcursul întregii zile şi oferă un
sortiment relativ cuprinzător de preparate calde şi reci şi de băuturi.
Restaurantele fast-food - sunt unităţile cu cel mai rapid serviciu şi acoperă 20% din
piaţa mondială.Se caracterizează exclusiv prin vânzarea la tejghea (comptoir) a unui sortiment
limitat de preparate şi băuturi, prezentate în ambalaje de unică folosinţă, care se consumă pe loc
(la masă sau în picioare), sau se pot lua cu sine. Orarul de funcţionare este prelungit, pană la ora
24 00. Sunt unităţi amplasate în locuri aglomerate pentru a atrage o clientelă numeroasă.
Alimentatia traditionala
Este reprezentată de unităţile gastronomice, respectiv:
- restaurantele cu specific,
- cele clasice.
Restaurantele cu specific - au o amplasare privilegiată, în centrul marilor oraşe.Meniul
cuprinde preparate cu caracter regional sau naţional, care se servesc la masă. Prin oferta lor,
aceste restaurante reprezintă un concurent serios al unităţilor de alimentaţie amplasate în incinta
hotelurilor.
Restaurantele clasice - sunt unităţi care se individualizează prin decoruri, ambianţă, servicii
rafinate. Bucătăria este sofisticată, iar personalul este înalt calificat. Meniul pe care îl propun este
foarte variat. Acest tip de unitate fie aparţine unui hotel, fie este o unitate independentă.
Principalele tipuri de unităţi de alimentaţie destinate servirii turiştilor sunt:

46
 1. Restaurantul, care în funcţie de profilul gastronomic şi ambianţa asigurată clienţilor
poate fi restaurant clasic, restaurant specializat între care restaurantul pescăresc, restaurantul
vânătoresc, rotiseria, restaurantul Zahana, restaurantul dietetic, restaurant lacto-vegetarian şi
restaurant familial sau pensiunea şi restaurant cu specific (cramă, restaurant cu specific local,
restaurant cu specific naţional, restaurantul pescaresc, vanatoresc, dietetic, rotiseria, restaurant cu
program artistic, braserie, berărie, grădină de vară, etc.) de 1-5 stele;
2. Barul cu variantele organizatorice: bar de noapte, bar de zi, cafe-bar-cafenea, disco-
bar (discotecă-videotecă) şi bufet-bar de 1-5 stele;
3. Unităţi tip fast-food între care restaurantul-autoservire, bufetul tip expres, pizzeria şi
snack-barul de 1-3 stele;
4. Cofetărie de 2-5 stele;
5. Patiseria de 2-5 stele.
Functiile si meseriile din restaurante
Principalele funcţii şi meserii pe care le întâlnim în restaurantele din ţara noastră şi străinătate
sunt următoarele:
• Director de restaurant;
• Asistent director de restaurant;
• Prim maître d’hotel;
• Maître d’hotel de carre;
• Şef de rang/chelner;
• Sommelier;
• Barman;
• Economist;
• Ajutorii acestora.
În restaurante structura organizatorică poate fi stabilită corespunzător modului de
organizare a activităţilor şi sarcinilor ce revin fiecărui sector.
Principalele sarcini/atributii ale personalului din saloanele restaurantului
Atribuţiile personalului operativ sunt diferenţiate în funcţie de profilul unităţii, forma de
servire folosită, nivelul de calificare, structura formaţiei de lucru, etc.
Atribuţii comune ale întregului personal:
- cunoaşterea şi respectarea regulilor generale de comerţ;
- cunoaşterea şi respectarea regulamentului de ordine interioară;
- însuşirea şi practicarea formelor de servire moderne, specifice tipului de unitate respectiv;
- ridicarea continuă a nivelului de pregătire profesională.
Atribuţii specifice fiecărei funcţii:
Şeful de unitate are următoarele atribuţii:
- stabileşte sarcini împreună cu şeful de sală pentru fiecare lucrător în parte controlând în mod
sistematic modul cum sunt duse la îndeplinire aceste sarcini;
- împreună cu bucătarul şef stabileşte planul de producţie culinară;
- ţine legătura cu personalul din subordine;
- răspunde de efectuarea monetarului de către fiecare angajat cu drept de încasare de la clienţi;
- urmăreşte şi controlează asigurarea unei curăţenii permanente şi exemplare a întregii unităţi;
- rezolvă sugestiile şi reclamaţiile consumatorilor.
Şeful de sală (maître d’hotel) coordonează, organizează, îndrumă şi controlează întreaga
activitate legată de servirea clienţilor:
- controlează pregătirea saloanelor, verifică modul cum au fost efectuate de echipa de serviciu
operaţiile de curăţenie, aerisire, aranjarea meselor şi a scaunelor, aprovizionarea meselor de
serviciu cu obiecte de inventar;
- verifică împreună cu şeful de unitate calitatea preparatelor culinare executate în bucătăria
localului; - verifică dacă lucrătorii cunosc preparatele culinare cuprinse în lista de meniu;

47
- primeşte clienţii la intrarea în sală, îi conduce la masa preferată, ia uneori comanda;
- supraveghează modul cum se efectuează servirea clienţilor de către chelneri;
- verifică starea de curăţenie a tacâmurilor, a veselei, a paharelor şi a celorlalte obiecte de
inventar.
Chelnerul răspunde de întreaga activitate de servire în salon.
El îşi desfăşoară munca sub conducerea şefului de sală.
Are ca atribuţii:
- pregăteşte sala pentru servirea consumatorilor, efectuând curăţenia localului, a meselor şi a
scaunelor pe care le aranjează la locul lor;
- execută mise-en-place-ul folosind obiectele de inventar curate;
- studiază cu atenţie preparatele culinare şi băuturile prevăzute în lista pentru preparate din ziua
respectivă, alcătuind variante de meniu;
- primeşte clienţii în raionul său, le recomandă preparate culinare şi băuturi adecvate
preparatelor, serveşte aceste preparate folosind cel mai adecvat sistem de servire;
- supraveghează şi ajută pe ajutorul său la aducerea unor preparate şi băuturi, la aprovizionarea
mesei de serviciu şi la debarasarea meselor.
Ajutorul de chelner (picolo, garson):
- execută indicaţiile chelnerului în ceea ce priveşte aranjarea meselor, transmiterea comenzilor la
secţii, aducerea preparatelor, a băuturilor şi a obiectelor de inventar, debarasarea meselor, etc.;
- ajută pe chelner la primirea şi servirea clienţilor.
Principalele reguli de servire şi de protocol, primirea clienţilor, prezentarea
preparatelor şi a băuturilor
Înainte de deschiderea unităţii, se vor executa o serie de operaţii specifice.
După terminarea activităţii de servire, pregătirea salonului se face numai după ce ultimul
client a părăsit salonul.
- Fiecare chelner debarasează mesele şi masa de serviciu, transportându-le la oficiu;
- Se strâng feţele de masă;
- Scaunele se curăţă şi se pun răsturnate pe blatul mesei;
- Se curăţă podeau cu soluţii adecvate.
Înaintea sosirii clienţilor pregătirea se realizează astfel: pregătirea personalului,
aranjarea mise-en-place-lui, aşteptarea clienţilor.
Aranjarea mesei (mise-en-place) presupune totalitatea operaţiilor ce se efectuează înainte
de sosirea clienţilor pentru aducerea şi aşezarea obiectelor de servire pe mese, în vederea servirii
şi consumării preparatelor şi băuturilor şi care sunt prezentate acum:
- Aerisirea sălii se face prin deschiderea uşilor, ferestrelor sau prin punerea în funcţiune a
instalaţiilor de aer condiţionat;
- Stergerea prafului se face folosind cârpe curate din material textil;
- Fixarea meselor se face prin înşurubarea sau deşurubarea suporţilor speciali;
- Fixarea moltonului pe mese se face cu ajutorul elasticului ce se găseşte montat pe margine;
- Aducerea feţelor de masă şi aşezarea pe mese. Feţele de masă sunt aduse pe palma şi antebraţul
stâng după care se aşează fără a se forma pliuri;
- Aducerea farfuriilor şi aşezarea pe mese. Farfuriile curate şi şterse se aduc în seturi de cca. 15
pe braţul stâng.În faţa mesei se prinde farfuria cu degetul mare, celelalte patru degete fixându-le
sub farfurie. Trebuie avut în vedere ca farfuria să fie aşezată la o distanţă de 1-1,5 cm de blatul
mesei. Distanţa dintre două farfurii va fi de 30-40 cm;
- Aducerea şi aranjarea tacâmurilor. Acestea se transportă pe o tavă acoperită cu şervet; în mod
obişnuit se transportă un singur fel de tacâm cuţit, furculiţă, lingură. De regulă se transportă
deodată 15-16 tacâmuri. În timpul manipulării se va evita prinderea acestora de lame, ci doar de
mânere. Înainte de a fi aşezate la mese ele trebuie bine şterse la oficiu sau „trase” prin şervet
înainte de a fi puse pe mese.

48
 Reguli generale pentru respectarea serviciului in restaurant
Practica din unele unităţi de alimentaţie publică din ţară şi străinătate a generalizat o serie
de reguli de servire, dintre care le amintim pe cele mai importante:
- Obiectele de inventar necesare servirii clienţilor nu se aranjează înainte de a verifica dacă faţa
de masă este corect aranjată, curată şi fără defecte; de asemenea, obiectele de inventar cu care se
servesc clienţii trebuie să fie curate, fără defecte şi toate de acelaşi model.
- Transportul şi manipularea diferitelor obiecte de inventar se fac conform regulilor arătate
anterior, o atenţie deosebită acordându-se manipulării lor igienice.
- La aranjarea diferitelor obiecte de inventar pe mesele clienţilor se va ţine seama de regulile
specifice pentru efectuarea mise-en-place-ului; emblema veselei trebuie să fie uşor vizibilă de
către client.
- Un teanc de farfurii nu se va aranja pe o faţă de masă la care vor sta clienţii, deoarece lasă
urme; o masă neocupată de clienţi nu va fi niciodată folosită ca gheridon sau masă de serviciu;
dacă feţele de masă se schimbă în prezenţa clienţilor se procedează prin substituire, astfel încât
blatul şi moltonul să nu se vadă.
- Scobitorile, olivierele şi muştarielele se depun şi se păstrează la consolă, oferindu-se clienţilor
numai la cerere sau la servirea preparatelor care le necesită.
- Mutarea meselor şi scaunelor se face fără a fi trase pe pardoseală; mesele se ridică şi se aşează
la locul dorit, prin prinderea lor de blat cu ambele mâni pe sub faţa de masă, de unul sau doi
lucrători; ridicarea meselor şi purtarea lor peste mesele la care stau clienţi sunt contra indicate.
Ordinea serviciilor şi reguli privind servirea
- primirea clientilor,
- luarea comenzilor si transmiterea lor spre sectii,
- efectuarea serviciilor,
- conducerea clientului.
Reguli privind servirea principalelor grupe de preparate culinare si produse de patiserie-
cofetarie:
- Gustările reci - se preiau de la secţii montate pe platouri ovale sau rotunde, pe farfurii
întinse sau cărucioare.
- Gustările calde se servesc la fel cu gustările reci, având grijă ca platourile şi farfuriile în care se
montează şi se consumă să fie fierbinţi.
- Consomméuri-creme-supe. Se preiau de la secţie porţionate în ceşti speciale, aşezate pe tăvi
acoperite cu şervet, odată cu farfurioarele-suport cu şerveţel, aranjate în teanc, pe tavă.
- Ciorbele-borşurile. Se preiau de la secţie în supiere de mărime corespunzătoare numărului de
porţii ce urmează să fie servite, pe suport metalic, sau farfurie întinsă.
- Preparatele din peşte se ridică de la secţie în platouri pescăreşti fierbinţi sau reci, în funcţie de
natura preparatelor; transportul lor în salon se face după regulile cunoscute.În unităţile mai
modeste, unde serviciul se face la farfurie, preparatele respective se ridică şi se transportă în
farfurie întinsă.
- Antreurile şi preparatele de bază se preiau de la secţie, dacă nu au sos sau au un sos lejer, în
platouri ovale sau rotunde iar cele cu sosuri porţionate direct, se aduc, după caz, în timbale pe
suport sau în farfurii întinse.
- Sosurile se preiau de la secţie în sosiere, dozatoare (mujdeiul) şi flacoane originale (sosul de
tomate, englezesc şi altele).
- Brânzeturile necesită o grijă deosebită atunci când constituie un serviciu separat, deoarece
clienţii care solicită astfel de produse sunt destul de rafinaţi.
- Dulciurile de bucătărie se preiau de la secţie montate pe platouri rotunde sau ovale, cu dantelă.
- Fructele se vor oferi clienţilor într-un sortiment variat, fapt ce impune ca prelucrarea acestora
de la secţie să se facă pe fructiere sau în coşuri speciale; ospătarul va verifica totdeauna ca
fructele să fie curate şi de bună calitate.

49
- Servirea vinurilor se face în marile restaurante de către personal specializat, numit
„sommelier”. Acesta va trebui să ţină cont de ordinea în care urmează să fie servite vinurile: cele
uşoare vor fi servite înaintea celor tari; la început vor fi servite vinurile seci, apoi cele dulci; la
început vor fi servite vinurile albe, apoi cele roşii, vinurile vechi urmează după cele noi.
- Cafeaua se serveşte întotdeauna fierbinte, de regulă în ceşti mici cu suport.
- Cafeaua turcească se serveşte îndulcită, celelalte cu zahărul separat şi cu linguriţa pentru cafea
(mocca).
- Ceaiul se serveşte diferenţiat, în funcţie de locul unde se pregăteşte – la cofetarie sau la masa
clientului.
- Cocteilul şi recepţia sunt acţiuni organizate în împrejurări diferite: de ziua naţională, cu ocazia
prezenţei unor persoane străine, diferite manifestări ştiinţifice, politice, economice, etc.
Aranjarea mesei. Datorită volumului mare de muncă necesar aranjării meselor pentru
sărbătorirea revelionului, operaţiunile de pregătire a salonului înainte de sosirea consumatorilor
se efectuează pe o durată mai mare de timp, circa 5-6 ore şi de către o formaţie de lucrări mai
numeroasă.
Mesele pentru copii sunt organizate de obicei separat de cele ale părinţilor pentru a oferi
celor mici posibilitatea de a se simţi în largul lor şi de a-şi afirma personalitatea.

CAPITOLUL IV
PRESTĂRI SERVICII AGROTURISTICE
Capitolul I Serviciile
1.1. Definiri şi caracteristici
Serviciile se definesc ca „activităţi care satisfac anumite necesităţi sociale sau individuale, fără
a se concretiza în produse de sine stătătoare".
Caracteristicile serviciilor, pe care le regasim în cele mai multe cazuri, sunt urmatoarele:
a) Intangibilitatea semnifică faptul că serviciile nu pot fi vazute, gustate, simţite, auzite
sau mirosite înainte de a fi cumparate, aspectele concrete ale unui serviciu putându-se referi doar
la denumire, comunicaţie, preţ. Exceptie de la aceasta caracteristica fac: raportul scris al unui
expert, un program software pe discheta, un film cinematografic, o piesa de teatru s.a.
b) Inseparabilitatea indică faptul că producţia serviciilor are loc o dată cu consumul,
simultan. Serviciul nu poate exista separat de prestatorul său, fie el persoană sau obiect material.
Simultaneitatea presupune participarea consumatorului la prestarea serviciului, în introducerea
noului împlicându-se şi schimbarea obiceiurilor consumatorilor.
c) Variabilitatea serviciilor (eterogenitate) semnifică imposibilitatea repetării acestora,
în mod identic, depinzând de persoana care le realizează, de locul şi momentul în care sunt
prestate.
d) Perisabilitatea serviciilor atestă imposibilitatea ca acestea să fie stocate. De aceea,
prin marketing, este necesară sincronizarea ofertei cu cererea de servicii.
În general, se consideră că, cu cat o ţară cuprinde o parte mai mare din populaţia ocupată
în sfera serviciilor, cu atât ea are un nivel de dezvoltare mai ridicat.
1.2. Conţinutul economico-social al serviciilor
Ca efect al unor valori de întrebuinţare (nemateriale) a mărfii sau a muncii (în calitate de
activitate), serviciile satisfac anumite nevoi sociale sau individuale, ponderea cea mai mare în
cheltuielile sociale de producţie având-o cele cu munca vie, în general.
Valoarea serviciilor se realizează numai în procesul schimbului, al vanzării-cumpărării,
manifestându-se ca valoare de schimb. Producţia şi schimbul se suprapun în sfera serviciilor,
care pot fi materiale, cu valoare şi valoare de întrebuinţare, şi nemateriale, care nu se
materializează în obiectul muncii şi au numai valoare de întrebuinţare.7
Eficienţa serviciilor este:

50
  socială, exprimând gradul de satisfacere a anumitor nevoi ale populaţiei şi
societăţii în ansamblu;
 economică, presupunând asigurarea cât mai deplină a nevoilor în condiţiile
unor cheltuieli materiale, financiare şi de muncă, cât mai reduse..
1.3. Clasificarea serviciilor
În general, conceptul de “Sector de servicii” subsumează serviciile ca produsesector,
serviciile ca produse, serviciile ca ocupaţii şi serviciile ca funcţii.
Prin sectorul de servicii sunt înţelese acele entităţi care produc, ţn general, produse
intangibile şi care sunt în mod inextricabil legate de procesul de consum al acestora, iar
consumatorul (persoană fizică sau juridică) constituie o componentă fundamentală şi centrală a
întregului proces de transfer şi de schimb.
 Numeroase clasificări prezente în literatura de specialitate demonstrează interesul major
pentru servicii, atît pe plan teoretic, cât şi în cel a cercetarii specifice.
A. În general, sfera serviciilor cuprinde trei mari grupe:
a) servicii de producţie: care satisfac nevoile producţiei materiale ori sunt faze ale acestui
proces;
b) servicii pentru populaţie: care dispar în consumul personal (în momentul prestării sau în
procesul folosirii);
c) servicii publice (ale întregii societăţi): legate de menţinerea şi perfecţionarea orânduirii
de stat şi sociale.
B. În funcţie de caracteristicile de consum, serviciile sunt grupate astfel:
a) servicii comercializate (de piaţă, private): tranzacţionate pe piaţă sau care
provin de la unităţi de producţie;
b) servicii necomercializate (servicii nonpiaţă sau publice):
administraţia publică, sănătate, educaţie, politică socială etc.;
c) servicii de producţie (de afaceri): servesc ca ingrediente, constituie input-uri intermediare
pentru produsul final (ex. consultantă juridică şi financiară, design tehnic etc.);
d) servicii de consum: sunt finale, destinate consumului utilizatorilor (agronomie, servicii
personale, educaţie, sanătate); nu sunt folosite ca input-uri în procese ulterioare;
e) servicii primare: munca prestată de factorii de producţie, comune producţiei de bunuri şi
servicii, incluzând maşinile şi pământul;
f) servicii intermediare: activităti ce constituie un suport indispensabil pentru producţia de
bunuri sau alte servicii (depozitate, financiare, telecomunicaţii, întreţinere, curăţenie,
comercializare, distribuţia mărfurilor, contabilitate, cercetarea pieţei);
g) servicii finale (de consum): servicii comercializate (turism, şi spectacole) şi nonpiaţă
(poliţie, pompieri etc.).
C. Dupa functiile economice ale serviciilor, acestea sunt grupate
după cum urmează:
a) sectorul extractiv: agricultură, silvicultură, piscicultură, minerit;
b) sectorul transformativ: construcţiile; industria alimentară, textilă, metalurgică, a
construcţiilor de maşini şi chimică; utilităţile publice; alte ramuri prelucrătoare;
c) servicii distributive: transporturi, depozitare, comunicaţii, comerţ cu ridicata, comerţ
cu amănuntul (exclusiv alimentaţia publică);
d) servicii de producţie: bancare, alte servicii financiare, asigurări, tranzacţii imobiliare,
arhitectură şi inginerie, juridice, contabilitate, alte servicii de afaceri etc.;
e) servicii sociale: ocrotirea sănătăţii, spitale, educaţie, servicii
religioase, poştale, guvern, alte servicii profesionale şi sociale;
i) servicii personale: casnice, cazare, restaurante, reparatii, curatatorii, frizerii şi saloane
de înfrumuseţare, agrement şi recreaţie, alte servicii personale.
D. În functie de legatura dintre servicii şi infrastructura:

51
a) servicii de infrastructură: electricitate, gaz, apă, construcţii, transporturi, depozitare,
comunicaţii;
b) servicii de comerţ: comerţ cu ridicata şi cu amănuntul, restaurante şi hoteluri;
c) servicii de afaceri: bancare, asigurări, imobiliare, profesionale;
d) servicii colective: administraţie publică, servicii sociale şi servicii personale.
E. În funcţie de legătura dintre furnizor şi consumator:
a) servicii pentru organizaţii;
b) servicii pentru persoane;
Fiecare dintre cele doua subdiviziuni cuprind:
- servicii legate de persoane (ex. transporturi aeriene, coafat);
- servicii legate de produse (comerţ cu amănuntul, închirieri de maşini);
- servicii legate de informaţii (telecomunicaţii, informatică);
- servicii financiare (bancare, asigurari).
Dintre acestea, serviciile pentru populaţie cuprind toate serviciile plătite sau suportate de
către fondul social de consum.
Activitatile prestatoare de servicii pentru populaţie cuprind:
a) servicii materiale: cu caracter industrial; prestatii în construcţii; transporturi; posta şi
telecomunicatii; comert interior şi alimentaţie publică; cazare hoteliera; energie electrica, gaze
naturale şi apa; servicii veterinare şi agrozootehnice; învăţământ; sănătate - în unităţi medico-
sanitare şi statiuni balneoclimaterice etc.;
b) servicii nemateriale: participă nemijlocit la satisfacerea nevoilor personale ale
populatiei şi au în vedere:
- răspândirea culturii şi artei: spectacole, biblioteci, expozitii, muzee, gradini botanice,
poligrafie etc.; ocrotirea sănătăţii: dezinfecţie, dezinsecţie, consultaţii, tratamente, investigatii;
- asistenta sociala: copii, batrani, cantine de ajutor social etc.;
- cultura fizica şi sport: baze sportive, manifestari sportive, educatie fizica şi sport;
- agrement: parcuri, cluburi, şcoli de dans, activităţi şi sporturi distractive; gospodărie
comunală şi locativş; turism intern şi international;
- servicii personale: închirieri, bai publice, coafura - frizerie etc.;
- alte servicii: reparaţii, vânzări în rate, asigurări, schimb valutar, bănci, credite, asistenţă
juridică etc.
F. După criteriul „funcţiile economice îndeplinite, dar şi modul de consum", derivând
din circuitul producţiei sau sferele reproducţiei sociale, sunt identificate următoarele grupei.
1) servicii de distribuţie: transport, comunicaţii, stocare, comerţ cu ridicata şi cu
amănuntul;
2) servicii de producţie (de afaceri): finanţe, asigurări, cercetare, dezvoltare,
contabilitate, publicitate;
3) servicii sociale (sau colective): sănătate, educaţie, apărare;
4) servicii personale: hoteluri şi restaurante, reparaţii, turism, îngrijire personală, casnice
etc.
Din noianul de clasificări existente în literatura de specialitate, ne oprim la cea de mai sus, care
cuprinde explicit domeniul de care ne ocupăm.
G. O altă grupare mai generală cuprinde:
1) serviciile pentru producţie: sunt asociate procesului de producţie, se manifestă şi în
sfera distribuţiei (aprovizionare cu mijloace necesare producţiei, circulaţia produselor finite şi
recuperarea resurselor financiare utilizate, realizarea unor legături economice internaţionale);
2) serviciile pentru populaţie: învăţământul, cultura, arta, ocrotirea sănătăţii, asistenţa
socială, transportul şi telecomunicaţiile, turismul, întreţinerea şi repararea diverselor obiecte;
contribuie la ridicarea calităţii vieţii.

52
 Dintre tranzacţiile invizibile rapide se remarcă, printr-un dinamism deosebit, turismul
internaţional, transferul internaţional de cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice, fluxurile investiţionale,
serviciile bancare şi de asigurări internaţionale şi altele.
1.4 Serviciile turistice
A. Serviciile turistice pot fi considerate, după unii autori, subproduse turistice, pornindu-se de la
definiţia produsului turistic, în general, se poate considera că rolul produsului turistic este de a
răspunde nevoilor multiple ale turismului, asigurând un beneficiu pentru organizator.
Produsul turistic îndeplineşte două funcţii inseparabile şi complementare:
- funcţia obiectivă (concretă), dată de performanţele sale fizice;
- funcţia subiectivă (psihologică), dată de satisfacţiile pe care le oferă consumul său.
Produsul turistic rezultă din îmbinarea de bunuri materiale şi servicii, oferite de către
personalul turistic şi din serviciile adiacente, care, punând în valoare elementele patrimoniului
turistic şi ale infrastructurii generale şi turistice, avantajele cadrului instituţional, urmăresc
satisfacerea unor motivaţii specifice şi generale ale consumatorilor turistici.
B. În calitate de componente ale produsului turistic, serviciile turistice pot fi grupate astfel:
a) principale: transport turistic (pe trasee), servicii de primire, servirea mesei, agrement şi
asistenţă ghid;
b) secundare: asistenţă medicală, schimb valutar, transferuri (de la aeroport la hotel şi
invers) etc;
c) auxiliare: bancare, asigurări, bagaje, informaţii etc.
C. Din acelaşi punct de vedere, există însă şi o altfel de
grupare a serviciilor, după cum urmează, şi pentru care optăm:
a) Serviciile de bază: informare turistică; transport; cazare; tratament balnear; servirea
mesei; agrement;
b) Serviciile suplimentare: serviciul de ghid; rezervări; comisionariat; room-service; alte
prestaţii (asigurări excursii, drumeţii etc.);
D. O altă viziune asupra serviciilor turistice consideră utilă gru
parea acestora în două categorii:- servicii legate de călătorie;- servicii de sejur.
E. În funcţie de structura serviciilor, distingem:
a) servicii pentru pregătirea consumului turistic: organizarea călătoriilor, informarea,
publicitatea, editarea pliantelor şi ghidurilor, vizele şi rezervări de locuri etc;
b) serviciile de bază: transport, cazare, servirea mesei
c) servicii complementare: agrement, distracţii, sport, închirieri etc;
d) servicii speciale: tratamente balneare, servicii specifice conger-
selor şi partidelor de vânătoare şi pescuit sportiv etc;
e) servicii nespecifice, reparaţii, întreţinere, telecomunicaţii, poştă,
schimb valutar, comisionariat etc.
1.5. Serviciile comerciale
Într-o viziune ştiinţifică, serviciile comerciale sunt considerate ca un ansamblu de
avantaje sau satisfacţii procurate fie printr-o persoană fizică sau morală, fie prin folosirea unui
bun a cărui posesie a fost adjudecată de beneficiarul serviciilor oferite de bunul respectiv prin
cumpărarea sau închirierea dreptului de utilizare.
Particularizând actul, de vânzare la nivelul unei unităţi comerciale, serviciile comerciale
pot fi definite ca o sumă a satisfacţiilor sau utilităţilor pe care le oferă un magazin clientelei sale.
Principalele caracteristici ale serviciilor comerciale sunt
următoarele:
A. Realizarea şi consumul serviciilor comerciale au loc în mod simultan, ele
reprezentând două procese suprapuse, legate printr-un efect de cauzalitate, ambele laturi ale
aportului implicându-se una pe alta. Acest efect scoate în evidenţă necesitatea unor disponibilităţi
permanente de capacităţi prestatoare de servicii, fie că sunt sau nu folosite; o capacitate

53
neutilizată este pierdută, serviciile neputând fi realizate şi stocate în vederea unei valorificări
viitoare; schimbul sau înlocuirea sunt imposibile; un serviciu oferit şi efectuat în favoarea
unui cumpărător nu poate fi returnat. Excepţii, în acest domeniu, fac bunurile la care, prin natura
lor, serviciile au fost încorporate în procesul de fabricaţie, cum ar fi de pildă televizorul sau
diferite alte aparate şi maşini care pot fi înlocuite în cazul în care utilizatorul nu este mulţumit.
B. Utilizatorul serviciului participă la realizarea acestuia şi
implică îndeplinirea a două condiţii:
a) existenţa unui contact direct între ofertant şi consumator,
asigurat prin intermediul punctului de vânzare sau prin cataloage
de specialitate;
b) participarea activă a consumatorului pentru utilizarea serviciului, clientul fiind cel
care defineşte obiectul cererii şi precizează intenţionalitatea de realizare, acesta recepţionează
livrarea produsului şi a facilităţilor adiţionale şi tot el este cel care, în anumite cazuri, semnalează
la depanator simptomele de pană sau de alte disfuncţionalităţi apărute în procesul de utilizare a
produsului.
C. Preţul serviciilor comerciale reprezintă un preţ al cererii.
Acesta presupune că orice client, care doreşte să utilizeze un serviciu, procedează la
anumite raţionamente care au în vedere raportul între avantajul pe care-1 oferă serviciul posibil
şi costul procurării sale, hotărând în consecinţă.
Consecinţele acestor caracteristici prezentând importanţă atât pentru comerţ, cât şi pentru
consumator, sunt analizate, frecvent, cu ocazia fundamentării conţinutului real al serviciilor
comerciale propuse de fiecare unitate comercială şi a stabilirii unei scale de preţuri care să
corespundă obiceiurilor, solicitărilor şi exigenţelor populaţiei.
Serviciile comerciale pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii, dintre care cele
mai importante sunt următoarele: natura serviciilor, locul serviciilor în procesul vânzării,
originea serviciilor, rolul deţinut în satisfacerea unor nevoi umane şi sistemul de integrare a
serviciilor:
A. În funcţie de natura serviciilor:
a) servicii de închiriere: automobile, televizoare sau alte bunuri de folosinţă îndelungată,
îmbrăcăminte de ocazie etc;
b) servicii de reparaţii şi redare a proprietăţilor specifice: automobile, bunuri de folosinţă
îndelungată etc;
c) servicii legate de buna desfăşurare a vânzării: parcare, livrarea mărfurilor la domiciliu.
B. în funcţie de locul serviciilor în procesul vânzării:
a) servicii vândute singure: asigurări, agenţii de voiaj, operaţii bancare etc;
b) servicii vândute cu produsul: credit, livrări la domiciliu, orarul de funcţionare a
unităţilor comerciale etc.
C. în funcţie de originea serviciilor:
a) servicii integrate produsului: supe concentrate, semipreparate, batiste nerecuperabile
etc;
b) servicii generate de noile metode de vânzare: păstrarea în condiţii speciale,
prezentarea, etichetarea etc.
D. în funcţie de rolul deţinut în satisfacerea unor nevoi
umane:
a) servicii psihologice (de confort): alegere, parcare, credite, supravegherea copiilor etc;
b) servicii tehnice: livrări, instalări, garanţii, reparaţii, transport etc;
c) servicii financiare: credite, schimb valutar, documente de plată, cârduri etc;
d) servicii extracomerciale: decoraţiuni, călătorii etc
E. În funcţie de sistemul de integrare a serviciilor:

54
 a) endogene (legate de produs): retuşuri, reparaţii, livrări etc; c) exogene (legate de
punctul de vânzare): confort, financiare, comerciale etc.
b) exogene (legate de punctul de vânzare): confort, financiare, comerciale etc.
Capitolul II
Activitatea de prestări servicii (marketingul serviciilor)
2.1. Domeniile (specializarea) marketingului serviciilor
Apariţia şi dezvoltarea marketingului serviciilor s-a realizat aşa după cum s-a arătat prin
separarea şi delimitarea unui ansamblu de metode, tehnici şi instrumente care prin conţinut şi
utilizare prezintă particularităţi în raport cu cele aferente bunurilor. Delimitărilor respective au
avut drept rezultat constituirea unor ramuri (domenii) ale marketingului serviciilor care au la
bază o serie de criterii specifice precum şi unele comune cu cele ale bunurilor. Cel mai expresiv
şi specific în acelaşi timp criteriu este cel al modului de abordare a serviciilor, celelalte fiind
comune cu ale bunurilor: nivelul la care se iau deciziile şi aria pieţei pe care se desfăşoară
tranzacţiile.
Modul de abordare a serviciilor s-a concretizat în constituirea a două domenii distincte:
marketingul general, în cadrul căruia sunt evidenţiate elementele comune tuturor serviciilor, de
regulă prin raportare la bunuri şi marketingul sectorial (de ramură) în cadrul căruia sunt
prezentate elementele de diferenţiere specifice unor anumite categorii de servicii (sectoare).
• Marketingul turistic
Tendinţa de adâncire şi specializare a marketingului este cel mai evident exprimată de
apariţia şi delimitarea destul de timpurie, a marketingului turistic. De altfel, aplicarea în mod
specific a marketingului în domeniul turistic s-a realizat cu mult timp înaintea conceptualizării
marketingului serviciilor fiind determinată de manifestarea în acest sector a dinamismului
econoinico-social, ale cărui efecte au fost resimţite de către agenţii economici care s-au văzut
confruntaţi cu probleme a căror rezolvare a impus abordarea lor într-o viziune nouă.
Realizarea în condiţii de înaltă eficienţă a activităţii firmelor turistice presupune totodată
ca acţiunile acestora să se sincronizeze de-a lungul întregului proces de realizare a
prestaţiei. Altfel, efortul făcut de una sau mai multe verigi ale lanţului de prestaţii va fi anulat de
celelalte.
Dacă în sezon, nesincronizările dintre diferiţi prestatori de servicii afectează calitatea
serviciilor prestate de fiecare în parte, fiind resimţite în primul rând de aceştia, în extrasezon,
nesincronizările pot "descuraja" cererea, implicaţiile fiind resimţite de toţi prestatorii. Exemplul
cel mai tipic îl reprezintă legătura care se stabileşte între tarifele practicate la serviciile de cazare
şi masă şi cele de transport. Nealinierea în extrasezon a acestora din urmă la nivelul celor de
cazare şi masă reduce efectele scontate.
O astfel de situaţie impune mai mult ca în alte secjpare utilizarea conceptelor de
marketing al reţelei şi marketing relaţional sesizate şi puse în circulaţie de o serie de
cercetători din domeniul serviciilor, dar care şi-au găsit utilitatea şi în domeniul bunurilor, fiind
în prezent în curs de generalizare şi exprimând una din tendinţele de dezvoltare a conceptului de
marketing.
O problemă la fel de importantă o reprezintă şi sincronizarea deciziilor adoptate la
nivel microeconomic cu cele de la nivel macroeconomic.
Întreprinderile turistice, prin activitatea desfăşurată, concentrează cea mai mare parte a
deciziilor, acestea fiind luate în scopul atingerii obiectivelor urmărite în cadrul pieţei.
Concentrarea unui număr important de decizii la nivelul întreprinderii demonstreză rolul acesteia
în desfăşurarea activităţii turistice la un nivel calitativ superior.
Aplicarea marketingului în turism nu este însă posibilă fără luarea în considerare a
sezonalităţii, fenomen deosebit de complex, cu ramificaţii multiple în interiorul şi în afara
turismului. O asemenea abordare este impusă de faptul că sezonalitatea reprezintă componenta

55
esenţială a eficienţei activităţii turistice, practic toate, deciziile fiind afectate de aceasta. în
adoptarea lor trebuie pornit de la mecanismul de acţiune a factorilor sezonieri.
Astfel, marketingul interactiv include un "produs" constituit dintr-o succesiune de
activităţi care presupun numeroase şi variate întâlniri ale consumatorului cu prestatorul de-a
lungul unor perioade relativ îndelungate de timp. Marketingul extern firmei implică, de cele mai
multe ori, şi intermediari specializaţi (touroperatori, agenţii de turism, etc), iar cel intern firmei,
personal de contact divers, sistemul de comunicare fiind, din acest punct de vedere deosebit de
complex.
• Marketingul financiar - bancar
O serie de particularităţi au impus abordarea diferită a sectorului financiar - bancar în
cadrul căruia sunt prestate diverse servicii din care se detaşează cele bancare, de asigurări, burse
de valori şi finanţe publice. Cele mai multe particularităţi sunt reflectate în cadrul unor concepte,
din care se detaşează: mediul extern al instituţiei financiare, caracterul reglementat al domeniului
şi elementele de conţinut ale marketingului serviciilor.
Mediul şi mai ales poziţia instituţiei financiare în cadrul acestuia reprezintă elementul
determinant al delimitării şi specializării marketingului financiar-bancar. Dubla postură în care
apar, deopotrivă, instituţiile financiare şi componentele mediului obligă la formularea unei
politici de marketing corespunzătoare, constituită din două elemente aflate în relaţii de
interdependenţă. Practic, instituţia financiară trebuie să găsească în fiecare moment raportul
optim între acţiunile vizând atragerea veniturilor băneşti şi cele privind utilizarea lor, dobânda şi
calitatea serviciilor prestate reprezentând instrumente cheie ale politicii sale.
Politica de produs a firmei turistice
Element esenţial al mixului de marketing, produsul reprezintă materializarea eforturilor
întreprinderii în vederea satisfacerii nevoii turistice.
Similar activităţii desfăşurate în cadrul sectoarelor producţiei materiale, produsul turistic
se formează prin valorificarea unor resurse naturale în condiţii specifice "de producţie", care
includ o serie de activităţi ce permit "transformarea" lor în marfă, aceasta urmând a fi vândută
consumatorului turistic în forme specifice. Individualizarea acestei mărfi se realizează pe măsura
solicitării de către consumatori.
Caracterul sezonier al cererii determină o formulare corespunzătoare a politicii de produs.
Ea este reflectată de diferenţierea strategiilor pe sezoane, întreprinderea utilizând în consecinţă
strategii sezoniere şi strategii extrasezoniere.
Strategiile de produs sezoniere nu diferă esenţial de strategiile utilizate în domeniul
bunurilor.
Conceptul de "mix de produs" impune recombinarea elementelor de atractivitate cu
prestările de servicii într-o formulă corespunzătoare modului de particularizare a cererii. Unei
diminuări a elementelor de atractivitate în extrasezon trebuie să-i corespundă o extindere a
prestaţiilor de servicii. Pe această bază, calea principală de refacere a echilibrului "resurse-
cerere-prestaţii" o constituie diversificarea gamei de produse turistice oferite pieţei în extrasezon.
Ea este facilitată de posibilităţile practic nelimitate de combinare pe care le oferă elementele din
structura ofertei turistice.
Dintre acestea, pot fi avute în vedere ca strategii de produs turistic în extrasezon
următoarele:
• Combinarea unor elemente de atractivitate cu grade diferite de sezonalitate, aflate în
zone apropiate, uşor accesibile prin poziţia lor geografică. Pe baza aceasta, se sporeşte atât forţa
de atractivitate a fiecăiei zone în parte, cât şi a produsului în ansamblu.
Produsul turistic oferit se poate prezenta fie ca o combinaţie de două sejururi, de
dimensiuni apropiate, fie ca o combinaţie incluzând un sejur şi o excursie pe un circuit dat.
• Combinarea, în variante multiple, a serviciilor oferite, elementul variabil fiind, de
regulă, serviciile de masă. Combinaţiile cele mai des folosite sunt cele de tipul "numai cazare",

56
"cazare + micul dejun", "cazare + demipensiune" şi "cazare + pensiune completă". În acest fel,
acelaşi produs turistic, oferit în forme variate, devine mai accesibil unor segmente de
consumatori - în special a celor cu venituri reduse (populaţia în vârstă, familii cu copii) - a căror
atragere, în extrasezon, reprezintă una din căile de extindere a pieţei întreprinderii turistice.
Oferind turiştilor, totodată, şi o mobilitate mai mare, produsul astfel combinat exercită un plus de
atractivitate şi, pe această bază, o mai mare forţă de "autopromovare".
• Diversificarea serviciilor de agrement, prin oferirea zilnică a unor posibilităţi variate
de alegere a modului de petrecere a timpului liber destinat odihnei. Selectarea serviciilor de
agrement, combinarea lor se realizează de către consumator, posibilitatea oferită pentru
realizarea unor asemenea combinaţii constituind un mijloc de creştere a atractivităţii produsului
turistic în ansamblu.
• Oferirea de sejururi variabile ca lungime constituie un mijloc de sporire a numărului
de turişti în extrasezon. Variabilitatea dimensiunilor produsului turistic (lungimea sejururilor
vândute) reprezintă elementul prin care acesta devine accesibil unui număr mai mare de
consumatori. Forma consacrată este cea prin care se oferă un sejur format dintr-o parte fixă (3 - 5
zile) şi o alta variabilă, turiştii putând opta, în momentul cumpărării, pentru o anumită variantă.
• Detaşarea, în cadrul ofertei, a unor produse care, prin natura lor, nu prezintă o
sezonalitate pronunţată. Un asemenea produs îl constituie, de pildă, excursiile scurte, în care
motivaţia turistică este reprezentată de elementele istorice, practicarea sporturilor de iarnă, unele
manifestări sportive, culturale şi folclorice, etc.
• Diversificarea serviciilor prestate populaţiei din zona de activitate a întreprinderii
reprezintă o altă cale de sporire a încasărilor. Serviciile vizate sunt în special cele de masă şi
agrement. Diversificarea producţiei culinare, oferirea unor programe de divertisment în unităţile
de alimentaţie publică, organizarea de manifestări expoziţionale, etc, contribuie la "ocuparea"
mai înaltă a spaţiilor de producţie şi de servire în perioadele de extrasezon.

2.2. Calitatea produselor şi serviciilor oferite

Calitatea reprezintă proprietăţile care definesc capacitatea produselor agroalimentare de a
satisface cerinţele pentru a fi considerate alimentare.
Sistemul de supraveghere-control al calităţii alimentului este un ansamblu ordonat de
activităţi privind urmărirea periodica sau permanenta a evoluţiei caracteristicilor esenţiale sau
globaleale calitatiiunui aliment şi determinarea organizata a stării lui de corespondenta.
Conformitate - satisfacerea exigentelor specifice în norme standard directive.
Conceptul de calitate este diferit de mai multe discipline printre care economia şi
fîlosofia.
Este o satisfacere a cerinţelor clientului în funcţie de disponibilitatea produsului care
trebuie sa fie corespunzător pentru o utilizare la standardele cele mai inalte şi corespunzătoare
din punct de vedere organoleptic în cadrul produselor alimentare.
Calitatea este exprimata printr-un ansamblu de caracteristici ce exista numai în relaţia cu
nevoile clienţilor.
Ipostazele calităţii produselor şi serviciilor reflecta modul în care sunt percepute şi
traduse cerinţele clienţilor referitoare la calitatea produselor în specificaţia preliminară şi
continuare în proiectare şi fabricaţie.
În cazul serviciilor întalnim diferenţe de percepţie a calităţii care se refera la:
 Aşteptările clientului şi percepţia conducerii;
 Serviciul aşteptat şi serviciul perceput de client;
 Specificaţia calităţii serviciului şi comunicarea cu exteriorul.
MODALITĂŢI DE ASIGURARE A CALITĂŢII PRODUSELOR ŞI SERVICIILOR
 Asigurarea calităţii prin control;
 Asigurarea calităţii prin metode statice;

57
  Asigurarea calităţii prin motivarea personalului;
 Concepte integratoare de asigurare a calităţii.

ASIGURAREA CĂLITĂTII PRIN CONTROL

Constă în controlul final al conceptelor respectiv al produselor urmarindu-se identificarea
şi separarea celor corespunzătoare atenţia fiind focalizată asupra produsului şi mai puţin asupra
procesului.
Asigurarea calităţii prin motivaţia personalului - este etapa corespunzatoare anilor 60
punându-se accentul pe motivarea lucrărilor în asigurarea calităţii.
AUDITUL CALITĂŢII - reprezintă o examinare sistematică şi independentă în scopul de
a determina dacă activităţile referitoare la calitate şi rezultatele aferente satisfac dispoziţiile
prestabilite precum şi daca aceste dispoziţii sunt implementate efectiv şi sunt corespunzătoare
condiţiilor concrete.
El poate fi: auditul sistemului calităţii, auditul calităţii produsului sau auditul calităţii
serviciului.
Auditurile calităţii pot fi efectuate pentru scopuri interne având auditul intern, activitatea
desfasurandu-se în interiorul unei unităţi agricole din iniţiativa acesteia şi scopuri externe, având
auditul extern -activitatea este executată de orice unitate la furnizorii săi existenţi, procedura
aparţinând clientului.
Auditor al calităţii - este acea persoana calificată pentru efectuarea auditurilor calităţii.
SISTEMUL DE ASIGURARE ŞI CONTROL AL CALITĂŢII PRODUSELOR
AGRICOLE
Caracteristic acestui sistem i se aplica în toate fazele ciclului de producţie respectiv :
pregătirea terenului
Existenta sistemului de asigurare şi control a calităţii dă încredere conducătorului unei
unităţi că va fi atinsă şi menţinută calitatea dorita, dar şi certitudinea beneficiarului că va obţine
produsele la o calitate contractată în prealabil.
Funcţiile sistemului de asigurare a calităţii sunt:Construirea calităţii; Atestarea calităţii
prin estimare şi certificare; Îmbunătăţirea calităţii. Etapele de aplicare a sistemului se refera la:
Controlul de marketing; Controlul materiei prime; Controlul procesului tehnologic.
Stilul de viaţă al timpurilor noastre este foarte diferit faţă de timpul generaţiilor din
trecut. Ritmul rapid al stilului modern de viaţă, precum şi creşterea numărului de gospodării
formate dintr-un singur individ, al familiilor cu un singur părinte şi al femeilor care lucrează, au
dus la schimbări a modului de preparare a mâncării şi a consumării acesteia. Un rezultat pozitiv
al acestei schimbări, a fost avansarea rapidă a tehnologiei alimentare, a preparării şi ambalării
lor, pentru a oferi siguranţa şi buna calitate a aprovizionării cu alimente.
Pentru a menţine calitatea şi siguranţa alimentelor de-a lungul lanţului amintit, este
nevoie atât de proceduri care sa asigure faptul că alimentele sunt întregi, precum şi de proceduri
de monitorizare care să asigure ducerea la capăt a operaţiunilor în bune condiţii.
Calitatea materiilor prime, neprocesate este crucială în siguranţa şi calitatea produsului
finit. De aceea, este nevoie de o abordare sistematica pe tot traseul alimentelor, pentru a evita
contaminarea lor şi pentru a identifica unele riscuri posibile .
Industria procesării alimentelor are ca datorie să fie la înalţimea aşteptării
consumatorului, anume că produsele pe care le cumpăra sa fie sigure şi conforme cu toate
cerinţele impuse de lege.
Aceste sisteme de management al calităţii, folosite de procesatorii de alimente,
include şi relaţia cu furnizorii, agenţii de transport vânzătorii de produse en-gros şi en-
detail pentru a asigura proceduri de asigurare a calităţii la fiecare nivel.

58
 După ce produsul este prelucrat, procedeul de ambalare este cel care permite alimentelor
sa ajungă la consumator în cele mai bune condiţii. Ambalajul păstrează integritatea, siguranţa şi
calitatea alimentelor în timpul transportului, în depozitele en-gros şi en-detail şi în casele noastre.
Ambalajul prelungeşte perioada de valabilitate şi are înscrise pe etichetă informaţii
importante. De asemenea codurile de bare de pe ambalaj, care conţin data şi locul fabricării
alimentului respectiv, îi ajută pe procesatori, agenţi de transport şi pe vânzătorii de en-detail să
poată urmării produsele, atât pentru controalele de inventar cât şi pentru ai identifica sursa
posibilelor riscuri .
Consumatorul reprezintă punctul final al lanţului alimentar.
Un aliment care s-a aflat în bune condiţii la momentul achiziţionării trebuie sa fie tratat
cu atenţie pentru a evita contaminarea în gospodărie. Pentru a ne asigura că mâncatul ramane o
experienţa plăcută şi lipsita de griji trebuiesc luate o serie de măsuri.
Verificaţi întotdeauna termenul de valabilitate imprimat pe ambalajul alimentului. Nu
achiziţionaţi produse care poarta indicaţiile "păstraţi la frigider", "păstraţi la rece" s-au „păstraţi
în congelator” şi care nu au fost depozitate în condiţii de refrigerare adecvate.
Duceţi acasă în cel mai scurt timp posibil, alimentele care au nevoie sa fie păstrate la
frigider şi puneţi-le de îndata în congelator sau în frigider. Verificaţi conditile în care se găsesc
produsele congelate, dacă acestea s-au dezgheţat nu le congelaţi din nou. Asigurati-vă că
ambalajul nu este deteriorat. Evitaţi conservele umflate s-au cu urme de lovituri, ambalajele
rupte s-au care au fost puse la loc, sigiliile rupte. Evitati contactul dintre alimentele crude şi cele
gătite, acesta reduce riscul contaminării încrucişate, germenii care trec de la un aliment la altul.
Ţineţi carnea cruda de vita, porc, pui sau peşte în partea de jos a frigiderului, iar
alimentele gătite puneti-le pe rafturile superioare. Nu puneţi mâncare fierbinte în frigider,
deoarece aceasta duce la încălzirea puneri mâncare fierbinte în frigider, deoarece aceasta duce la
încălzirea temperaturii. Ţineţi alimentele în vase acoperite sau învelite în ambalaje speciale.
Aruncaţi mâncarea care a mucegăit sau care arată, miroase sau are gust neplăcut. Păstraţi
conservele în locuri curate, răcoroase şi uscate.
Înainte şi după ce umblaţi cu alimentele, spalati-vă pe mâini cu apă caldă şi săpun. Acoperiţi
orice fel de zgârietură sau rană cu plasturi rezistenţi la apă.
Menţineţi curate suprafeţele din bucătăria dvs, spălându-le cu apa caldă şi detergenţi şi
folosiţi soluţii dezinfectante pentru a preveni contaminarea încrucişată.
Spălaţi bine fructele şi legumele crude inainte de a le mânca sau a le prepara.Nu riscaţi
daca nu sunteţi siguri de calitatea unui aliment. Este întotdeauna de preferat debarasarea unui
produs suspectat de a fi alterat. Urmaţi întotdeauna instrucţiunile de pe ambalaj.
2.3. Conţinutul şi structura prestaţiei turistice
Serviciul turistic se prezintă ca un ansamblu de activităţi ce au ca obiect satisfacerea
tuturor nevoilor turistului în perioada în care se deplasează şi în legătură cu aceasta. O parte a
activităţilor ce compun prestaţia turistică u în vedere acoperirea unor necesităţi cotidiene în timp
ce altele prezintă caracteristici specifice turismului şi fomielor sale particulare de manifestare.
Serviciile turistice se pot clasifica în grupe relativ omogene folosindu-se mai multe
criterii. Astfel, activităţile ce compun prestaţia turistică se pot structura în:
- servicii legate de organizarea voiajului - care include activităţi ce asigură voiajul
oferit de companiile de transport, serviciile de publicitate turistică şi alte servicii prestate de
agenţiile de voiaj
- servicii determinate de sejur - mai complexe decât primele categorii , vizează
necesitatea satisfacerii necesităţilor cotidiene ale turistului şi asigurarea condiţiilor de agrement
- servicii turistice de bază - transport, cazare, alimentaţie, agrement, tratament sau
orice altă activitate ce reprezintă motivaţia de bază a călătoriei (vânzătoare, hipism, schi,
jacketing, etc)

59
 - servicii turistice complementare sau suplimentare - informaţii, activităţile
cultural-sportive, închirieri de obiecte, etc.
După natura şi forma de manifestare a cererii avem:
- servicii turistice ferme (transport, cazare, programe cultural-artistice) ce sunt
angajate anterior desfăşurării consumului turistic prin intermediul agenţiilor de turism
- servicii turistice spontane - ce sunt solicitate în momentul în care turistul ia
contact cu oferta, fiind în general specifice prestaţiilor suplimentare
În funcţie de modalitatea de plată sau de relaţiile financiare ce intervin între prestator şi
beneficiar avem:
- servicii cu plată - (majoritatea acestora), plata se realizează anterior, simultan sau
ulterior prestaţiei;
- servicii gratuite - costul acestora fiind suportat de cheltuielile generale ale
organizatorilor de turism, ca de exemplu: serviciile de publicitate, de intermediere,comision, etc.
După natura lor se poate face delimitare între:
- servicii specifice - generate de desfăşurarea propriu-zisă a activităţii turistice
(transport, cazare, alimentaţie, agrement, tratament, servicii de informare, de intermediere, etc.)
- servicii nespecifice - care se adresează în egala măsură turiştilor şi rezidenţilor
(transport în comun, telecomunicaţii, reparaţii, întreţinere, frizerie-coafură, etc.) şi care se
datorează existenţei unei infrastructuri economico-sociale generale.
2.3.1. Abordarea clasică a serviciilor în funcţie de structura produselor turistice oferite.
În funcţie de structura produselor turistice oferite acestora se clasifică în servicii turistice
specifice şi servicii turistice nespecifice.
Servicii turistice specifice include servicii pentru pregătirea consumului turistic legate de
organizarea călătoriilor, publicitate, informarea clientului potenţial, elaborarea programelor
turistice pe diferite itinerare, a ghidurilor şi hărţilor, rezervarea serviciilor solicitate, procurarea
documentelor de călătorie.
Acestea la rândul lor se clasifică în:
1 Servicii de bază
- servicii de transport turistic (în cazul unor aranjamente de tip Charter sau IT sau
în cazul în care turiştii solicită agenţilor de turism să le asigure asemenea servicii pentru călătoria
întreprinsă, inclusiv închirierea de autoturisme cu sau fără şofer);
- prestaţii hoteliere (asigurarea condiţiilor pentru înnoptarea turiştilor în diferite
forme de cazare, inclusiv serviciile auxiliare oferite şi prestate în unităţile de cazare);
- servicii de alimentaţie (serviciile prestate de unităţile de alimentaţie cu sau fără
specific: restaurante, snack-bar-uri, cofetării, braserii, etc.).
2. Servicii complementare sunt servicii prestate pentru asigurarea petrecerii
agreabile a timpului liber al turiştilor ajunşi la locul de sejur: agrement, distracţii, excursii,
închirieri de obiecte de uz personal şi sportiv, alte servicii auxiliare prestate direct sau mijlocite
de organizatorii de turism.
3. Serviciile cu caracter special sunt servicii prestate în cadrul unor forme de turism
ca de exemplu tratamente balneo-medicale, servicii pentru turismul de congrese, servicii pentru
turismul de vânătoare.
4. Serviciile nespecifice sunt servicii cu caracter general oferite populaţiei de către
unităţile prestatoare de servicii la care pot apela în diferite împrejurări şi turiştii (frizerii,
cosmetică, reparaţii şi întreţinere, transporturi urbane, poştă şi telecomunicaţii, spectacole
culturale şi sportive) neincluse în aranjamentele perfectate.
În mod similar pentru turiştii a căror motivaţie principală pentru acceptarea
aranjamentelor sau distracţiilor de vacanţă constă în atractivitatea posibilităţilor pentru odihna
activă, agrementul devine o componentă de bază a prestaţiei turistice. în consecinţă unele servicii
complementare tind şi ele să se transforme în tot mai mare măsură în servicii de bază, evoluţia

60
ofertelor agenţiilor de turism determinând în mod inerent înglobarea lor treptată în categoria
cererilor ferme de servicii.
De asemenea, o parte din serviciile de alimentaţie care în trecut constituiau o componentă
de nelipsit a serviciilor de bază (pensiunea completă) se pot transforma şi ele în servicii
complementare, ca de exemplu în cazul aranjamentelor care include demipensiune, sau numai
micul dejun înglobat în tarifele unităţilor de cazare.

2.3.2. Clasificarea serviciilor şi activităţilor turistice din punct de vedere al caracterului

prestaţiilor
În afară de abordarea clasică a serviciilor în funcţie de structura serviciilor turistice
oferite mai poate fi luată în considerarea şi o altă grupare a serviciilor turistice din punct de
vedere al caracterului prestaţiilor:- servicii de informare a clientului; servicii de intermediere
(de închirieri, de rezervări, de eliberarea abonamentelor pentru turişti); serviciile şi
activităţile turistice cu caracter special (organizarea reuniunilor, festivalurilor, etc.);
serviciile în activităţile turistice cu caracter cultural-educative; serviciile în activităţile
turistice cu caracter recreativ; serviciile în activităţile turistice cu caracter sportiv; serviciile
pentru tratament şi cură balneo-medicală; servicii diverse (schimb valutar, servicii de asigurări
turistice facultative de persoane şi bunuri, eliberarea şi onorarea CEC-urilor de călătorie).
În cele ce urmează unele din aceste servicii sunt prezentate exemplificativ, grupate după
criteriul caracterului prestaţiilor, fără pretenţia de a epuiza toată gama de posibilităţi pe care le
oferă activităţile turistice.
A.Serviciile de informare a clientelei turistice
Agenţiile de turism, filialele îndeplinesc o dublă funcţie de informare şi sfătuire ale
turiştilor în alegerea şi perfectarea programelor şi aranjamentelor acceptate de turiştii potenţiali.
Informarea corectă şi la timp a turiştilor reprezintă o condiţie esenţială a bunei desfăşurări
a activităţilor turistice şi, prin natura lor, aceste servicii de informare pot fi grupate în:
informaţii necesare turiştilor în perioada de pregătire a călătoriilor turistice;
informarea şi sfătuirea turiştilor în momentul perfectării aranjamentelor; informaţii
suplimentare în timpul consumaţiei turistice.
Câmpul de cuprindere a informaţiilor pe care un turist potenţial sau un turist ajuns la
locul de destinaţie a călătoriei turistice le solicită este deosebit de vast, făcând iluzorie încercarea
de sistematizare riguros ştiinţific a acestor informaţii.
Pentru exemplificare pot fi menţionate:
- informaţii privind conţinutul aranjamentelor oferite, respectiv al produselor
turistice pe care turistul doreşte să le cumpere;
- informaţii privind excursiile organizate;
- informaţii privind unele aspecte ale organizării călătoriilor (programe de
zbor, mersul trenurilor);
- informaţii privind programele distractive;
- informaţii legate de posibilităţile de cumpărare sau închiriere a unor obiecte necesare
turişti lor;
- alte informaţii solicitate de turişti (cu caracter general sau particular) legate de
desfăşurarea călătoriilor turistice, legate de facilităţi turistice oferite.
În activităţile de informare sunt angrenate practic toate verigile organizatoare (unităţile
de turism) de distribuţii (agenţiile de voiaj) în verigile purtătoare de servicii. Rolul activităţilor
de informare depăşeşte uneori sfera necesităţilor unor etape ale desfăşurării călătoriei turistice,
îmbrăcând caracterul unor activităţi promoţionale, menite să capteze atenţiei şi să stimuleze
solicitărilor de servicii turistice.
Din aceste considerente, activităţile de informare turistice sunt preluate în mare aparte de
însăşi materialele publicitare (afişe, anunţuri, broşuri, cataloage, prospecte, pliante, hărţi

61
turistice), puse la dispoziţia turiştilor, cât şi de celelalte canale de comunicaţii, a mesajelor
publicitare cu caracter de masă. Informare turiştilor se îmbină în anumite situaţii şi cu mesajele
menite să faciliteze desfăşurarea activităţilor turistice.
B. Servicii de intermediere
Grupează a multitudini de activităţi pentru facilitarea circulaţiei turistice şi pentru
petrecerea cât mai agreabilă al timpului liber a turiştilor.
În această categorie eterogenă de servicii pot fi menţionate:
- serviciile de rezervări;
- de bilete de călătorie pe mijloacele de transport (avioane, trenuri, autocare, vapoare,
etc.);
- de bilete pentru spectacole (artistice, culturale, sportive);
- de servicii în alte unităţii de prestaţii (hoteluri, restaurante, etc.)
- de obţinerea paşapoartelor şi vizelor necesare pentru călătoriile în străinătate;
- servicii de mijlocire
- închiderea de autoturisme cu sau fără şofer (RENT A CAR);
- închirieri de .inventar, echipament şi material sportiv;
- închirieri de ambarcaţiuni nautice şi sportive;
- închirieri de biciclete pentru plimbări în staţiuni;
- închirieri de inventar pentru plajă (umbrele, halate, etc);
- mijlocirea altor servicii efectuate de obiecte de uz personal, developarea filmelor, de
service pentru întreţinere şi reparaţii auto, procurarea unor mărfuri şi medicamente, expedierea la
reşedinţa turistului a unor mărfuri cumpărate).
C. Serviciile şi activităţile turistice cu caracter special
În această categorie se include practic toate serviciile, activităţile, programele, etc, menite
să faciliteze un sejur mai agreabil turiştilor. Prin natura lor, asemenea servicii se adresează unor
categorii determinate de clientelă, respectiv sunt solicitate ocazional în funcţie de necesităţile şi
preferinţele unor anumite categorii de turişti.
Deoarece aceste servicii au un caracter extrem de eterogen, o strictă grupare a lor nu este
posibilă. Pentru exemplificare pot fi menţionate unele servicii cu caracter special:
- servicii prestate pentru oameni de afaceri (închirieri de birouri, secretariat, traduceri,
dactilografie, etc.);
- servicii de organizare sau de desfăşurare a unor congrese, conferinţe, seminarii,
simpozioane, etc;
- programe de vânătoare şi pescuit sportiv în zonele special amenajate (terenuri şi
rezervaţii de vânătoare şi pescuit sportiv);
- asigurarea unor ghizi însoţitori (ghizi interpreţi, animatori culturali, etc.);
- serviciile de asigurare a securităţii turiştilor, inclusiv acţiunile de salvare în caz de
pericol (SALVAMAR, SALVAMONT, etc);
- asistenţă medicală pentru îngrijirea şi supravegherea turiştilor handicapaţi, pentru
supravegherea dietelor, curelor de slăbire, continuarea unor tratamente în perioada vacanţelor,
etc). Se au în vedere serviciile de asistenţă medicală în toate localităţile (staţiunile, etc.) care nu
sunt de interes balneo-climateric.în cazul curelor tratamentele balneo-medicale se transformă cu
tot caracteail special al serviciilor într-o componentă de bază a prestaţiilor de tratamente şi cure
balneare;
- asistenţa medico-veterinară pentru îngrijirea unor animale domestice proprietatea
turiştilor (de exemplu câinii de rasă, câinii de vânătoare, etc), numai în obiectivele turistice de
cazare în care este admis accesul animalelor respective (pentru probleme de supraveghere
veterinară, toaleta animalelor, regimul alimentar, etc.);

62
 - programele şi serviciile speciale pentru copii mici: grădiniţe, creşe, săli de joacă, etc,
unde copii mici îşi petrec o parte din timp sub supravegherea unor îngrijitoare, educatoare
calificate, de regulă poligloţi;
- terenuri amenajate de joacă pentru copii, cu dotările şi instalaţiile necesare (baby-
scuter, baby - schi, etc.);
- programele artistice pentru copii (concursuri de desene, poezii, programe cu
participarea copiilor, etc.);
- unităţi de alimentaţie specific pentru copii (de tipul baby-bar, etc);
- supravegherea copiilor mici de către un personal calificat (baby-sitter) spre a permite
turiştilor familişti cu copii mici să participe în orele de seară la programele oferite.
D. Serviciile şi activităţile turistice cu caracter cultural-educativ
Turismul îndeplineşte un rol cultural-educativ de mare importanţă, programele de
excursii incluzând vizitarea unor obiective de interes turistic. Ambianţa călătoriilor turistice şi ale
vacanţelor face ca acumulările de noi cunoştinţe să se realizeze într-un cadru recreativ agreabil,
practic fără efort din partea turiştilor. Din multitudinea de activităţi cu caracter educativ pot fi
menţionate: participări la spectacole, vizitare de muzee, case memoriale, galerii şi expoziţii de
artă (inclusiv vizitarea unor obiecte de artă), obiective istorice, participarea la conferinţe şi
concerte educative, seri de poezie, programe de bibliotecă (săli de lectură, împrumuturi de cărţi,
reviste, standuri de cărţi) festivaluri turistice, periodice sau ocazionale (de folclor ,gale de filme)
întâlniri cu personalităţi din domeniul cultural, artă şi ştiinţă (poeţi, prozatori, ziarişti, savanţi,
oameni de ştiinţă, etc.).
E. Serviciile şi activităţile turistice cu caracter recreativ
Activităţile recreative ale turiştilor - inclusiv odihna activă - cuprind cele mai diverse
domenii şi se individualizează în condiţiile concrete în care se desfăşoară (mediul natural, mediul
creat, sezon, în funcţie de preocupările turiştilor, preferinţele acestora, vârsta, sex, starea
sănătăţii).
Pentru exemplificarea posibilităţilor pot ft menţionate:
- programele colective (serate, baluri, reuniuni);
- programele unităţilor de alimentaţie (restaurante cu un anumit specific, cu programe de
agrement, show-uri, baruri de noapte);
- ceaiuri dansante (five o' clock);
- activităţi de club;
- concursuri distractive datate cu premii (de dans, de frumuseţe, parada modei, raliuri
automobilistice, etc.);
- carnavalurile şi serbările;
- jocuri distractive de societate (de interior: şah, bridge, jocuri mecanice, popice,
bowling, şi de exterior);
- cursuri de iniţiere (desen, pictură, fotografie, sculptură, ceramică).
F. Serviciile şi activităţile turistice cu caracter sportiv
Aceste activităţi se îmbină, de regulă, cu activităţile distractive şi include toate
manifestările sportive la care participă diferite forme de sport, fie sporadic (amatori, începători)
fie sistematic. În funcţie de predilecţiile turistice şi de caracterul lor, activităţile turistice se
desfăşoară individual sau în grup.
Gama posibilităţilor de activităţi turistice sportive este extrem de variată şi în consecinţă
oferta de servicii se orientează în funcţie de condiţiile naturale locale, care favorizează anumite
activităţi (sport nautic, sporturi de iarnă, alpinism, etc.) de sezonalitatea activităţilor turistice. O
gamă largă de activităţi pot fi practicate în tot timpul anului, necesitând existenţa unor dotări,
amenajări şi echipamente specifice (terenuri sportive, piscine, patinoare artificiale, săli de sport,
stadioane).

63
 Luând ca exemplu echitaţia ca formă a turismului sportiv rezultă o multitudine de
posibilităţi potenţiale pentru oferirea unor variante de programe, dintre care organizatorii pot
evidenţia activităţile cele mai corespunzătoare posibilităţilor locale care pot fi mobilizate în acest
scop:
- vacanţele de călătorie în centrele hipice şi şcolilor de echitaţie, programe de 2-3
săptămâni pentru învăţarea şi desăvârşirea cunoştinţelor de călărie cu ajutorul unor instructori
specializaţi
- circuitele călare pentru grupurile de turişti accesibile călăreţilor experimentaţi, cu
parcurgerea unor distanţe călare până la 50-80 km în circuit, într-o perioadă de 2-3 zile în etape
zilnice de 3-5 ore;
- întreceri hipice amicale (inclusiv vânătoare călare cu programe tradiţionale de petreceri
hipice şi vânătoreşti)
- închirierile de cai şi ponei (pentru copii) ci ora pentru plimbările scurte, de regulă în orele
în care nu există aglomeraţie de turişti
- închirieri de atelaje (şarete, trăsuri, sănii, cu sau fără vizitiu) pentru plimbări sau pentru
circuite turistice. în această categorie trebuie menţionată şi o formă mai puţin cunoscută a
turismului, de caravaning, în care rulote nu este remorcată de mijloace mecanice, ci de cai
închiriaţi. Rulotele de construcţie specială au fost denumite hipo-motel, vizitiul fiind de regulă,
însuşi turistul participant la asemenea activităţi turistice.
G. Serviciile şi activităţile turistice cu caracter de cure şi tratament balneo-medical
În prezent, cererea de servicii pentru tratamentele balneo-medicale are un conţinut nou,
izvorând din necesităţile reale de îngrijire a sănătăţii în urma recomandărilor şi prescripţiilor
medicale, cât şi ca rezultat al evaluării concepţiilor privitor la necesitatea tratamentelor şi curelor
profilactice pentru prevenirea îmbolnăvirii unor categorii de populaţie predispuse la anumite
maladii.
Sporirea considerabilă a numărului de curanţi pentru tratamente balneo-medicale este
influenţată atât de factori cu caracter general care concură la dezvoltarea turismului în ansamblul
său, cât şi o serie de factori specifici printre care pot fi menţionaţi:
- tendinţa actuală pe plan mondial de a se înlocui în unele afecţiuni cronice tratamentul
medicamentos prin tratamente cu factori naturali de cură
- îmbinarea turismului propriu-zis cu turismul balneare, care asigură turistului
posibilitatea ca în timpul concediului de odihnă să-şi îngrijească sănătatea şi să se reconforteze
- dezvoltarea balneologiei sociale, care face ca numărul celor care beneficiază de cure
balneare, total sau parţial plătite de casele de asigurări sociale, să fie mereu în creştere.
Deoarece comportamentul clientului care solicită în mod special tratamente nu se
deosebeşte cu nimic de cel al turiştilor obişnuiţi, staţiunile balneare şi climaterice trebuie să fie în
măsură să ofere, în paralel cu serviciile medicale de tratament, şi serviciile pe care le solicită
aceşti turişti.
Caracteristicile serviciilor de cură şi tratament balne-medical derivă din însăşi definirea
curelor: modalităţi de tratament care se bazează pe folosirea repetată a unor mijloace terapeutice
naturale după prescripţiile medicale de rigoare, corelate cu schimbarea mediului obişnuit în care
trăieşte turistul pacient.
Se poate aprecia deci că balneoterapia în condiţiile unui mediu favorizant oferit de
staţiunile balneo-climaterice, reprezintă o formă specifică a turismului modern, unde, prin
proceduri de cure şi tratament, se urmăreşte activizarea, ameliorarea sau stabilizarea stării de
sănătate a pacienţilor care necesită asemenea tratamente.
2.3.3. Clasificarea serviciilor turistice din punct de vedere al modalităţilor de plată
O altă clasificare prezentând interes pentru organizatorii de turism şi prestatorii de

64
servicii, grupează serviciile turistice din punct de vedere al modalităţilor de achitare al acestor
servicii şi respectiv din punctul de vedere al momentului în care se realizează prestarea lor.
Trebuie reţinut faptul că anumite servicii sunt oferte gratuit (mai exact aparent gratuit), în
vederea sporirii gardului de atractivitate a unor obiective turistice şi pentru stimularea
consumului turistic.
A.Serviciile cu plată se clasifică în:
 Servicii achitate anticipat, acestea putând fi:
- servicii de bază şi complementare incluse în tariful global al aranjamentelor perfectate
pentru turiştii organizaţi şi neorganizaţi
- abonamentele pentru folosirea unor facilităţi de bază materială (de exemplu: piscine,
instalaţii de transport pe cablu, etc). Abonamentele pot fi procurate de la agenţiile de turism în
momentul perfectării aranjamentului sau direct de la unităţile prestatoare de servicii la locurile de
sejur
 Servicii achitate în momentul consumaţiei (servicii de restaurant, de transport, de
agrement), pentru turiştii pe cont propriu şi pentru anumite solicitări complementare din partea
turiştilor cu aranjamente organizate sau semiorganizate;
 Servicii achitate ulterior consumaţiei (plate serviciilor prin sistemul cărţilor de credit);
 Servicii cu plata în rate ( în cazul aranjamentelor oferite de anumite agenţii de voiaj
clientelei lor cu resurse financiare moderate). Plata în rate reprezintă de fapt, o combinaţie între
plata anticipată şi plata ulterioară (pentru ratele scadente).
B. Serviciile aparent gratuite pot fi:
 Servicii prestate aparent gratuit de unele firme turistice în vederea atragerii sau menţinerii
unui cerc constant de clientelă (de exemplu oferirea unor cockteil-uri gratuite la sosirea
grupurilor de turişti sau a unor clienţi cunoscuţi în urma sejururilor precedente, oferirea accesului
gratuit al turiştilor la instalaţiile proprii de agrement, transportul bagajelor în cameră). Costul lor
se recuperează din tarifele de bază.
 Servicii prestate aparent gratuit pentru sporirea gradului de atractivitate a unor staţiuni
sau obiective turistice (de exemplu: serviciile de informare turistică ale birourilor de cazare).
Costul lor este suportat din cotizaţiile unităţilor turistice din staţiunea turistică respectivă.
În majoritatea cazurilor, serviciile aparent gratuite, precum şi reducerile de tarife sunt
oferite de organizatorii de turism şi de prestatori ca facilităţi în scopuri promoţionale pentru
cointeresarea turiştilor potenţiali de a solicita anumite prestaţii, îndeosebi în perioada de
extrasezon.
Cu titlu exemplificativ pot fi citate unele facilităţi din această categorie:
- transferuri gratuite la aeroport pentru pasagerii care folosesc liniile regulate ale unor
companii de transport aerian;
- oferirea unor abonamente gratuite pentru transporturile pe cablu care-şi perfectează
aranjamentele pentru vacanţele de iarnă prin anumite agenţii de voiaj. Aceste gratuităţi sunt
caracteristice turismului internaţional de trimitere şi sunt înglobate în aranjamentele de tip
„Inclusive Tours" ale marilor agenţii de voiaje, a căror strategii de marketing vizează
intensificarea călătoriilor spre anumite destinaţii
- oferirea de gratuităţi sau facilităţi pentru copii (cazare gratuită, servicii de baby-sitter),
cursuri gratuite pentru practicarea unor discipline sportive pentru copii familiilor care au
perfectat aranjamente prin agenţiile de turism specializate pentru asemenea activităţi.

2.3.4. Clasificarea serviciilor turistice în funcţie de momentul în care se manifestă cererea şi

momentul consumarii lor
După acest criteriu se disting:
- cererea fermă de servicii, manifestată anterior călătoriei turistice. În acest caz referirile se fac la
cererea manifestată în localitatea de reşedinţă a turistului . în momentul perfectării unui

65
aranjament oferit de agenţiile de turism, selecţionarea de solicitante de servicii. Prestarea
serviciilor (şi în consecinţă consumul turistic propriu-zis) este decalată în timp (la termenele
programate, convenite de ambele părţi) şi în spaţiul (ţara, oraşul, staţiunea, etc.) acceptată ca
destinaţie a călătoriilor. De regulă, elementele esenţiale pentru perfectarea unor astfel de
aranjamente sunt stabilite în condiţii generale de vânzare ale agenţiilor de turism. Aranjamentele
oferite de agenţiile de turism reprezintă în fapt produşi turistici (marfa comercializată)
cuprinzând un pachet sau grupaj de servicii de bază, inerente desfăşurării călătoriei turistice şi
sejurului la destinaţia perfectată pentru sejurul propriu-zis (de exemplu: serviciul de transport, de
cazare, de alimentaţie, de agrement, de tratament balneo-medical,etc.) cât şi a unor servicii cu
caracter special (serviciile ghizilor interpreţi, organizarea acţiunilor de vânătoare şi pescuit
sportiv şi altele similare, oferite sau solicitate în mod special, în funcţie de anumite preferinţe
individualizate).
- cererea spontană de servicii manifestată în momentul în care turistul, ajuns la destinaţia
călătoriei sale, ia contact cu ofertele de servicii ale organizatorilor şi prestatorilor de servicii din
staţiunile (localităţile) vizitate.
În această accepţiune, clasificarea enunţată ia în considerare şi cererea spontană pentru
formele de turism automobilistic de tipul aranjamentelor speciale (PACByAGE -TOUR). În acest
caz, solicitările de servicii îmbracă un caracter mixt, cererea pentru anumite servicii de bază se
manifestă anticipat, combinat cu cererea spontană de servicii în funcţie de opririle intermediare,
de durata diferitelor trasee parcurse. Dacă cererea fermă, formulată se manifestă anticipat este o
caracteristică esenţială a formelor organizate de turism - şi într-o măsură determinată şi a
formelor de turism organizat - cererea spontană de servicii este caracteristică înainte de toate
pentru formele de turism pe cont propriu, uneori turiştii solicită serviciile necesare fie direct de la
prestatori, fie de la organizatorii locali de turism, care mijlocesc asemenea servicii.

CAPITOLUL V
PRINCIPII SI METODE DE CONSERVARE A PRODUSELOR ALIMENTARE

Prelucrarea legumelor şi fructelor reprezintă un grup de metode de transformare a

produselor horticole proaspete în conserve, semiconserve, produse congelate, produse
deshidratate etc., care de regulă au o valoare energetică mai ridicată decât a produselor (materii
prime) din care au provenit.
Avantajul produselor transformate prin prelucrare este dat şi de faptul că durata lor de păstrare
este mai mare decât a legumelor şi fructelor din care s-au obţinut datorită parcurgerii pe fluxul
tehnologiei de fabricaţie a unor etape specifice care asigură o stabilitate microbiologică şi fizico-
chimică mai bună (Ex. termosterilizarea, pasteurizarea, concentrarea etc.)

1.1. Fluxul tehnologic general de procesare a produselor horticole

Este alcătuit din următoarele etape: recepţie calitativă şi cantitativă (spălare, curăţire, sortare),
prelucrare (fragmentare-zdrobire, tratament termic), dozare-ambalare, închidere, depozitare
produs finit.
1.1.1.Recepţia cantitativă şi calitativă a materiilor prime şi auxiliare se face în momentul
aprovizionării de la furnizor. Dacă cea cantitativă se realizează mai uşor (prin cântărire sau
măsurarea volumului), cea calitativă presupune o serie de analize organoleptice, fizico-chimice şi
microbiologice care trebuie să se încadreze în prescripţiile standardelor.
1.1.2. Depozitarea de scurtă durată, până la introducerea pe fluxul de fabricaţie, este de
regulă de la 1-2 zile până la 15-30 zile, în funcţie de produs şi spaţiul de depozitare.
1.1.3. Condiţionarea produselor horticole constă dintr-o serie de operaţii premergătoare
prelucrării industriale, reprezentate de: sortare, spălare şi curăţire.

66
Sortarea constă în separarea produselor horticole pe clase de calitate în funcţie de gradul de
maturare, culoare, stare fitosanitară etc. şi se realizează în hale de sortare prevăzute cu maşini şi
instalaţii de condiţionare, mese de sortare, benzi transportoare etc.
Sortarea poate fi generală şi se efectuează manual, selectiv prin îndepărtarea produselor cu
defecte, din masa celor supuse sortării.
1.1.4. Spălarea are rolul de a îndepărta impurităţile de natură organică şi anorganică de
pe suprafaţa produselor horticole şi reziduurile de pesticide fixate pe suprafaţa acestora. Ca
tehnici de spălare menţionăm: imersia, pulverizarea (cu duşuri) şi sistemul mixt care se întâlnesc
în practică la maşinile de spălat cu ventilator, cu duşuri, cu tambur şi cu perii. În mod obligatoriu,
după spălare are loc limpezirea produselor. Curăţirea are rolul de a realiza separarea
componentelor fizice, fără valoare tehnologică şi alimentară a produselor horticole, reprezentate
de: înveliş, sâmburi, seminţe, căsuţe seminale, pedunculi, frunze, rădăcini, ţesuturi vătămate,
tecile la mazărea boabe, capetele păstăilor şi aţele la fasolea verde etc. de partea care prezintă
valoare de întrebuinţare.
1.1.5. Prelucrarea materiei prime constă din efectuarea operaţiei tehnologice generale
sau specifice unui anumit tip de produs finit. Dintre cele având caracter general menţionăm:
fragmentarea-zdrobirea şi tratamentele termice (prefierberea, opărirea, fierberea, prăjirea şi
răcirea).
Fragmentarea-zdrobirea. Fragmentarea este operaţia de tăiere a produselor horticole în
fragmente sau bucăţi mai mici decât volumul lor iniţial, având diferite forme: jumătăţi, sferturi,
felii, rondele, cuburi, plăcuţe, tăiţei în scopul îmbunătăţirii aspectului comercial al produsului
finit, a facilitării unor operaţii care nu utilizează materia primă zdrobită: deshidratare, distilare,
termosterilizare etc.
Prefierberea se utilizează la prepararea bulionului şi a pastei de tomate, a conservelor de
legume termosterilizate, sucurilor cu pulpă, a piureurilor din fructe etc. şi are o bună eficacitate
la temperaturi de 60-65°C în funcţie de produs, timp de 5-30 minute.
Pentru efectuarea prefierberii (preîncălzirii) se folosesc instalaţii numite prefierbătoare în care se
realizează tratamentul termic prin barbotarea aburului cu produsele întregi sau zdrobite şi
indirect cu ajutorul schimbătoarelor de căldură.
Opărirea sau blanşarea are ca scop inactivarea enzimelor, în special a celor oxidative,
care sunt mai termorezistente. Sunt distruse şi formele vegetative ale microorganismelor, sunt
îndepărtate particulele de amidon (la cartofi, mazăre) şi se reduce timpul pentru prelucrări
ulterioare prin accelerarea evaporării apei din ţesuturi.
Operaţia se aplică produselor horticole în vederea conservării prin sterilizare,
deshidratare şi congelare. Se efectuează la temperaturi de 90-98°C, timp de 2-10 minute în
funcţie de natura produsului horticol. Opărirea are însă şi unele efecte negative ca: diminuarea
unor substanţe ce definesc gustul şi aroma, reducerea conţinutului în vitamine (îndeosebi
vitamina C).
Instalaţiile care efectuează acest tratament se numesc opăritoare care pot fi cu tambur
rotativ sau cu bandă, iar operaţia de blanşare (opărire) se face în apă sau în vapori de apă.
Pentru opărirea în apă se utilizează de regulă un agregat cu funcţionare continuă, compus dintr-
un cilindru în interiorul căruia se roteşte un alt cilindru perforat prevăzut cu un transportor
elicoidal. Opărirea în vapori este un procedeu prin care materia primă este supusă direct acţiunii
vaporilor în opăritoare continue, prezentând avantajul că astfel se reduc pierderile de nutrienţi
din produsele horticole.
Fierberea se practică la fabricarea conservelor prin sterilizare, a bulionului, pastelor de
tomate şi ardei, obţinute prin concentrare fără adaos de alte materii prime auxiliare şi la
fabricarea marmeladei, gemurilor şi dulceţurilor cu adaos de zaharoză. Operaţia se poate realiza
la presiune normală sau modificată.
Fierberea la presiune atmosferică normală se realizează în cazane deschise cu pereţi

67
dubli, numite cazane duplicat, la care spaţiul liber dintre pereţi se umple cu apă rece şi apoi se
introduc vapori pentru a încălzi apa până la temperatura de 100°C (temperatura de fierbere).
Fierberea la presiune mai scăzută decât cea atmosferică se realizează în instalaţii de
vacuum, la care temperatura de fierbere este de 55-80°C. Se evită astfel modificările de culoare
ale produsului-finit şi se menţin aromele şi vitaminele. Aceste instalaţii se folosesc la fabricarea
bulionului şi pastelor de tomate sau la fabricarea marmeladei şi gemului prin procedeul numit
concentrare. Finalizarea fierberii sau concentrării produsului se stabileşte ca urmare a
determinării conţinutului de substanţă uscată solubilă (cu refractometrul), care este specific
fiecărui tip de produs fabricat.
Fierberea la presiune mai mare decât presiunea atmosferică se realizează în instalaţii
numite autoclave sau sterilizatoare, la o temperatură de 110-120°C şi presiunea atmosferică
cuprinsă între 1,5-2 atmosfere.
Acestea se manipulează şi transportă cu un cadru metalic cu roţi şi instalaţia de tip
monorai, care ajută la introducerea şi scoaterea coşurilor cu ambalaje din autoclav.
La finalul fierberii se evacuează apa caldă din autoclav, introducând concomitent apa
rece. Odată ce temperatura scade sub 100°C, presiunea de aer se reduce treptat până la normal,
iar la temperatura de 40-50°C se deschide capacul iar coşul cu recipiente este scos din autoclav.
Prăjirea este tratamentul termic utilizat mai puţin decât fierberea, fiind folosit la
fabricarea cartofilor chips şi a conservelor mixte de carne şi legume. La obţinerea cartofilor chips
de exemplu, foarte importantă este calitatea materiei prime, menţionând aici două condiţii
esenţiale:
- un conţinut scăzut în zahăr reducător (sub 2% din substanţa uscată);
- conţinut ridicat în substanţă uscată (20-22%);
La temperatura de prăjire, uleiul suferă procese de degradare fiind transformat în
glicerina şi acizi graşi, glicerina fiind descompusă apoi în apă şi acroleină, aceasta fiind un
produs toxic pentru organism. Dacă se foloseşte repetat, uleiul se închide la culoare, îşi măreşte
aciditatea şi conferă produselor care se prăjesc calităţi organoleptice neplăcute.
La prăjire se recomandă folosirea uleiurilor hidrogenate, care au o stabilitate mai
mare la râncezire şi o rezistenţă mai mare la spumare.
Răcirea are rolul de a prelua o parte din căldura rezultată în masa produselor horticole în
timpul tratamentelor termice.
Reducerea temperaturii trebuie realizată cât mai repede pentru a nu se reduce excesiv
fermitatea ţesuturilor şi pentru a nu se declanşa procese biochimice sau microbiologice, care ar
putea altera produsele.
La conservele obţinute prin termosterilizare răcirea se face la temperatura de 40°C, în
timp ce la ieşirea produselor horticole din opăritor, răcirea se realizează la 18-20°C, sau chiar sub
acest nivel. La produsele prăjite se realizează de asemenea o răcire liberă pe banda de transport.
Ca modalităţi de realizare a răcirii menţionăm: imersia sau stropirea produselor cu apă
rece şi folosirea unui curent de aer rece care circulă cu o viteză de 8-10 m/sec.
Menţionăm că celelalte etape ale fluxului general de prelucrare industrială a produselor
horticole: dozare, ambalare+închidere şi depozitarea produsului finit vor fi tratate separat la
prezentarea diferitelor tehnologii de fabricare a conservelor şi semiconservelor de legume şi
fructe.

1.2. Materii prime şi auxiliare folosite la procesarea legumelor şi fructelor

În procesul de prelucrare industrială a produselor horticole se utilizează o gamă largă de
substanţe ce au rol de a îmbunătăţi valoarea nutritivă, culoarea, gustul, aroma, consistenţa şi
aspectul produselor, precum şi substanţe antiseptice necesare igienizării spaţiilor de prelucrare,
utilajelor sau având rolul de conservanţi.
Principalele materii prime auxiliare sunt: apa, sarea, substanţele îndulcitoare, acizii

68
organici, condimentele, coloranţii alimentari, conservanţii alimentari, vitaminele, uleiurile
vegetale, substanţele întăritoare de textură, preparatele pectice, substanţele antioxidante, agenţii
de limpezire şi substanţele aromatizante.
Apa folosită în industria alimentară trebuie să corespundă parametrilor de calitate
prevăzuţi de STAS 1342-61 pentru apa potabilă: să fie fără miros, incoloră, fără gust străin, fără
particule în suspensie, pH 7-8, maxim 20°C duritate totală, maxim 20 germeni/ml şi 3
colibacili/litru, fără urme de hidrogen sulfurat, săruri ale metalelor grele, amoniac, nitriţi, fier etc.
La noi în ţară duritatea apei se exprimă în grade germane, un grad german de duritate
reprezentând un conţinut în săruri de Ca şi Mg echivalent cu 1 mg de oxid de calciu la 100 ml
apă.
Pentru industria alimentară se recomandă apa cu duritate mijlocie, cuprinsă între 10-15
grade de duritate.
Apa se utilizează la majoritatea operaţiilor tehnologice: spălare, opărire, fierbere, răcire,
la prepararea lichidelor de acoperire, producerea aburului etc.
Sarea de bucătărie (NaCl-clorura de sodiu), conţine minim 97-99% NaCl, diferenţa de
1-3% fiind reprezentată de alte substanţe chimice. Este utilizată ca substanţă antiseptică,
conservantă şi pentru formarea gustului în special la produsele conservate din legume. Sarea se
utilizează la prepararea soluţiei slab saline (1-7%) pentru produsele lacto-fermentate, ca mediu -
lichid pentru conservele de fasole verde păstăi-si boabe verzi de mazăre obţinute prin
termosterilizare sau ca adaos de 1-2% în acidul acetic, mărind capacitatea de conservare a
legumelor conservate prin acidifiere artificială. Folosită în concentraţii mai mari, de 15-25%
sarea are o acţiune conservantă pentru frunzele de viţă-de-vie, ardei gras, păstăi verzi de fasole,
frunze verzi de mărar şi tarhon etc. Este foarte important ca sarea să nu conţină clorură de
magneziu care determină coroziunea tablei din care sunt confecţionate recipientele metalice şi
pentru a evita apariţia gustului amar la produsele în care se foloseşte. La prelucrarea industrială a
produselor horticole sarea se foloseşte sub formă solidă sau sub formă de soluţii de diferite
concentraţii, dizolvarea sării efectuându-se cu ajutorul unei instalaţii; simple numită percolator
sau filtru de sare, în care se obţine o soluţie salină saturată, în concentraţie de 318 g/1. Această
soluţie salină saturată se combină apoi cu apa în diferite proporţii, obţinându-se o soluţie salină
cu concentraţie cerută de o anumită utilizare.
Substanţele îndulcitoare folosite la fabricarea conservelor de fructe pot fi naturale:
zaharoza, glucoza, fructoza, xiloza şi sorbitolul sau sintetice: zaharina, ciclamaţii etc.
Zaharoza este îndulcitorul de bază al majorităţii produselor, fiind folosită sub formă de
zahăr cristalin, cunoscut sub numele de zahăr tos. Se foloseşte la prepararea siropului de zahăr
utilizat ca mediu de acoperire la fabricarea compoturilor sau cu rol conservant la fabricarea
marmeladei, jeleurilor, peltelei, gemului, siropului concentrat şi dulceţii. Are acţiune conservantă
la concentraţii ridicate, de peste 35-60% din greutatea produsului finit, datorită creării unui
mediu hiper-tonic care se formează şi în care celula microbiană plasmolizează, încetinindu-şi
astfel activitatea vitală.
Deoarece zahărul poate fi contaminat de obicei cu microorganisme termofile cum sunt:
Schizosacharomyces sau mucegaiul din genul Aspergillus, Cladosporium etc. se recomandă ca la
prepararea siropurilor să se recurgă la tratamentul termic.
În timpul procesului tehnologic, zahărul sub influenţa temperaturii şi acizilor organici
suferă procesul de invertire, în urma căruia se transformă în glucoza şi fructoza, un rol important
în această reacţie avându-l pH-ul. Puterea de îndulcire a zaharozei este considerată 100, faţă de
aceasta fiind comparate celelalte substanţe îndulcitoare.
Glucoza este un îndulcitor frecvent utilizat la fabricarea dulceţii, siropului, marmeladei
(înlocuind zaharoza în proporţie de 10-12%) dar mai ales la obţinerea fructelor confiate.
Se obţine din amidon de porumb sau de cartofi şi se poate prezenta sub formă lichidă sau
solidă, puterea de îndulcire fiind 74. Fructoza, xiloza şi sorbitolul se folosesc la fabricarea

69
conservelor dietetice, deoarece nu contribuie la creşterea conţinutului de zahăr în sânge.
Sorbitolul de exemplu are puterea de îndulcire 50, rezistă la tratamentele termice şi nu este
fermentat de microorganisme.
Zaharina este sulfamida acidului benzoic, nu rezistă tratamentului termic şi prezintă o
putere de îndulcire de 550. La concentraţii mai ridicate are un gust secundar amar, specific
îndulcitorului sintetic.
Ciclamaţii sunt săruri de sodiu şi calciu ale acidului n-ciclohexilsulfamic, având o
stabilitate termică bună (rezistă la 250°C), sunt solubili în apă şi au puterea de îndulcire 30.
Acizii alimentari se utilizează la prelucrarea industrială a produselor horticole, cu rol
antioxidant, pentru corectarea gustului şi valorii nutritive, a pH-ului în scopul facilitării
termosterilizării, pentru formarea gelului pectic sau ca substanţe antiseptice.
Cei mai folosiţi acizi alimentari sunt: acidul, acetic, acidul citric, acidul tartric, acidul
lactic, acidul ascorbic şi acidul ortofosforic.
Acidul acetic se foloseşte sub denumirea comercială de oţet, în concentraţie de 9° acetice
la conservarea unor legume prin acidifiere pe cale artificială sau marinare (gogoşari, castraveţi,
ceapă uscată, sfeclă roşie, ciuperci etc.) ,
Acizii citric şi tartric se folosesc la fabricarea gemurilor, marmeladei, jeleurilor,
dulceţurilor şi siropului, pentru corectarea gustului acestora.
Acidul lactic rezultă în urma fermentaţiei lactice a legumelor sau poate fi adăugat la
prepararea acestora, având proprietăţi conservante la o concentraţie de 1,2-2,5%.
Acidul ascorbic are o puternică acţiune antioxidantă, fiind introdus adeseori în ultima
fază a procesului tehnologic, datorită sensibilităţii sale la acţiunea temperaturii ridicate. Se
foloseşte pentru menţinerea culorii compoturilor de fructe deoarece presupune brunificarea
enzimatică a pulpei, cât şi pentru vitaminizarea unor produse.
Acidul ortofosforic este recomandat pentru acidularea băuturilor răcoritoare.
Condimentele sunt produse de origine vegetală, folosite pentru îmbunătăţirea însuşirilor
organoleptice ale conservelor şi semiconservelor de legume în special, datorită uleiurilor eterice
şi celorlalte componente care exercită, prin sistemul senzorial al organismului uman, influenţe
favorabile asupra sistemului nervos şi glandular, în final stimularea digestiei alimentelor.
Unele dintre ele, cum sunt hreanul, usturoiul uscat, ceapa uscată au şi o uşoară acţiune
conservantă datorită substanţelor fitoncide pe care le conţin, dar folosirea lor nu urmăreşte acest
scop.
Condimentele nu au valoare nutritivă, dar utilizarea lor se datorează prezentei unui număr
de compuşi chimici cum sunt: uleiurile eterice, aldehidele, cetonele, alcooli superiori etc.
Făcând o clasificare a condimentelor, după porţiunea din plantă care se foloseşte, acestea
se pot grupa astfel: seminţe: muştar, nucşoară, piper, cimbru etc, fructe: anason, coriandru,
chimen, ardei iute etc, flori: şofran, cuişoare şi mărar etc., frunze: pătrunjel, mărar, leuştean,
ţelină, hrean, cimbru, dafin, tarhon şi vişin, coajă scorţişoară, rădăcini: pătrunjel, hrean; bulbi:
usturoi şi ceapă uscată.
La plantele de mărar de exemplu se pot folosi toate componentele. Pe scară mai largă,
condimentele se folosesc la prepararea produselor lactofermentate şi a celor conservate prin
acidifiere pe cale artificială, în cantitate de la 50 g până la 2 kg pentru 100 kg produs materie
primă.
Păstrarea condimentelor în condiţii optime se realizează în camere şi magazii răcoroase,
curate şi uscate, la temperatura de 1-10°C şi umiditatea relativă a aerului de 70-80%; ambalate în
baloturi (tulpinile de mărar), în borcane şi cutii metalice, etanşe (seminţele) şi în cutii de carton
sau plicuri din hârtie (frunzele). De dată recentă se folosesc şi hidrolizatele proteice, care sunt
produse condimentare sub formă lichidă, pastă şi pulbere, cu valoare nutritivă şi cu tot mai largă
utilizare la prepararea sosurilor de legume.
Coloranţii alimentari se folosesc pentru a da produselor alimentare o culoare mai

70
atrăgătoare şi a stimula apetitul.
Utilizarea lor se întâlneşte la colorarea sucurilor naturale, dulceţii, gemului, băuturilor
etc. Coloranţii pot fi de origine vegetală sau obţinuţi pe cale sintetică. Dintre coloranţii naturali
se utilizează sucurile de afine, cireşe amare, mure, clorofila, şofranul, oenocianina, bentanina.
Astfel, culoarea roşie se poate realiza sau îmbunătăţi cu: antociani (oenocianina) obţinuţi
sub formă concentrată sau pulbere din tescovina strugurilor roşii, betanina sau roşul de sfeclă
utilizată pentru produse cu pH apropiat de 7.
Culoarea galbenă se obţine folosind carotenoizi extraşi din şofran sau morcovi.
Culoarea verde a produselor se obţine cu clorofilă sau cu sarea ei de sodiu, clorofilina. Se
extrage din frunzele verzi şi se comercializează ca soluţii apoase sau uleioase.
Culoarea brună (cafenie) este dată de caramelul obţinut prin încălzirea în condiţii
controlate a zahărului, dextrozei, zahărului invertit, fiind folosit la prepararea băuturilor
răcoritoare sau alcoolice.
Dintre coloranţii sintetici alimentari amintim: eritrozina şi amaranthul (roşu), tartrozina şi
galben oranj (galben) şi indigotina-(albastru).
Conservanţii alimentari (antiseptici) au rolul de a încetini sau bloca activitatea
microorganismelor care produc alterarea acestora. În acest scop se folosesc: dioxidul de sulf din
care se prepară acid sulfuros cu 6% SO 2 şi metabisulfitul de potasiu cu 50% SO 2, utilizaţi la
conservarea marcurilor, pulpelor şi sucurilor de fructe din care se obţin marmeladele. Ca şi
conservanţi se mai utilizează: acidul formic şi benzoatul de sodiu pentru conservarea pulpelor,
marcurilor şi sucurilor pentru sirop; acidul sorbic pentru conservarea marmeladei, sucurilor de
fructe şi a produselor fermentate lactic.
Menţionăm că substanţele conservante (antiseptic) nu pot face un produs alimentar sigur
din punct de vedere igienico-sanitar şi nici nu pot ameliora calitatea acestuia, dacă produsul ce
este conservat a fost de calitate inferioară.
Dozele recomandate pentru conservarea produselor alimentare au doar efect
bacteriostatic.
Vitaminele se utilizează pentru creşterea valorii alimentare a produselor finite, operaţie
denumită vitaminizarea alimentelor. Astfel, la fabricarea conservelor de legume se adaugă
vitaminele C, B1 şi B2 iar la produsele gelificate, vitaminele din complexul B.
Uleiurile vegetale se folosesc pentru prepararea conservelor de legume în ulei („conserve
gătite") cât şi la fabricarea cartofilor chips. Deoarece se degradează mai puţin la prelucrarea
culinară, se foloseşte în acest scop uleiul de floarea soarelui şi de soia.
Substanţele întăritoare de textură se utilizează pentru menţinerea consistenţei la valori
adecvate, la produsele perisabile: zmeură, caise coapte, căpşune, care trebuie să-şi păstreze
forma în produsul finit (de exemplu în dulceaţă). Se mai pot folosi în acelaşi scop şi la
prepararea legumelor lactofermentate (castraveţi, pătlăgele verzi etc.).
În această categorie putem menţiona: clorura de calciu, bisulfitul de calciu şi fosfatul
monocalcic, care în combinaţie cu pectinele din fructe formează pectaţi de calciu insolubili, ce
asigură o mai bună consistenţă fragmentelor sau fructelor întregi din produsul finit. Clorura de
calciu, în doză de 0,2-1 g/kg produs se utilizează şi la fabricarea conservelor de mazăre,
dovlecei, vinete şi a compoturilor de căpşune, caise şi piersici.
Cei mai utilizaţi agenţi de gelificare sunt: pectina, carragenanii şi gelatina.
Pectina se obţine prin extracţie din mere şi citrice, mai precis din borhotul care rezultă în urma
prelucrării acestor fructe.
Pentru fabricarea gemurilor şi marmeladelor se recomandă utilizarea pectinelor cu
gelificare rapidă, care dezvoltă o viscozitate ridicată ce permite menţinerea în suspensie a
particulelor de fructe, în timpul umplerii.
Caragenanii sunt polizaharide naturale, cu proprietăţi hidrocoloidale, extrase din alge
marine roşii.

71
 În industria conservelor vegetale se utilizează la fabricarea sucurilor de fructe pentru
menţinerea-pulpei de fructe în suspensie (0,5% faţă de produsul finit) sau la fabricarea gemului,
marmeladei, jeleului, pentru gelificare, în proporţie de 0,7-2,5%.
De menţionat că gelificarea se produce în prezenţa sărurilor de potasiu, calciu, magneziu,
dizolvate în apă la 50-80°C.
Gelatina este de natură proteică şi se foloseşte la limpezirea sucurilor de fructe.
Substanţele antioxidante se utilizează pentru a preveni oxidarea produselor horticole
decojite, divizate de către oxigenul atmosferic cât şi a celor ce conţin grăsimi (nuci/alune etc.).
Ca urmare a oxidării produselor horticole se modifică culoarea naturală care devine cafenie
brună, se modifică gustul şi mirosul, ceea ce le face improprii consumului.
Degradarea oxidativă poate fi limitată sau împiedicată prin:
- scăderea temperaturii de depozitare;
- adaosul de antioxidant, deoarece oxigenul din mediu nu poate fi eliminat complet, iar
temperatura foarte scăzută nu este posibil să fie menţinută permanent şi astfel utilizarea
antioxidanţilor devine indispensabilă.
Dintre substanţele antioxidante utilizate la prelucrarea industrială menţionăm acizii:
ascorbic, citric, malic, tocoferolii, SO2 etc. în care produsele horticole se menţin până în
momentul intrării lor la prelucrare.
Agenţii de limpezire (clarifianţi) se utilizează mai ales la fabricarea sucurilor de
legume şi fructe în vederea limpezirii. În acest scop de foloseşte gelatina, albuşul de ou, taninul
şi enzimele pectolitice, celulolitice şi amilolitice, care se prezintă sub forma unor preparate
enzimatice cum sunt Pectirom sau Ultrazym 100.
Substanţele aromatizante folosite la prelucrarea industrială a produselor horticole au
rolul de îmbunătăţire a calităţii lor organoleptice.
Creşterea intensităţii aromei produsului alimentar, după prelucrarea tehnologică a
acestuia, se poate realiza şi printr-un tratament enzimatic, cum este cazul fructelor şi legumelor,
care după fierberea în apa, blanşare în apă/abur, sterilizare, uscare, pierd cea mai mare parte a
substanţelor volatile formatoare de aromă, dar rămân precursorii care sunt transformaţi în
substanţe de aromă prin adaos de enzime.
Deoarece produsele menţionate la subcapitolul de condimente (naturale) au în acelaşi
timp şi rolul de substanţe aromatizante, vom menţiona, doar câţiva aromatizanţi sintetici, admişi
la prelucrarea produselor horticole cum sunt: acetatul de etil, aldehida benzoică, vanilia, aldehida
cinamică, ionona şi valerianatul de etil.
Se utilizează în acelaşi scop şi potenţiatorii de aromă, care sunt substanţe ce singure nu
posedă gust şi miros, dar care au proprietăţi sinergice în combinaţie cu alte ingrediente din
produsul alimentar, fiind foarte activi chiar la concentraţii reduse. Din această categorie
menţionăm maltolul, folosit pentru intensificarea sau modificarea aromei unor băuturi răcoritoare
pe bază de extracte, sucuri de fructe, gemuri şi jeleuri.

2. Produse semiindustrializate din fructe sunt pulpele, marcurile şi sucurile.

Metodele de conservare cunoscute sunt în prezent foarte diverse.
Dacă ne referim numai la substanţele chimice antiseptice (conservanţii alimentari), pe
primul loc se situează încă SO2 cu formele sale (lichefiat, soluţie apoasă, pirosulfiti =
metabisulfiţi). Nici un alt compus nu are atâtea proprietăţi (fungicid, fungistatic, bactericid;
bacteriostatic, antioxidant, parţial antioxidazic, cu preţ de cost relativ scăzut etc.): Concentraţiile
de 0,1-0,2% sunt letale pentru microflora de biodegradare din fructe. In cursul preparării
definitive, în instalaţii de vacuum, SO2 se elimină aproape total.
Se menţionează şi acidul benzoic cu derivaţii săi pe plan secund: benzoaţii de sodiu,
potasiu sau. calciu, şi derivaţii acidului paraoxibenzoic (esterul metilic = Nipagin M; esterul
etilic - Nipagin A;-esterul izopropilic = Nipasol etci). Acidul benzoic este admis în unele gemuri

72
şi marmelade, până la maximum 500 ppm. Sunt menţionaţi şi acidul sorbic - sorbaţii, acidul
formic şi formiaţii, dar cu o utilizare mai limitată în conservarea produselor horticole. Deşi
categoria acestor conservând este mult mai largă, se constată o limitare a folosirii şi înlocuirea
lor cu metode fizice mai inofensive.
Pulpele de fructe sunt obţinute prin prelucrare mecanică, urmată de conservare chimică.
Se prezintă ca fructe întregi sau fragmentate, permiţând identificarea speciilor din care provin.
Tehnologia lor cuprinde următoarele operaţii: recepţia - sortarea - spălarea - prelucrarea
pregătitoare (tăiere, eliminarea părţilor necomestibile), pregătirea capacităţilor de păstrare,
pregătirea soluţiei conservante, conservarea, depozitarea, livrarea.
Materia primă este reprezentată de căpşune, cireşe, vişine, caise, prune, mere, gutui,
zmeură, coacăze, mure, afine, coarne, măceşe etc. Ea trebuie să corespundă scopului urmărit, din
punct de vedere al sănătăţii, fermităţii, conţinutului în glucide (minim 14% prune - 7% căpşune)
sau gradului de poluare. (Cu, Sn, Pb, As, Zn). Nu se recomandă stocarea pe perioade mai lungi,
mai ales în cazul ambalajelor improprii, care pot favoriza fermentarea sau mucegăirea, limitele
recomandate fiind între 8 ore la căpşune/zmeură şi respectiv 98 de ore la gutui. Eventualele
corpuri străine sau fructele necorespunzătoare, se pot îndepărta, prin sortare manuală sau
semimecanică.
Spălarea mecanică asigură, mai ales la drupacee şi la căpşune, starea de curăţenie
necesară. Fragmentarea/tăierea mecanică se aplică la fructele mari (pomacee), asigurând o mai
bună folosire a spaţiului în ambalaje şi contactul mai deplin cu soluţia conservantă. Eliminarea
sâmburilor se poate face la drupaceele cu fructe mai mari. Pedunculul se îndepărtează de la
vişine, cireşe, iar la căpşune şi sepalele.
Ambalajele de păstrare cele mai folosite sunt bidoanele din material plastic, igienice şi
uşor de întreţinut. Se mai folosesc butoaiele de fag sau stejar, cu capacitatea de 100-200 l/ mai
pretenţioase la întreţinere, înainte de folosire, vor fi condiţionate corespunzător, în funcţie de
specific (noi, refolosite etc.).
Soluţia conservantă de dioxid de sulf se prepară după o metodologie cunoscută în
centrele de preluare a legumelor şi fructelor de câteva decenii. Inventarul necesar îl constituie
tuburile de oţel cu SO2 lichefiat, un cântar, un tub de aducţiune din cupru sau din cauciuc,
precum şi 2-3 butoaie cu capacitatea de cca. 500-1000 l. Pentru obţinerea unei soluţii de 5% SO 2
este necesară o cantitate de 95% apă potabilă şi cantitatea aferentă de SO 2 lichefiat.
Administrarea SO2 se realizează în condiţii de perfecta etanşeizare, prin barbotarea în apă a unei
cantităţi în prealabil cântărite. Ea reuşeşte mai bine la temperaturi moderate sau scăzute. Se
recomandă folosirea soluţiilor proaspăt preparate, iar pentru soluţiile mai vechi trebuie
determinată concentraţia reală (densimetric). Soluţiile proaspăt preparate au o concentraţie de 5-
6% SO2, diminuată prin păstrare la valori de până la 4%. În momentul întrebuinţării, se diluează
în funcţie de necesităţi.
Pentru pulpele de fructe cu textură sensibilă se prepară şi o soluţie de bisulfit de calciu (3
kg CaO la 100 l soluţie 6% SO 2), care se adaugă, după limpezire, în proporţie de 1:1 cu soluţia
conservantă de bază.
Fructele pregătite se introduc în recipiente treptat, pentru a nu le vătăma: la jumătatea
vaselor se adaugă 2/3 din cantitatea de soluţie conservantă, completând apoi cu fructe şi cu
diferenţa de soluţie. Pentru ca butoaiele să se umple corespunzător, se scutură cu atenţie în
timpul umplerii, dar fructele nu se vor apăsa cu mâna sau cu diverse obiecte. Nivelul maxim de
umplere este de 90% din capacitate, în funcţie de specie şi de conţinutul în glucide, concentraţia
şi cantitatea de soluţie adăugată la 100 kg de pulpe diferă, intervenind şi cerinţele beneficiarilor.
Astfel, la fructele moi, zmeură, mure, căpşune, se foloseşte o soluţie de min. 4% SO 2 iar soluţia
ocupă, în raport cu masa fructelor, un volum de cca. 5%. Astfel, la un volum de 100 l fructe se
vor administra aprox. 5 l soluţie 4% SO 2. La merele şi gutuile tocate, soluţia de 3% va ocupa cea
7%. La cireşe, vişine, caise, prune, afine, coacăze negre, coarne şl măceşe, soluţia va avea min.

73
2% SO2 şi va ocupa, în raport cu masa fructelor, cca. 10%. La fructele foarte dulci, o parte din
SO2 este blocată de glucidele reducătoare, cu care se combină.
Butoaiele sau bidoanele se etanşează perfect, apoi se recomandă rostogolirea lor şi
ridicarea pe rând, pe fiecare fund, câte 15-20 minute, cu scopul cuprinderii mai bune a pulpelor
de către soluţia conservantă. Operaţiunea se executa atent, repetându-se timp de 5-7 zile. În caz
contrar, în recipiente se formează focare de fermentaţie, care pot cuprinde întregul conţinut.
Pentru o corectă identificare, ambalajele se marchează, apoi se depozitează în spaţii curate,
aerisite, la temperatura de maximum 15°C. în aceste condiţii, ele se pot conserva maximum 12
luni (6 luni la cele din flora spontană), sub supravegherea unei persoane competente. Pulpele se
folosesc pentru obţinerea de marmelade, gemuri; dar şi sucuri cu pulpă, în perioade când lipsesc
materiile prime proaspete. Conform STAS 968, pulpele vor proveni dintr-un singur fel de fruct,
cu aspect sănătos şi curat. Consistenţa, la fructele mai ferme, se admite diminuată în proporţie de
10-40%, în funcţie de calitate. Gustul şi mirosul vor fi cât mai apropiate de cele naturale, dar fără
mirosuri străine, cu excepţia celui de conservant. Corpurile străine (codiţe, frunze, nisip) sunt
reglementate în proporţii, practic, de neexistenţă, cu excepţia fructelor de pădure şi căpşunelor
(0,2%). Standardul reglementează masa fructelor pe calităţi, precum şi conţinutul în substanţă
uscată solubilă (grade Brix). Conţinutul în SO2 total, raportat la masa produsului, inclusiv
lichidul, va fi de 0,1-0,2%.
Uneori apar solicitări pentru destinaţii speciale, care depăşesc cadrul impus de standard şi
sunt formulate în caiete de sarcini. Un exemplu îl constituie pulparea cireşelor pentru confitare
(confiere) ulterioară, unde se pune un accent deosebit pe mărimea, fermitatea şi uniformitatea
fructelor, pe lipsa de defecte şi prevenirea crăpării. Aici conţinutul redus în glucide nu constituie
un criteriu de neacceptare, recomandându-se chiar recoltarea în pârgă.
Congelarea înlocuieşte tot mai frecvent conservarea chimică, în cazul exportului, mai ales
la speciile valoroase. Supraconcentrarea cu zahăr şi chiar termosterilizarea la capacităţi mari,
reprezintă alte procedee alternative de conservare.

6.1. Prepararea marcurilor de fructe.

Conform STAS 966, marcurile sunt produse obţinute în urma trecerii prin sită a fructelor
proaspete sau înpulpate, opărite în prealabil sau neopărite, apoi conservate în scopul prelucrării
lor ulterioare. Fluxul tehnologic general cuprinde următoarele faze: recepţie cantitativă şi
calitativă, depozitare temporară, sortare, spălare, mărunţire/zdrobire, tratare termică,
strecurare, răcire, pregătirea soluţiei conservante, pregătirea capacităţilor de păstrare,
omogenizare şi tratare, umplere, depozitare.
Marcurile se prepară din caise, piersici, mere, pere, prune, gutui, cireşe, vişine, căpşune,
zmeură, mure, afine, coarne, sau în amestec (35% prune, 50% mere şi 15% alte fructe). Se
consideră că fructele care nu corespund pentru conservare sub formă de pulpe (cal. II), se pot
transforma în marcuri. Materia primă trebuie să fie sănătoasă, constând în fructe proaspete, la
maturitatea tehnologică (cu conţinut cât mai ridicat în glucide). Fructele fermentate, mucegăite,
crăpate adânc, nu corespund.
Odată cu cântărirea, se poate determina şi conţinutul în substanţă uscată solubilă. Acesta
nu trebuie să fie mai mic de 14% la prune, 12% la cireşe şi vişine, 11% la gutui şi mere, 10% la
caise şi pere, 9% la zmeură şi mure, 8% la piersici şi afine, 7% la căpşune etc. Deşi este bine ca
un centru să prelucreze zilnic întreaga cantitate de fructe primită în ziua respectivă, se admite ca
primirile excedentare să fie depozitate temporar în spaţii acoperite şi răcoroase, pentru a fi
prelucrate cu prioritate într-un interval cât mai scurt de timp.
Sortarea, curăţarea şi spălarea temeinică (în 2-3 ape), asigură igiena şi stabilitatea
ulterioară, prin micşorarea încărcăturii de germeni şi de substanţe poluante. Se execută
semimecanic sau mecanic, în paralel se îndepărtează codiţele, caliciul, uneori sâmburii, cu.
dispozitive speciale, Mărunţirea se execută la fructele cu pulpa tare, de dimensiuni mari (mere,

74
gutui, pere), cu maşini de tăiat fructe. Zdrobirea se efectuează la fructele mai moi, coapte, cu
zdrobitoare speciale.
Tratarea termică se realizează în scopul înmuierii ţesuturilor şi hidrolizei pectinei, mărind
randamentul la strecurare. Aceasta inactivează enzimele şi distruge microflora de biodegradare.
Utilajul cel mai răspândit este prefierbătorul continuu, care permite tratarea, diferenţiată a
materiei prime, în funcţie de specie. Fructele cu pulpă moale (căpşune, afine, etc.) se încălzesc
numai până la temperatura de fierbere. Fructele drupacee se fierb 5-10 minute, iar fructele
pomacee 10-15 minute dacă au fost mărunţite, sau 15-30 minute, dacă au fost introduse întregi.
Prefierbătorul are alimentare continuă, cu ajutorul unui elevator cu cupe. Utilajul propriu-
zis constă dintr-un tub central, care are la partea de jos o manta periferică prevăzută cu un şuber
de evacuare. Aburul supraîncălzit sub presiune este introdus pe la partea inferioară. El provoacă
fierberea şi lichefierea fructelor, dezlipirea pulpei de părţile necomestibile (pieliţe, case seminale,
sâmburi etc.). Procesul este continuu, deoarece prefierbătorul este permanent alimentat cu noi şi
noi cantităţi de fructe, care presează asupra straturilor inferioare în curs de fierbere. Fluidizarea
determină, datorită principiului vaselor comunicante, ridicarea produsului în mantaua exterioară
şi curgerea fructelor fierte în cădere liberă prin şuberul de evacuare, direct în coşul pasatricei.
Procesul poate fi controlat reglând temperatura şi debitul aburului, debitul de scurgere şi
în primul rând cantităţile de fructe încărcate în unitatea de timp. Instrucţiunile tehnologice
normează durata fierberii, care influenţează la rândul ei cantitatea de deşeuri, puterea de
gelificare şi culoarea marcului. Temperatura optimă în prefierbător este de 98-100°C, la o
presiune a aburului de minimum 4 atm.
Strecurarea se face mecanic la o pasatrice având site cu ochiuri de 1-2 mm (15-20t fructe
în 24 ore). Uneori este necesară o dublă strecurare, printr-o pasatrice-rafinatrice, în etapa I prin
site cu ochiuri de 2-3 mm (pasarea) şi apoi prin site cu ochiuri de 0,8-1 mm (rafinarea). O
pasatrice care funcţionează bine elimină reziduurile aproape uscate şi sâmburii întregi (nesparţi).
Răcirea se face până la temperaturi de 30-35°C. Pentru operativitate se folosesc răcitoare
continue tubulare, unde agentul de răcire este apa rece. În această, fază se verifică şi conţinutul în
substanţă uscată solubilă, pentru a fi corespunzător STAS. Marcurile necorespunzătoare se vor
amesteca cu altele mai bogate în substanţă uscată solubilă.
Omogenizarea se realizează în bazine cu malaxor, adăugându-se soluţia de SO 2 cât mai
concentrată, în proporţie variabilă cu durata depozitării. Pentru 12 luni de conservare, cantitatea
necesară este de 31 soluţie 6% SO2 iar pentru 6 luni de numai 2 l la 100 kg marc. Pentru
marcurile care se păstrează la capacităţi mari (bazine,cisterne, rezervoare) amestecul se face în
vase tampon prevăzute cu agitatoare mecanice.
Umplerea capacităţilor de păstrare se realizează în proporţie de 90% cu marc omogenizat,
la capacităţi mici tratarea şi omogenizarea se execută concomitent cu umplerea. Manipularea
marcurilor se realizează cu ajutorul unor pompe speciale pentru produse vâscoase şi a unor
conducte din material inoxidabil (sau furtune de presiune). Depozitarea se realizează la
temperatura constantă de maximum 15°C şi poate dura cea. 12 luni.
Conform STAS un marc se realizează, de regulă, dintr-o singură specie de fructe. Are
aspectul unui terci mărunt şi uniform de culoare corespunzătoare speciei respective, cu gust şi
miros tipic, fără gust şi miros străin. Nu se admit impurităţi. Substanţa uscată solubilă (grade
Brix) minimă oscilează între 6 g% la căpşune şi 13 g% la prune. SO 2 total, raportat la masa
produsului, va fi de 0,15-0,2 %, iar conţinutul în metale grele în limitele admise. Sunt stabilite,
limite pentru alcoolul etilic (0,05%, flora spontană 0,5%), aciditatea volatilă (0,07% în a. acetic)
şi cenuşa insolubilă în acid clorhidric (0,05%, flora spontană 0,1%). La marcurile de mere şi
gutui, capacitatea de gelificare va fi de minimum 300 mm col. H2O (metoda Tarr-Baker).
Din marcuri se fabrică în anotimpul rece o gamă largă de produse între care menţionăm:
magiunul, marmeladele şi unele gemuri. Marcurile neconservate, de calitate bună se folosesc
pentru prepararea sucurilor cu pulpă, piureurilor concentrate, spumelor, îngheţatelor şi altor

75
produse concentrate sau de cofetărie.

6.2. Prepararea sucurilor suprasulfitate de fructe.

Sucurile materie primă pentru concentrare pot fi obţinute nu numai la unitatea care deţine
instalaţia respectivă, dar şi la diverse alte unităţi din teritoriu, care dispun de un inventar minim:
instalaţii de zdrobire/presare, recipiente de decantare şi SO 2 necesar pentru limpezirea şi
conservarea ulterioară. Acest sistem de colectare din teritoriu, de sucuri suprasulfitate, în vederea
concentrării lor la o instalaţie de mare capacitate, prezintă avantajul unei mai bune amortizări a
investiţiei respective şi permite ulterior conservarea produsului finit în condiţii naturale
(supraconcentrare la peste 650 Brix, cu eliminarea SO2).
Deşi strugurii oferă principala sursă de materie primă pentru musturi suprasulfitate,
ulterior concentrate, se remarcă o creştere a cantităţilor de sucuri concentrate din mere, vişine şi
cireşe. Merele mai ales, prin periodicitatea de rodire şi prin calitatea inegală a producţiei,
recoltată şi valorificată uneori în condiţii improprii, pot furniza, în anii cu producţii abundente,
cantităţi mari de materie primă a cărei posibilitate de prelucrare sub formă de sucuri concentrate
este o soluţie de viitor. De menţionat că în Franţa există un sortiment specific de soiuri de măr
pentru producţia de musturi (pentru cidru), cu un conţinut de suc foarte ridicat şi o aciditate
foarte plăcută. STAS 11230-84 mai menţionează afinele, căpşunele, cătina, cireşele amare,
coacăzele roşii, coacăzele negre, fragii/murele şi zmeura.
Pentru obţinerea unui bun must sau suc suprasulfitat, sunt necesare următoarele condiţii:
preluarea materiei prime în condiţii de operativitate, proaspătă, sănătoasă, nefermentată.
Prelucrarea se execută după următoarea schemă tehnologică: recepţie, spălare,
zdrobire/mărunţire, tratare enzimatică, presare, suprasulfitare, omogenizare, limpezire,
păstrare.
Loturile de materie primă recepţionate vor fi nealterate, bine coapte (la maturitatea
tehnologică), zemoase şi acide, fără a conta mărimea fructului. După sortare şi spălare, se
realizează sfărâmarea (zdrobirea/mărunţirea) cu utilaje din material inoxidabil. Pulpa obţinută
este formată dintr-o fază lichidă şi vâscoasă (suc) şi o fază solidă semigelificată. Enzimele,
pectolitice măresc randamentul în suc şi determină un conţinut superior în compuşi care
determină aroma, gustul, mirosul şi culoarea acestuia. La mere/pere, durata tratamentului este de
20 minute, la temperaturi de 15-30°C.
După presare, sucurile şi musturile, în funcţie de materia primă şi linia tehnologică, sunt
vulnerabile la oxidare şi la declanşarea spontană a fermentaţiei. În timp ce unele tipuri de oxidare
sunt parţial reversibile, fermentaţia, odată declanşată, nu mai poate fi stopată în condiţii mai
modeste de utilare. Din acest motiv, operativitatea în preluare şi prelucrare, igiena perfectă şi
sulfitarea fără întârziere, constituie condiţii obligatorii de lucru.
Suprasulfitarea se poate executa direct cu sulfitometrul sau cu dispozitive speciale de
dozare, în funcţie de debitul pompei, administrând 0,125-0,15% SO 2. Este foarte importantă o
bună omogenizare.
La unităţile mici, limpezirea se execută după suprasulfitare, prin decantare naturală, prin
bentonizare, centrifugare sau filtrare grosieră. Sucul limpezit se păstrează în budane, rezervoare
din inox/postif sau în butoaie de 200-3001, în spaţii uscate (UR 75%), aerisite, la temperaturi
mai mici de 20°C.
Unităţile mari, eventual cele care posedă, şi instalaţie de concentrare, îşi pot asigura de
asemenea un stoc de suc, in vederea concentrării ulterioare, dacă au o capacitate zilnică de
prelucrare medie. Aici este posibilă şi stabilizarea înaintea suprasulfitării, care permite obţinerea
ulterioară a unor concentrate de calitate. Ea este posibilă prin centrifugare, filtrare şi
pasteurizare, dar şi prin repetarea tratamentului enzimatic. În ţările avansate din punct de vedere
tehnologic, se răspândeşte tot mai mult conservarea aseptică sub pernă de gaze inerte, la
capacităţi mari. În acest mod se asigur menţinerea fără contactul cu oxigenul a unor cantităţi

76
importante de sucuri practic sterile, cu încărcătură microbiologică foarte redusă şi foarte stabile,
fără a fi suprasulfitate.
Sucurile semiconservate trebuie să întrunească următoarele proprietăţi: substanţă uscată
solubilă în limite minime de 6% (căpşune, fragi, mure) - 11% (vişine), aciditatea titrabilă cel
puţin 2,5 g/1 a. malic (mere) şi peste 15% (la coacăzele negre), Aciditatea volatilă-maximum
0,4-g a. acetic/1 (cireşe) şi până la 0,75 g/1 la afine, cătină, coacăze (roşii/negre), fragi, mure,
zmeură, Cenuşa totala de minimum 2,5 g/1 (afine) şi peste 5 g/1 la cătină. Dioxidul de sulf 0,15-
0,2% 1500-2000 mg/1). Alcoolul etilic maximum 0,5 vol.% şi sub 0,75% la căpşune şi la fructele
din flora spontană. Substanţe insolubile maximum 1%. Conţinutul în metale grele conform
normelor europene şi acizii minerali lipsă.
Sucurile se folosesc la fabricarea concentratelor, siropurilor, lichiorurilor, nectarurilor şi
altor produse similare. Ord. MAAP 123/2001 (şi MSF 384/2001) reglementează în momentul
comercializării conţinutul in SO2 al sucurilor de fructe, nectarurilor şi unor produse similare la
maximum 10 mg /l. La sucurile de struguri, sunt admise pentru desulfitare doar procedeele fizice.

3.Produsele fermentate lactic (Murături)

Acţiunea conservantă la fermentarea lactică a legumelor se datorează acidului lactic
rezultat în urma activităţii bacteriilor lactice în mediu slab salin care transformă glucidele
solubile (în special glucoza) în acid lactic şi energie, conform ecuaţiei:
C6H12O6 → 2CH3 - CHOH - COOH + 22 kcal. ;
Fermentaţia lactică este un proces complex întrucât în afara acidului lactic apar şi alţi compuşi
chimici ca: alcool etilic, acid acetic, propionic, butiric etc. şi acestea se datorează existenţei în
mediu de fermentare şi a altor specii de microorganisme (drojdii, mucegaiuri, bacterii de
suprafaţă). Activitatea acestor microorganisme se desfăşoară în mod succesiv în mediu de
fermentare, în funcţie de variaţia acidităţii totale. Astfel, la un conţinut în acid lactic mai mare de
2,5% activitatea bacteriilor lactice este slăbită şi chiar încetează.
În mod curent, fermentaţia lactică se realizează datorită microflorei existente pe
produsele horticole. Produse fermentate lactic se obţin şi prin folosirea unor culturi pure de
bacterii lactice care micşorează timpul de fermentare şi influenţează pozitiv calitatea produselor
finite (gust, aromă şi culoare).
Fermentaţia lactică este influenţată de concentraţia soluţiei saline, temperatură, pH-ul,
mediul anaerob şi calitatea apei.
- Clorura de sodiu sub formă de soluţie cu concentraţia de 5-7% are un rol selectiv faţă de
microorganismele din mediul de fermentare, creând un mediu favorabil înmulţirii şi activităţii
bacteriilor lactice şi nefavorabil celorlalte microorganisme. Pe de altă parte, sarea extrage prin
difuzie din celulele produselor horticole substanţele solubile (glucoza, fructoza, zaharoza, acizi
organici şi vitamine) creând un mediu nutritiv favorabil activităţii bacteriilor lactice. Scăderea
concentraţiei saline sub 3% creează condiţii favorabile dezvoltării unor ciuperci, care produc
băloşirea produselor fermentate lactic. La concentraţii mai mari de 7-8% a soluţiei saline pulpa
produselor se întăreşte iar gustul prea sărat influenţează negativ calitatea produselor finite.
- Temperatură din spaţiile în care are loc fermentaţia lactică este optimă la valorile
cuprinse între 15°C şi 25°C. Este bine ca în prima fază a fermentaţiei lactice, temperatura
spaţiului să se apropie de valoarea maximă (25°C). La temperaturi mai mari de 25°C se obţin
produse finite de calitate inferioară, iar temperaturile sub 10°C prelungesc timpul de fermentare
la 3-4 luni.
- pH-ul mediului de fermentare trebuie să aibă o valoare mai mică de 4,2 pentru a preveni
dezvoltarea bacteriilor butirice existente sub formă de spori. La pH - mai ridicat, sporii se
transformă în bacterii care descompun acidul lactic, măresc pH-ul mediului favorizând
activitatea bacteriilor de putrefacţie.
- Mediul anaerob. Crearea unui mediu anaerob de fermentare este favorabil activităţii

77
bacteriilor lactice şi nefavorabil celorlalte microorganisme.
- Calitatea apei. Apa nu trebuie să conţină germeni patogeni şi nici bacterii de putrefacţie.
Să fie limpede, fără miros străin şi să aibă duritate mijlocie, cuprinsă între 10-12 grade germane
de duritate.
- Transformarea glucidelor solubile prin fermentare în acid lactic conduce la o aciditate
cuprinsă între 0,7 şi 2,0% în funcţie de conţinutul iniţial al legumelor în aceste componente
chimice. Un conţinut ridicat de proteine, favorizează dezvoltarea bacteriilor de putrefacţie care
scad conservabilitatea legumelor fermentate lactic.
Dezvoltarea şi activitatea bacteriilor lactice este influenţată de prezenţa în compoziţia chimică a
legumelor a substanţelor minerale, aminoacizilor şi vitaminelor din grupa B.
Fermentaţia lactică a legumelor decurge în 3 faze distincte şi anume: faza preliminară, faza
principală şi faza finală.
- Faza preliminară sau turbulentă se caracterizează prin degajări de dioxid de carbon,
hidrogen şi formarea de acid lactic, acid acetic, alcool etilic şi manitol.
Fermentaţia este produsă de speciile de bacterii hetero-fermentative, care transformă numai
parţial glucidele solubile în acid lactic. în această fază activează Leuconostoc mesenteroides,
Bacterium aerogenes şi Bacterium coli, care pe lângă glucidele solubile acţionează şi asupra
proteinelor din legume Din acizii şi alcoolul rezultate se formează esterii care dau aroma
murăturilor. Această fază se recunoaşte uşor, întrucât la suprafaţa produselor care fermentează se
formează un strat de spumă gros de la 1-2 până la 10 cm datorită degajării compuşilor gazoşi
menţionaţi. Când în mediul de fermentare, acidul lactic rezultat a ajuns la concentraţia cuprinsa
între 0,7 şi 1%, bacteriile heterofermentative îşi încetează activitatea. Durata acestei faze este de
7-8 zile, iar temperatura optimă la care trebuie să decurgă fermentarea este cuprinsă între 20°C şi
25°C. Tot în această fază preliminară se face pritocirea (vânturarea) conţinutului pentru
omogenizarea soluţiei saline cu legumele şi pentru a opri activitatea microorganismelor de
putrefacţie care activează şi ele în mediul anaerob.
- Faza principală sau faza propriu-zisă a fermentaţiei lactice, se caracterizează prin
activitatea bacteriilor lactice homo-fermentative (bacterii lactice adevărate). Lactobacillus
plantarum şi Lactobacillus cucumeris, care produc numai acid lactic, din glucidele solubile
netransformate şi din manitolul rezultat în faza preliminară. Ea constituie faza de murare
propriu-zisă şi durează 3-4 săptămâni, timp în care se desăvârşesc proprietăţile senzoriale
specifice legumelor lactofermentate, gust, aromă şi culoare. Această fază decurge liniştit, stratul
de spumă care se formează este subţire, în anumite zone la suprafaţa produselor chiar lipseşte iar
degajarea de compuşi gazoşi este mică. Ca rezultat al activităţii bacteriilor lactice, acidul lactic
format ajunge la concentraţia de 1,5-2,0%.
Legumele lactofermentate au fermitatea ţesuturilor mai mică, aromă caracteristică,
culoare mai deschisă şi un gust uşor acid şi sărat. Păstrate în locuri curate, răcoroase şi uscate, la
temperaturi apropiate de 0°C, îşi menţin aceste proprietăţi senzoriale timp de 7-8 luni.
- Faza finală sau faza fermentaţiilor secundare se caracterizează prin slăbirea-activităţii
bacteriilor lactice ca urmare a acumulării acidului lactic în mediul de fermentare. Mai are loc o
uşoară fermentaţie lactică produsă de Lactobacillus pento-aceticus brevis şi Lactobacillus brevis,
care acţionează asupra glucidelor solubile remanente existente în mediul de fermentare. Acidul
lactic în această fază poate să atingă conţinutul maxim de 2,5%.
- Acidul lactic format pe toată durata fermentaţiei, începe să fie consumat de mucegaiuri
şi drojdii, astfel că acţiunea lui conservantă se micşorează. Ca urmare, apare fermentaţia butirică
şi procesele de putrefacţie care în final conduc la alterarea murăturilor.
Adaosul de acid sorbic, acid benzoic sau sărurile lor în produsele fermentate lactic, în proporţie
de 0,1% împiedică dezvoltarea drojdiilor şi a mucegaiurilor.
Prin fermentare lactică se conservă varza albă, castraveţii, pătlăgelele verzi (gogonelele) şi în
măsură mai mică pepenii verzi merele ş.a.

78
 Fermentaţia lactică este importantă din punct de vedere economic, întrucât face
posibilă valorificarea unui surplus de legume, prelungeşte perioada de consum a acestora sub
formă conservată, nu este poluantă şi reprezintă o sursă de venit. Legumele fermentate lactic
constituie în perioada de consum (iarnă-primăvară), o sursă de vitamine, în special de vitamina C
şi de substanţe minerale, suplinind sub aceste aspecte consumul de legume şi fructe proaspete.
4. Produse acidifiate artificial (murături în oţet)
Acidul acetic din oţet are efect bactericid la concentraţii mai mari de 4% şi bacteriostatic
la valori de 0,6-4 %. Soluţia conţine nu numai oţet, dar şi sare (NaCl), alături de diverse
condimente (muştar boabe, piper, frunze de dafin, tarhon) care contribuie şi ele la efectul
conservant. Uneori se conservă în oţet, produse lactofermentate, care au un conţinut în acid lactic
de cel puţin 0,5% în faza preliminară, sau până la 2% după etapa principală de fermentare.
Aceste produse, semifabricate prin acidifiere, pot deveni ulterior produse finite prin pasteurizare
Procesul tehnologic include următoarele faze: recepţia, sortarea, spălarea, curăţarea,
fierberea, divizarea, pregătirea capacităţilor (vaselor de conservare), prepararea soluţiei de
oţet, introducerea produsului în vase, adăugarea soluţiei de oţet, depozitarea.
Materia primă prelucrată industrial aparţine următoarelor specii: castraveţi, ardei (Kapia,
gogoşari, iuţi), varză roşie, sfeclă roşie, conopidă, dovlecei Patison, tomate (gogonele). Uneori se
solicită o anumită maturitate tehnologică specifică pentru castraveţi, ardei, tomate sau dovlecei
patison. O condiţie importanta constă în uniformitatea de mărime sau de culoare a legumelor
conservate.
Sortarea, curăţarea şi divizarea, uneori precedată de fierbere, constituie operaţiuni
specifice în funcţie de sortiment şi se pot executa mecanic. Produsele necorespunzătoare, lovite,
atacate de boli/dăunători, trebuie eliminate. Spălarea se face în maşini de spălat cu ventilator.
Curăţarea implică tăierea codiţelor, pentru anumite specii reprezentând o fază pregătitoare în
vederea divizării (înlăturarea cotorului şi seminţelor la gogoşari). Divizarea se realizează
concomitent la varza roşie, dar şi în cazul gogoşarilor, improprii a fi conservaţi întregi. Sfecla
roşie se fierbe cca. 2-3 ore, până se înmoaie, apoi se divizează în diferite moduri (rondele, tăiţei
etc). Conopida se fierbe în apă sărată (1-2%), fără divizare.
Capacităţile utilizate sunt bidoane din material plastic, sau chiar butoaie din lemn cu
capacitatea de maximum 100 l. Ele se vor spăla şi condiţiona în mod corespunzător. Legumele se
introduc în aceste vase în straturi cât mai compacte.
Prepararea soluţiei de oţet este specifică în funcţie de sortiment, în general, ea va avea un
conţinut în acid acetic de 4-4,5%, dar conţinutul în sare şi condimentele cu care se fierbe, sunt
diferite. În cazul sfeclei roşii, soluţia se prepară folosind apa în care a fiert aceasta. După răcire
până la temperatura de 20°C, soluţia se toarnă peste legume, până la umplerea vaselor. Uneori
este necesar să aşezăm grătare de lemn, care împiedică ridicarea legumelor la suprafaţă. La
castraveţii mai mari de 7cm, sau la gogoşarii întregi, lichidul reprezintă până la 50% din volum.
La varza tocată sau sfecla roşie, produse mult mai compacte: datorită divizării, soluţia ocupă
doar 20-25% din volum, în primul caz se recomandă concentraţii mai mici în oţet, având în
vedere proporţia mică de produs, iar în al doilea caz, concentraţii mai mari, având în vedere
cantitatea mare de suc celular, care diluează.
Depozitarea se face în încăperi curate, bine aerisite, la temperaturi mai mici de 15°C, iar
termenul minim de garanţie este de 5 luni. Se va urmări ca acidul acetic să nu coboare sub
nivelul de conservabilitate de 3,6%. La 0°C, în recipiente bine închise, durata de păstrare poate fi
de maximum 18 luni.
Pornind de la stocul de produse semiconservat în oţet, gama de produse finite care se
produce este foarte bogată, în afară de sortimentele tradiţionale termosterilizate, cum ar fi ardeii
Kapia marinaţi (întregi/tăiaţi), gogoşari în oţet (întregi/tăiaţi), castraveţi în oţet (întregi/tăiaţi),
sortimentul este mult mai divers. Mai menţionăm ardeii iuţi în oţet, conopida,în oţet, dovleceii
Patison în oţet/gogonelele în oţet şi chiar hreanul în oţet. Se mai fabrică legume asortate în oţet

79
(conopidă 23%, gogoşari roşii 30%, gogoşari verzi 23%, morcov 23% şi usturoi 1%). De
asemenea se realizează o gamă diversificată de salate: salată de sfeclă roşie (STR 1267-89),
salată de varză roşie (STR 1383-87), salată de toamnă (STR 831-85), salată oltenească (STR
106-87), salată Dunăreană (STR 165- 88), salată Braşov (STR 108-87) etc. :
Un loc aparte îl ocupă produsele "Pikles" de diverse tipuri:
- STR 876-87 (castraveţi 38%, conopidă 32%, gogoşari 18%, ceapă 12%) conţinând ienibahar,
foi de dafin, muştar boabe şi muştar de masă;
- STR 857-87 (conopidă 25%, gogoşari 25%, gogonele 40%, arpagic 10%),
Produsele pasteurizate au un conţinut în acid acetic mai redus, de regulă 0,8-1,5% şi un conţinut
în NaCl de 0,5-1,5%. Salatele au însă conţinuturi mult mai diferenţiate în substanţe conservante:
salata de toamnă are numai 0,5% acid acetic, în timp ce sarea (NaCl) poate fi de până la 2%:
Gustul este nuanţat şi de alte condimente (coriandru, seminţe de ţelină, în alte ţări coajă de
lămâie, cuişoare, scorţişoară) sau de adaosul de zahăr/miere, după gust.
5. Conservarea legumelor prin suprasărare (în saramură)
Sarea (NaCl) opreşte dezvoltarea drojdiilor la concentraţii mai mari de 4%, iar a bacteriilor, la
concentraţii mai mari de 8-9%. Adăugarea de sare provoacă plasmolizarea celulelor vii, inhibând
până la stopare microflora de biodegradare. Produsele suprasărate constituie o modalitate
tradiţională de conservare. Principalele specii care se utilizează sunt, conform STR 45-85: ardeii
(graşi, iuţi), conopida, fasolea verde, mărarul, pătrunjelul frunze, tarhonul frunze, ţelina frunze,
frunze de viţă. Se conservă şi amestecuri suprasărate (STR 17-85) (fasole verde 40%, morcovi
17%, varză 20%, ardei 12%, pătrunjel 3%, păstârnac 3%, conopidă 3%, dovlecei 1%, ţelină
frunze 1%) sau ciuperci în saramură (STR 55-85).
Procesul tehnologic cuprinde: recepţia, sortarea, spălarea, divizarea, pregătirea
capacităţilor de conservare, umplerea vaselor cu legume, sare, pregătirea saramurii şi umplerea,
omogenizarea, depozitarea.
Prin recepţie şi sortare mecanică se realizează prelucrarea de legume corespunzătoare,
eliminând exemplarele crăpate, murdare, alterate, atacate de boli/dăunători sau la o maturitate
necorespunzătoare. Spălarea mecanică şi curăţarea cotoarelor, codiţelor, frunzelor sau altor părţi
necomestibile, sunt urmate de divizare. Vasele folosite pentru conservare pot fi: bidoane din
material plastic, butoaie din lemn, dar şi bazine metalice etc. Toate aceste capacităţi se
igienizează şi se pregătesc în mod specific.
Umplerea vaselor se realizează aşezând alternativ straturi compacte de legume şi de sare
în cristale mari (18-20% din masa legumelor). La capacităţi mai mari se prepară saramura
saturată, care se diluează de câte ori este nevoie la concentraţia de 18-20%. La fel ca la
tehnologia pulpării, omogenizarea este o operaţiune care determină reuşita. Se realizează în mod
similar, prin rostogolirea bidoanelor sau butoaielor bine etanşate, iar la bazine prin recircularea
saramurii. Depozitarea se face la temperaturi mai mici de 15°C, butoaiele sau bidoanele fiind
stivuite pe grătare în spaţii curate, aerisite. După Roşu, L.(1983) suprasărarea nu constituie
întotdeauna o metodă sigură de conservare deoarece, în anumite cazuri, datorită insuficienţei sau
absorbţiei neuniforme a sării, în produse pot apare zone, în care activitatea microorganismelor să
nu poată fi împiedicată.
Semifabricatele suprasărate pot fi valorificate uneori ca atare (cu 18-20% NaCl),
conform STR 45-85. Amestecul de legume suprasărate conţine numai 11-15% NaCl (STR 17-85)
iar ciupercile în saramură doar 0,8-1,5% NaCl (STR 55-85).
Proporţia cea mai mare se utilizează însă, după desărare, la fabricarea unor conserve de
legume sterilizate. Desărarea constă în: separarea de saramură, spălarea, introducerea în curent
de apă rece, imersarea, clătirea. După separare şi spălare, legumele se introduc în vase cu un
curent ascendent de apă de 0,5 l/minut, timp de 7 ore, proporţia legume/apă fiind de 1/10.
Urmează încă 12 ore de imersie în apă proaspătă (fără circulare), în aceeaşi proporţie
legume/apă, urmată de clătirea cu apă rece. În final, proporţia de NaCl va fi de 2,5-3%.

80
 CAPITOLUL VI
TEHNICĂ ȘI ARTĂ CULINARĂ
Aspecte generale privind alimentaţia publică, norme de bază privind igiena alimentaţiei
Unităţile care produc, prepară sau depozitează alimente sau care servesc mâncăruri gătite,
trebuie să fie prevăzute cu instalaţii de apă calda si rece curenta. Distribuţia apei calde si reci,
trebuie sa fie asigurata in toate spatiile de producţie, preparare şi anexe, unde vor fi montate
robinete.
Toate unităţile trebuie sa fie prevăzute cu sisteme de îndepărtare igienica a reziduurilor.
Colectarea şi evacuarea rezidurilor solide sau lichide, se va face numai în recipiente
confecţionate din materiale rezistente prevăzute cu capace şi uşor lavabile. Depozitarea acestor
recipiente, se va face în încăperi sau boxe special destinate acestui scop, cu pavimentul lavabil
prevăzute cu instalaţii de apa şi canal sau rigole de scurgere.
Toate unităţile, trebuie sa fie dotate cu spaţii frigorifice pentru păstrarea materiilor prime,
a semifabricatelor şi a produselor finite uşor alterabile. Volumul spaţiului frigorific se stabileşte
în funcţie de natura, durata de păstrare şi cantitatea produselor destinate a fi depozitate şi
prelucrate. Spaţiile frigorifice vor fi dotate cu termometre şi cu sisteme de înregistrare grafică a
temperaturii, care se realizează în interiorul spaţiului frigorific.
Pe lângă încăperile de producţie şi anexele specifice, trebuie amenajate încăperi pentru
efectuarea operaţiunilor pregătitoare (preliminare) bunei desfăşurări a procesului tehnologic cum
ar fi:
• spaţii pentru curăţirea şi spălarea materiilor prime, pentru curăţirea, spălarea şi
dezinfecţia ustensilelor, ambalajelor şi altele;
• spaţii distincte pentru păstrarea materialelor de curăţenie şi dezinfecţie.
In toate încăperile de producţie şi anexe, pereţii trebuie să fie impermeabilizaţi prin
faianţare (1,80 m) sau cu vopsele de ulei, iar pavimentul să fie prevăzut cu sifoane de scurgere
racordate la canal.
Dotarea cu ustensile si utilaje, se va face ţinându-se seama de natura, volumul si
specificul procesului tehnologic. Acestea trebuie sa fie confecţionate din materiale care sa se
poată curata uşor, cu suprafeţe netede şi care să nu modifice proprietăţile organoleptice (gust,
miros, culoare) şi fizico-chimice, să nu cedeze substanţe chimice peste limitele admise şi să nu
afecteze valoarea nutritivă a produselor alimentare prelucrate.
În încăperile de producţie şi de păstrare a alimentelor, vor fi prevăzute plase de sârma
deasa de oţel, la intrarea în canalele de aer sau alte orificii, pe unde ar putea pătrunde rozătoarele,
iar ferestrele ( după caz si uşile) vor fi prevăzute cu site pentru a putea împiedica pătrunderea
muştelor. Toate unităţile trebuie aprovizionate cu materiale pentru întreţinerea curăţeniei şi
pentru efectuarea operaţiunilor de dezinfecţie şi dezinsecţie.
Pentru păstrarea igienica a echipamentului sanitar de protecţie a alimentelor şi a
îmbrăcămintei personale, se vor folosi vestiare, dulapuri sau încăperi vestiar sistem filtru.
În unităţi, grupurile sanitare pentru personalul din aceste sectoare, trebuie să fie separate
de restul personalului unităţii din motive lesne de înţeles.
Toate unităţile care produc, prelucrează, servesc, depozitează, transporta si desfac
alimente, funcţionează pe baza autorizaţiei sanitare.
In caz de schimbarea condiţiilor, unitatea respectiva va solicita o noua autorizaţie
sanitara.
Autorizaţia sanitara se vizează anual (12 luni calendaristice).
Funcţionarea instalaţiilor frigorifice trebuie asigurata in permanenţă.
Temperatura realizată în interior va fi înregistrată pe diagrama spaţiului frigorific la
fiecare 8 ore sau după caz, la 12 ore.

81
 Unităţile care utilizează mijloacele auto pentru transportul alimentelor, vor asigura în
mod corespunzător spălarea şi dezinfecţia autovehiculelor după fiecare transport.

Norme privind producţia şi prepararea alimentelor

Materiile prime folosite la prepararea culinara, trebuie să corespundă condiţiilor
prevăzute în STAS-uri sau în normele interne de calitate şi în normele de igiena.
In acest sens:
• este interzisă realizarea produselor neavizate favorabil de Ministerul Sănătăţii;
• este obligatorie respectarea tuturor fazelor prevăzute în procesele de fabricaţie,
precum şi a parametrilor tehnologici specifici (temperatura, presiune), fiecărui produs in scopul
asigurării calităţii sanitare si a valorii nutritive;
• utilajele si ustensilele vor fi revizuite periodic si cele găsite uzate sau degradate,
vor fi recondiţionate sau scoase din folosinţa;
• se interzice folosirea repetata a grăsimilor alimentare in operaţiunile de prăjire;
• este interzisa prepararea prin incorporarea grăsimilor ce au fost folosite la prăjire;
• operaţiunile de prelucrare a cărnii, legumelor si peştelui (inclusiv operaţiunile de
preparare a cărnii si peştelui crud) se vor efectua in încăperi sau compartimente separate de
operaţiunile finale ale preparării acestor produse.
Toate operaţiunile legate de prepararea cărnii crude (tranşare, tocare, preparare chiftele,
cârnaţi sau pasta de mici, etc.), se efectuează intr-un spaţiu destinat numai acestor operaţiuni.
Spaţiul va fi dotat cu butuc, cu funduri de lemn marcate, cu ustensile (maşina de tocat, cuţite,
topor, etc.) si cu bazine racordate la instalaţia de apa calda si rece, precum si la instalaţia de
canalizare.
Materiile prime si produsele finite se vor prelucra pe mese sau pe funduri de lemn
diferite si marcate vizibil (carne crudă, carne fiartă, legume crude, legume fierte, peste crud,
peste fiert, etc).
Aprovizionarea cu alimente uşor alterabile, se va face numai in măsura stricta a
posibilităţilor de conservare la frig.
Introducerea la cazan a cărnii provenite din gospodăriile agrozootehnice sau din sectorul
particular, este permisă numai cu avizul scris al organelor sanitar-veterinare, iar pentru carnea de
porc, este necesar examenul de trichina.
In procesul tehnologic de realizare a preparatelor culinare trebuie să se ţina cont de faptul că:
 este interzisă amestecarea tocăturilor crude cu tocăturile prăjite;
 este interzisă amestecarea mâncărurilor de la un prânz la altul;
 înainte de a fi folosite, ouăle de găina cu coaja intactă (cele cu coajă sparta vor fi
aruncate) se spală şi se dezinfectează intr-o soluţie de cloramina (1%) sau bromocet
(1%) timp de 10 minute, după care se clătesc cu apa rece; spălarea şi dezinfecţia se
efectuează intr-un spaţiu separat de activitatea culinară;
 legumele şi fructele care se consumă crude, se vor spala sub curent continuu de apă
potabilă;
 păstrarea mâncărurilor gătite in încăperi calde şi vase descoperite, este interzisă.
Probele de mâncare vor fi păstrate timp de 48 ore la +4° C în spaţii frigorifice, în
recipiente curate, opărite, prevăzute cu capace şi etichete.
La prepararea produselor de carne "tip sângerete" şi a maionezei pe lângă măsurile
generale de igiena, se vor lua următoarele măsuri:
• produsele de carne "tip sângerete" vor fi tratate termic la o temperatură de minim
80°C, timp de cel puţin 20 minute. Produsul finit se păstrează numai 48 de ore, la temperatura de
4°C.
• pentru maioneză, se foloseşte numai gălbenuşul de ou fiert tare (10 minute).
Produsul finit se păstrează 24 ore la 4° C. Unitatea trebuie să ţină evidenţa produselor realizate

82
pe baza de maioneză şi va păstra probe.
In unităţi este interzisă folosirea ouălelor de raţă, datorita toxicităţii lor.
In încăperile de producţie şi de prelucrare culinară, este interzisă introducerea materiei
prime în ambalajele în care a fost transportată pâna la unitate.
De asemenea, este interzis accesul persoanelor străine şi animalelor, iar la recepţia
alimentelor, se vor refuza produsele cu termen de garanţie depăşit, sau cele cu modificări
organoleptice, sau cu suspiciune de depreciere calitativă sau de alterare.

Norme privind depozitarea şi păstrarea alimentelor

Depozitarea şi păstrarea alimentelor trebuie să se facă în condiţii care să prevină:
alterarea, degradarea, contaminarea chimica, contaminarea biologică (microorganisme),
impurificarea cu praf, cu substanţe sau mirosuri străine, etc.
In acest scop, alimentele vor fi păstrate in depozite, încăperi, spaţii amenajate cu
destinaţie specială, separate, pe sortimente, având asigurate după caz temperatura, umiditatea şi
ventilaţia stabilite prin standarde şi norme interne pentru produsele respective.
Aceste spaţii, vor fi dotate cu aparatura necesara determinării microclimatului
(termometre si higrometre). Este interzis sa se introducă in spaţiile de depozitare produse in
ambalaje murdare sau materiale şi substanţe cu miros pătrunzător ori cu acţiune nociva asupra
omului şi alimentelor.
Aşezarea alimentelor trebuie să se facă pe grătare sau rafturi, în stive, rânduri sau grupe,
distanţate astfel încât să se asigure o buna ventilaţie, precum şi accesul persoanelor care au
sarcina să controleze starea produselor depozitate.
Alimentele uşor alterabile trebuie sa fie păstrate în spatii frigorifice, la o temperatură
care să nu depăşească +5° C, pe o durata limitată, in funcţie de natura produsului.
Este interzis să se supraaglomereze spaţiile frigorifice şi să se introducă produse care nu
necesită păstrarea la frig sau produse alterate, precum şi produse nealimentare.
In cazul depozitării alimentelor pe durată mai lungă, periodic se va face un triaj al
acestor produse, îndepărtându-se cele cu modificări ale conţinutului sau ale ambalajului.
In spaţiile de depozitare, va fi asigurată protecţia alimentelor împotriva insectelor şi
rozătoarelor. Periodic se vor efectua acţiuni de dezinsecţie, dezinfecţie şi deratizare (D.D.D).
Norme privind desfacerea produselor alimentare
In unităţi trebuie să se asigure condiţii de depozitare, expunere şi manipulare,
astfel încât produsele să nu-şi modifice proprietăţile organoleptice (miros, gust, culoare),
proprietăţile fizico-chimice şi bacteriologice, precum şi valoarea nutritivă. Pentru a fi date în
consum, produsele trebuie să corespundă următoarelor caracteristici generale:
• să nu prezinte semne organoleptice de alterare (modificare de consistenţă, culoare
sau gust, miros de putrefacţie, fermentaţie, râncezire sau alt miros străin de natura produsului);
• să nu fie infestate (infectate);
• să nu fie falsificate;
• să nu fie contaminate cu agenţi bacterieni;
• să nu conţină substanţe neautorizate de Ministerul Sănătăţii sau substanţe chimice
autorizate dar peste limitele admise;
• să nu prezinte miros sau pete de mucegai (cu excepţia mucegaiurilor selecţionate,
admise);
• să nu conţină corpuri străine peste limitele admise de normele de igienă.
La recepţia alimentelor se vor refuza produsele cu termen de garanţie depăşit, sau cele
cu modificări organoleptice sau cu suspiciunea de depreciere calitativă sau de alterare.
Instalaţiile frigorifice trebuie să fie în permanenta stare de funcţionare.
Transportul alimentelor către punctele de desfacere, se efectuează în funcţie de
perisabilitatea produselor, numai cu mijloace autorizate sanitar sau sanitar-veterinar, care să

83
asigure pe toata durata transportului păstrarea caracteristicilor nutritive, organoleptice, fizico-
chimice şi microbiologice, precum şi protecţia împotriva prafului, insectelor, rozătoarelor şi a
oricăror altor posibilităţi de poluare, degradare şi contaminare atât a produselor transportate, cât
şi a ambalajelor.
Alimentele vor fi însoţite, pe tot timpul transportului, de documentele care să certifice
că produsele respective au fost recepţionate conform actelor normative în vigoare şi îşi păstrează
integral calitatea pâna la destinaţie.

Norme privind întreţinerea igienii spaţiilor în care se prepară şi consumă produse

alimentare
In unităţi se vor lua toate masurile de întreţinere a curăţeniei, de efectuare a
operaţiunilor D.D.D (dezinsectare, deratizare, dezinfectare), pentru a preveni contaminarea
alimentelor şi se vor asigura în permanentă, materiale şi substanţe necesare pentru executarea
corecta a acestor operaţiuni.
Personalul, repartizat pentru întreţinerea spaţiilor în care se prelucrează alimentele şi se
pregăteşte hrana, nu va fi folosit la manipularea alimentelor sau pentru alte activităţi,
echipamentul de lucru fiind absolut necesar.
In blocurile alimentare, efectuarea curăţeniei se poate face şi de personalul folosit la
prepararea hranei, înainte şi după terminarea programului de lucru, purtând însă echipament
diferit de cel destinat protecţiei sanitare a alimentelor şi respectând masurile de igiena
individuală.
Întreţinerea igienica a locului de munca, a utilajelor, ustensilelor şi suprafeţelor de lucru,
va cuprinde următoarele operaţiuni:
• curăţirea mecanica a resturilor alimentare;
• spălarea mecanica cu apă caldă la 40 - 50° C cu adaos de sodă (1-2%), cu
detergent (1-2%) sau cu amestec sodă-detergent;
• urmează dezinfectia cu soluţii clorigene (cloramina 1-2%; var cloros 1-2% sau
bromocet 1-2 %);
• clătirea cu apa rece;
• zvântarea.
Frigiderele vor fi dezgheţate periodic, îndepărtându-se apa de la topire, după ce au
fost scoase alimentele şi îndepărtate resturile alimentare.
Se spală cu apă caldă şi detergent, apoi se şterge in interior şi exterior cu o soluţie de
bromocet ( l %0 ).
Pereţii impermeabilizaţi şi pavimentul, se vor spală cu apă caldă cu sau fără detergent şi
se vor dezinfecta periodic cu soluţii clorigene sau cu bromocet. Recipientele în care se colectează
reziduurile, se spală cu apa caldă sodată in amestec cu detergent şi se dezinfectează cu o soluţie
clorigenă 5-10% după fiecare golire.
Personalul care asigura transportul şi manipularea alimentelor uşor alterabile şi a pâinii,
va purta echipament de protecţie sanitara a alimentelor la urcarea pe platforma autovehiculului şi
la toate operaţiunile în care vine în contact direct cu alimentele şi va avea asupra lui în
permanentă carnetul de sănătate.
Norme privind personalul care îşi desfăşoară activitatea în blocul alimentar
Angajarea personalului permanent in unităţi, precum şi repartizarea acestora la
pregătirea hranei, trebuie să se facă numai în baza examenelor medicale efectuate în prealabil şi
cu avizul favorabil al medicului.
Examenul medical consta în:
• examen medical general;
• examen serologic;
• examen radiologic (pulmonar);

84
 • examen coprologic (salmonella).
Personalul care se ocupa cu mânuirea, prepararea, transportul sau desfacerea produselor
alimentare sub forma de materii prime, semifabricate sau produse finite, trebuie să efectueze
obligatoriu controlul medical periodic stabilit de M.S.
Întregul personal care participă în mod direct la primirea şi prelucrarea alimentelor, la
distribuţia hranei gata preparate, trebuie sa fie supus unui control medical permanent după cum
urmează:
• lunar: examen medical general şi dermato-venerian;
• trimestrial: examen pulmonar şi coproparazitologic;
• semestrial: examen serologic (BW).
Conducerea unităţii, prin personalul delegat, este obligata să asigure prezentarea
personalului la efectuarea controlului medical periodic în termenele stabilite de instrucţiunile
M.S., iar la începerea lucrului, să organizeze controlul stării de igiena a personalului.
Personalul repartizat pentru lucrul la bucătărie va fi controlat obligatoriu înaintea
începerii lucrului, fiind excluşi bolnavii cu furunculoza, fistule anale, rinite purulenţe, panariţii,
etc.
Atunci când se constată îmbolnăvirea uneia sau mai multor persoane din blocul
alimentar, întregul personal va fi supus examenului medical.
Principalele reguli igienico-sanitare, obligatorii pentru întreg personalul care vine în
contact cu produsele alimentare sunt următoarele:
• efectuarea zilnica a unui duş şi schimbarea lenjeriei de cel puţin 2 ori pe
săptămâna;
• spălarea pe mâini cu apă caldă şi săpun folosind peria specială pentru mâini atât la
începerea lucrului cât şi la înapoierea de la grupurile sanitare. In acest scop la fiecare bucătărie
va fi amenajată o chiuvetă care va fi dotată in permanenţa cu săpun, perie pentru mâini şi
prosoape personale curate;
• tăierea scurta a unghiilor pentru a se evita strângerea sub acestea a microbilor şi
ouălor de paraziţi intestinali;
• purtarea obligatorie a echipamentului special şi de protecţie pe timpul lucrului
(halat, sort, boneta sau coafat, etc.), care va fi întotdeauna curat şi apretat.
Personalul din sectorul alimentar este obligat sa poarte in raport cu specificul locului de
munca, un echipament de protecţie sanitaraă a alimentelor care să corespundă următoarelor
cerinţe:
• să acopere îmbrăcămintea şi părul capului;
• să fie din material alb sau de culoare deschisă;
• să fie impermeabil în părţile care vin în contact cu umezeala;
• să poată fi întreţinut curat prin spălare.
Echipamentul de protecţie sanitară a alimentelor, să fie folosit cu respectarea
următoarelor condiţii:
- să fie îmbrăcat numai în timpul lucrului si numai pentru operaţiunile care necesita
protecţia sanitară a alimentelor;
- să fie în permanenţă curat şi bine întreţinut;
- să fie spălat, călcat si reparat prin grija unităţii, fiind interzis a se lua acasă sau în alta
parte.
Pentru întreţinerea igienei individuale a personalului în toate unităţile, se vor asigura
săpun şi prosoape de preferat de hârtie, iar la W.C. hârtie igienică.
Lucratorii sunt obligaţi înainte de începerea lucrului:
- să-şi spele mâinile cu apa şi săpun,
- să aibă unghiile tăiate si parul strâns sub boneta,
- să nu intre in W.C. cu echipamentul sanitar de protecţie a alimentelor;

85
 - să-şi spele mâinile cu apa şi săpun înainte de începerea lucrului şi ori de cate ori
este necesar în cursul activităţii, în special după folosirea W.C-ului;
- să se supună vaccinărilor în condiţiile stabilite de Ministerul Sănătăţii;
- să anunţe în cazul când au febra, tulburări digestive acute sau infecţii ale pielii
(cutanate) şi să nu-şi reia activitatea decât după primirea avizului medical.
Persoanele care potrivit reglementarilor în vigoare au dreptul să controleze calitatea
hranei, la intrarea în bucătărie vor îmbracă obligatoriu halate albe curate. Responsabilul blocului
alimentar şi cadrele sanitare nu vor admite la lucru persoane cu ţinuta necorespunzatoare. Ei
răspund de instruirea personalului şi de aplicarea întocmai a regulilor sanitaro-igienice în spaţiile
unde se realizează preparatele culinare.
Organizarea activitaţii din restaurant
Restaurantul este unitatea de alimentaţie publică, în cadrul căreia se îmbină activitatea de
producţie cu activitatea de desfacere, punând la dispoziţia clienţilor preparate de bucătărie calde
şi reci, produse de cofetărie şi patiserie, băuturi alcoolice şi nealcoolice.
Deasemenea, restaurantul asigură condiţii de destindere şi reconfortare a clienţilor, prin
formaţii orchestrale şi solişti vocali, programe artistice, seri distractive etc. Restaurantul este
prevăzut cu spaţii corespunzătoare pentru depozitare, producţie şi deservire, fiind dotat adecvat
şi dispunând de personal necesar pentru producţie şi deservire, în raport cu categoria şi gradul
său de confort.
Aranjarea salonului restaurant:
a) Mesele se aşează în aşa fel încât să se poată circula printre ele fără a deranja
ceilalţi consumatori, şi masa nu trebuie să se clatine, pentru a se evita eventuale pătări a feţei de
masă sau a clientului.
a) Feţele de masă trebuiesc aranjate cu marginile egale la fiecare parte a mesei, şi
cele patru colţuri să fie egală faţă de pardoseală. Dacă este necesar folosirea mai multor feţe de
masă pentru acoperirea unei mese, trebuie să se aibă grijă ca suprapunerea lor să fie mai puţin
vizibilă.
b) Aranjarea farfuriilor, acestea se aranjează cu monograma restaurantului în faţă, la
distanţă de 1-2 cm distanţă de marginea mesei.
c) Aranjarea cuţitelor, furculiţelor, lingurilor şi linguriţelor se face în funcţie de
meniul stabilit, respectând regulile de bază ale mise-en- place-ului.
d) Şervetul de pânză se aşează pliat pe farfurie sau uneori triunghi ori plic.
e) Aranjarea paharelor se face începând de la vârful cuţitului mare, spre centrul
mesei, în ordinea servirii vinurilor şi a celorlalte băuturi. Dacă se foloseşte un singur pahar acesta
se pune la vârful cuţitului mare. Este interzis a se folosi pahare ciobite sau crăpate, acestea
putând crea accidente.
g) Solniţa şi serviciul de piper se aranjează de la început pe masă, restul se va aduce
odată cu servirea preparatelor (oliviera, bolul cu usturoi).
h) Scrumierele - trebuie să nu fie ciobite. De regulă se pune o scrumieră la 2 persoane.
Scrumiera se aduce la masă după servirea felurilor principale de mâncare, excepţie fiind când
clienţii vor să fumeze imediat ce s-au aşezat la masă.
i) Aranjarea florilor. Pentru aceasta se utilizează vaza sau ghivece mici. Acestea nu
trebuie să stânjenească clienţii a se vedea între ei.
j) Scaunele trebuie aranjate ca să se poată folosi uşor de către client încât să nu lovească
masa.
Reguli de bază ale MISE-EN-PLACE-ului
1.Aranjarea furculiţelor, cuţitelor şi lingurilor pentru toate preparatele cu excepţia
desertului. Furculiţele se aşează la stânga iar cuţitele şi lingurile se aşează la dreapta farfuriei de
bază, perpendicular faţă de marginea mesei. Excepţii fac cuţitul se care se aşează la stânga şi
furculiţa de stridii la dreapta. De regulă nu se aşează la o masă mai mult de trei piese la stânga, la

86
dreapta sau în faţa farfuriei, în cazul unui meniu bogat tacâmul pentru desert se aşează pe farfurie
încrucişat.
2. Tacâmurile pentru desert. Furculiţele, cuţitele şi lingurile pentru brânzeturi, dulciuri şi
fructe se aşează în faţa farfuriei de bază paralel cu marginea mesei, astfel: furculiţele cu mânerul
spre stânga, cuţitele şi lingurile cu mânerul spre dreapta, adică în direcţia în care se prind cu
mâna stângă sau dreaptă, pentru a servi cu ele.
3. Poziţia tacâmurilor. Furculiţele se aşează cu vârful dinţilor în sus, cuţitele cu tăişul
lamei spre interior (farfurie) iar lingurile şi linguriţele cu partea concavă (căuş) în sus. Cuţitul
mare şi furculiţa se pot pune jumătate sub farfurie. Se ţine seamă să se păstreze o mică distanţă
faţă de marginea mesei, precum şi între tacâmuri, pentru a putea fi folosite cu uşurinţă şi a nu
incomoda clienţii.
4. Tacâmurile se aşează la o masă comandată în raport cu folosirea lor de către client.
Lângă farfuria de bază va fi aşezat tacâmul mare pentru felul de mâncare principal (friptura), iar
primele din exterior vor fi tacâmurile pentru gustare. Acest principiu este valabil pentru toate
tacâmurile, indiferent dacă sunt la dreapta, stânga sau în faţa farfuriei de bază. De multe ori
pentru a se evita folosirea greşită a unor tacâmuri de către clienţi se recomandă aşezarea pe rând
a acestora.
În funcţie de meniul servit, în acest scop tacâmurile se aduc la masă pe o farfurie suport,
aşezate pe un şervet de pânză, lamele cuţitelor fiind sub furculiţe iar acestea cu dinţii în sus.
Norme obligatorii pentru personalul care serveşte la masă
Personalul de serviciu trebuie să cunoască regulile elementare de servire la masă a
clientului:
1.Obiectele căzute trebuie imediat ridicate şi înlocuite.
1.La copii se înlocuieşte tacâmul mare cu tacâmuri de desert.
1.Paharele se transportă pe tavă, excepţie făcând atunci când se duce un pahar, acesta se
transportă pe o farfurie de desert.
4.Nu se introduc degetele în pahar nici la aranjat, nici la debarasat.
5.Cănile, sticlele se pun pe o tavă sau pe un suport. Nu se pun direct pe faţa de masă.
5.Apa, băuturile răcoritoare, vinul, cafeaua etc. (tot ce înseamnă băuturi) se servesc pe
partea dreaptă a clientului, cu mâna dreaptă.
6.Platoul, farfuria cu preparatul culinar se prezintă clientului pe partea stângă, înainte de a
se tranşa (porţiona).
7.Înainte de a se servi desertul se debarasează totul după masă (pahare, pâine, tacâmuri) şi
se curăţă masa de firimiturile de pâine.
8.Când clientul mănâncă peşte, pui, fructe, ospătarul trebuie să aducă ia masă bolul cu apă
şi un şervet de pânză.
10. Când clientul fumează se schimbă scrumiera de câte ori este nevoie. Aceasta se face cu
ajutorul altei scrumiere (suport, capac).
11. Ospătarii trebuie să servească la masă prima dată femeile indiferent dacă este o masă
de familie sau oficială, ultima servită fiind cea care comandă sau gazda, apoi bărbaţii (ultimul
fiind cel care comandă). Copiii vor fi serviţi la urmă; excepţie fac copiii mici.
Alcătuirea unui meniu:
Pentru alcătuirea unui meniu trebuie să se ţină seamă de următoarea ordine de
prezentare şi servire:
a) alimente care deschid apetitul şi uşurează secreţia tubului gastric (ciorbe, gustări
reci şi calde, creme, supe etc.).
a) alimente furnizoare de calorii şi regeneratoare (carne, legume, peşte etc.).
b) alimente răcoritoare ce uşurează munca tubului digestiv (fructe, legume verzi).
Ordinea de servire a unui meniu este următoare:
1. gustări calde şi reci: supe, creme, ciorbe, sau pescărie;

87
 2. antreuri;
3. felul principal de mâncare (friptură la grătar (cuptor) sau mâncare gătită);
4.salată;
5.brânzeturi şi fructe, produse de patiserie şi cofetărie, cafea.
Cafeaua se mai poate servi la masă la cererea clientului.
Unele produse de patiserie (colţunaşi, pateurile) pot fi servite şi la gustarea rece şi la
antreu. Ciupercile macaroanele pot fi servite şi la antreuri şi la garnituri.
Un meniu orientativ pentru cele trei mese arată cam aşa:
1. Mic dejun
A) B)
Ceai cu lămâie Cafea cu lapte
Unt Iaurt
Dulceaţă Miere
Şuncă Dulceaţă
Crudităţi Omleta
Chifle Sucuri
Brânzeturi Brânzeturi
2. Dejun (orientativ)
Gustări calde sau reci
Pescărie sau antreuri
Friptura (grătar-cuptor) + garnitura şi salată
Sote de legume
Brânzeturi
Patiserie, cofetărie, fructe
3. Cina (orientativ)
Supă
Pescărie
Friptură la cuptor cu legume
Fructe
In meniurile obişnuite nu se introduc vinurile şi celelalte băuturi care însoţesc
mâncărurile, deoarece se apreciază că ar semăna cu masă de banchet.
Organizarea activităţii şi dotarea bucătăriilor din sistemul de alimentaţie publică
Vase, ustensile, utilaje
Furcheta - este realizată din oţel cositorit, pentru scos carnea fiartă din marmite şi din
oţel inoxidabil cu mâner de lemn, pentru întors fripturile în timpul frigerii lor, cât si pentru
tranşat.
Lingura - pentru sos este executată în doua variante: cu căuş lateral şi căuş central.
Linguriţele pentru sos sunt confecţionate de obicei din tablă cositorită şi sunt folosite la uns
fripturile cu sos în timpul frigerii cât şi la transvazarea sosurilor din vasele de gătit în farfurii,
atunci când se porţionează preparatele în vederea distribuirii lor.
Strecurătoarea este confecţionată dintr-o plasă de sârmă montată pe o rama metalică, ce
constituie structura de rezistenţă a sitei propriu-zise şi de care este fixat mânerul strecurătorii.
Sucitorul sau mendeneaua este executata din lemn de fag sau carpen, sub forma unui
cilindru, prevăzut cu doua mânere. Acesta este folosit pentru întins aluaturile ce se prepara în
bucătarii, laboratoarele de cofetărie şi patiserie.
Şpaclul este format dintr-o lama triunghiulara fixata de un mâner de lemn ; este folosita
pentru desprins preparatele din tigăi şi tăvi în timpul prăjirii.
Cuţitele au o mare întrebuinţare în bucătărie, laboratoare de preparate reci, laboratoare
de cofetării şi in unele secţii ale oficiului de distribuţie a preparatelor.

88
 Cuţitul tocător sau de bucătărie-are o mare întrebuinţare în bucătarii la mărunţirea
cărnii şi a legumelor. Lungimea lamei variază între 160 mm si 360 mm, în funcţie de operaţia ce
urmează a fi executată.
Cuţitul pentru tranşat este utilizat la tranşat fripturile, jambonul etc. El este prevăzut cu
o lama flexibila şi îngusta cu lungimea între 170 si 350 mm.
Cuţitele pentru zarzavat sunt executate în mai multe variante, lungimea lamei variind
între 20-100 mm.
Cuţitul pentru curăţat solzi este prevăzut cu o lama curbă cu ajutorul căreia se smulg cu
uşurinţă solzii de peşte.
Cuţitul de tăiat caşcaval poate fi prevăzut cu un singur mâner sau cu doua mânere.
Vase intrebuinţate la pregatirea meniului:
- tavă din tabla neagra - pentru coacerea foietajului.
- cratiţe cu capacitate cuprinsă între l si 50 litri.
- tigaie cu coada cu diametrul între 200-280 mm.
- tavă pentru cuptor de dimensiuni diferite.
Utilaje folosite pentru prelucrarea primară a legumelor sau a cărnii
1. Maşina de curăţat cartofi şi rădăcinoase
Este utilizata pentru spălarea şi curăţarea cartofilor şi a rădăcinoaselor în vederea
prelucrării lor termice.
Construcţia maşinii: Batiul sau corpul maşinii poate fi executat din fonta sau oţel.
Maşina cu batiul din fonta de forma cilindrica, este mai răspândită în ţara noastră. Ea prezintă la
partea superioara pâlnia de alimentare prin care cartofii şi rădăcinoasele sunt introduse în
cilindrul maşinii, căptuşit în interior cu un strat abraziv. La partea inferioara a
cilindrului, este montat un disc abraziv, plasat în interiorul batiului. Sub pâlnia de
alimentare se găseşte o ţeavă pentru racordarea la reţeaua de apa.
Evacuarea apei folosite si a reziduurilor se face printr-un cot de scurgere, montat pe
peretele cilindrului.
Evacuarea din cilindru a cartofilor şi a rădăcinoaselor curăţate se face printr-o uşiţă cu
mâner şi cu un jgheab de alunecare a cartofilor şi a rădăcinoaselor. Maşina mai este prevăzuta cu
un mecanism de acţionare manuală pentru cazul defectării motorului electric sau întreruperii
curentului electric.
Funcţionarea maşinii: înainte de începerea operaţiilor de curăţare a cartofilor si a
rădăcinoaselor, se verifica starea de curăţenie a maşinii precum si dacă în cilindru nu se mai
găsesc pietricele sau bucăţi de metal care ar putea distruge abrazivul. Se face proba de
funcţionare in gol a maşinii declanşându-se mai întâi automatul de protecţie împotriva pornirilor
accidentale DITV ( montat pe unul din pereţii sălii de lucru ), şi apoi se apasă pe butonul de
pornire.
Se toarnă în pâlnia de alimentare o cantitate de 9-10 kg de legume care au fost în
prealabil alese, se deschide robinetul de alimentare a maşinii de apă.
Motorul electric, prin angrenajul cilindric, pune în mişcare de rotaţie discul abraziv, care
antrenează legumele, într-o mişcare de rotaţie izbindu-se alternativ de peretele abraziv şi de
discul abraziv, curăţindu-le.
Apa adusă în permanentă prin conducta spală legumele şi evacuează reziduurile
rezultate.
Durata de curăţare a unei încărcaturi de cartofi variază între 2-4 minute. Lucratorul care
supraveghează trebuie să aibă grija ca, în momentul când legumele sunt curăţate, să deschidă
usiţa de evacuare şi să golească cilindrul, fără a opri motorul sau admisia apei. După golirea
maşinii, se închide uşita, se alimentează din nou maşina şi se continua funcţionarea. După
terminarea curăţirii legumelor, se măreşte jetul de apă se lasă maşina să funcţioneze în gol, până

89
ce toate resturile de legume au fost evacuate. La terminarea lucrului, maşina se opreşte atât de la
butonul de oprire, cât şi de la automatul de protecţie.
In cazul întreruperii curentului electric în timpul lucrului, se cuplează angrenajul conic
şi cu ajutorul mecanismului de acţionare manuala, prin învârtirea manivelei, se pune în mişcare
discul abraziv.
2. Maşina menajeră universală (robotul)
Maşina menajera universala se foloseşte în bucătărie, laboratoare de preparate reci, în
laboratoare de cofetărie şi patiserie, executând un mare număr de operaţii de prelucrare a unor
materii prime, în vederea intrării lor in fabricaţie.
In funcţie de operaţiile pe care le executa, maşinile menajere se clasifică astfel:
- robot de bucătărie, în cazul în care este echipat cu dispozitive de prelucrat materii
prime folosite in bucătărie.
- robot de cofetărie, în cazul în care este echipat cu dispozitive de prelucrare necesare în
laboratoarele de cofetărie.
- robot universal în cazul în care este echipat cu dispozitive de prelucrare necesare atât
în laboratoarele de bucătărie cât şi în cele de cofetărie.
Din punct de vedere constructiv, robotii se clasifica astfel:
- robot fix care are o poziţie bine determinata în cadrul locului de munca, fiind fixat cu
şuruburi de fundaţie;
- robot mobil, care se poate deplasa, dintr-o secţie în alta.
Robotul fix: este construit din corpul maşinii sau batiul, în care se găseşte greutatea
grupului motor, care antrenează in mişcare de rotaţie doi arbori, unul vertical şi celalalt orizontal.
Arborele vertical antrenează în mişcare de rotaţie dispozitivele de bătut creme, amestecat,
malaxat.
Arborele orizontal permite montarea dispozitivelor pentru tocat carnea, stors fructe,
măcinat condimente, tăiat legume, pâine, etc.
La partea inferioara a batiului se găsesc montate doua braţe de susţinere în consolă.
3. Dispozitivele de lucru specifice de bucătărie:
- maşina de tocat carne: se fixează la axul orizontal. Pentru fixare se foloseşte piuliţa
care strânge carcasa maşinii de tocat carne. Se pot adaugă: dispozitivul de stors fructe, pâlnii de
spriţat cârnaţii.
- dispozitivul de stors fructe: este format dintr-o pâlnie, care se montează cu ajutorul
piuliţei, pâlnia fiind prevăzuta în interior cu melc conic, care primeşte mişcarea de rotaţie de la
axul maşinii. La partea inferioara a pâlniei se găsesc orificii prin care se scurg sucurile obţinute.
Cojile şi sâmburii se aduna în partea cu conicitate mică, de unde sunt evacuaţi în timp prin
deşurubarea pâlniei.
- dispozitivul de tăiat legume: se fixează şi se asigura de suprafaţa frontala a robotului
cu ajutorul piuliţei. Sistemul de transmisie se găseşte în interiorul carcasei care are în partea
superioara montat mecanismul de împingere a legumelor şi pâlnia de alimentare.
Discurile tăietoare se fixează pe ax, iar pentru schimbarea lor, se deşurubează piuliţele,
se ridică carcasa şi se înlocuieşte discul. Discurile pot fi de diferite forme:
- disc pentru tăiat legume (grosimea feliei tăiate este de 2 mm), care are două cuţite
dreptunghiulare, aşezate echidistant de centrul discului.
- disc cu cuţite curbe (grosimea feliei tăiate este de 4 mm), fiind folosit pentru tăiat
cartofi, roşii, castraveţi, etc.
4. Maşina de gătit cu combustibil gazos
Este construita dintr-un schelet metalic, prevăzut la partea superioară cu plite din fontă,
rezemate pe o rama metalică. In partea inferioara, cadrul metalic este acoperit cu o tabla emailată
albă, fiind prevăzut, în funcţie de dimensiuni, cu unul sau doua cuptoare. Bara de protecţie care
împrejmuieşte maşina, este folosită şi pentru admisia gazului metan. Pornind de la conducta

90
centrala, conductele se ramifica alimentând fiecare arzător cu gaz metan, maşina fiind prevăzută
cu posibilitatea aprinderii fiecărui arzător separat.
5. Maşina de gătit electrica: este solicitata din ce în ce mai mult, datorita multiplelor
avantaje pe care le prezintă:
- nu necesită investiţii mari la instalare;
- nu viciază atmosfera, asigurând condiţii igienice de lucru.
Partea superioara este formata dintr-un număr de plite electrice, fiecare având comutator
separat; în partea inferioara se găsesc unul sau mai multe cuptoare electrice, care sunt încălzite
cu rezistente electrice, plasate, fie deasupra şi dedesubtul cuptorului, fie pe cei doi pereţi laterali.
Maşinile electrice sunt prevăzute cu bare de protecţie, între bare şi plită rămânând un spaţiu
izolator de 20 mm. Echipamentul electric al maşinilor de gătit se compune din:
- comutatorul de reglare cu contoare de semnalizare şi cheie, care permite atingerea
temperaturii dorite, în funcţie de scopul urmărit;
- întrerupătorul de protecţie contra tensiunilor accidentale, care întrerupe curentul
electric de alimentare în cazul unor defecţiuni, atunci când tensiunea maşinii depăşeşte 24 v.
- lampa de semnalizare cu neon, care arata că elementul component se găseşte sub
tensiune.
- selectomatul cu cheie, având şapte trepte, care permite atingerea temperaturii dorite în
cuptor.
- termostatul cu tub capilar, care permite controlul temperaturii în permanentă.
6. Hota de absorbţie a gazului, montata deasupra maşinii de gătit, are rolul de a
favoriza eliminarea gazelor şi a aburilor rezultaţi în procesul de pregătire termica. Toate maşinile
de gătit indiferent de modul de încălzire, emană gaze nocive, rezultate din arderea
combustibilului şi vapori de apă cu grăsimi care se degaja de la produsele ce se prepară. Pentru a
se evita îmbolnăvirile profesionale s-a adoptat soluţia echipării maşinii de gătit, la locul de
exploatare, cu câte o hotă de absorbţie.
Hotele, sau gurile de absorbţie, sunt plasate la minim 2.000 mm faţă de pardoseală, iar
dimensiunile hotei trebuie să depăşească cu minimum 200 mm dimensiunile sobei.
Funcţionarea maşinilor de gătit depinde de soluţia adoptată. In cazul maşinilor de gătit
încălzite cu gaz metan, instalaţia de alimentare şi ardere este automatizată şi protejată împotriva
stingerii accidentale a flăcării de la arzător. Pentru cuptor exista în plus şi un ventil
electromagnetic cu termocuplu, care închide conducta de gaz în mod automat, în cazul debitului
de gaze.
Arzătoarele, folosite frecvent în construcţia maşinilor de gătit, sunt: arzătoare de tip
inelar, arzătoare de tip "U", arzătoare de tip "pipă".
Pentru aprinderea arzătoarelor, se aprinde mai întâi flacăra de veghe, după care, prin
simpla deschidere a robinetului, se aprinde arzătorul dorit.
Construcţia sistemului de alimentare a flăcărilor de veghe este astfel realizat încât, după
aprinderea oricărui arzător de plite, celelalte se pot aprinde automat, la simpla rotire a robinetului
respectiv.
La terminarea lucrului, se închide mai ales robinetul arzătorului principal, apoi robinetul
de capăt al instalaţiei de gaz şi, numai după aceea, robinetul flăcării de veghe. Butoanele
arzătoarelor sunt prevăzute cu doua poziţii de lucru: maxim şi economic care se aşează în poziţia
dorita, în funcţie de operaţiile tehnologice ce se executa.
Pentru încălzirea plitei electrice la temperatura dorita, se deschide mai întâi
întrerupătorul de protecţie contra tensiunilor accidentale, după care se acţionează comutatorul de
semnalizare şi cheia, la poziţia dorita. După aprinderea lămpii de semnalizare cu neon, în circa 3-
5 minute plită atinge temperatura dorită.
Pentru încălzirea cuptorului, se reglează termostatul cu tub capilar la poziţia dorită şi se
deschide selectomatul cu cheia. Preîncălzirea cuptorului durează 10-15 minute, termostatul

91
întrerupând automat curentul şi readucându-1 în circuit, când temperatura a scăzut sub limita
admisă.
7. Cuptorul este utilizat în bucătarii şi laboratoare centrale de cofetării şi patiserii. Aceste
utilaje se clasifica în funcţie: de construcţie, de sursa de încălzire şi de destinaţia lor. Din punct
de vedere constructiv, cuptoarele pot fi: din cărămida sau metalice.
După destinaţie pot fi: cuptoare de bucătărie sau de patiserie şi cofetărie.
Cuptoarele metalice pot fi încălzite cu: gaz metan, abur sau curent electric.
Cuptoarele metalice, încălzite cu gaz metan, sunt construite dintr-un schelet metalic,
îmbrăcat in exterior cu o tabla emailată. Tobele se găsesc montate în interiorul scheletului şi
constau dintr-o camera de tablă neagră sau emailată, având suporţi din oţel. La partea inferioară a
tobelor se găsesc uşile izolate, prevăzute cu mânere. In părţile inferioare ale uşilor se găsesc mai
multe orificii care permit intrarea aerului în camera de ardere, iar la partea inferioara a cuptorului
se găsesc butoanele de pornire tip cheie, cu trei poziţii (maxim, economic si oprit).
Cuptoarele electrice: au aceleaşi elemente constructive, cu deosebire la sursa de
încălzire, adică rezistenţele electrice, care sunt plasate în interiorul tobelor. Funcţionarea
cuptoarelor: La cuptoarele cu gaze, robinetul de capăt al instalaţiei se închide numai după ce au
fost închise robinetele de la cuptoare, inclusiv robinetul pentru flacăra de gaz, de veghe. La
cuptoarele electrice, se va alege cel mai economic regim de funcţionare.
Întreţinerea ustensilelor, dispozitivelor, instrumentelor tăietoare şi a vaselor de
gătit
După întrebuinţare, ustensilele se spală cu apa fierbinte, se şterg cu cârpe uscate de
bumbac şi se depozitează pe etajere sau în dulapurile şi sertarele meselor de lucru.
1. Ustensilele din tablă sau sârma cositorită se verifica după fiecare întrebuinţare daca
nu au urme de rugina, dacă în locurile de îmbinare s-au produs dezlipiri sau dacă au apărut
îndoituri ale marginilor. Cele care prezintă astfel de defecţiuni sunt predate mecanicului de
întreţinere, pentru recondiţionare.
2. Ustensile din tablă de cupru (cazanele, etc.) trebuie să fie bine cositorite în interior.
In cazul în care se constata ca lipseşte stratul de cositor, ele sunt scoase din uz, până la
recositorire.
3 .Dispozitivele se spală la fel ca si ustensilele, iar maşinile de tocat carne, măcinat nuci,
etc. se demontează, se spală fiecare piesa în parte, apoi se şterg cu cârpe uscate din bumbac, se
reasamblează şi se depozitează.
Instrumentele tăietoare se degresează în apa fierbinte, în care s-a dizolvat un detergent.
Pentru a se evita degradarea mânerelor este interzis să se lase cuţitele mult timp în apa. Cuţitele
cu mânere scorojite sau crăpate vor fi scoase din uz si trimise la reparat.
Pentru ascuţirea tăişurilor se folosesc polizoare, care se montează la robot, operaţia de
ascuţire, făcându-se numai de o persoana calificată.
4. Vasele de gătit întrebuinţate se depozitează pe etajera pentru vase murdare, iar
spălarea lor se face folosindu-se următorul procedeu: în una dintre cuvele spălătorului de vase se
pregăteşte o savonadă (apa fierbinte cu 5 % soda calcinata şi, 5 % săpun pastă sau numai
detergenţi). Se înmoaie vasul în soluţie, se freacă cu o lavetă sau cu un burete de plastic pentru
desprinderea resturilor de mâncare. După spălare vasul se clăteşte în a doua cuva a spălătorului,
în care s-a pus ţeava de preaplin şi s-a dat drumul la apa fierbinte. După spălare vasele se şterg cu
cârpe bine stoarse şi se depozitează în etajera pentru vasele curate. Vasele de gătit în care au
rămas resturi alimentare carbonizate sunt introduse în cuva de degresare cu abur a spălătorului
degresor. După degresare ele se spală cu apa caldă curentă, îndepărtându-se resturile de alimente.
In tot timpul lucrului, personalul folosit la aceste operaţii poartă în mod obligatoriu
mânuşi, sorţuri şi cizme de cauciuc.
Reguli de comportament în unitatile de alimentaţie publică
Clientul unitaţii de alimentaţie publică

92
 Ospitalitatea este procesul care presupune anticiparea şi satisfacerea nevoilor clienţilor.
Grija pentru client, având drept scop satisfacţia clientului, reprezintă aria de competenţă ce
cuprinde relaţiile dintre lucrător şi client. Fiecare client este unic, are propria personalitate, deci
aşteptări şi nevoi sensibil diferite, chiar dacă asemănătoare.
De ce este important clientul?
• Clientul tău reprezintă sensul şi scopul afacerii tale.
• Prin faptul că revine şi/ sau recomandă pensiunea altor persoane,
contribuie la continuarea şi dezvoltarea afacerii.
Nevoile materiale ale clientului
 Acces relativ uşor (amplasarea pensiunii)
 Acces uşor la cameră (dispunerea spaţiilor)
 Siguranţa în cameră (sistem de închidere fiabil)
 Curăţenia şi dezinfecţia camerei şi a băii
 Temperatură adecvată, luminozitate, linişte
 Pat confortabil
 Posibilităţi de alimentaţie (preparare, servire - mâncare, băutură)
 Spălătorie
 Posibilităţi de relaxare (salon-club, terasă, grădină, curte, grătar, terenuri, piscină etc.)
 Mijloace de comunicaţie (telefon, fax etc.)
Nevoile psihologice ale clientului
Ambianţă - plăcută, relaxantă datorată stilului, amenajărilor şi design-ului (orientare,
amplasare, luminozitate, colorit etc.) - dimensiunea senzorială.
Atmosferă - gradul de ospitalitate: atitudinea, grija personalului faţă de client (eficienţa
nu presupune întotdeauna amabilitate, deferentă, solicitudine).
Asigurarea satisfacţiei clientului
Pensiunile sunt asemănătoare ca dotări, facilităţi, şi totuşi diferite. Ceea ce le diferenţiază
reprezintă relaţia personal-client.
Ce aşteaptă clientul de la tine?
- Solicitudine
- Promptitudine
- Eficienţă
Ce nu vrea să ştie clientul despre tine?
- Că eşti obosit
- Că lucrezi peste program
- Că ai probleme personale
Serviciul
- Este parte constitutivă a ospitalităţii.
- Reprezintă modalitatea de satisfacere a nevoilor clienţilor de către lucrătorii specializaţi.
- Serviciul cu adevărat „bun" este acela pe care îl aşteaptă clientul, cel care îi satisface dorinţele.
Pentru a cunoaşte temeinic dorinţele clientului, lucrătorul trebuie să se considere a fi în
locul clientului, „în papucii lui". Este important ce oferi clientului, dar şi cum oferi.
Comportamentul faţă de client contribuie hotărâtor la formarea impresiei clientului, a acelei
stări care va rămâne, va dăinui şi pe care o va transmite şi altora.
Se ştie că un client mulţumit îşi transmite impresiile, influenţând pozitiv 4-5 persoane, în
timp ce un client nemulţumit influenţează negativ decizia a 9-10 persoane.
Cerinţele care trebuie îndeplinite pentru ca un serviciu să se situeze la un înalt nivel
calitativ
• Cunoaşterea cu precizie a nevoilor, dorinţelor, exigenţelor clientului;
• Accesibilitatea serviciului (modalitate simplă de a-l solicita);
• Existenţa şi manifestarea dorinţei de a răspunde solicitărilor;

93
• Competenţa lucrătorului - cunoştinţe şi abilităţi pentru a presta serviciul, adică:
- Tehnologia serviciului;
- Tehnici de comunicare: capacitatea de a asculta, de a răspunde, de a explica etc.
• Existenţa instrumentelor şi materialelor necesare;
• Solicitudinea lucrătorului: grijă, amabilitate, consideraţie;
• Precizia şi promptitudinea prestării serviciului;
• Obţinerea satisfacţiei clientului şi a încrederii acestuia în profesionalismul lucrătorului.
Cum afli dacă serviciile oferite sunt cele aşteptate de client?
• Prin discuţii cu clienţii;
• Prin intermediul chestionarelor de opinie.
Află de la client:
• Ce înseamnă pentru el un serviciu bun ;
• Ce şi-ar dori în afara serviciilor oferite;
• Care este lucrul cel mai important pentru el ;
• Ce nu este important pentru el ;
• Care sunt variabilele după care alege (confort, statut social, atmosferă, convenienţe, tarife,
raport calitate-preţ).
Comunicarea cu clientul
Pentru desfăşurarea activităţii în domeniul ospitalităţii, un rol esenţial îl au aptitudinile de
relaţionare interumană, abilitatea de a răspunde solicitărilor folosind cuvinte, expresii, gesturi,
atitudini adaptate situaţiei şi personalităţii interlocutorului (şefi, colegi şi, mai ales, clienţi).
Clientul care vine la pensiunea ta, în momentul în care te vede, trebuie să simtă că tu eşti
acolo special pentru ci, pentru a-i oferi un sejur agreabil, servicii de calitate. Acest mesaj se
conturează din elementele verbale şi nonverbale ale comunicării.
Prima impresie
Prima impresie are o importanţă covârşitoare în formarea imaginii despre locul respectiv.
Ea se conturează în primele trei minute.
Dacă eşti neîngrijit şi murdar, clientul şi-a făcut o idee clară despre importanţa acordată
curăţeniei şi igienei în unitatea respectivă.
Igiena personală
 Părul: să fie curat, îngrijit pieptănat (coafat), strâns, dacă este lung, pentru a se vedea faţa,
ochii.
 Barba, mustaţa: îngrijite.
 Mirosuri personale: Atenţie la respiraţie, axile, picioare!
 Tenul - curat; machiajul - discret, realizat cu gust.
 Mâinile: curate, unghiile îngrijite.
Aspectul personal
 Machiaj discret
 Parfum discret
 Manşete şi gulere curate
 Bijuterii fără exces
 Ţinută impecabilă
 Taior / haină bine croit(ă) şi călcat(ă)
 Cămaşa /bluza bine călcată
 Nasturi bine cusuţi

94
 Pantaloni bine croiţi şi călcaţi
 Incălţăminte curăţată şi lustruită, în stare bună
Atitudinea
 îngrijită (controlată)
 elegantă, demnă
 prietenoasă, ospitalieră
 îndatoritoare, care exprimă solicitudine, dorinţa de a fi de folos.
Controlează-te şi evită!
 Masarea nasului şi a bărbiei
 Trecerea degetelor prin păr
 Sprijinirea capului în mâini (fruntea sau bărbia)
 Scărpinatul
 Roaderea unghiilor
 Bătaia cu piciorul în podea
 Bătaia cu degetele, cheia, pixul etc. în masă
 Căscatul
 Privitul ceasului
 Joaca cu bijuteriile
 Trosnirea degetelor
 Legănatul de pe un picior pe altul
 Ticurile (mişcări ale mâinilor, picioarelor, capului care denotă o stare de nervozitate,
nerăbdare, plictiseală)
Salutul
 Este cald, cordial, neconvenţional, exprimă bucuria de a primi oaspeţi;
 Este însoţit, când este posibil, de numele clientului şi, în funcţie de situaţie, de alte
formule de politeţe. Expresia feţei trădează starea de spirit, dispoziţia, sentimentele.
Privirea şi zâmbetul conferă fizionomiei cele mai expresive trăsături.
Privirea
 Este important să priveşti în ochi pe cel din fata ta, exprimându-ţi,
dorinţa de a-l asculta, de a-i înţelege solicitările şi de a le rezolva.
Zâmbetul
 Exprimă generozitate, îmbogăţeşte atât pe cel care îl primeşte, cât şi pe cel care îl
dăruieşte.
 Creează o stare de bine, este un semn de prietenie.
 Este ca un fulger, dar amintirea lui poate dura o viaţă.
 Nu poate fi cumpărat, împrumutat, furat; el aparţine fiecăruia şi poate fi doar dăruit.
 Dacă unii nu-şi pot oferi zâmbetul lor, de ce să nu-l oferiţi pe al dumneavoastră?
 Nimeni nu are mai multă nevoie de un zâmbet, decât cei care şi l-au pierdut pe al lor.
 Este odihna pentru cei osteniţi, speranţa pentru cei descumpăniţi, bucuria pentru cei trişti,
supăraţi.
Gesturile
 Să fie discrete, reţinute.
 Marchează anumite momente ale vorbirii, accentuând sensul cuvintelor.
 Sunt binevenite pentru a indica direcţia, amplasarea.
 Nu trebuie folosite excesiv, cu emfază.

95
 Distanţa
 Dacă te apropii prea mult, interlocutorul tău se va simţi agresat şi va face un pas înapoi.
 Sunt anumite „bariere" care pot delimita spaţiul:
- Desk-ul (biroul) recepţiei
- Braţele îndoite la piept
Comunicarea verbală
Ascultarea activă
 Acordă-i clientului toată atenţia.
 Manifestă interes pentru ceea ce spune.
 Nu-l întrerupe!
 Punctează şi reţine elementele importante.
 Notează, dacă este cazul.
Tipuri de întrebări
• Pentru a clarifica sau confirma Doriţi, deci, două camere cu pat dublu?
• Pentru a cere permisiunea Imi permiteţi o sugestie?
• Pentru a oferi posibilitatea de a alege Doriţi o cameră cu două paturi sau cu pat dublu?
• Intrebări deschise (la care nu se poate răspunde cu da sau nu)
Când aţi dori să vi se servească mic-dejunul?
Cât timp aveţi la dispoziţie? Unde v-ar plăcea să staţi la cină?
Cum vorbeşti? (parametri externi)
• Tonul
Dacă este prea cald denotă o familiaritate exagerată. Dacă este prea rece arată indiferenţă,
lipsă de interes.
• Inălţimea vocii
Dacă vorbeşti prea înalt, dai impresia unui nevrotic, exprimi nelinişte, instabilitate.
Dacă vorbeşti în registrul grav, dai impresia de falsitate, simulare.
• Intensitatea (volumul) vocii
Dacă vorbeşti prea tare, vocea poate da impresia de agresivitate. Dacă vorbeşti prea încet,
pari nesigur, dai impresia de complicitate.
• Ritmul
Dacă vorbeşti prea rar, prea lent eşti plictisitor, dai impresia de stupiditate sau aroganţă.
Dacă vorbeşti prea repede, rişti să nu fi înţeles şi să dai impresia interlocutorului că vrei să-l
expediezi.
• Dicţia
Pronunţă clar, articulează bine cuvintele.
Exprimarea (parametri interni, de conţinut)
 Foloseşte numele interlocutorului.
 Foloseşte formule de politeţe adecvate, dar nu în mod mecanic, golite de conţinut.
 Exprimă-te clar (colocvial, precis, direct).
 Exprimă-te concis (fară multe adjective, simplu).
 Exprimă-te corect.
 Fii credibil (oferă informaţii corecte, fără exagerări).
 Fii convingător (fii un ajutor real, nu expedia interlocutorul, nu te grăbi).
 Evită ticurile verbale! (Deci, nu-i aşa? M-aţi înţeles? OK! etc.)
Aptitudini şi calităţi necesare pentru formarea unui comportament profesional
adecvat:
Responsabilitate, corectitudine, sociabilitate, generozitate, iniţiativă, dinamism, voinţă,

96
răbdare, solicitudine, amabilitate, discreţie, respect.

Greşeli în comportamentul faţă de client

• Tratarea clientului cu apatie, parcă ar deranja
• Refuzul de a răspunde, de a ajuta clientul
• Manifestarea tendinţei de a scăpa de client, de a-l expedia.
• Atitudinea rece, distantă
• Tratarea cu superioritate
• Atitudinea mecanică, fără a ţine seama de personalitatea clientului
• Abordarea de tip robot, fără a ţine seama de problema clientului
• Transferul clientului la un alt departament, la un alt coleg pentru a-i rezolva problema.
• Tratarea diferenţiată a clienţilor (un client aşteaptă pentru că i s-a acordat prioritate altui
client).
CAPITOLUL VII
ARHITECTURA PEISAGERA
STILURI DE AMENAJARE A SPATIILOR VERZI
Stilul constituie totalitatea particularităţilor caracteristice unei structuri, civilizaţii, epoci,
activităţi, legate de un anumit loc şi o anumită perioadă istorică, şi elaborate sub influenţa
condiţiilor naturale şi a factorilor sociali.
În amenajarea spaţiilor verzi, stilul reprezintă modul de armonizare a elementelor
naturale (relief, apă, vegetaţie) cu cele artificiale (alei, bazine, fântâni) în vederea realizării unei
ţinute artistice distincte.
Spaţiile verzi sunt constituite din mai multe categorii de elemente: naturale şi artificiale.
Cele naturale pot fi elemente majore respectiv formele majore (lanţuri muntoase, văile râurilor,
câmpii, etc.), trăsăturile majore (temperaturile sezoniere, precipitaţiile) sau forţele majore (vânt,
radiaţia solară, eroziunea), dar şi elemente minore precum microrelieful, vegetaţia, râuri, pâraie,
lacuri (elemente ce pot fi modificate sau ameliorate de om).
În funcţie de stilul adoptat în compoziţie, microrelieful poate fi corectat prin aplanarea
neregularităţilor, accentuarea contrastelor sau chiar prin transformări profunde.
După diverşi autori (Vacherot şi Hubbard), spaţiile verzi amenajate erau grupate în
funcţie de două mari categorii: stiluri clasice – bazate pe geometrismul formelor şi spaţiilor, şi
stiluri romantice – bazate pe formele spaţial-volumetrice libere.
V. Carmazin-Cocovschi deosebeşte în cadrul celor două stiluri mai multe variante, astfel
în cadrul stilului geometric se remarcă variantele: maurică şi italo-franceză, caracteristice
Renaşterii şi Barocului, iar în cadrul stilului peisager sau liber, variantele chino-japoneză şi cea
anglo-americană, caracteristice perioadelor Clasicismului şi Romantismului.
În ultima perioadă (sec. al XX-lea) s-a conturat stilul mixt (contemporan), care presupune
îmbinarea armonioasă a stilului clasic şi a celui peisager.
1. Stilul geometric
Stilul geometric (clasic, arhitectural, francez sau regulat) a stat, în general, la baza
proiectării grădinilor reşedinţelor păturii dominante ale claselor nobiliare. Acest stil prezintă mai
multe variante, caracteristice diferitelor epoci istorice, diferitelor sisteme sociale şi politice ale
popoarelor, în strânsă legătură cu situaţia geografică şi condiţiile climatice.
Egiptenii sunt cei care au pus bazele acestui stil, prin rigiditatea geometrică strictă
adoptată în amenajarea grădinilor, aspect preluat şi de romani. La romani grădinile, întotdeauna
de formă dreptunghiulară, erau prelungiri ale încăperilor, fiind ornate cu statui, vase sau fântâni
arteziene. Grădinile în stil maur, de mai târziu, aveau formă pătrată sau dreptunghiulară, fiind
înconjurate din toate laturile de clădiri cu balcoane şi galerii orientate spre curte, şi având liniile
compoziţionale subordonate formelor geometrice stricte.

97
 Acest stil a fost perfecţionat în timpul Renaşterii italiene, când de fapt au şi fost create
multe din grădinile capodoperă ale epocii, unele păstrându-se şi în prezent. Aceste grădini aveau
planul conceput în funcţie de construcţie, palatul şi gradina formând un ansamblu compus unul
pentru altul. Grădina era dispusă de cele mai multe ori pe un tren inclinat amenajat în terase,
susţinute prin ziduri masive şi legate prin scări monumentale bogat ornamentate, compoziţia
fiind întregită de apa folosită din abundenţă sub formă de fântâni, cascade sau bazine.
Punctul culminant al rafinamentului grădinilor amenajate în acest stil a fost atins în
Barocul francez, Le Notre (1613-1700) fiind cel care a stabilit principiile compoziţionale ale
proiectării spaţiilor verzi în acest stil. Practic grădinile clasice franceze prezintă particularităţile
ce caracterizează complet stilul geometric, aplicat până în prezent.
Principiile de structură ale stilului geometric
Compoziţia se bazează pe forme geometrice stricte, regulate, pe linii drepte şi curbe.
Toate elementele se ordonează perfect unele în raport cu altele, fiind subordonate toate
elementului principal.
Elementul principal, numit şi capul de compoziţie, dominanta sau centrul compoziţiei
este constituit de palat sau castel, situat în poziţie dominantă, respectiv pe cotele cele mai înalte
ale terenului.
Părţile componente sunt ordonate geometric faţă de o axă dominantă centrală, ce
constituie perspectiva principală. Aceasta, respectiv axa principală, porneşte perpendicular din
mijlocul faţadei clădirii, dezvoltându-se pe o mare distanţă în profunzimea compoziţiei create.
Perspectivele secundare sunt perpendiculare pe cea dominantă şi devin axe de compoziţie
subordonate.
Zona învecinată palatului sau castelului este degajată total de vegetaţie forestieră de talie
mare, pentru a putea fi scoasă în evidenţă impozanţa edificiului dar şi pentru a asigura
vizibilitatea maximă asupra grădinilor din preajma acestuia, fiind dispuse aici partere rafinate
decorate cu flori, borduri sau broderii artistice din buxus tuns, precum şi oglinzi de apă, statui
sau vase sculptate.
Aceste elemente sunt urmate de partere întinse de gazon, mărginite de şiruri de arbuşti
sempervirescenţi tunşi în forme geometrice, sau de perdele de arbori. Adesea aceste partere
întinse de gazon sunt întrerupte de bazine mari, canale sau oglinzi de apă, sau chiar de boschete
de arbori înalţi tunşi.
Arborii mari au rolul fie de a conduce unele perspective, fie de a le limita pe altele, sau
de a servi drept cadru pentru locurile liniştite numite „săli verzi”. Perdelele sau boschetele de
arbori pătrund pe câmpia şi în masivele învecinate.
Terenul este transformat şi adaptat pentru a se integra, armoniza şi proporţiona cu
clădirea principală, fiind nivelat şi modelat în terase largi, cu denivelări mici, cu numeroase
ziduri de sprijin, scări, rampe, taluzuri, balustrade, bogat ornamentate.
Traseul general devine mai simplu pe măsură ce se îndepărtează de dominantă iar la
limitele parcului se realizează o legătură vizibilă cu zona învecinată.
Apa aduce prospeţime, lumină şi mişcare reprezentând elementul cel mai bogat datorită
modalităţilor de folosire şi combinare cu diverse alte elemente, fiind dispusă în bazine cu
margini de marmură sau piatră artistic cioplită şi finisată, cu numeroase grupuri sculpturale şi
numeroase combinaţii între grupuri de fântâni arteziene sau bazine cu jocuri de apă. Bazinele se
înscriu în figuri geometrice simple iar suprafaţa acestora creşte pe măsură ce se îndepărtează de
centrul compoziţional al grădinii.
Aleile sunt rectilinii, fiind dispuse în reţea geometrică, conducând spre diverse amenajări,
care dau varietate şi fantezie compoziţiei.
2. Stilul peisager
Stilul peisager (liber, natural, romantic sau englez) a apărut în Anglia în secolul al XVII-
lea, în contextul unei mari mişcări culturale ce căuta noi forme de exprimare, fie sub influenţa

98
literaturii noi, ce promova ideea reîntoarcerii la natură, fie sub influenţa pictorilor peisagişti, sau
chiar datorită influenţei artei grădinilor chinezeşti. În această situaţie, în Anglia, ca o reacţie
împotriva grădinilor franceze, arta grădinilor a căpătat o nouă orientare, renunţându-se în primul
rând la rigiditatea şi artificialitatea impusă de geometrismul grădinilor clasice.
Şi condiţiile climatice tipice ţinutului insular al Angliei (ceaţă, umiditate atmosferică
ridicată) ce favorizau dezvoltarea diferitelor specii, mai ales a celor de gazon, dar şi întinderea
mare a diverselor proprietăţi, având cel mai adesea relief variat, au favorizat pe de o parte
adoptarea acestui stil.
Acest stil are ca dominante trasarea liberă a aleilor, utilizarea vegetaţiei într-o manieră cât
mai apropiată de cea naturală precum şi adaptarea construcţiilor la formele terenului, pentru o
reuşită armonizare a artificialului cu naturalul.
Principiile de structură ale stilului peisager
Formele, aranjamentele şi asocierile diferitelor elemente componente vor fi cât mai
apropiate de cele din natură, compoziţia fiind liberă, respectiv o compoziţie în care elementele
naturale şi cele artificiale (construite) sunt îmbinate în peisaje cu caracter cât mai natural.
Natura este conducătorul arhitectului peisagist, toate elementele, inclusiv cele naturale
înconjurătoare fiind legate armonios. Impresia generală va fi cea a unui aranjament pitoresc,
neregulat, cu aspect natural, în care adesea se pot reuni elemente de peisaj, care în mod natural
sunt dispersate. Aspectul natural trebuie să depăşească limitele sectorului amenajat, legând astfel
peisajul exterior cu cel interior.
Compoziţia trebuie să fie în concordanţă cu caracterul ţinutului, iar detaliile acesteia să
fie în concordanţă cu caracterul local. Obiectivele interesante vor fi accentuate iar cele inestetice
vor fi mascate cu vegetaţie.
Simetria şi echivalenţa sunt excluse, unitatea realizându-se prin echilibrarea şi
compensarea elementelor componente: suprafeţe, volume, lumini şi umbre.
Aleile au un traseu liber, curb sau sinuos, ce urmăreşte formele de relief, fiind amplasate
astfel încât să nu se suprapună peste liniile de perspectivă şi să formeze itinerarii comode.
Curbele şi sinuozităţile aleilor trebuie să fie simple şi justificate de microrelieful şi obstacolele
naturale sau aparent naturale ale terenului. Aleile vor conduce vizitatorul spre obiective bine
definite, în diferite zone ale grădinii, oferindu-i progresiv diverse perspective spre anumite
obiective, sau diferite „scene” pe care acesta le descoperă la un moment dat.
În jurul clădirii principale, atunci când aceasta există, se vor folosi specii de talie mică, cu
înflorire bogată, frumoasă şi îndelungată, peluze, pajişti şi diferite grupaje floricole. Clădirea
poate fi încadrată pe anumite laturi de masive de arbori sau arbuşti, pentru realizarea unei
integrări cât mai bune a construcţiei în peisaj.
Plantaţiile vor avea margini sinuoase şi vor fi dispuse în planurile laterale sau în culise, şi
vor respecta formele naturale de creştere a vegetaţiei şi grupările naturale, masele vor avea
conturul neregulat, vor fi folosite pâlcurile, exemplarele izolate de arbori şi arbuşti ce vor
completa şi vor conferi varietate covoarelor de gazon. Dacă în zonele mai des frecventate se pot
utiliza specii lemnoase dintre cele mai variate, se recomandă ca spre planurile îndepărtate să se
folosească arbori din specii indigene, pentru realizarea legăturii spaţiului amenajat cu peisajul
înconjurător natural.
Gazonul este folosit pe suprafeţe mari ce se suprapun peste neregularităţile terenului,
renunţându-se la suprafeţele perfect plane, cu contur regulat. Gazonul peluzelor trebuie să fie
îngrijit, adesea fiind decorat cu specii floricole dispuse neuniform, în pete neregulate sau eliptice,
covoare sau dispersate solitar. Pe suprafeţe mari de gazon se plantează la distanţe mari, specii
lemnoase decorative, chiar exotice.
Configuraţia terenului va fi cea naturală în linii mari, intervenindu-se totuşi în detaliu,
pentru realizarea armoniei formelor terenului sau pentru crearea de efecte peisagistice pitoreşti.
Acolo unde terenul nu prezintă o variabilitate prea mare a microreliefului, acest lucru se poate

99
compensa prin supraînălţarea anumitor coline sau adâncirea unor văi, prin aducerea de pietre,
roci sau stânci, prin accentuarea sau îndulcirea unor pante, sau chiar prin crearea de acumulări de
apă cu aspect cât mai natural.
Rocile, pietrele şi stâncile vor fi aranjate conform modelelor din natură, sub formă de
mase, de grote sau chiar cascade.
Apele, fie create, fie naturale, ocupă un rol important în compoziţie şi vor fi armonizate
cu formele de relief şi cu vegetaţia, având un caracter cât mai natural: lacurile şi iazurile vor avea
un contur neregulat, sinuos chiar, cu malurile din materiale locale şi amenajat cu vegetaţie
naturală, cursurile de apă vor fi avea traseul neregulat, urmând caracteristicile terenului.
Construcţiile decorative sunt folosite în număr mic, limitat şi întotdeauna în armonie cu
respectivul peisaj. Configuraţia terenului este cea care determină amplasarea diferitelor
construcţii. Astfel pot fi folosite poduri cu aspect rustic (din piatră, cărămidă sau lemn), chioşcuri
sau pavilioane rustice, fântâni, ziduri sau garduri rustice, scări din piatră, cărămidă arsă sau lemn,
trunchiuri căzute, ruine, morminte false, temple, unele monumente sau grote. Toate acestea nu
vor fi ostentative, ci vor fi integrate cât mai bine în peisajul creat, imprimând un anumit caracter
„scenei” respective: romantic, rustic, pitoresc, visător, melancolic, de groază.
Efectul de lumini şi umbre va fi valorificat din plin, având o deosebită importanţă în
crearea diferitelor stări sau emoţii, astfel construcţiile se recomandă să fie luminate din faţă iar
arborii din spate. Apa, prin modul diferit în care poate fi folosită (cursuri de apă, cascade, iazuri,
lacuri), va avea valenţe diferite ale acestui efect, fie pe parcursul zilei, fie în funcţie de vegetaţia
prezentă. Astfel, plantaţiile de pe malul apei au ca efect umbrirea suprafeţei apei în anumite
momente ale zilei, sau grupurile abundente de nuferi (frunzele nuferilor) diminuează mult din
strălucirea oglinzii apei în zilele însorite.
3. Stilul asiatic
În cadrul stilului peisager se deosebeşte o variantă a acestuia, având anumite
particularităţi, specifice culturilor din Extremul Orient, fapt ce îi conferă chiar statut de stil
aparte, de sine stătător.
Acest stil se suprapune în linii mari peste caracteristicile stilului peisager, folosind
volumele şi spaţiile libere cu înfăţişare naturală. Plantaţiile, terenul, apa şi stâncile au forme
neregulate iar aleile urmează strict caracteristicile ternului.
Speciile folosite sunt întotdeauna proprii locului, având semnificaţii aparte, în puţine
cazuri folosindu-se specii exotice, şi atunci în proporţii mici.
Construcţiile decorative sunt uşoare, graţioase, în formă de arc, chioşcurile şi
pavilioanele sunt amplasate şi construite în armonie cu vegetaţia şi relieful.
În varianta chineză, grădinile, care sunt situate în special în zona de câmpie, vor avea
dimensiuni mari. În varianta japoneză, datorită reliefului muntos, dar şi datorită spaţiului limitat,
grădinile sunt miniaturale şi foarte variate, având în compoziţia acestora arbori pitici, cărări de
piatră şi iazuri pitoresc mărginite.
4. Stilul mixt
Stilul mixt (compozit) a apărut la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al
XIX-lea, mai precis în perioada când se înfiinţează grădinile orăşeneşti şi când apare necesitatea
rezolvării compoziţiei acestora, în ceea ce priveşte rigiditatea stilurilor folosite până atunci.
Stilul geometric asigura accesibilitatea mare a publicului în spaţiul verde respectiv, dar
era costisitor ca investiţie şi întreţinere, iar stilul peisager implica un acces şi o folosinţă limitate
pentru publicul numeros, datorită aleilor înguste, a traseelor neuniforme, necorespunzătoare
primirii publicului, precum şi necesitatea existenţei spaţiilor vaste pentru realizarea anumitor
scene de peisaj natural.
Acest stil reuneşte atât caracteristici ale spaţiilor verzi regulate cât şi ale celor peisagere,
realizându-se de fapt o îmbinare ale celor două metode de compoziţie în cadrul aceluiaşi spaţiu
verde. Primul pas în acest sens a fost realizat iniţial prin unele transformări peisagere ale unor

100
vechi amenajări clasice, realizate într-o compoziţie neunitară, dar care au constituit punctele de
plecare pentru viitoarele posibilităţi de amenajare în această manieră.
Din combinarea celor două stiluri a rezultat stilul mixt ce presupune în esenţă tratarea
unor părţi ale compoziţiei în stil geometric şi a altor părţi în stil peisager, astfel încât să se
realizeze o unitate organică.
Zonele verzi amenajate în stil mixt au caracter multifuncţional, cuprinzând numeroase
dotări şi sistematizări secundare, cu precădere în cazul suprafeţelor mari, cu o capacitate mare de
primire a vizitatorilor, permiţând totodată şi o mai mare libertate de adoptare a soluţiilor de
amenajare.
Principiile de structură ale stilului mixt
În părţile centrale ale compoziţiei se folosesc traseele drepte, largi ce permit accesul
publicului larg, tot aici fiind cantonate şi clădirile sau edificiile importante.
Ca regulă generală, există o axă principală de perspectivă, dar şi axe secundare, toate
fiind mai scurte comparativ cu perspectivele grădinilor amenajate în stil geometric.
Centrul sau centrele compoziţiei, intrările principale, zonele din lungul axei sau axelor
principale de perspectivă, intersecţiile importante de alei, zonele din vecinătatea clădirilor
impozante, se amenajează în stil geometric, iar restul compoziţiei în stil peisager.
Trecerea de la zona centrală tratată în manieră geometrică la cea periferică tratată în
manieră peisageră, nu se realizează ostentativ, ci treptat, folosindu-se anumite elemente de
trecere, de legătură, care sunt caracteristice pentru o anumită zonă dar care pot fi folosite şi pe o
anumită porţiune din cealaltă zonă, realizându-se o tranziţie armonioasă.
Între zonele în care soluţiile de amenajare stilistică diferă, nu există o diferenţiere netă în
toate aspectele compoziţionale, îmbinându-se unele elemente comune amenajărilor peisagere,
sectoarele tratate diferit legându-se firesc şi armonios între ele, ordonând compoziţia într-o
manieră mai simplă. În zonele mai îndepărtate traseul devine sinuos, vegetaţia fiind dispusă
similar cu cea naturală, creându-se numeroase colţuri liniştite.
Trasarea căilor de circulaţie presupune o îmbinare a formelor geometrice regulate (mai
puţine) în special în zona centrală, cu cele libere, sinuoase (mai numeroase) în special în zonele
periferice.
Aleile principale, trasate în stil geometric leagă clădirea principală cu obiectivele
importante, bogat ornamentate precum: pavilioane, fântâni, statui, monumente etc. Aleile trasate
în stil peisager sunt mai înguste, mai variate ca traseu şi conduc vizitatorul spre locuri mai
liniştite sau spre locuri destinate diferitelor jocuri.
Plantaţiile sunt tratate diferenţiat, astfel: lângă clădiri se adoptă amenajări floristice mai
bogate, cu vegetaţie lemnoasă scundă şi numeroşi arbori decorativi; în zonele periferice sau
îndepărtate vegetaţia folosită este distribuită cât mai neuniform, dând impresia de natural.
Apa este folosită atât sub formă de bazine, fântâni arteziene, dispuse de regulă în zona
axei principale de perspectivă, dar şi sub formă de mici căderi de apă, cascade, lacuri sau cursuri
de apă, distribuite pe toată suprafaţa compoziţiei.
Un spaţiu verde amenajat în stil mixt are mai multă atractivitate, prin varietatea mare a
scenelor de peisaj, în care adesea se împletesc aspecte ale „ordinii” strict geometrice cu aspecte
romantice sau pitoreşti ale „dezordinii” naturale, aparent întâmplătoare.
Unitatea compoziţiei se realizează prin diferite modalităţi de organizare spaţială ce
implică modelări de relief, aranjarea plantaţiilor, realizarea succesiunii zonelor de tranziţie
stilistică.

PROIECTAREA SI CLASIFICAREA SPATIILOR VERZI

Atunci când se realizează un spaţiu verde, se ţine seama de anumite principii şi legi, care
conduc în final la realizarea frumosului. Fiecare component, viu sau inert, are în el însuşi

101
caracteristici potenţiale estetice care se pot transforma în frumos sau frumuseţe atunci când se
organizează unitar mai multe componente. Frumuseţea este realizată prin ordine, armonie şi
proporţionalitate, elemente care stau la baza proiectării estetice ale unei unităţi de spaţiu verde.
Legătura dintre conţinut şi formă este indisolubilă în proiectarea spaţiilor verzi.
Principiul funcţionalităţii presupune proporţionarea funcţională a volumelor,
suprafeţelor şi formelor planului.
Noţiunea de funcţionare nu presupune doar alcătuirea unor ansambluri compuse numai
din elemente necesare funcţionării lor ci şi a condiţiilor psihologice, sociale şi economice ale
unei perioade date. Frumuseţea este un element funcţional.
Prin acest principiu se realizează maximum de armonie a relaţiei plan-mediu, în care
planul corelează optim folosinţa cu ambientul. Sistematizarea fiecărui spaţiu verde trebuie să
satisfacă dezideratele funcţionale şi să corespundă pe deplin cerinţelor categoriei de public
pentru care este destinat sectorul sau zona respectivă.
A fi funcţional un element înseamnă a fi dimensionat fizic atât faţă de omul luat ca
individ (bancă, treaptă, alee) dar şi faţă de omul colectiv (poartă de acces, căi de acces largi sau
scări monumentale pentru zonele intens frecventate, căile de evacuare a publicului unui stadion
sau teren sportiv). Funcţionalitatea unei zone sau a unui sector presupune şi existenţa dotărilor
necesare activităţilor specifice acesteia dar şi armonizarea vecinătăţilor între aceste sectoare
(sectorul copiilor sau cele ale diferitelor sporturi generatoare de zgomot nu se vor învecina cu cel
destinat odihnei pasive) sau chiar a întregului spaţiu verde cu zona înconjurătoare (un parc
destinat relaxării şi odihnei nu va fi funcţional în vecinătatea unei întreprinderi mari, generatoare
de zgomot sau chiar de poluare).
Principiul compatibilităţii reclamă compatibilitatea funcţiei cu ambientul şi presupune
alegerea folosinţelor spaţiilor verzi, care să se integreze mediului înconjurător (de exemplu,
poziţionarea unei grădini zoologice nu este compatibilă în sau chiar lângă o localitate, locuitori
din împrejurimi fiind deranjaţi atât de zgomotele animalelor cât şi de mirosurile inerente ce apar
în astfel de situaţii).
Utilităţile propuse într-un spaţiu verde trebuie astfel făcute încât peisajul modificat
obţinut să fie frumos vizual şi funcţional.
Principiul unităţii presupune contopirea multitudinii de elemente, într-un întreg, pe o
concepţie dominantă, obţinându-se în final unitatea în diversitate. Toate elementele unui spaţiu
verde (alei, peluze, plantaţii, luciuri de apă) trebuie înlănţuite şi subordonate unele în raport de
altele pentru a se realiza unitatea ansamblului. În această unitate există un element principal
numit centrul compoziţiei sau capul compoziţiei, la care sunt subordonate toate celelalte
elemente. De la acest element se porneşte ordonarea celorlalte elemente ale spaţiului verde (o
clădire dominantă, intrarea principală, un monument). Grădinile clasice franceze prezintă o
unitate perfectă, centrul compoziţiei reprezentat printr-un castel sau palat impunând şi
subordonând toate celelalte componente ale grădinii.
Hubbard indică trei metode compoziţionale care favorizează crearea unităţii compoziţiei
peisajului, admiţând totodată diversitatea acestuia, respectiv realizarea echilibrului, a repetării şi
a consecvenţei.
Echilibrul presupune existenţa unei axe verticale centrale şi realizarea în funcţie de
aceasta a unei compoziţii în care atenţia să se repartizeze egal pe partea dreaptă şi pe cea stângă.
Echilibrul vizual este cel care dă senzaţia de ordine şi de plăcut, putând fi simetric şi
asimetric (ascuns).
Echilibrul simetric este atunci când de fiecare parte a unei axe optice (alee, potecă, stradă,
bulevard, bazin dreptunghiular puternic alungit) sau a unui punct de sprijin (monument, clădire),
se găsesc mase similare şi egale. Acest echilibru simetric inspiră simţul disciplinei, ordinii,
magnificului, al forţei sau al monumentalităţii. Fiecare compoziţie simetrică se află în echilibru
sau în repaus.

102
 Simetria poate fi absolută şi liberă. Simetria trebuie să fie remarcată dintr-o privire,
calitate care uneori poate avea o latură negativă, deoarece un plan perceput deodată, în întregime,

este static şi odată văzut, interesul scade. O compoziţie simetrică are de obicei o formă
geometrică.
Echilibrul asimetric se realizează prin mase nesimilare şi inegale, echilibrate de fiecare
parte a unei axe optice. Echilibrul asimetric poate consta în dispunerea de obiecte asemănătoare
dar nesimilar plasate, dar alese şi aranjate astfel încât suma atracţiilor de o parte a axei verticale
să fie echivalentă cu suma atracţiilor de cealaltă parte a axei.
Asimetria pune omul în armonie cu natura, circulaţia este mai liberă iar imaginile
percepute de acesta au o varietate infinită.
Echilibrul asimetric se poate realiza şi prin trasarea unei axe cu mai multă flexibilitate,
evitându-se astfel monotonia. Proiectarea asimetrică afectează într-o măsură mai mică peisajul
natural sau artificial, fiind mai puţin destructivă şi mai bine integrată în mediul înconjurător.
Proiectarea asimetrică accentuează calităţile plastice ale construcţiilor şi ale peisajului.
Repetarea (ritmul) reprezintă alternarea regulată, la intervale determinate sau după o
regulă prestabilită, a aceloraşi elemente (specii, grupuri, bănci, vase decorative, bazine) şi este
caracterizată prin periodicitatea acestora.
Ochiul omului distinge un ritm al obiectelor şi intervalelor, şi o dată percepută regula
ritmului, omul va anticipa următorul obiect sau interval, fiind mirat când această anticipare nu
este realizată. Dacă există un spaţiu gol în acest ritm, acesta este perceput ca o imperfecţiune a
planului respectiv, creând senzaţia de dezamăgire.
Ritmul sporeşte de cele mai multe ori expresivitatea ansamblului, integritatea şi calitatea
acestuia. Ritmul poate fi: static, dinamic, simplu, compus, liniar, de formă, de culoare, combinat.
Ritmul static se realizează prin succesiunea la intervale egale a elementelor identice.
Ritmul dinamic presupune alternarea elementelor componente care diferă între ele prin
dimensiuni (înălţime, lăţime) sau alte caractere vizibile, fie sunt amplasate la intervale ce cresc
sau descresc după o anumită regulă (de exemplu: creşterea şi descreşterea constantă a înălţimii
exemplarelor dintr-un aliniament, sau reducerea şi mărirea constantă a distanţei dintre
exemplarele unui aliniament).
Ritmul simplu constă în repetarea constantă a elementelor sau grupurilor de elemente,
respectiv unul sau mai multe elemente asemănătoare alternează constant cu un număr egal de
exemplare asemănătoare între ele dar diferite de primele.
Ritmul compus se realizează prin repetarea periodică a grupărilor asemănătoare din punct
de vedere al compoziţiei şi al combinării speciilor.
Ritmul liniar se remarcă prin repetarea pe verticală a siluetelor înalte, aşa cum sunt
tulpinile şi coroanele columnare ale plopilor, într-un aliniament.
Ritmul de formă implică repetarea elementelor asemănătoare ca formă şi volum, chiar
dacă specia diferă (de exemplu, repetarea boschetelor din specii diferite sau din aceeaşi specie,
dar care au volume şi formă asemănătoare).
Ritm de culoare constă în alternarea exemplarelor cu frunze de culori diferite (de
exemplu, un aliniament din chiparoşi argintii sau albaştrii în alternanţă cu chiparoşi verzi sau
aurii).
Consecvenţa constă în a compune elemente compoziţionale astfel încât trecerea de la o
parte la alta a compoziţiei să se facă uşor şi plăcut.
Principiul armoniei presupune relaţia desăvârşită a tuturor elementelor dintr-un întreg,
armonia fiind dată de două legi: legea identităţii şi legea asemănării.
Legea identităţii exprimă faptul că armonia arhitecturală poate fi creată sau percepută
într-o compoziţie care ajunge la ordine prin repetarea aceloraşi elemente, forme sau spaţii,
respectiv printr-un ritm static (această lege exprimă unitatea sau armonia în uniformitate).

103
 Legea asemănării implică faptul că armonia arhitecturală poate fi creată sau percepută
prin repetarea formelor asemănătoare ale elementelor sau spaţiilor, exprimând de fapt unitatea în
varietate.
Armonia se poate realiza sub aspectul dimensiunilor, formelor dar mai ales a culorilor.
Armonia culorilor are o deosebită importanţă în diferitele compoziţii structurale, arhitecturale,
florale, etc. În funcţie de culorile care se asociază sau se combină, se pot deosebi:
- compoziţii doar între culorile calde sau active, şi combinaţii doar între culorile reci sau pasive,
caz în care avem o armonie a comunităţii sau a generalităţii;
- compoziţii între culorile complementare, în acest car fiind vorba de armonia contrastului;
- combinaţii între culori diferite (active, pasive, complementare) unificate printr-o culoare
neutrală, caz în care se aplică armonia legăturii.
În proiectarea spaţiilor verzi, principiul armoniei se realizează prin următoarele procedee:
- abordarea ordonată urmăreşte ca spaţiile parcurse sau traversate, de un individ, să fie
amenajate astfel încât să imprime anticipat sentimente care să ajungă la o intensitate maximă în
punctul terminus al deplasării.
- succesiunea exprimă o suită de percepţii sau trăiri, care au o anumită
continuitate; în natură succesiunile sunt întâmplătoare (libere), şi progresive care la rândul lor
pot fi de ascensiune (la munte), direcţionale (deplasarea în lungul unui curs de apă) şi către
interior (atunci când se pătrunde dintr-un spaţiu deschis către interiorul umbros al unei păduri);
în proiectarea unui spaţiu verde succesiunea poate fi întâmplătoare (în cazul înfloririi
speciilor lemnoase dintr-un amestec) şi disciplinată (ca în cazul aranjamentelor cu specii la care
perioadele de înflorire urmează succesiv).
- modularea spaţiului permite ca prin amenajarea unor suprafeţe sau volume să se realizeze
unitate, ordine şi armonie; pentru realizarea acestor trei aspecte se pot adopta trei modalităţi:
conservarea formei naturale (nu implică nici o schimbare), distrugerea formei naturale (implică
transformări totale), alterarea formei naturale (implică transformări parţiale, de mică amploare ce
nu schimbă trăsăturile specifice ale compoziţiei sau ale locului) şi accentuarea formei naturale
(de exemplu, plasarea construcţiilor înalte sau a arborilor de mărimea I în vârful unei coame sau
culmi).
- armonizarea spaţiului artificial cu cel natural se poate realiza fie prin înlăturarea
elementelor distonante sau străine dintr-o anumită compoziţie, sau prin introducerea unor
elemente de accentuare.
- îmbinarea armonioasă a simplităţii şi varietăţii presupune eliberarea sau
degajarea unor spaţii de elemente nesemnificative care încarcă şi conduc la lipsa de unitate şi
armonie.
Principiul proporţionalităţii impune existenţa unor relaţii dimensionale ale
componentelor unei compoziţii sau între diferite componente ale aceleaşi compoziţii.
Proporţionalitatea exprimă relaţiile dintre mărimile unor elemente şi acţionează direct
asupra privitorului. Unele raporturi plac ochiului mai mult decât altele.
Fibonacci, matematician italian din sec. al XIII-lea, a descoperit proporţia de aur
(secţiunea de aur) prin care este exprimat cel mai bun raport care poate să existe între două
dimensiuni (lungime şi lăţime), aşa cum este cazul dreptunghiului de aur, ce are laturile în raport
de 1:1,618 (aproximativ 3:5). Acest raport poate fi obţinut plecându-se de la cifrele 1 şi 2, fiecare
nou număr obţinându-se din suma celorlalte două precedente: 1 şi 2, apoi 3, 5, 8, 13, 21, 34, 55,
89 etc. Raporturile dintre două valori succesive din acest şir sunt apropiate de raportul de aur.
C.I. Mollet este primul care a definit diferite proporţii între lungimea aleilor şi lărgimea
lor, astfel pentru o alee de 300 m, lăţimea optimă este de 8 m, iar pentru o alee de 250 m, lăţimea
optimă este de 5 m.

104
 În spaţiile verzi obiectele şi elementele componente pot fi proporţionate la o anumită
scară, care fixează amploarea unei compoziţii în raport cu omul, omul fiind măsura comună a
oricărei compoziţii. Această scară poate fi o scară individuală sau o scară monumentală.
Scara individuală ia în considerare omul ca individ, majoritatea obiectelor uzuale fiind
construite la o scară individuală (bănci, mese, alee pietonală, etc.).
Scara monumentală ţine cont de omul colectiv respectiv de masele mari de oameni
(spectatorii unui stadion, publicul dintr-un parc, participanţii la diferite evenimente de amploare
etc.) şi exprimă o anumită forţă sau putere (intrările în spaţiile verzi, scările de acces de evacuare
în stadioane sau săli de spectacole, aleile din zonele centrale sau din zonele intens frecventate
dintr-un spaţiu verde public etc.).
Proporţionalitatea intervine şi în cazul raportului dintre o clădire, înălţimea exemplarelor
arborescente ce o încadrează şi distanţa la care este situat privitorul. Astfel, pentru ca o clădire
sau un exemplar arborescent să se vadă în modul cel mai favorabil, privitorul trebuie să fie la o
distanţă dublă faţă de înălţimea obiectului, sub un unghi de cca. 27 0. La o distanţă triplă faţă de
înălţimea obiectului, sub un unghi de cca. 180, privitorul percepe acest obiect ca făcând parte
dintr-un ansamblu, iar la o distanţă mai mare de această valoare, clădirea sau arborii respectivi
pierd din predominanţa lor asupra câmpului vizual.
Principiul economicităţii impune faptul că mijloacele materiale şi estetice trebuie dozate
cu discernământ pentru a satisface utilitatea şi frumuseţea unui spaţiu verde. Construcţia spaţiilor
verzi se realizează folosind soluţia economică optimă, fără a se exagera prin risipă.
Sistemul de spaţii verzi al unei localităţi este constituit din totalitatea unităţilor de spaţiu
verde urbane şi periurbane, ce au relaţii de interdependenţă şi care tind să constituie un ansamblu
complex şi unitar, şi care reprezintă de fapt „plămânul verde” al localităţii respective, ce asigură
protecţia multiplă a mediului, recrearea şi odihna populaţiei.
Noţiunea de sistem implică atât repartiţia echilibrată a tuturor spaţiilor verzi indiferent de
mărime sau categorie, cât şi legătura dintre acestea. Spaţiile libere plantate trebuie să facă parte
din componenţa tuturor zonelor funcţionale ale oraşului şi să se continue cu masivele plantate
periurbane.
Spaţiile verzi sau alte amenajări peisagistice, atât urbane cât şi periurbane, sunt judicios
repartizate, dimensionate, profilate şi structurate prin soluţii de sistematizare urbană. Proiectarea
urbană urmăreşte realizarea unei densităţi optime a clădirilor, limitarea perimetrului construibil,
organizarea zonelor funcţionale urbane (zona rezidenţială, zona politico-administrativă, zona
industrială, reţele stradale, diferite dotări: staţie de epurare a apelor menajere, staţii de distribuţie
a apei, gazului metan, energiei electrice, energie termică, etc.).
Ca regulă generală, spaţiile verzi se dimensionează în raport cu funcţiile atribuite, cu
mărimea şi caracteristicile zonei sau zonelor pe care le deservesc.
1. Sistematizarea spaţiilor verzi
În interiorul unei localităţi, unităţile de spaţiu verde pot fi distribuite sub formă de pete,
fâşii sau mixt în funcţie de sistematizarea centrului populat, în strânsă corelare cu structura
urbanistică, condiţiile topografice şi climatice şi sistemul stradal.
Sistemul în pete este un sistem de spaţii verzi neuniform, fiind caracterizat prin
răspândirea izolată şi neregulată a unităţilor de spaţiu verde.
Acest sistem este specific localităţilor cu reţele stradale neregulate, a zonelor cu teren
variat sau a zonelor cu teren viran neocupat încă de construcţii. Sub formă de pete sunt dispuse
parcurile, grădinile sau scuarurile.
Sistemul în fâşii este caracterizat prin faptul că este un sistem uniform, ce reuneşte
spaţiile verzi din lungul arterelor de circulaţie, spaţiile verzi din cvartalele de locuinţe sau alte
spaţii libere plantate, dispuse într-o reţea continuă.

105
 Această reţea poate avea o dispoziţie radială, concentrică, radial-concentrică,
longitudinală, transversală sau longitudinal-transversală, în funcţie de sistemul stradal al
localităţii.
Sistemul mixt sau combinat îmbină sistemele precedente, asigurând optimul sub aspectul
îmbunătăţirii microclimatului şi realizării ambientului plăcut pentru populaţia respectivă,
asigurând o mai bună funcţionalitate în ansamblu. Acest sistem este cel mai frecvent întâlnit,
fiind realizat din unităţi mari de spaţiu verde (parcuri, grădini sau scuaruri), între care legătura se
realizează prin plantaţii stradale, dispuse în lungul unor artere principale sau prin „fâşii verzi”,
lungi de sute de metri, care traversează localitatea şi care, de regulă, fac legătura şi cu centura
verde a oraşului, constituită din spaţii verzi periurbane.
2. Clasificarea spatiilor verzi
Categoriile de spaţii verzi sunt numeroase, fiind diferite ca mărime, amplasare, dotări şi
funcţii. Acestea se pot clasifica în raport cu mai multe criterii.
După poziţie se deosebesc:
- urbane (intravilane sau orăşeneşti) în care intră: parcuri de recreare, grădini publice,
scuaruri, fâşii verzi şi plantaţi stradale de aliniament, grădini botanice, plantaţii de pe lângă unele
dotări publice, amenajările peisagistice din incintele instituţiilor, întreprinderilor, a unităţilor de
învăţământ sau a unităţilor social culturale, plantaţiile din cimitire, acoperişurile verzi;
- periurbane (extravilane sau preorăşeneşti) în care intră: parcurile de cultură şi odihnă,
zonele de agrement (păduri de recreare, păduri parc, ştranduri), grădini zoologice, grădini
botanice, plantaţii de aliniament în lungul căilor rutiere sau ferate, plantaţii de protecţie (a
localităţilor, a solului, a apei, a staţiunilor balneo-climaterice), pepiniere.
După accesibilitatea populaţiei largi:
- cu acces nelimitat, de folosinţă generală, numite şi spaţii verzi publice, ce sunt
administrate de primării, şi în care intră: parcuri, grădini şi scuaruri publice, spaţiile verzi
stradale sau cele din cartierele de locuit, păduri de recreare;
- cu acces limitat, în care accesul se realizează conform anumitor reguli, contra cost sau
doar pentru o numită categorie de oameni, unele spaţii verzi având chiar caracter privat
(grădinile locuinţelor individuale), fiind administrate de persoane juridice sau fizice, aici fiind
cuprinse: spaţii verzi din incinta unităţilor culturale sau de învăţământ, a spitalelor, a sanatoriilor
sau a unităţilor industriale, parcurile şi bazele sportive, grădinile botanice şi cele zoologice,
grădinile locuinţelor individuale.
- cu acces strict, în care accesul este permis doar pentru cei ce îşi desfăşoară activitatea în
aceste zone, sau în cazul unor studii sau lucrări de profil, aici încadrându-se: staţiuni
experimentale, pepiniere, plantaţii antierozionale, de protecţie a apelor sau a căilor de circulaţie,
plantaţii antiincendiare.
După funcţii:
- spaţii verzi cu rol recreativ: scuaruri, grădini şi parcuri publice, păduri parc, păduri de
agrement, parcurile sportive, spaţiile verzi pentru copii şi tineret;
- spaţii verzi cu profil specializat: grădini botanice, parcuri expoziţionale, parcuri şi
grădini zoologice, parcuri dendrologice, rozarii, alpinarii, spaţiile verzi din cimitire;
- spaţii verzi de înfrumuseţare, cu rol decorativ: scuarurile decorative,
amenajările peisagistice de pe lângă instituţii administrative, culturale sau de învăţământ, spaţiile
verzi cu caracter privat aferente locuinţelor;
- spaţii verzi utilitare şi de protecţie: aliniamentele din lungul căilor de circulaţie rutieră
sau feroviară, plantaţiile de protecţie a cursurilor de apă şi a acumulărilor deschise de apă,
plantaţii cu efect de parazăpezi, perdelele de protecţie, plantaţiile de consolidare antierozională,
pepinierele, terenuri de producţie floricolă sau de gazon.
3. Scuarul

106
 Scuarul este unitatea de spaţiu verde cu suprafaţa cuprinsă între 0,3-3 ha, situată în
intravilan, fiind destinată odihnei de scurtă durată, asigurării circulaţiei pietonilor de la o stradă
la alta, asigurării unui loc de joacă copiilor de vârstă mică supravegheaţi de părinţi sau bunici,
sau cu rol estetic-arhitectural datorită obţinerii unui efect decorativ deosebit şi prin punerea în
valoare a unor edificii sau monumente. În cazul scuarurilor cu funcţie strict decorativă se acceptă
şi suprafeţe mai mici de 0,3 ha.
Raza de deservire a unui scuar este de cca. 400 m, ceea ce corespunde distanţei parcurse
pe jos de către un om cu mers lejer, în cca. 6-8 minute.
Mărimea unui scuar se stabileşte luându-se în considerare că 20% din populaţia ce
locuieşte în raza de deservire, frecventează simultan acel scuar. Norma pentru un vizitator este de
25-30 m2. Numărul scuarurilor se stabileşte în funcţie de mărimea centrului populat şi de
prezenţa altor unităţi de spaţiu verde. Forma scuarului este dată de poziţia acestuia, destinaţie,
configuraţia terenului şi construcţiile din jur.
După durată, scuarurile por fi:
- permanente, categorie în care intră marea majoritate a scuarurilor, ce au plantaţii arborescente
şi arbustive şi toate dotările pe care le reclamă;
- temporare sau provizorii, ce se înfiinţează pe terenuri virane, destinate construirii unor cartiere
de locuit, edificii culturale, având în componenţa lor doar arbuşti, gazon, aranjamente florale şi
alei acoperite cu pietriş sau dale.
După modul de amplasare, scuarurile pot fi situate:
- în pieţe – atunci când se suprapun parţial sau total cu suprafaţa acestora, pieţe dispuse
de regulă în faţa unui edificiu important;
- înconjurate de străzi sau artere de circulaţie, caz în care acestea sunt uşor accesibile, nu asigură
liniştea pe care vizitatorii o caută şi au un grad mai mare de poluare datorită traficului auto;
- în interiorul cartierelor de locuit, caz în care au un grad mai mic de poluare şi sunt mai liniştite;
După destinaţie, scuarurile pot fi:
- scuaruri destinate odihnei şi jocului copiilor de vârstă preşcolară, situate de regulă în
cartierele de locuinţe;
- scuarurile destinate recreării şi odihnei de scurtă durată înaintea unei acţiuni riguros planificată,
situate în jurul unor instituţii publice, de învăţământ, a obiectivelor culturale, în jurul gării sau a
staţiilor de autobuz;
- scuarurile cu funcţie prioritară decorativă, situate în faţa unui edificiu important sau la
intersecţia unor artere mari de circulaţie, în acest caz accesul pietonal ne fiind posibil, datorită
inexistenţei căilor de acces. Pentru amenajarea acestora se adoptă frecvent soluţii compoziţionale
geometrice regulate, în care speciile sempervirescente au o pondere mai mare. Mărimea unui
astfel de scuar se stabileşte în funcţie de dimensiunile clădirii respective. De exemplu, în faţa
unei construcţii monumentale un scuar prea mic este necorespunzător, iar un scuar prea mare
diminuează din impozanţa edificiului. În acest sens se recomandă ca lungimea scuarului să fie
cel puţin egală cu înălţimea clădirii şi cel mult dublă faţă de înălţimea construcţiei în faţa căruia
se amplasează.
Primele două categorii de scuaruri prezintă în componenţa lor plantaţii de arbori şi
arbuşti, peluze de iarbă, aranjamente şi decoraţiuni florale, alei, scări (în cazul terenului
accidentat), bănci, chiar bazine cu apă sau fântâni arteziene, statui, chioşcuri pentru odihnă sau
chiar monumente, dispuse la încrucişarea aleilor frecvent circulate.
Compoziţia unui scuar poate fi geometrică sau liberă, în strânsă legătură cu ansamblul
arhitectural învecinat. Dispoziţia aleilor, ce ocupă 15-20% din suprafaţa scuarului, trebuie să
permită fluxul pietonilor după direcţiile dominante de circulaţie impuse de obiectivele de interes
din apropiere.
Plantaţiile arbustive şi arborescente sunt concepute şi dispuse sub formă de grupuri,
boschete, în lungul aleilor, spre periferia scuarului, astfel încât să ofere protecţie faţă de zonele

107
cu trafic auto intens, adăpost contra curenţilor de aer din direcţia dominantă, zone umbrite dar şi
zone însorite. Aceste plantaţii ocupă o suprafaţă importantă.
4. Grădina publică
Grădina publică este unitatea de spaţiu verde, în care vegetaţia lemnoasă ocupă o pondere
importantă, unitate având suprafaţa cuprinsă între 3-20 ha şi care asigură recrearea şi odihna
locuitorilor din zona învecinată, de pe o rază de 1-1,5 km, distanţă ce poate fi parcursă pe jos în
cca. 15-25 minute, de mers lejer.
Mărimea grădinilor publice se stabileşte considerând faptul că 15-20% din populaţia din
zona deservită, frecventează grădina în acelaşi timp, cu o normă pentru fiecare vizitator de 40
m2.
Dată fiind această distanţă de deservire, grădinile se amplasează la nivel de cartier sau
complex de locuit, în cadrul oraşelor mari, iar în cazul oraşelor mici grădina publică îndeplineşte
rolul de parc. Compoziţia peisagistică este rezolvată în stilul mixt, partea centrală fiind
amenajată în manieră geometrică iar spre periferie predominând caracteristicile stilului peisager.
Grădina este prevăzută cu o perdea compactă de specii lemnoase, respectiv arbori şi
arbuşti, perdea ce are rol atât sanitar cât şi decorativ. Intrările vor fi reduse ca număr, respectiv o
intrare la cca. 3-4 ha, pentru a nu fi traversată de alei de trecere.
Spre deosebire de scuar, grădina publică poate fi prevăzută cu 2-3 sectoare, respectiv:
sectorul pentru copii, cel pentru odihna pasivă şi cel pentru odihna activă, dar uneori grădina
publică poate avea doar o singură zonă (sector), îndeplinind doar o singură funcţie prioritară.
Vegetaţia utilizată într-o grădină publică va ocupa 40-70% din suprafaţa acesteia, fiind
formată din arbori şi arbuşti (30-60%), gazon (32-66%) şi specii floricole (4-8%) din suprafaţa
totală.
Această unitate de spaţiu verde va cuprinde alei (10-20%) şi spaţii de odihnă, locuri de
joacă cu dotările aferente pentru copii, bănci, construcţii utilitare sau pentru agrement (chioşc,
adăpost de ploaie, locuri pentru jocuri statice, cofetărie, cafenea, restaurant), diferite dotări
(cişmele, WC public), bazine sau chiar un mic lac, toate aceste dotări vor ocupa maxim 20-40%
din suprafaţa totală a grădinii publice.
5. Parcul
Parcurile sunt reprezentate prin întinderi mari ocupate cu vegetaţie lemnoasă şi ierboasă,
ce depăşesc 20 ha, fiind cele mai mari unităţi de spaţiu verde urbane, destinate atât pentru odihna
pasivă cât şi pentru diferite manifestări artistice, culturale şi ştiinţifice fiind denumite parcuri de
cultură şi odihnă.
Mărimea acestora se stabileşte în funcţie de mărimea zonei deservite, şi de densitatea
populaţiei, considerându-se că 10% din populaţia oraşului frecventează simultan un parc, cu o
normă de 60 m2 pentru un vizitator. Se recomandă dimensionarea sectoarelor astfel încât
densitatea maximă să nu depăşească 300 vizitatori/ha în zonele de odihnă activă (sectoarele
sportive), în sectorul pentru copii sau în sectoarele distractive, şi să nu depăşească 160
vizitatori/ha în zonele de odihnă pasivă (zonele pentru plimbări sau pentru odihnă propriu-zisă,
respectiv staţionare).
Din datele de mai sus rezultă faptul că în oraşele cu peste 30.000 de locuitori trebuie să
existe un parc. În foarte multe cazuri, datorită suprafeţei pe care o reclamă, parcurile se întind în
vecinătatea localităţilor, mai ales dacă există şi vegetaţie lemnoasă ce constituie nucleul de
constituire a parcului respectiv.
Zona în care este amplasat un parc nu trebuie să fie poluată fonic sau chimic, şi dacă este
posibil să fie situat în apropierea unei ape curgătoare sau stătătoare, recomandându-se ca
microrelieful acestei unităţi de spaţiu verde să fie cât mai variat.
Un parc de cultură şi odihnă este caracterizat în primul rând printr-o vegetaţie bogată (65-
75%), ce cuprinde plantaţii mari de arbori şi arbuşti (30-60%), precum şi spaţii vaste acoperite cu
gazon (35-67%). Plantele floricole sunt dispuse în zona intrării principale sau în zonele intens

108
frecventate, ocupând doar 3-5% din suprafaţa totală a parcului. Aleile şi căile de acces (10-15%)
vor permite realizarea de trasee pentru plimbare, de lungimi şi dificultăţi diferite. Luciul de apă
împreună cu alte dotări vor avea ponderea de 15-20% din suprafaţă.
Parcurile prezintă diferite dotări ce oferă vizitatorilor atât posibilitatea plimbării sau
repausului în aer liber, într-un cadru peisagistic deosebit, cât şi practicarea diferitelor activităţi cu
caracter sportiv (jocuri, sporturi, agrement) sau a unor activităţi cu caracter cultural (spectacole,
expoziţii, manifestări artistice).
Numărul de intrări şi amplasarea acestora se stabileşte în funcţie de afluenţa de vizitatori,
de direcţiile dominante de afluenţă ce corespund principalelor zone exterioare deservite, de
reţeaua stradală limitrofă, şi de capacitatea proiectată a parcului. Intrarea principală trebuie să
corespundă cu direcţia celei mai mari afluenţe de vizitatori, iar intrările secundare să fie dispuse
în zone intens frecventate. Intrările vor fi prevăzute cu parcări dimensionate faţă de afluenţa de
vizitatori, izolate de căile pietonale cu vegetaţie arbustivă şi arborescentă.
În proiectarea unui parc se prevăd mai multe zone sau sectoare, dispuse unele faţă de
altele astfel încât să îşi poată îndeplini funcţiile cât mai bine, pentru ca diferitele activităţi să nu
se contrarieze, conform cu sectorizarea funcţională. În funcţie de mărimea şi complexitatea
parcului, aceste sectoare sunt: sectorul de odihnă pasivă, sectorul pentru distracţia adulţilor,
sectorul pentru copii, sectorul sportiv, sectorul istoric, sectorul naturalistic, teatrul, estrada de
concerte sau dans, cinematograf, săli de lectură în aer liber, restaurant, pavilioane pentru
expoziţii, etc.
Sectorul pentru odihna pasivă nu se va amplasa lângă cel sportiv, ci cât mai departe de
acesta, în zone liniştite ale parcului, cu o pondere mare a vegetaţiei forestiere, componentă ce
atenuează fonic eventualele zgomote.
Obiectivele care implică o mare aglomerare de vizitatori sau cele care sunt generatoare de
agitaţie şi zgomot, precum cinematograful, teatrul, terenurile şi dotările sportive, zona pentru
distracţii sau restaurantele, se amplasează periferic sau în locuri uşor accesibile, la distanţe
convenabile de sectoarele liniştite ale parcului, fiind prevăzute cu alei de acces dimensionate
corespunzător, precum şi cu parcări exterioare, dispuse la limita parcului.
Sectorul pentru copii se va amplasa în apropierea intrării principale, fiind separat de
celelalte sectoare prin vegetaţie forestieră (arbori şi arbuşti), având cât mai puţine alei pietonale.
Sectorul sportiv poate avea în componenţa sa terenuri, stadion sau alte amenajări pentru diferite
sporturi.
Pavilioanele pentru expoziţii se vor amplasa opus intrării principale, lângă o intrare
secundară iar restaurantele în locurile intens frecventate, cu acces direct din oraş. Pe tot cuprinsul
parcului pot fi dispuse chioşcuri, iar elementele ornamentale precum fântâni arteziene, statui,
partere cu flori, se vor amplasa în faţa clădirilor sau pavilioanelor, în punctele intens frecventate
sau în lungul aleilor principale.
Este necesară constituirea şi a unui sector administrativ-gospodăresc, care să cuprindă o
pepinieră pentru cultura diferitelor specii ornamentale, sere, răsadniţe pentru producerea de
răsaduri, anexe sau diferite construcţii administrative, sector care va fi separat de accesul
publicului larg şi care va avea o poziţie limitrofă parcului.
Se recomandă ca vegetaţia lemnoasă şi cea ierboasă să ocupe suprafeţele recomandate,
pentru a nu se supraîncărca parcurile cu diferite construcţii în detrimentul vegetaţiei, construcţii
care distrag atenţia vizitatorului de la frumuseţea naturii, pentru care acesta a venit de fapt.
Tabel
Procente de repartizare a principalelor componente ale unităţilor de spaţiu verde (scuar,
grădină publică şi parc)
Nr. Unitate de spaţiu verde total arbori şi vegetaţia gazon alei alte
crt. arbuşti specii dotări
floricole

109
 1. Scuar 60-85 20-60 5-10 30-75 15-20 0-20

2. Grădină publică 40-70 30-60 4-8 32-66 10-20 20-40

3. Parc 65-75 30-60 3-5 35-67 10-15 15-20

6. Spaţiile verzi din lungul străzilor, bulevardelor şi şoselelor

Aceste plantaţii, ce însoţesc adesea căile de circulaţie publică din interiorul sau din afara
localităţilor, pot fi de diferite tipuri, de la simple aliniamente de arbori sau arbuşti, până la
adevărate fâşii verzi cu lăţimi variate, având rol decorativ, sanitar, ecologic, de protecţie a
circulaţiei şi a drumurilor, şi chiar economic.
Funcţia decorativă este realizată prin efectul estetic-arhitectural al acestor plantaţii,
îmbinându-se spaţiul artificial cu elementele vegetale, prin aplicarea principiului armoniei.
Speciile lemnoase introduc varietatea în uniformitatea construcţiilor limitrofe căilor de
circulaţie, prin schimbările fenologice specifice diferitelor anotimpuri: culoarea frunzelor,
prezenţa florilor sau chiar a fructelor, bogăţia şi transparenţa coroanei, textura şi forma acesteia.
Vegetaţia lemnoasă fie evidenţiază liniile arhitecturale ale unei construcţii sau ale unui ansamblu,
fie maschează anumite elemente inestetice din apropierea căilor de circulaţie.
Aceste plantaţii fac, de cele mai multe ori, legătura dintre marile unităţi de spaţiu verde
dintr-o localitate, sau legătura sistemului de spaţii verzi urban cu cel periurban.
Funcţia sanitară şi cea ecologică sunt exercitate prin reducerea poluării atmosferice
(reţinerea prafului, a diferitelor pulberi şi a noxelor rezultate din circulaţia autovehiculelor),
ameliorarea microclimatului urban (umbrirea trotuarelor şi parţial a carosabilului, sporirea
umidităţii aerului datorită proceselor de evapo-transiraţie, îmbogăţirea aerului în oxigen,
modelarea vitezei aerului, modelarea temperaturilor extreme), diminuarea poluării fonice,
reducerea trepidaţiilor datorită sistemului radicelar.
Funcţia de protecţie a circulaţiei şi a drumurilor este realizată în primul rând prin
separarea circulaţiei pietonale de cea auto sau velo, prin mărirea confortului optic şi a siguranţei
circulaţiei, prin mărirea capacităţii de ghidare a şoferului pe timp nefavorabil, prin reducerea
stării de oboseală. Gardul viu din arbuşti, ce separă în unele cazuri benzile de circulaţie de
sensuri opuse, înlătură efectul de orbire.
În afara localităţilor, plantaţiile arbustive de pe marginea drumurilor, reduc şocurile
autovehiculelor în caz de derapaj sau accident. Numeroase plantaţii măresc siguranţa circulaţiei
împotriva vântului şi a zăpezii, iar numeroase ramblee şi deblee au taluzurile fixate şi stabilizate
prin astfel de plantaţii. Unele plantaţii, datorită monotoniei, devin supărătoare şi obositoare
pentru ochii şoferului, aşa cum este cazul plantaţiilor de plopi columnari. În acest sens plantaţiile
din lungul căilor de circulaţie, în special din afara localităţilor trebuie astfel realizate încât să
aducă varietate în peisaj şi nu monotonie.
Funcţia economică poate fi îndeplinită atunci când prin anumite extrageri se obţine o
cantitate de masă lemnoasă ce se poate valorifica. De regulă, această funcţie este minimalizată.
Speciile folosite în aceste categorii de spaţii verzi trebuie să îndeplinească unele condiţii
cum ar fi:
- să fie rezistente la noxe (praf, fum, gaze),
-să aibă o perioadă de prezenţă a frunzelor cât mai lungă şi o perioadă scurtă de cădere a
frunzelor,
-să fie rezistente la diverşi factori de stres (temperaturi mari vara datorate încălzirii asfaltului,
secetă, boli şi dăunători),
-să nu producă fructe sau seminţe care să murdărească carosabilul sau aleile,

110
-sistemul radicelar să fie profund şi nu superficial, pentru a nu degrada căile de acces sau diferite
amenajări,
-să nu drajoneze,
-să aibă o creştere rapidă,
-să fie longevive,
-să suporte tunderile în coroană,
-să suporte anumite concentraţii în sol de clorură de sodiu, provenită din amestecurile
antiderapante împrăştiate iarna pe carosabil sau pe căile pietonale.
În ceea ce priveşte forma coroanei, vor fi preferate cele ce au coroana piramidală sau
globuloasă.
Se recomandă folosirea speciilor locale precum: paltin de câmp, paltin de munte, frasin,
tei, ulmi, carpen, scoruşi, dar şi specii exotice viguroase: castan porcesc, platan, arţarul argintiu,
arţarul american, salcâm forma umbraculifera sau varietatea bessoniana. Pentru instalarea unor
astfel de plantaţii se folosesc puieţi de talie mare.
Plantaţiile din lungul căilor de circulaţie pot fi constituite în principal prin aliniamente,
care pot fi de mai multe categorii: aliniamente simple realizate dintr-un singur rând de arbori,
aliniamente multiple realizate din 2, 3 sau 4 rânduri de arbori, aliniamente din arbuşti sub forma
unor garduri vii sau aliniamente mixte realizate din arbori şi gard viu.
Structura şi mărimea acestor plantaţii se stabileşte în funcţie de lăţimea şi structura
străzii, de lăţimea zonei limitrofe acesteia, de intensitatea traficului auto şi a traficului pietonal,
de cadrul arhitectural al construcţiilor limitrofe (număr de etaje, importanţa edificiului, accesul la
edificiul respectiv), de orientarea străzii faţă de punctele cardinale şi nu în ultimul rând de
instalaţiile şi construcţiile subterane.
Bulevardele, ce au lăţimi de 10-20 m sau chiar mai mult, vor avea benzile de circulaţie
auto şi velo, separate de căile de circulaţie pietonale, sau chiar sensurile opuse ale circulaţiei
auto, prin fâşii plantate cu arbori şi arbuşti. Dacă lăţimea străzii este mai mică şi circulaţia
autovehiculelor intensă, se recomandă ca arborii şi în special arbuştii să se amplaseze între partea
carosabilă şi trotuar.
Dispunerea plantaţiilor este diferită putând fi: simetrică pe ambele părţi ale străzii,
realizându-se perspective simetrice longitudinale, şi asimetrică sau unilaterală, în cazul
trotuarelor asimetrice, în cazul străzilor orientate pe direcţia E-V când se recomandă plantarea
laturii însorite sau în cazul drumurilor din afara localităţilor pentru deschiderea anumitor
perspective laterale asupra unui obiectiv (panoramă, lac etc.).
Aliniamentele de arbori din interiorul unei localităţi sunt alcătuite, de obicei, dintr-o
singură specie, specie ce poate fi schimbată după o intersecţie sau după o întrerupere a
aliniamentului datorită prezenţei unui edificiu. Pot fi folosite două sau mai multe specii dar se
recomandă ca acestea să fie asemănătoare ca habitus, talie, frunziş şi comportament ecologic.
Distanţa dintre exemplare diferă în funcţie de ritmul static sau cel dinamic, putând fi
egale sau variabile, sau se poate adopta plantarea liberă a străzilor. În zona intersecţiilor pe o rază
de cca. 25 m se recomandă păstrarea unei zone mai libere sau neplantate pentru asigurarea
vizibilităţii asupra arterelor laterale. Intervalul dintre două exemplare arborescente variază între
5-12 m, în funcţie de specie, de puterea de creştere, de lărgimea coroanei şi de înălţimea la care
se doreşte să ajungă exemplarele respective.
Plantaţiile sub formă de aliniamente simple se pot realiza pe fâşii de sol liber, de 1-1,5 m
lăţime, uneori chiar 2 m, sau în spaţii individuale circulare sau pătrate, de minim 2 m2, dispuse pe
trotuar. În cazul aliniamentelor duble lăţimea minimă a fâşiilor de sol liber este de 3,5 m pentru
dispunerea alternativă a exemplarelor, sau de 4 m între rânduri pentru dispunerea simetrică (câte
doi) a arborilor.

111
 După desimea acestor plantaţii se deosebesc străzi şi bulevarde închise, la care arborii (de
talie mare) şi arbuştii sunt plantaţi la distanţe mici, şi străzi şi bulevarde deschise, la care arborii
(de talie mică) şi arbuştii au distanţe mari între exemplare.
7. Spaţiile verzi din cartierele de locuit
Aceste spaţii verzi pot avea suprafaţă, structură şi folosinţă diferite, în funcţie de tipul de
locuinţă sau de ansamblu de locuinţe pe care îl deservesc. Astfel se deosebesc: spaţii verzi ale
unui ansamblu de locuinţe şi grădinile locuinţelor individuale.
Spaţiile verzi ale ansamblurilor de locuinţe
Acestea sunt situate printre blocurile unui raion de locuinţe, ale unui cvartal sau ale unui
cartier, ocupând suprafeţe importante, fiind amenajate şi întreţinute de administraţia locală. Au
scop sanitar, recreativ şi decorativ.
Aceste zone verzi servesc ca spaţii de joacă pentru copii, pentru plimbările locatarilor sau
pentru odihna acestora. În componenţa spaţiilor verzi din cartierele de locuinţe intră: suprafeţe
plantate cu arbori şi arbuşti, suprafeţe îngazonate, partere cu flori, alei pietonale, arii de joacă
pentru copii, bănci sau alte spaţii pentru odihna pasivă.
Prin planurile de sistematizare ar trebui prevăzute lăţimi optime pentru astfel de plantaţii,
interpuse fie între blocurile alăturate fie între arterele intens circulate şi blocurile de locuinţe,
pentru diminuarea zgomotului, a noxelor sau a altor factori de inconfort, inerenţi în cazul
aglomerărilor de locuinţe de acest tip.
Alegerea speciilor şi modul lor de grupare se realizează în aşa fel încât să se elimine
monotonia construcţiilor tipizate, în strânsă concordanţă cu plantaţiile stradale. Astfel, se
recomandă folosirea a 2-3 specii lemnoase care să constituie fondul general sau dominanta, şi
alte multe specii pentru varietate. Speciile vor fi alese şi amplasate, în funcţie de poziţia,
orientarea şi înălţimea clădirilor, în funcţie de poziţionarea ferestrelor, balcoanelor sau a
intrărilor blocurilor de locuit. Cu ajutorul plantaţiilor de arbori se pot ameliora curenţii puternici
ce se formează pe anumite culoare între blocuri, pot fi protejate anumite laturi de insolaţiile
puternice din timpul verii, pot fi mascate anumite construcţii utilitare inestetice (puncte termice,
punct de distribuţie a energiei electrice, parcări, tomberoane).
Amplasarea speciilor lemnoase trebuie să permită crearea de zone umbrite dar şi de zone
însorite, să permită un acces facil şi o bună vizibilitate pietonilor.
Grădinile locuinţelor individuale
Aceste tipuri de spaţii verzi reprezintă o categorie aparte, au suprafeţe variabile de la 40-
50 m2 până la 400-1000 m2, prezentând un acces limitat şi fiind de fapt spaţii închise delimitate
de împrejmuiri. Aceste grădini sunt amenajate şi întreţinute de proprietar după gustul propriu,
personal sau cu ajutorul firmelor specializate de profil.
În funcţie de poziţia faţă de clădire (locuinţă, sediu de firmă etc.) acestea pot fi: grădina
de faţadă, grădina din spatele locuinţei şi grădina interioară.
Grădina de faţadă, aşa cum reiese din denumire este situată în faţa locuinţei, poate avea o
împrejmuire (gard) înaltă, joasă sau fără împrejmuire, în funcţie de specificul locului şi de
estetica urbană adoptată în acea zonă. Aproape în toate cazurile această grădină are doar funcţie
estetică.
În funcţie de mărimea acesteia, respectiv de distanţa de la gard la construcţie se poate
adopta şi soluţia de amenajare.
Astfel, în cazul spaţiilor înguste se alege o compoziţie bazată în linii mari pe specii
vegetale de talie mică, precum gazonul, specii floricole şi arbuşti scunzi şi pentru accente, puţine
exemplare de talie mai mare dar care nu vor incomoda prin dezvoltare şi umbrire. Pentru spaţiile
largi se pot adopta diferite compoziţii, inclusiv cea a unei ecranări vizuale complete dinspre
trotuar, fie prin realizarea unui gard viu înalt, a unor grupuri de specii sempervirescente, sau a
unei perdele de arbuşti înalţi sau de liane.

112
 Soluţia de amenajare adoptată poate fi liberă sau geometrică (simetrică sau asimetrică),
cu o compoziţie relativ simplă, uşor de întreţinut.
Grădina din spatele locuinţei are atât o funcţie estetică dar mai ales funcţională, fiind de
fapt locul în care proprietarul doreşte să aibă intimitate şi adăpost faţă de privirile indiscrete. În
această grădină locatarii imobilului îşi desfăşoară unele activităţi precum: odihna pasivă sau
activă, servitul mesei, activităţi de grădinărit, cititul, diferite jocuri, îndeletniciri artizanale de
dezvoltare a personalităţii, înot (în cazul existenţei unui bazin sau a unei piscine) etc.
În funcţie de mărimea spaţiului disponibil, de gusturile proprietarului, de activităţile pe
care doreşte să le desfăşoare, grădina este structurată şi amenajată, putând cuprinde: suprafeţe şi
căi de acces, suprafeţe îngazonate, aranjamente florale, arbori, arbuşti şi liane, mobilier de
grădină, lămpi pitic, pergole şi treiaje cu plante căţărătoare pentru realizarea umbrei, chioşc de
grădină, bazin cu peşti decorativi, piscină, barbeque, minigrădină de zarzavaturi, minilivadă,
miniseră, magazie de unelte, padoc şi cuşcă pentru câine.
În cazul vegetaţiei, speciile cel mai des utilizate sunt speciile floricole perene, gazonul,
trandafirii, arbuştii floriferi sau cei sempervirescenţi de talie mică, speciile agăţătoare (liane sau
specii anuale volubile) pentru decorarea zidurilor, pergolelor, chioşcurilor şi treiajelor, precum şi
diferite specii cu port pendent, sau specii de răşinoase.
Soluţia de amenajare se adoptă fie la recomandările arhitectului clădirii, fie la cele ale
unui arhitect peisagist de la o firmă de profil, fie după propriile idei, libertatea de alegere fiind
totală în acest caz.
Grădinile interioare, sunt mai puţin răspândite şi cunoscute, datorită caracterului special
al construcţiilor în care sunt realizate. În cazul unor locuinţe, dar şi a unor hoteluri, spitale, sedii
de firme, instituţii, sunt prevăzute în arhitectura acestora unul sau mai multe spaţii destinate
amenajărilor peisagistice. Aceste grădini pot fi amenajate pentru circulaţia interioară sau pot fi
amenajate doar pentru contemplare.
Soluţia de amenajare adoptată poate reda cu mult rafinament un colt din natură,
folosindu-se diferite elemente native: specii ierboase, arbustive sau lemnoase, stânci şi pietre, un
mic bazin cu aspect natural, o cascadă miniaturală. Unele grădini pot fi amenajate sub influenţa
artei plastice folosindu-se elemente specifice: dale şi bănci de o anumită formă sau culoare,
arbuşti tunşi, diferite aranjamente din materiale inerte de texturi şi culori variate. Pentru unele
grădini interioare se poate adopta o soluţie strict geometrică sau se pot adopta principiile
grădinilor miniaturale japoneze, astfel încât liniile arhitecturale ale construcţiei să se îmbine
plăcut cu scena de peisaj creată.
În cazul tuturor acestor tipuri de spaţiu verde este necesară, de la bun început,
cunoaşterea situaţiei (existenţa şi poziţionarea) tuturor instalaţiilor subterane ce deservesc
clădirea (conducte de apă sau de gaz metan, instalaţii electrice, canalizări).
8. Acoperişurile verzi
Acoperişurile verzi (eco-acoperişuri) reprezintă un tip aparte de spaţiu verde, cu soluţii
constructive şi de amenajare complexe. Suprafaţa unei astfel de amenajări variază de la câţiva
metri pătraţi la zeci sau chiar sute, în funcţie de clădirea respectivă şi de ceea ce doreşte să se
realizeze.
Factorul limitativ pentru realizarea acestor spaţii verzi este panta învelitorii acoperişului,
fiind de maxim 10-15%, existând totuşi soluţii constructive şi pentru pante mai mari. Se preferă
totuşi înfiinţarea acestora pe acoperişuri de tip terasă.
O primă condiţie constructivă obligatorie este dotarea terasei sau acoperişului respectiv
cu o hidroizolaţie excelentă, durabilă şi de bună calitate, odată instalat un astfel de spaţiu verde
este dificil de ajuns la hidroizolaţie, în vederea efectuării eventualelor reparaţii.
Peste hidroizolaţie se aşterne un strat drenant de o construcţie specială sau un strat
mineral de o anumită granulaţie care să permită eliminarea surplusului de apă din precipitaţii.
Urmează un strat de separaţie, format din fibre minerale, cu rolul de a reţine o oarecare cantitate

113
de apă necesară dezvoltării plantelor, de a evita spălarea stratului fertil de către apa din
precipitaţii dar şi de a constitui o barieră pentru rădăcinile ce se dezvoltă în profunzime.
Peste acesta se aşterne stratul fertil, care are compoziţii diferite în funcţie de speciile ce
doresc a fi cultivate, astfel, pentru speciile de plante vivace, care în mediul natural se dezvoltă pe
soluri scheletice sau chiar pe stâncării, proporţia pietrişului şi nisipului va fi mai mare în
detrimentul pământului, iar dacă se cultivă specii mai pretenţioase acest raport se inversează.
Pentru eliminarea efectului mecanic al picăturilor de ploaie asupra stratului fertil, se
recomandă acoperirea acestuia, printre spaţiile rămase libere între plante, cu pietriş (de tip sort),
spărtură din diferite roci sau cu scoarţă de copac tocată. Chiar folosirea rocilor în diverse mărimi,
forme sau provenienţe, poate contribui la estetica compoziţiei alese.
În funcţie de caracteristicile lor, acoperişurile verzi pot fi intensive şi extensive; cele
intensive prezintă o grosime mică a stratului fertil (7-9 cm) şi plante de talie mică şi, de regulă,
nu sunt destinate accesului publicului şi având doar rol ecologic. Acoperişurile verzi extensive
sunt asemănătoare grădinilor tradiţionale, cu strat fertil mai gros, cu arbori şi arbuşti de talie
mare, alături de plante cu flori şi alei, cu un sistem elaborat de irigaţie şi drenaj. Acest tip de
acoperişuri este mai dificil se realizat şi are în general costuri mari.
Ca specii pot fi folosite cu deosebire cele rezistente la secetă, respectiv cele de stâncării
sau de soluri scheletice (fam. Crassulaceae, fam. Saxifragaceae, unele specii din fam.
Brassicaceae sau Campanulaceae), sau numeroase alte specii floricole, specii de gazon (fam.
Poaceae), specii arbustive sau plante ierboase volubile şi liane pentru decorarea zidurilor
limitrofe acestor terase.
Pentru utilizarea speciilor arborescente şi a lianelor se recomandă folosirea unor
containere speciale, care să asigure un volum edafic şi o stabilitate corespunzătoare. În toate
cazurile aceste spaţii verzi vor fi prevăzute cu sisteme de irigat, pentru perioadele de vară cu
deficit de precipitaţii.
Soluţiile amenajistice se vor adopta în funcţie de clădire, de ambient şi nu în ultimul rând
de funcţionalitatea spaţiului respectiv. Ca şi în cazul grădinilor interioare, acoperişurile verzi pot
fi accesibile vizitatorilor, fiind dotate cu mic mobilier de grădină, creându-se spaţii pentru
odihnă, pentru servit ceaiul sau cafeaua etc., sau pot fi amenajate doar pentru contemplare,
constituind un ambient deosebit pentru toate încăperile ce au ferestre spre porţiunea respectivă de
acoperiş.
Rolurile acestor acoperişuri verzi sunt multiple:
- prin crearea de asemenea amenajări se măreşte suprafaţa acoperită de vegetaţie dintr-un
oraş, un acoperiş verde poate fi uneori aproape egal ca suprafaţă chiar cu cea ocupată de
respectiva clădire, fapt foarte important mai ales în marile aglomerări urbane;
- acestea reţin diferite cantităţi de praf, diferite pulberi sau noxe, contribuind într-o
oarecare măsură la purificarea atmosferei;
- reduc semnificativ temperatura aerului de la nivelul acoperişului, în zilele
însorite, faţă de învelitorile clasice cu materiale bituminoase sau tablă;
- moderează regimul termic din încăperile situate la ultimul nivel, comportându-se ca un
bun strat termoizolant. Iarna pierderile de căldură sunt mai mici ceea ce implică o reducere a
cantităţii de energie consumată pentru încălzirea suplimentară a acestor încăperi, iar vara este
eliminată supraîncălzirea aerului şi automat scăderea consumului de energie al aparatelor de aer
condiţionat;
- influenţează în mod pozitiv circuitul apei la nivelul localităţilor, prin reţinerea în
procente însemnate a apei din precipitaţii, care în mod normal era dirijată prin sistemele de
captare şi scurgere, în canalizările de evacuare a apei pluviale direct în râuri. Prin punerea acestei
cantităţi de apă la dispoziţia stratului vegetal al acoperişurilor verzi şi prin procesele de evapo-
transpiraţie specifice plantelor, umiditatea aerului este ameliorată semnificativ;
- alături de celelalte tipuri de spaţii verzi, prin dispoziţia acestora la înălţimi diferite,

114
acoperişurile verzi contribuie la mărirea biodiversităţii în localităţi, prin nişele ecologice pe care
le constituie pentru diverse vieţuitoare;
- şi nu în ultimul rând, prin rolul estetic şi peisagistic deosebit influenţează benefic
confortul vizual şi cel psihic al omului, respectiv: al angajatului sau funcţionarului (firmă,
instituţii administrative), al bolnavului sau pacientului (spitale, policlinici, cabinete), al
muncitorului (fabrici, hale, ateliere), al proprietarului (locuinţă privată).

AMENAJARI DE DIMENSIUNI REDUSE

1. Rocării
In arhitectura peisageră, grădinile alpine sau alpinariile, denumite şi rocării sau
stâncării, au devenit un element de decor, de variaţie a peisajului prin crearea unor denivelări pe
verticală, sau folosirea celor existente şi cultivarea lor cu plante specifice mediului alpin,
îmbogăţindu-se astfel sortimentul existent în parcuri şi grădini.
Denivelările amintite se amenajează cu roci bazaltice, tufuri vulcanice sau calcaroase,
de diferite dimensiuni, până la limita manevrabilităţii lor (100 – 200 kg), ce se aşează în trepte
întrerupte pentru a susţine substratul de cultură. Bolovanii sau pietrişul de râu, rotunjit de
curgerea apelor nu sunt indicaţi în astfel de amenajări pentru că ei ne duc cu gândul la zonele de
câmpie şi deal din care şi provin. Din contră, materialul folosit trebuie să fie cât mai colţuros, cu
muchii, cu striuri, pentru a sugera stâncile munţilor şi a contribui astfel la crearea peisajului
alpin.
O stâncărie mică, abia sugerată, se poate face folosind 1 mc. pământ şi cca. 600 – 700
kg pietre, pe care pot încape cca. 100 plante. De la această dimensiune în sus poate avea orice
proporţie, în funcţie de posibilităţile materiale şi spaţiul afectat. Pentru o mai bună încadrare în
mediul alpin, se pot planta în apropiere exemplare izolate de conifere cu talie mică sau grupuri.
In parcurile mai mari, stâncăria poate fi prevăzută cu o potecă de vizitare, diferenţele de
nivel fiind parcurse pe trepte confecţionate tot din roci alpine sau dale bazaltice.
Un fir de apă limpede, ce “izvorăşte” aproape de cota cea mai înaltă şi curge şerpuind
într-un bazin la poale, prevăzut cu şicane şi mici căderi pentru a produce sunetul caracteristic
pârâiaşelor de munte, aduce un plus de autenticitate a peisajelor.
Plantarea se face pe locurile cu substrat de pământ, care trebuie să fie aşezat în pete
discontinui, alternând avantajos culorile florilor şi ţinând cont de eşalonarea înfloririi.
Pentru a mări impresia de înălţime a alpinariului, pe cotele superioare se pot planta
specii mai înalte sau chiar arbuşti, accentuându-se astfel diferenţa de nivel faţă de baza lui, la
care se aşează plante de talie mică. Acestea din urmă au avantajul că nici nu ascund privirii
elementele constructive, pietrele, care au şi ele rol decorativ.
In ce priveşte speciile cultivate, cele cu înflorirea de primăvară (aprilie - iunie) sunt cele
mai bine reprezentate, cum ar fi: Aubrietia, garofiţele, Saponaria, Silene, Campanula, Primula,
anemone, ghiocei, Helianthemum, ce fac adevărate covoare colorate. Din loc în loc, în locurile
umbrite se plantează muşchi şi ferigi de pădure.
Pentru a da o culoare mai puternică, se pot plasa unele plante anuale cu flori
strălucitoare, ce par exotice: Eschscholtzia, Gazania, Dimorphoteca şi bine înţeles trandafirii cu
port pitic.
Varietăţile alese trebuie să fie atrăgătoare chiar şi fără flori, pentru portul şi frunzişul lor
verde şi la unele persistent sau de culoare argintie, ca la Aubrietia, saxifraga, garofiţe, Achillea,
Arenaria.
Se plantează întotdeauna mai multe plante din acelaşi soi sau grup, la stâncăriile mici
câte 3–5–7, la cele mai mari 20-30 exemplare pentru obţinerea unui efect decorativ clar.

115
 O rocărie – alpinariu se amplasează în zona cea mai rustică a parcului, unde se poate
crea o ambianţă alpină şi prin plantaţiile înconjurătoare, în special din conifere cu frunze
persistente.
In ce priveşte substratul de cultură, un amestec universal este constituit din 40% pământ
de grădină, 30% nisip, 20% turbă fibroasă roşie şi 10% pământ de frunze, care permite cultura
aproape a tuturor speciilor alpine. Acest amestec trebuie să asigure o bună drenare a apelor din
precipitaţii şi din udări, în aşa fel ca rădăcinile plantelor să fie stimulate să crească, să se
alungească în căutarea substanţelor nutritive, ducând la o mai bună aprovizionare cu elemente
minerale şi la o mai bună fixare în substrat.
Deoarece rocăriile sunt amenajări tridimensionale, în mod inevitabil vor apare porţiuni
mai umbrite. Pentru acestea ca şi pentru expunerile nordice, cele mai potrivite specii sunt
anemonele, campanula, ferigile, gentiana, rododendron, în timp ce majoritatea celorlalte specii
preferă expuneri însorite, sudice sau sud vestice. Trebuie să se ţină cont în amplasarea plantelor
şi de umbra vegetaţiei înconjurătoare.
O grădină alpină se poate construi în multe locuri, pe suprafeţe foarte variabile,
mergând până la câţiva metri pătraţi, deoarece, prin structură se pot planta un foarte mare număr
de plante, iar modul lor de amenajare, în funcţie de elementele componente: stânci, peluze, ape,
plante, poate să prezinte o gamă largă de posibilităţi.
2. Gradina particulara
Înfrumuseţarea grădinii locuinţelor particulare are o tradiţie veche în ţara noastră.
Atât la oraş cât şi la sate sunt renumite pridvoarele înflorite cu muşcate şi cerceluşi, ce
capătă tonuri tonuri vii şi strălucitoare în zonele mai înalte de deal, porţi şi stâlpi îmbrăcaţi cu
trandafiri urcători, clematite, caprifoi, straturi cu stânjenei, puşi uneori chiar în faţa porţii pentru
a arăta că acolo locuieşte un om gospodar.
Numeroase alte flori au fost cultivate şi transmise din generaţie în generaţie, făcând
deliciul şi frumuseţea unor zone ce au devenit trasee turistice. Dintre aceste flori amintim: nalba,
busuiocul, macul peren, tufănelele, cârciumăresele, zorelele şi multe altele ale căror seminţe se
pot colecta relativ uşor, de amatori şi reinsămânţa.
Locuinţele amplasate la stradă au posibilităţi de ornare mai reduse, numai prin jardiniere
la geamuri şi balcoane, casete sau vase cu flori la intrare, coşuri suspendate. Unde se poate,
limita din faţa casei se poate dubla cu un gard viu bine îngrijit, sau cu câţiva arbuşti floriferi:
liliac, Rus tiphina, magnolii, trandafiri urcători, sau alte exemplare de mare efect decorativ. Dacă
locuinţa este retrasă de la stradă, lăsând locul unei grădini de diferite dimensiuni, atunci
amenajarea se face în funcţie de spaţiul existent.
După trasarea aleilor de acces la intrarea locuinţei şi la garaj dacă este cazul, centrul
grădinii se lasă degajat, acoperit cu gazon, fără a face alte plantări pentru a putea tunde bine iarba
şi a o întreţine corespunzător.
Vegetaţia înaltă, arbori de talie mică, cu coroană rară, sau arbuştii se amplasează pe margini
pentru a ascunde limita grădinii şi eventual colţuri gospodăreşti.
Astfel se poate realiza şi izolarea grădinii împotriva vântului, prafului, zgomotului şi
chiar a privirii trecătorilor. Deasemenea nu trebuie să se parceleze spaţiul grădinii în porţiuni
mici, prin plantarea arborilor în mijlocul ei, cuprinderea acestui spaţiu dintr-o privire devenind
imposibilă.
Din contră, masivele plantate retrase la marginea terenului mascând gardul construit,
dau impresia unei grădini mari şi formează un spaţiu bine văzut în mijlocul grădinii.
Dintre arbori se poate folosi mesteacănul (Betula pendula), decorativ prin coloritul alb
al trunchiului, Catalpa bignonioides, cu inflorescenţe mari albe, Koelreuteria paniculata, cu
inflorescenţe frumoase galbene ce înfloresc în luna iulie, corcoduşul roşu (Prunus Pissardi) cu
frunziş roşu închis, cireşul japonez (Prunus serulata) având flori roz pline, cu înflorire timpurie
în aprilie, mai, arţarul argintiu (Acer sacharrinum).

116
 Coniferele cu frunze (ace) persistente cum sunt ienuperul de Virginia (Juniperus
virginiana), rezistent la mediul poluant şi aerul uscat din oraşe, ienuperul piramidal (Jenuperus
hibernica), ienuperul târâtor (Jenuperus horizontalis), tuia- biota – sau Thuja occidentalis, cu
forme globuloase şi piramidale, tisa (Taxus baccata) care suportă umbra, sunt deasemenea bine
venite într-o grădină de dimensiuni mai mici.
Gardurile interioare, în măsura în care nu sunt acoperite de altă vegetaţie, arbori sau
arbuşti, se pot îmbrăca cu plante decorative repede urcătoare cum sunt: viţa de Canada
(Parthenocisus quinquefolia), Parthenocisus tricuspidata, sau Polygonum care poartă
inflorescenţe albe, plăcut mirositoare, melifere, toată vara şi toamna, caprifoiul pentru garduri
mai umbrite, glicina (Wisteria sinensis).
Dacă locuinţa dispune de o terasă acoperită sau descoperită, aceasta trebuie să facă
legătura cu restul grădinii, cu porţiunea gazonată, prin intermediul unei mici platforme – piaţetă -
acoperită cu dale din piatră, beton sau criblură fină din care se deschide şi porneşte aleea ce duce
la intrarea în curte. Piaţeta trebuie să fie proporţională cu mărimea totală a întregii grădini, astfel
ca în faţa casei să rămână un spaţiu oarecare liber.
Pentru acest motiv nu trebuie să se planteze în apropierea casei arbori înalţi deoarece ei
închid spaţiul care poate fi contemplat de la ferestre sau de pe terasă, “strivind” prin măreţia lor
totodată locuinţa ce poate avea proporţii modeste.
Dacă spaţiul permite, aleea de acces la clădire poate avea un circuit dublu, cu două
ramificaţii paralele sau uşor rotunjite, ce pot fi numai pietonale sau şi pentru autoturisme.
In funcţie de dimensiunile grădinii se poate prevedea un chioşc pentru umbră, îmbrăcat
cu vegetaţie, loc pentru masă, pentru jocul copiilor, bazin de apă, pomi şi arbuşti fructiferi, ca şi
spaţiul desemnat grădinii de legume.
In alegerea soluţiei de amenajare a spaţiului de lângă casă se va ţine cont de expunerea
terenului, de amplasarea locuinţei faţă de punctele cardinale şi în primul rând faţă de axa nord
sud.

CAPITOLUL VIII
TURISM, AGROTURISM, NORME SI LEGISLATIE

Definirea agroturismului şi turismului rural

Definirea agroturismului, are la bază necesitatea găsirii de soluţii pentru gospodăriile
rurale, în sensul creşterii veniturilor prin valorificarea potenţialului economic al acestora,
dezvoltând serviciile de găzduire şi de valorificare a produselor proprii şi locale.
De la această necesitate fundamentală se pot formula diferite concepte sau definiţii
derivate care să caracterizeze agroturismul pe segmente specializate.
Din punct de vedere al spaţiului de cazare (al asigurării bazei materiale), agroturismul
poate fi definit ca o activitate capabilă să valorifice excedentul de cazare existent în gospodăria
ţărănească, pregătit şi amenajat special pentru primirea de oaspeţi.
Din punct de vedere al activităţilor care gravitează în jurul gospodăriei ţărăneşti,
agroturismul poate fi definit ca un ansamblu de bunuri şi servicii oferite de gospodăria
ţărănească spre consumul persoanelor care, pentru o anumită perioadă determinată, vin în mediul
rural pentru relaxare, odihnă, agrement, cure terapeutice, tranzacţii sau afaceri, precum şi multe
alte activităţi specifice.
Din punct de vedere al divertismentului, agroturismul este o formă de turism cu multă
varietate şi unicitate în realizarea serviciilor ce se oferă oamenilor care iubesc natura, cultura şi
arta ţărănească.
Agroturismul reprezintă o formă particulară de turism rural cu un grad de complexitate
mai ridicat, cuprinzând atât activitatea turistică propriu-zisă (cazare, pensiune, prestări de
servicii, sport, distracţie etc.), cât şi activitatea economică, de regulă agricolă practicată de

117
gazdele turiştilor (activităţi de producţie, de prelucrare a produselor agricole în gospodărie şi de
comercializare a acestora).
Ce este o pensiune agroturistică?
Pensiunea agroturistica este o pensiune in care cazarea, masa si celelalte servicii turistice
se bazeaza pe produse si activitati agrozootehnice.
Iata diferentele dintre cele doua:

Categoriile de turisti din pensiunile agroturistice

Categoriile de turisti si caracteristicile lor:
 tinerii
 adultii
 varstnicii
 cupluri cu copii
 grupuri de adulti
 grupuri de tineri
 tineri cu cortul
 turisti cu obiective precise
 turistii romani
 turistii straini – vor sa vada tot ce nu au ei in tara lor ; traditii, activitati, obiective
, cat mai multe si mai variate. Sunt interesati in special de schimburile interumane. Vor sa
incerce intotdeauna specialitati culinare locale.
Aceste nevoi specifice fiecarei categorii de turisti pot fi grupate in nevoi de baza, decisive
sau complementare, dupa cum urmeaza:

118
119
 Pensiunile turistice sunt structuri de primire turistice, care au o capacitate de cazare
de pana la 10 camere si totalizeaza maxim 30 de locuri in mediul rural. Pot functiona in
locuintele cetatenilor sau in cladiri independente, care asigura, in spatii special amenajate,
cazarea turistilor si conditii de pregatire si servire a mesei.

120
 Potrivit noilor norme metodologice de eliberare a certificatelor de clasificare, a licentelor
si brevetelor de turism elaborate de Ministerul Dezvoltarii Regionale si Turismului (MDRT),
pentru pensiunile agroturistice nou infiintate este necesara amplasarea pe o suprafata de
minimum 2.000 de metri patrati, exclusiv spatii verzi si spatii de parcare, in locuri ferite de surse
de poluare. Amplasarea pensiunilor turistice rurale trebuie realizata in locuri ferite de surse de
poluare si de orice alte elemente care ar pune in pericol sanatatea sau viata turistilor.

DOCUMENTAŢIA NECESARĂ PENTRU OBŢINEREA CERTIFICATULUI DE

CLASIFICARE
- cerere de eliberare a certificatului de clasificare;
- certificat constatator de la registrul comerţului, din care să rezulte obiectul de activitate şi
structura acţionariatului;
- certificat de înregistrare la Oficiul registrului comerţului, însoţit de anexele privind
avizele/acordurile şi/sau autorizaţiile legale (P.S.I., sanitară, sanitar-veterinară, de mediu şi de
protecţia muncii, după caz, pentru fiecare structură turistică ce face obiectul clasificării);
- schiţa privind amplasarea şi adresa unităţii;
- schiţa privind structura, amplasarea şi nominalizarea camerelor, respectiv a spaţiilor de
alimentaţie;
- fişa privind încadrarea nominală a camerelor şi a spaţiilor de alimentaţie pe categorii de
clasificare;
- avizul specific privind amplasamentul şi funcţionalitatea obiectivului, emis de Ministerul
Turismului în cazul construcţiilor noi;
- copie de pe brevetul de turism pentru directorii de hotel, de restaurant, motel, camping (cu
excepţia structurilor organizate în gospodăriile populaţiei), sat de vacanţă sau pentru cabanier;
- copii de pe actele de calificare a personalului de la recepţie şi de la unităţile de alimentaţie.

ELIBERAREA CERTIFICATULUI DE CLASIFICARE

Documentaţia de clasificare se transmite Ministerului Turismului – Direcţia generală de
autorizare şi control (denumită în continuare D.G.A.C.), care verifică îndeplinirea criteriilor de
clasificare şi întocmeşte certificatul de clasificare.
Certificatul de clasificare va fi însoţit de fişa privind încadrarea nominală a camerelor şi,
respectiv, fişa privind structura spaţiilor de alimentaţie destinate servirii turiştilor, prin care se
stabilesc capacitatea şi structura unităţii.
Agentul economic va solicita D.G.A.C. din cadrul Ministerului Turismului clasificarea
structurilor de primire turistice şi/sau a structurilor de alimentaţie destinate servirii turiştilor cu
minimum 60 de zile înainte de darea lor în folosinţă.
Verificarea la faţa locului a îndeplinirii criteriilor se face de către specialiştii din
Ministerul Turismului – D.G.A.C., cu sprijinul şi colaborarea unor specialişti desemnaţi de
consiliile judeţene, consiliile locale şi de reprezentanţi ai asociaţiilor profesionale din turism, în
prezenţa reprezentantului agentului economic în cauză.
Eliberarea certificatului de clasificare se face în termen de cel mult 60 de zile de la data
primirii documentaţiei de clasificare complete.
La expirarea acestui termen agentul economic poate pune în funcţiune pe propria
răspundere structura turistică respectivă la numărul de flori solicitat, urmând ca la primirea
efectivă a certificatului de clasificare să îşi continue activitatea la categoria înscrisă în certificatul
obţinut.
Punerea în funcţie este condiţionată de deţinerea autorizaţiilor legale:
- autorizaţia sanitară de funcţionare;
- autorizaţia sanitar-veterinară (numai pentru unităţile de alimentaţie);
- avizul/autorizaţia de prevenire şi stingere a incendiilor – P.S.I.;

121
 - autorizaţia de mediu.
Structurile de primire turistice care la data verificării nu îndeplinesc cel puţin criteriile
pentru categoria minimă nu se clasifică şi, în consecinţă, nu pot desfăşura activitate de turism.
În situaţia în care s-au modificat condiţiile care au stat la baza acordării clasificării astfel
încât nu se mai asigură categoria de clasificare acordată, agentul economic este obligat să solicite
o nouă clasificare a structurii de primire turistice în cauză, în termen de 30 de zile de la apariţia
modificărilor. În acelaşi termen este obligatorie solicitarea eliberării unui nou certificat de
clasificare în cazul trecerii structurii turistice în proprietatea şi/sau în administrarea altui agent
economic.
Certificatele de clasificare eliberate vor fi vizate de D.G.A.C. din 3 în 3 ani. Agentul
economic va solicita vizarea certificatului cu cel puţin 60 de zile înainte de expirarea termenului
de 3 ani de la emiterea acestuia sau de la ultima viză.
Reclasificare unitate la un alt tip de structura si/sau categorie de clasificare - în
vederea preschimbarii certificatului de clasificare emis pentru acelasi operator economic, în
situatia reclasificarii unitatii la un alt tip de structura si/sau categorie de clasificare:
a) cerere standardizata, conform modelului prezentat în anexa nr. 3 la prezentele norme
metodologice;
b) memoriu justificativ de reclasificare;
c) fisa standardizata privind încadrarea nominala a spatiilor de cazare pe categorii si
tipuri, conform anexei nr. 4 la prezentele norme metodologice, dupa caz;
d) fisa standardizata privind încadrarea si organizarea spatiilor în structurile de primire
turistice cu functiuni de alimentatie publica, conform anexei nr. 5 la prezentele norme
metodologice, dupa caz;
e) certificatul de clasificare emis anterior însotit de fisa anexa, în original.
f) dovada înregistrarii contractelor de munca în registrul general de evidenta a salariatilor
(extras REVISAL - vizat pentru conformitate de semnatarul cererii standardizate prevazute la lit.
a) din prezentul alineat) a personalului minim necesar asigurarii functionarii structurii de primire
turistice (conducere operativa, sef receptie cazare si/sau sef productie si servire pentru unitatile de
alimentatie publica, dupa caz) si a documentelor care atesta pregatirea profesionala a fiecaruia,
conform anexei nr. 7 la prezentele norme metodologice, celelalte documente privind încadrarea cu
personal calificat vor fi prezentate la data verificarii la fata locului a structurii de primire turistice
supuse procedurii de clasificare;

Ordinul președintelui Autorității Naționale pentru Turism nr. 65/2013 pentru aprobarea
normelor metodologice privind clasificarea structurilor de primire turistice:
Categoria de clasificare a pensiunii turistice este determinată de îndeplinirea criteriilor
prevăzute în prezenta anexă şi de realizarea punctajului minim, rezultat din evaluarea criteriilor
suplimentare prevăzute în anexa 1.5.1 la prezentele norme metodologice.

Punctajul minim rezultat din evaluarea criteriilor suplimentare este următorul:

- de 5 stele /flori 160 puncte
- de 4 stele/flori 130 puncte
- de 3 stele/flori 90 puncte
- de 2 stele /flori 50 puncte

122
 Pensiuni
TURISTICE AGROTURISTICE
Criterii
stele/flori(margarete) flori (margarete)
5 4 3 2 1 5 4 3 2 1
1. Criterii generale:
- clădirile, inclusiv anexele
gospodăreşti, să fie curate şi x x x x x x x x x x
bine întreţinute
- să se încadreze în stilul
x x x x x x x x x x
arhitectural cu specific local
- căile de acces proprii şi
spaţiile înconjurătoare să fie
bine întreţinute x x x x x x x x x x

- curte proprie, cu spaţii verzi x x x - - x x x x x

- curte cu amenajări florale x x x - - x x x - -
- amenajări în aer liber pentru
odihnă şi relaxare (chioşcuri,
x x x - - x x - - -
pavilioane, terase acoperite,
etc)
- garaj sau adăpost acoperit x - - - - - - - - -
- parcare proprie
x x - - - x x - - -

2. Organizarea spaţiilor:
- accesul în camerele de
dormit şi în grupurile sanitare
să fie direct, fără a se trece x x x x x x x x - -
prin alte camere folosite
pentru dormit
- spaţii corespunzătoare şi
igienice, pentru prepararea
mesei, dotate cu echipamente x x x x x x x x x x
de preparare şi conservare a
alimentelor
- sufragerie dotată cu mobilier
adecvat, de calitate superioară
x x - - - x x - - -
şi cu inventar de servire de
calitate
- salon cu suprafaţa minimă de
20 - - - - 20 - - - -
... mp
Suprafaţa minimă a camerelor (mp)
- cameră cu 1 pat (un loc) 16 15 10 9 8 16 15 10 9 8
- cameră cu 2 paturi (2 locuri) 20 18 13 12 11 20 18 13 12 11
- cameră cu 3 paturi (3 locuri) - - 17 15 13 - - 17 15 13
- cameră cu 4 paturi (4 locuri) - - - - 16 - - - - 16
- dormitorul din apartament 20 18 13 12 11 20 18 13 12 11
- salonul din apartament 20 18 14 12 11 20 18 14 12 11
- spaţiu pentru servirea mesei,
dotat cu mobilier (mese,
- - x x x - - x x x
scaune, banchete) şi inventar
de servire
- camere cu grup sanitar x x x - - x x x - -

123
propriu
- grup sanitar comun*) - - - x x - - - x x
*) la pensiunile turistice / agroturistice de 1 stea/1floare se admit în WC uscate şi
spălătoare exterioare alimentate la surse naturale din rezervoare)
3. Instalaţii:
- încălzire centrală sau cu gaze
la sobă de teracotă, mai puţin x x x - - x x x - -
la unităţile sezoniere estivale
- încălzire cu sobă de teracotă
sau cu alte echipamente - - - x x - - - x x
admise de normele P.S.I.
- sursă de încălzire în
camerele de baie (încălzire
x x x - - x x x - -
centrală sau alte mijloace
admise de normele P.S.I.)
- instalaţie de apă curentă
x x x x - x x x x -
caldă/rece la bucătărie
- instalaţie de apă curentă rece
- - - - x - - - - x
la bucătărie
- aer condiţionat – exclusiv
pentru pensiunile turistice
x - - - - x - - - -
aflate pe litoral şi în Delta
Dunării
- racord la reţeaua publică de
canalizare sau la mijloace x x x x x x x x x x
proprii de colectare şi epurare
- clădirea să fie racordată la
x x x x x x x x x x
reţeaua electrică publică
4. Număr maxim de paturi
2 2 3 3 4 2 2 3 3 4
într-o cameră
5. Echipare sanitară:
- camerele dispun de grup
sanitar propriu (cadă sau cuvă x x x - - x x x - -
cu duş, lavoar şi WC)
Grup sanitar comun compus din:
- 1 cabină WC la 10 locuri*) - - - x x - - - x x
- 1 spălător cu un lavoar cu
apă curentă caldă/rece la 10 - - - x x - - - x x
locuri**)
- 1 cabină duş cu apă
- - - x x - - - x x
caldă/rece la 15 locuri
*) La pensiunile turistice si pensiunile agroturistice din mediu rural de o
stea/floare poate exista şi WC uscat.
**) Spălătorul poate fi şi în aer liber.
6. Dotarea camerelor:
- mobilier uniform ca stil şi de
x x x - - x x x - -
calitate superioară
- pat cu saltea şi salteluţă de
x x x x x x x x x x
protecţie
- plapumă, pled sau pături x x x x x x x x x x
- perne mari x x x x x x x x x x
- cearşaf pentru pat şi cearşaf
pentru pled, pătură sau x x x x x x x x x x
plapumă

124
- cuvertură de pat x x x x - x x x x -
- masă şi scaune x x x x x x x x x x
- dulap sau spaţii amenajate
x x x x - x x x x -
pentru haine, cu umeraşe
- cuier x x x x x x x x x x
- oglindă x x x x x x x x x x
- veioză sau aplică la capătul
x x x x - x x x x -
patului
- prosoape pentru faţă
x x x x x x x x x x
(1 bucată/persoană)
- prosoape pluşate pentru baie
x x x x - x x x x -
(1 bucată/persoană)
- perdele obturante sau alte
x x x x x x x x - -
mijloace de obturare a luminii
-plase de protecţie împotriva
x x x - - x x x - -
insectelor
- pahare x x x x x x x x x x
- vază pentru flori sau
aranjament floral x x x - - x x x - -
- televizor în cameră x x - - - x x - - -
- televizor în spaţii comune x x x x x x x x x x
- acces internet în salon x - - - - - - - - -
Garsonierele şi apartamentele vor avea în plus:
- canapea de 2 sau 3 persoane x x x x x x x x x x
- fotolii sau demifotolii x x x x - x x x - -
- scaune - - - - x - - - x x
- masă sau măsuţă x x x - - x x x - -
- frigider x x x - - x x x - -
- set de pahare pentru apă, vin,
coniac x x x - - x x x - -
- perdele obturante sau alte
mijloace de obturare a luminii x x x - - x x x - -
7. Dotarea bucătăriilor:
- plită electrică sau cu gaze x x x - - x x x - -
- maşină de gătit sau reşou
- - - x x - - - x x
electric cu minim două ochiuri
- cuptor cu microunde,
x x - - - x x - - -
cafetieră
- vase şi ustensile de bucătărie
din inox x x x - - x x - - -
- vase şi ustensile de bucătărie - - - x x - - x x x
- echipamente pentru păstrarea
prin frig a alimentelor x x x x x x x x x x
8. Telefon la dispoziţia
turiştilor (minimum un x x x x x x x x x x
telefon mobil sau fix)

125
 9. Alte criterii :
- anexele gospodăreşti pentru
creşterea animalelor şi
păsărilor vor fi amplasate şi x x x x x x x x x x
întreţinute astfel încât să nu
creeze disconfort pentru turişti
- animalele de la care provin
lactatele să fie atestate ca
sănătoase, iar produsele din x x x x x x x x x x
carne să fie examinate sanitar-
veterinar
- alimentele să provină de la
- - - - - x x x x x
producători locali autorizaţi
- minimum o persoană să fie
absolventă a unui curs de x x x x x x x x x x
formare în domeniu

ANEXA nr. 1.5.1 la normele metodologice

Criterii suplimentare privind clasificarea structurilor de primire turistice cu funcţiuni de
cazare de tip pensiune turistică şi pensiune agroturistică
Criterii suplimentare*)

Puncte
1.Sisteme de management
25
- implementarea unui sistem de management al calitatii
- implementarea unui sistem de management de mediu 25 25
- implementarea unui sistem de management al sigurant ei
25
alimentelor
- implementarea unui sistem de management pentru sanatate si
25
securitate ocupationala
- obtinerea etichetei ecologice 25
2. Construcţii, aspect general şi echipare exterioară
- drum carosabil până la poarta pensiunii 3
- semnalizare de la şoseaua principală 2
- situarea într-o zonă nepoluată fonic, vizual sau olfactiv 6
- iluminat exterior 3
- izolarea fonică a clădirii 6
- ambianţa generală a exteriorului:
aspectul foarte bun al construcţiilor 5
aspectul foarte bun al anexelor gospodăreşti 5
amenajarea corespunzătoare a spaţiilor exterioare (curte, grădină,
5
livadă, spaţii amenajate în aer liber pentru divertisment)
3. Dotarea camerelor
- izolarea fonică între camere şi spaţiile comune 8
- salon de primire - living cu spaţiu amenajat pentru deconectare,
lecturare, 10
conversaţie

126
- televizor în toate camerele 3
- şemineu 9
- bibliotecă (cărţi, reviste, ziare, albume etc.) 5
- dotare cu jocuri de societate (şah, table, rummy, cărţi de joc,
4
etc.)
- biliard 8
- tenis de masă 8
- aer condiţionat 10
- telefon în fiecare cameră 5
- decorarea de calitate a interiorului 10
- acces internet 10
4. Dotarea bucătăriilor
- adaptarea dotărilor la numărul camerelor 8
-vase de bucătărie din inox 10
- veselă şi ustensile de bucătărie de bună calitate, nedesperechiate,
6
în număr corespunzător capacităţii de cazare
- aparatură electrică:
- robot-mixer 3
- cafetieră 3
- cuptor cu microunde 6
- hotă 8
- maşină de spălat vase 10
toaster (prăjitor pâine) 3
5. Alte dotări şi amenajări
- masă şi fier de călcat 2
- maşină automată de spălat rufe 5
- uscător de păr 2
- grătar în aer liber 3
- locuri de joacă amenajate pentru copii 7
- sală de fitness 10
- saună 10
- piscină în aer liber 10
- piscină acoperită 15
- terenuri de sport proprii sau intermediare la terţi 12
- obiecte şi echipamente pentru practicarea sporturilor (schiuri,
8
sănii, biciclete, ambarcaţiuni, etc.)
- aparat CD, DVD 2
- antenă TV satelit sau cablu 2
- posibilităţi de participare ca divertisment la unele activităţi
10
gospodăreşti
-acces calculator 5

127
 Total punctaj realizat
*)Se punctează numai criteriile care nu sunt minim obligatorii pentru categoria respectivă.

AVANTAJELE PENSIUNILOR AGROTURISTICE

Motivele pentru care turistii isi doresc sa vina la pensiunea agroturistica sunt
urmatoarele:
 tarife mai mici decat la hotel si restaurant, in aceleasi conditii de confort si de calitate;
 linistea si calmul specifice zonei in care este amplasata pensiunea, departe de agitatia
orasului si civilizatiei, intr-o mica oaza de paradis peisagistic;
 meniuri sanatoase si naturale din bucataria traditionala a zonei si retete taranesti;
 dorinta de a cunoaste natura asa cum este ea si nu de la televizor sau din ziare si reviste;
 curiozitatea de a vedea in gospodarie ori la vecinii cum se potcoveste un cal, cum se
hranesc animalele, cum se mulge vaca, cum se ridica o capita de fan, cum se face branza;
 dorinta de a cunoaste datini si obiceiuri stravechi, de a admira sau achizitiona obiecte
traditionale specifice zonei.
OBIECTIVE TURISTICE SI INFORMAREA TURISTICA
Obiectivele turistice sunt acele puncte de atractie care pot fi interesante pentru cineva
care viziteaza regiunea. Ele pot fi ;
- Resurse turistice de origine antropică;
-fondul cultural istoric;
- obiectivele economice care prezintă interes turistic.
Componentele reprezentative ale fondului cultural istoric sunt următoarele:
1. Vestigii arheologice legate de geneza poporului român şi continuitatea lui în
spaţiul carpato-danubiano-pontic. Acestea constau în:
- cetăţi dacice: Costeşti, Blidaru, Gradiştea Muncelului.
- cetăţi greceşti: Histria, Callatis, Tomis, Enisala.
- castre romane: Haţeg.
- cetăţi medievale: Târgu Neamţ, Suceava, Târgovişte, Sighişoara, Alba Iulia...
2. Monumente istorice de arhitectură şi artă: bisericile din nordul Moldovei (Voroneţ,
Suceviţa, Umor, etc) Moldova centrală (Neamţ, Agapia, Văratic, Secu, Sihăstria, ş.a.) bisericile
de lemn maramureşene(Ieud, Bogdan Vodă, Rozavlea), cetăţile ţărăneşti şi bisericile fortificate
din Transilvania (Hăman, Cisnădie, Daia, Prejmer), monumente în stil brâncovenesc
(Mogoşoaia, Hurezi, Polovragi), cetăţile medievale (Făgăraş, Bran, Hăman, Sighişoara, Rupea).
3. Muzee, colecţii, case memoriale: Muzeul Ţăranului Român, Muzeul de Artă
Populară, Muzeul Satului Bucureşti, Muzeul Tehnicii Populare Dumbrava Sibiului, Complexul
Muzeal Goleşti, etc. În afara acestora, în zonele rurale practicante ale agroturismului au apărul şi
mici muzee de interes local, regional sau naţional.
4. Mărturii ale culturii şi civilizaţiei populare(elemente de etnografie şi folclor), din
rândul cărora amintim: tehnica populară şi arhitectura tradiţională, creaţia artistică populară (port
popular; meşteşuguri; ceramică; artizanat; folclor muzical, literar, coregrafic; ) manifestări
populare tradiţionale (târguri, festivaluri, iarmaroace, concursuri). Aceste elemente le vom regăsi
în principalele zone etnografice ale ţării: Moldova, Oaş, Bucovina, Mărginimea Sibiului, Oltenia,
Bihor, Banat).
- Resurse turistice naturale;
1. Resurse de relief:
- niveluri şi forme de relief: lanţ muntos, depresiuni, dealuri, podişuri, câmpii, lunci,
litoral, delta;
- fenomene şi structuri geologice: cascade, peşteri, forme caspice, canioane etc;
- forme bizare şi monumente naturale: Sfinxul, Babele, Pietrele Doamnei, etc.;

128
 - peisajul natural - valoare estetică deosebita.
2. Resurse hidrografice:
- râurile şi lacurile – diversifică activităţile recreative şi curative din regiune;
- apele freatice şi naturale – valoare curativă;
- apele termale – valoare energetică şi curativă;
-mările şi oceanele – generează micromedii specifice în care oferta turistică este
particularizată;
3. Condiţiile climatice:
- durata de strălucire a soarelui – influenţată în România de succesiunea anotimpurilor;
- temperatura aerului – are influenţă directă asupra tuturor activităţilor desfăşurate în
afara construcţiilor turistice. De ex. temperatura scăzuta este indispensabilă pentru practicarea
sporturilor de iarnă.
- precipitaţiile: practicarea unor sporturi acvatice depinde de nivelul precipitaţiilor, cura
heliomarina necesita precipitaţii cat mai reduse.
- grosimea şi durata stratului de zăpadă: pentru sporturile de iarnă.
- temperatura apei pentru practicarea înotului, pentru pescuit, pentru cura heliomarina.
4. Resurse de floră:
- pădurile etajate: prin valoarea lor curativă (pădurile sunt considerate a fi „plămânii
Terrei”), valoarea estetică, spaţiu de desfăşurare a unor activităţi specifice turistice (excursii,
drumeţii).
- flora specifică – acţiune curativă fizică şi psihică: ceaiuri, peisaj, imagine, miros.
- parcuri şi rezervaţii de floră ştiinţifice: cu o valoare cognitivă şi ecologică ridicată:
Parcul Naţional Retezat, Rezervaţia „Ceahlău”.
- monumente ale naturii: flori, arbori,
5. Resurse de faună:
- fondul cinegetic: practicarea vânătorii, observarea vânatului;
- specii ocrotite, cu valoare cognitivă, ştiinţifică;
- parcuri şi rezervaţii de faună ştiinţifice;
- fondul piscicol – necesar practicării unor activităţi specifice pescuitului, diversificării
şi valorificării gastronomiei locale.
POLITICA DE PROMOVARE ÎN AGROTURISM
Procesul de comunicare;
Comunicarea umană –procesul prin care două sau mai multe persoane încearcă,
prin utilizarea unor simboluri să exercite o influenţă conştientă sau inconştientă asupra
unora cu scopul de a-şi satisface propriile interese (conştiente sau inconştiente). (John
J.Burnett).
Sistemul de comunicaţie modern este compus din urmatoarele elemente: emiţător
- numit şi sursa de comunicatie, respectiv cel care transmite mesajul; codificarea - constituie
mecanismul care traduce ideile în simboluri sau semne; mesajul - ansamblul semnelor transmise
de emiţător; mediile - cuprind vehiculele (suporturile) prin intermediul cărora mesajul ajunge la
destinatar; decodificarea - constă în semnificaţia atribuită mesajului de către receptor; receptorul
- numit şi audienţă sau destinatar, respectiv cel care primeşte mesajul; răspunsul - înglobează
ansamblul reacţiilor auditoriului după recepţia mesajului; feedback-ul - partea din răspuns pe
care receptorul o retransmite emiţătorului; elementul perturbator - orice poate provoca o
distorsiune între mesajul emis şi mesajul primit.
Sursa – o persoană, o firmă, organizaţie, asociaţie, vânzător, distribuitor, în general cei
care participă la mecanismul pieţei.
Mesajul –conţine elemente informative, sugestive şi explicative, umrărind crearea unui
sentiment şi ataşarea faţă de un produs, serviciu, marcă, firmă; poate lua forma unei comunicări

129
scrise, ortale, transmisie radio,ofertă, comunicarea preţului, precizarea modalităţilor de
distribuţie etc.
Canalul de transmitere a mesajului este reprezentat de mediile majore prin care se
vehiculează informaţia: presa, TV, radio, cinematograf, publicitate exterioară, tipărituri, relaţii
publice, manifestări promotionale, tehnici speciale de comunicare (direct mailing, sampling,
merchandising).
Destinatarul – cumpărătorul=organizaţie, firma, individ, este influenţat de factori
politici, economici, sociali, culturali, sisteme sociale, valori, atitudini, gusturi, grupuri de
referinţă.
Un astfel de sistem permite identificarea factorilor esentiali ai procesului de comunicatie.
Dar, eficienţa sa este dependentă de modul în care emitatorul îşi cunoaşte audienţa şi răspunsul
acesteia, de felul în care codifică mesajul în functie de decodificarea receptorului, de
transmiterea mesajului prin intermediul unor suporturi adaptate atât mesajului cât şi
destinatarului, ca şi de a sigurarea suporturilor de feedback care să-i garanteze buna recepţie a
mesajului.
In practică, receptarea mesajului de către destinatar este influenţată de trei fenomene:
atenţia selectivă, distorsiunea selectivă şi retenţia (retinerea) selectivă.
Fenomenul distorsiunii selective se datorează faptului ca receptorul dezvoltă atitudini
care îl determină să recepteze şi să interpreteze mesajele numai în măsura în care îi întăresc
propriile credinţe şi convingeri. Cu alte cuvinte, el are tendinţa de a complica mesajul (prin
adăugarea altor elemente, izvorâte din propriile convingeri) şi, în acelaşi timp, de a-l simplifica
(prin suprimarea unora dintre elementele pe care le conţine). Datorită acestor tendinţe, mesajul
ce urmează a fi comunicat va trebui sa fie simplu, clar, atrăgător şi repetat.
Conform fenomenului de retinere selectiva, obiectivul unei actiuni de comunicatie este
inscrierea mesajului in memoria permanenta a receptorului.
Politica de promovare în turism pare, la prima vedere, relativ simplă. Pentru a alcătui
mixul promoţional, managerii din turism au la îndemână o paletă largă de mijloace şi canale de
difuzare a mesajului promoţional. În realitate, în practica managerului de marketing în turism,
combinarea tehnicilor de promovare este o artă, care depinde mult de abilităţile managerului şi
de capacitatea sa de a-şi înţelege clienţii şi concurenţii.
Activitatea de promovare a produsului turistic este o „formă specifică de comunicare,
care constă în transmiterea pe diferite căi de mesaje şi informaţii menite să-i informeze pe
operatorii de turism şi pe turiştii potenţiali asupra caracteristicilor produsului turistic şi asupra
elementelor componente ale serviciilor turistice oferite,.., să le dezvolte o atitudine pozitivă faţă
de firmele prestatoare de servicii turistice”.
Astfel, mesajul care trebuie comunicat în acţiunile programate în cadrul politicii de
promovare a unei firme de turism are următoarele caracteristici:
 trebuie să sublinieze superioritatea şi specificitatea ofertei sale faţă de cea a
competitorilor săi, ca şi condiţii sau confort, preţ, calitate şi servicii suplimentare
pentru clienţi(artizanat, meşteşuguri, vânzări directe);
 accentul pus pe diferenţierea tarifelor pe categorii de clienţi sau pe perioade ale
anului(în serviciile de turism „tariful comunică”);
 evidenţierea satisfacţiei de a petrece timpul liber într-o ambianţă plăcută;
 accesibilitatea serviciului(aşezare geografică, căi de acces la locaţie, mijloace de
transport, legătura cu alte susbsisteme);
 descrierea climei şi a frumuseţii peisajului natural, sublinerea valorii unor elemente
naturale (ape minerale, izvoare, microclimat, topoclimat);
 sublinierea caracteristicilor patrimoniului cultural-artistic: vestigii şi locuri istorice
de atracţie, de artă, de arhitectură, etnografie, folclor, tradiţii locale (festivaluri

130
 folclorice locale sau tradiţionale, de pildă, Festivalul Clătitelor desfăşurat anual în
Staţiunea Moneasa).
Acţiunile promoţionale în domeniul turismului vizează, în general, atât atragerea de noi
clienţi cât şi păstrarea celor existenţi.
Una din particularităţile acţiunilor de promovare a serviciilor turistice constă în faptul că
oferta este promovată atât cu mijloace proprii cât şi prin intermediul reţelelor de promovare şi
distribuţie.Trebuie menţionat că distribuţia produsului turistic presupune, în mod implicit şi
funcţia de informare a clienţilor potenţiali. În ţările Uniunii Europene, în componenţa acestor
reţele de promovare şi distribuţie intră:
- operatorii de turism(tour operatori) sau agenţiile de turism-sunt firme de turism
care oferă voiaje preplătite şi pachete turistice; acestea informează turiştii potenţiali
sau intermediarii cu privire la pachetele turistice oferite(condiţii de confort, tarife,
comisioane);
- agenţiile de voiaj- pun în vânzare bilete de călătorie în circuit;
- agenţiile imobiliare;
- reţelele bancare;
- cecurile de vacanţă;
- marile magazine;
- cluburile;
- reţele terioriale de turism;
- centre locale de informare turistică-exemple: Info-turism Timişoara, Info-turist în
principalele staţiuni turistice.
Considerăm că, în turism, mixul promoţional este alcătuit din următoarele activităţi:
- Publicitate
- Relaţii publice
- Promovarea vânzărilor
- Utilizarea mărcii
- Marketingul direct
- Sponsorizare
- Participarea la saloane şi târguri de turism (de exemplu, Târgul Naţional de
Turism şi Agrement Holiday Expo- Braşov sau Târgul de Turism al României ).
Mijloacele sau mediile preferate pentru transmiterea mesajului în turism sunt:
-media scrisă: cotidiene, jurnale săptămânale, reviste săptămânale, lunar, trimestriale,
anuale;
-tipăriturile: fluturaşi, pliante, broşuri, ghiduri, cataloage;
-afişajul exterior ( outdoor media): postere, bannere, panouri luminoase (statice şi
dinamice) panouri interactive de informare şi promovare (gen InfoTurist, ca de exemplu, în
staţiunea Sinaia);
-afişaj interior(indoor media);
-mijloace audio-video: filme, CD/DVD-uri, diapozitive;
-televiziunea: analogică şi digitală;
-telefonia mobilă: sms;
-obiecte diferite: şerveţele, calendare, obiecte de vestimentaţie, obiecte de birotică(mouse
pad-uri, pixuri, pahare etc).
-Internetul: pagini web, portaluri de informare şi promovare a turismului, hărţi electronice.
Internetul este unul din mijloacele de difuzare a mesajelor care a „explodat” în
preferinţele în opţiunile şi preferinţele turiştilor actuali.Astfel, Internetul este un mijloc facil de
promovare, implicând costuri acceptabile şi obţinând un impact deosebit în rândul tinerilor dar şi
al adulţilor de vârstă mijlocie.Internetul reprezintă o oportunitate pentru turism deoarece oferă:

131
posibilitatea lansării de noi servicii, extinderii pe noi pieţe, interacţiunii permanente cu clientela,
atragerii unor noi categorii de clientelă.
Promovarea pe Internet a serviciilor turistice se poate realiza pe paginile web proprii ale
ofertanţilor, dar şi prin intermediul asociaţiilor specializate
Un exemplu de agenţie specializată în promovarea serviciilor turistice îl reprezintă portalul
de informare www.TourismGuide.ro, care este un proiect de promovare a unităţilor de cazare şi a
zonelor turistice, având lunar o medie de 220.000 de vizitatori şi 1.400.000 de pagini
afişate.Firmele de turism se pot înscrie pe portalurile de acest gen beneficiind de promovare
contra unui comision.
Promovarea prin pagina electronică proprie a firmei de turism presupune optimizarea
accesului electronic al site-ului astfel încât să asigure un trafic satisfăcător de vizitatori şi o
poziţionare bună în motoarele de căutare.Pagina web include
Publicitatea în turism îmbracă următoarele forme:
-publicitatea media:
 media scrisă:inserţii publicitare în cotidiene locale, regionale, naţionale sau
internaţionale, în jurnale săptămânale sau în reviste cu apariţie săptămânală,
lunară sau bilunară;
 media audio-video: spoturi audio-video la radio şi televiziune, emisiuni televizate;
 electronică: inserţii publicitare în paginile web, în reviste electronice de turism;
-publicitatea prin tipărituri:
 fluturaşi;
 postere (publicitate print);
 pliante (InfoLitoral);
 ghiduri (Ghidul Hotelurilor);
 broşuri (Bucureşti, Castele şi Palate, Maramureş, Bucovina, Drumurile vinului,
Delta Dunării, Sibiu-Capitală europeană);
 hărţi;
 albume;
 cărţi de turism;
 reviste de turism (Traveller Magazin, Clever Travel, Tour.ist, Expert Traveler,
Descoperă Romania, Weekender.ro, Actualitatea Turistică, România Pitorească,
Vacanţe la ţară, România Turistică);
 cataloage de specialitate (Ghidul Turistic al României, PagiTour, TourConsult).
-publicitatea in-door:
 postere- de toate dimensiunile, plasate în incintele clădirilor, în interiorul
autobuzelor, tramvaielor, trenurilor, avioanelor;
 panouri publicitare luminoase statice postate în: staţii de metrou, de autobuze,
staţii CFR, ascensoare(„deciziile importante se iau şi în lifturi”), toalete(printuri
publicitare amplasate în spatele unei oglinzi amplasate în toalete), holuri ale
universităţilor, cămine studenţeşti, săli de fitness;
 panouri publicitare dinamice(cu afişe derulabile), display-uri(cu tehnologie
plasma, LCD şi LED) plasate în incinta super- şi hypermarket-urilor, mall-urilor,
barurilor şi restaurantelor, aerogări, cinematografe;
 panouri publicitare 3D:permit afişarea alternativă a fiecărui poster pe fiecare din
cele trei laturi vizibile ale panoului(Sugar Media);
 publicitate pe pardoseală: urme de paşi , săgeţi, dale vopsite sau cu diferite texte
publicitare;

132
  publicitate de tip in-store tv:publicitate transmisă digital în reţea spre puncte de
vânzare situate în centre comerciale, saloane de cosmetică, aeroport, clinici
medicale, trenuri intercity, baruri şi pub-uri.
-publicitatea out-door:
 panotaj exterior, de diferite dimensiuni- pe mijloace de transport în comun, pe
clădiri, plasate la intersecţii sau pe marginea autostrăzilor;
 panouri exterioare luminoase şi dinamice-casete luminoase care derulează filme,
benzi dinamice luminoase pe stadioane;
 panouri exterioare 3D interactive-conexiunea la panou fiind posibilă prin
intermediul telefonului mobil care are activată funcţia de bluetooth(se poate
downloada o aplicaţie software gratuită cu ajutorul căreia se pot controla funcţiile
panoului:jocul de lumini, apariţia/dispariţia textului, a unor imagini etc.);
 bannere de diferite dimensiuni, amplasate pe clădiri, în intersecţii, pe străzi intens
circulate;
 imprimarea exterioară a autoturismelor, a autobuzelor, tramvaielor, avioanelor.
-publicitatea online: prin intermediul site-urilor web ale firmelor, a bannerelor, a
publicităţii interstiţiale, a newsletterelor electronice, a grupurilor de discuţii, forumuri ale
consumatorilor, bloguri etc.

Relaţiile publice în turism semnifică activităţi destinate turiştilor actuali şi potenţiali,

activităţi care promovează relaţiile cu partenerii şi colaboratorii şi activităţi dedicate mass
mediei.
Tehnicile utilizate în activităţile destinate clienţilor actuali şi potenţiali sunt:
 evenimente de promovare - manifestări interne şi externe, culturale (festivaluri-
Festivalul Clătitelor de la Moneasa, festivalul Brânzei şi Pastramei de la Bran,
concursuri, mini excursii, drumeţii, vizite la muzee, excursii itinerante, spectacole
de sunet şi lumină, degustări de vinuri, demonstraţii culinare, prezentări de modă,
târguri de antichităţi,proiecţii de filme, expoziţii de artă, turnee de şah sau bridge,
spectacole de teatru sau concerte, etc.);
 inscripţionarea de obiecte: pixuri, tricouri, şerveţele, şepci, calendare, genţi,
mouse pad etc.;
Tehnicile şi metodele care se pot utiliza în relaţiile cu partenerii şi colaboratorii includ:
 evenimente aniversare: gen „x ani de colaborare sau de afaceri împreună”
 forumuri ale partenerilor: întâlniri ale reprezentanţilor firmelor partenere într-un
cadru formal şi mai puţin formal (participarea cu membrii de familie la party-uri
şi jocuri sportive extreme-coarda tiroliana, de pildă);
 manifestări dedicate lucrătorilor din turism (Bursa de Turism Balnear, Bursa de
Turism Litoral, Bursa Natională de Turism), conferinţe, sesiuni de training,
seminarii, dezbateri pe teme de interes din domeniul turismului.
În relaţia cu mass media, tehnicile promoţionale frecvente sunt:
 articole de presă;
 ştiri de presă
 comunicate de presă;
 interviuri;
 infotrip-uri pentru jurnalişti;
 sprijinirea funcţionării Clubului Presei din Turism(Asociaţia Jurnaliştilor de
Turism);
 vizite educaţionale şi de informare pentru jurnalişti.
Tehnicile de promovare a vânzărilor în turism includ:

133
  pachete promoţionale: combinarea serviciilor de cazare cu diferite servicii de
servire a mesei;
 pachete-cadou tematice: pachete de servicii turistice urmărind o anumită temă şi
oferite clienţilor care pot alege una din destinaţiile sau activităţile propuse într-un
GIFTBOX: Aventură sau Relaxare;
 tarife promoţionale în diferite perioade ale anului(de pildă, promoţia primăverii la
EasyJet), ale săptămânii sau pe perioade limitate(3-4 luni);
 reduceri ale tarifelor de cazare în extrasezon sau pentru elevi, studenţi,
pensionari, şomeri;
 pachete de servicii pentru turismul de afaceri: servicii de cazare, masă şi săli
pentru seminarii, conferinţe, training-uri sau teambuilding;
 pachete de servicii pentru turismul social: servicii combinate (cazare, masă şi
transport pe un itinerar stabilit) destinate pensionarilor, studenţilor, şcolarilor;
 sistemele de rezervare şi de plată a cazărilor şi biletelor de călătorie: rezervare şi
plată online(cu check- in online, la unele companii de zbor) sau prin trimiterea
unui e-mail(cu plata la destinaţie sau în avans-prin card).
Participarea la târguri interne şi internaţionale, saloane şi expoziţii reprezintă un
instrument eficient de marketing datorită avantajelor pe care le oferă –posibilitatea de a veni în
contact cu purtătorii cererii de servicii turistice şi de a le studia comportamentul, studierea
ofertelor concurente, contactarea diferiţilor furnizori sau prestatori de servicii turistice şi chiar
vânzarea de servicii turistice în timpul manifestării.
Strategii de comunicare ale firmelor turistice
Tipologia strategiilor de comunicare ale firmei turistice cuprinde:
În raport cu obiectivele globale ale comunicării, distingem:
 strategia promovării imaginii globale ale firmei,
 strategia promovării exclusive a produselor sau serviciilor,
 strategia de extindere a imaginii organizaţiei .
În raport cu modul de desfăşurare în timp al activităţilor de comunicare, distingem:
 strategia comunicării de marketing permanente,
 strategia comunicării de marketing intermitente.
În raport cu rolul activităţii de comunicare, distingem:
 strategia ofensivă,
 strategia defensivă.
În raport cu poziţia organizaţiei faţă de structurile pieţei, distingem:
 strategia concentrată,
 strategia diferenţiată,
 strategia nediferenţiată.
În raport cu segmentele majore de piaţă vizate, distingem:
 strategia abordării segmentului consumatorilor individuali;
 strategia abordării segmentului consumatoeilor organizaţionali;
 strategia abordării mixte.
În raport cu mediile de comunicare utilizate, distingem:
 strategia utilizării mediilor de comunicare tradiţionale,
 strategia utilizării mediilor de comunicare directă,
 strategia utilizării combinate a mediilor de comunicare.
În raport cu sediul activităţii de comunicare, distingem:
 strategia comunicării bazate pe forţe proprii,
 strategia comunicării bazate pe suportul instituţiilor specializate,
 strategia suportului combinat.

134
 Finanţarea acţiunilor de promovare a turismului românesc poate fi asigurată în acest
moment din Fondurile Structurale alocate de Uniunea Europeană pentru România. Astfel, în
cadrul Programului Operaţional Regional (Autoritate de Management-Ministerul Dezvoltării,
Lucrărilor Publice şi Locuinţelor).
Obiectivele acestui domeniu de intervenţie sunt:
- Promovarea potenţialului turistic românesc prin îmbunătăţirea imaginii de
ţară, cu scopul de a promova România în străinătate şi de a creşte atractivitatea sa
pentru turism şi afaceri;
- Crearea Centrelor de Informare şi Promovare Turistică (CIPT) în scopul
creşterii numărului turiştilor;
- Instituirea unui sistem integrat şi informatizat al ofertei turistice
româneşti .
Operaţiunile eligibile sunt:
a. Crearea unei imagini pozitive a României, ca destinaţie turistică, prin definirea şi promovarea
brandului turistic naţional;
b. Dezvoltarea şi consolidarea turismului intern prin sprijinirea promovării produselor specifice
şi a activităţilor de marketing specifice;
c. Crearea Centrelor Naţionale de Informare şi Promovare Turistică (CNIPT) şi dotarea acestora.
Activităţile eligibile orientative care sunt finanţate în cadrul acestui domeniu de
intervenţie sunt:
 Creare şi promovare brand turistic naţional;
 Promovare brand turistic naţional şi studiu privind rebranduirea;
 Rebranduire şi promovare;
 Promovarea produselor turistice cu specific naţional/ regional/ local;
 Activităţi specifice de marketing;
 Construirea/ modernizarea/ reabilitarea/ consolidarea /extinderea clădirilor în care
vor funcţiona Centrele Naţionale de Informare şi Promovare Turistică;
 Achiziţionarea de echipamente şi software, pentru dotarea Centrelor Naţionale de
Informare şi Promovare Turistică;
 Crearea bazelor de date cu informaţii turistice, necesare Centrelor Naţionale de
Informare şi Promovare Turistică;
 Realizarea unui sistem naţional integrat, cu acces on-line, pentru colectarea şi
diseminarea informaţiilor turistice.

ORGANIZATIILE DE AGROTURISM SI TURISM RURAL DIN ROMANIA SI

ATRIBUTIILE LOR
Începând cu anul 1990, interesul pentru turismul rural renaşte. Iau naştere diverse
asociaţii şi organisme care prin obiectivele propuse doresc afirmarea şi dezvoltarea turismului în
zonele rurale. Au apărut organisme neguvernamentale interesate de dezvoltarea turismului rural
şi agroturismului, cum sunt: Federaţia Română pentru Dezvoltare Montană (1990),
Asociaţia turistică Botiza (1993), Fundaţia turistică „AGRO-TUR”, OSR (1994), Asociaţia
„Operaţiunea Satele Româneşti”, 1991, Asociaţia de Turism Montan Prahova, Agenţia
Română pentru Agroturism (1993).
√ ANTREC – Asociaţia Naţională de Turism Rural, Ecologic şi Cultural din Româ-
nia, a luat fiinta in anul 1994 si este o organizaţie neguvernamentală, apolitică, non-profit,
membră a Federaţiei Europene de Turism Rural (EUROGÎTES).
Organizaţia are in prezent o reţea de 31 de filiale (din cele 28 de judete din tara), cu un
numar de 3500 membri – proprietari de pensiuni turistice si agroturistice din 800 de localitati.

135
 Atributiile A.N.T.R.E.C., conform statutului, constau in reprezentarea, dezvoltarea si
promovarea intereselor turismului rural in cooperare si colaborare, in primul rand, cu autoritatea
administratiei publice centrale in turism.
A.N.T.R.E.C. are urmatorele atributii:
▪ de a identifica şi promova potenţialul turistic rural;
▪ de a organiza cursuri de pregătire profesională pentru gazde, agenţii de turism rural prin
seminarii, cursuri de scurtă şi lungă durată, schimburi de experienţă între ANTREC şi organi-
zaţii similare din ţară şi străinătate;
▪ de a transmite informaţii legate de turismul rural întregii reţele ANTREC şi instituţiilor
implicate în mod direct sau indirect în promovarea şi dezvoltarea turismului rural;
▪ de a organiza campanii de publicitate pentru unităţile clasificate şi omologate, incluse în
reţea, prin mijloace mass-media;
▪ de a participa la evenimentele importante specifice, atât pe plan intern (regional şi na-
ţional), cât şi extern (târguri şi burse de turism), cu o ofertă diversă.
Site-ul A.N.T.R.E.C. - www.antrec.ro - ofera informatii despre activitatea asociatiei,
ofertele filialelor A.N.T.R.E.C., imagini ale pensiunilor turistice care sunt membre A.N.T.R.E.C.
insotite de pictograme, un calendar al manifestarilor culturale cat si noutati din presa.
A.N.T.R.E.C. realizeaza periodic anchete privind nivelul de satisfactie al turistilor privind
serviciile oferite de pensiunile turistice rurale, circulatia turistilor pe diverse destinatii turistice
rurale.
Revista lunara " Vacante la tara" este o publicatie lunara a Asociatiei Nationale de
Turism Rural, Ecologic si Cultural si are ca scop principal promovarea turismului rural.
De asemenea, cei care doresc sa inceapa o afacere in turismul rural vor putea gasi in
paginile revistei multe informatii utile.
Pe parcursul celor ani de activitate, ANTREC şi-a demonstrat iniţiativa şi capacitatea sa
organizatorică în crearea unei reţele viabile în această parte a Europei, aflată în adevărată
competiţie cu ţări cu o veche tradiţie în acest domeniu.

CAPITOLUL IX
MANAGEMENT
METODOLOGIA ELABORĂRII PLANURILOR DE AFACERI
În întreaga lume a afacerilor, o importanţă din ce în ce mai mare o prezintă noile
programe legate de afaceri, ceea ce presupune a organiza şi a conduce oamenii, a dezvolta
activitatea firmei printr-un plan de acţiune structurală şi a mobiliza întreaga echipă pentru a reuşi
în acţiunile întreprinse. Concret, la nivelul firmei, aceasta se materializează în planul de afaceri.
Dacă la sfârşitul anilor 1970, în teoria şi practica afacerilor din economia de piaţă nu se
întâlnea conceptul de „plan de afaceri", la începutul anilor 1990 nici o bancă nu accepta
deschiderea unei finanţări pentru o nouă afacere fără prezentarea unui plan bine întocmit.
Solicitarea de a dispune de un plan de afaceri corespunzător realizat s-a răspândit şi în practica
financiară internaţională în asemenea măsură încât atât Fondul Monetar Internaţional, cât şi
Banca Mondială au introdus seturi de criterii obligatorii pentru evaluarea cererilor de creditare pe
baza planurilor de afaceri. Deci, putem afirma că a demara o nouă afacere este un act deosebit de
complex, având implicaţii şi riscuri foarte mari.

Noţiune şi caracteristici
Planul de afaceri se referă fie la promovarea unei firme noi, fie la lansarea unui proiect
important în cadrul unei firme existente.

136
 Planul de afaceri constituie documentul care sintetizează rezultatele activităţilor de
cercetare, concepere şi dezvoltare a unor proiecte privind crearea unei noi firme, a unui nou
produs şi/sau a unui nou serviciu.
Un plan de afaceri eficient investighează, în cele mai mici detalii, fezabilitatea afacerii,
deoarece proiectează obiectivele întreprinzătorului şi metodele cu ajutorul cărora acesta le va
realiza şi prezintă, pentru o anumită perioadă de timp, rezultatele anticipate. De aceea, un plan de
afaceri corect redactat trebuie să conţină o analiză detaliată a firmei, a produsului şi/sau a
serviciului nou creat, piaţa estimată, politicile de marketing urmărite (referitoare la preţ,
promovare, distribuţie), metodele de producţie utilizate, precum şi aspectele financiare ale
viitoarei afaceri (incluzând venitul estimat, investiţiile necesare şi recuperarea acestora, profitul
urmărit etc.).
Orice plan de afaceri bine conceput şi realizat trebuie să răspundă unor întrebări
fundamentale cum sunt1:
a) Este complet „pachetul" care prezintă noua afacere?
b) Va fi afacerea propusă atractivă pentru potenţialii posesori de capital de risc?
c) Ce şanse de succes are afacerea propusă?
d) Ce avantaje competitive prezintă, pe termen lung, pentru întreprinzător afacerea
propusă? Dar pentru investitor(i)? Dar pentru salariaţii firmei?
e) Poate fi realizată în mod eficient afacerea nou creată?
f) Au piaţă de desfacere asigurată produsele şi/sau serviciile create prin noua afacere?
g) Pot fi recuperate, în timp relativ scurt (când, cum şi în ce condiţii?), fondurile
financiare investite în noua firmă/noul produs/noul serviciu?
h) Poate fi condusă eficient activitatea viitoare a firmei nou create (sau a celei
existente)?

Necesitatea elaborării planului de afaceri

Planul de afaceri reprezintă o schemă de acţiune construită logic şi presupune o gândire
de perspectivă asupra afacerii respective. Pornind de la obiectivele stabilite, planul de afaceri
cuprinde toate etapele şi resursele de care întreprinzătorul are nevoie pentru a le realiza într-o
perioadă de timp determinată.
Dintre cele mai importante argumente care justifică necesitatea întocmirii unui plan de
afaceri menţionăm:
1. redactarea acestui document permite întreprinzătorului să realizeze o imagine de
ansamblu asupra întregii afaceri şi nu să se concentreze numai asupra unor aspecte particulare
ale acesteia;
2. planul de afaceri realizează o evaluare a noii idei de afaceri sau poate anticipa
şansele de succes ale afacerii în curs, reprezentând, practic, un studiu de fezabilitate;
3. planul de afaceri se constituie într-un instrument de proiectare, realizare, conducere
şi control al afacerii;
4. planul de afaceri este cel care facilitează comunicarea, către mediul ambiant al
firmei, a noii idei de afaceri;
5. planul de afaceri furnizează scheme detaliate ale activităţilor implicate de noua
afacere, în vederea obţinerii acordului de finanţare a acesteia;
6. planul de afaceri facilitează menţinerea direcţiilor de acţiune stabilite, permiţând
întreprinzătorului să îşi concentreze energia pentru atingerea obiectivelor propuse.
Concluzionând, putem afirma că planul de afaceri îndeplineşte trei funcţii, după cum
urmează:
 se constituie într-un instrument de lucru al întreprinzătorului, capabil să îi permită
acestuia comunicarea propriilor idei, identificarea celor mai eficiente soluţii, efectuarea
1
Popescu, D., Managementul afacerilor, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p. 86

137
propunerilor de finanţare etc.
 reprezintă baza de conducere a noii afaceri;
 este un „dispozitiv" de evaluare a schimbărilor care trebuie efectuate în cadrul unei
firme.
 Realizarea unui plan de afaceri necesită atât timp, cât şi efort şi bani, dar rezultatul
obţinut evidenţiază, de regulă, diferenţa dintre succes şi eşec.

Elemente recomandabil a fi respectate la elaborarea unui plan de afaceri

Prezentarea planului de afaceri este la fel de importantă ca şi elaborarea lui. Toată
munca depusă pentru întocmirea lui se poate dovedi total inutilă dacă persoanele cărora li se
adresează planul (investitori, societăţi de investiţii, bănci, agenţi de creditare, acţionari, parteneri
de afaceri etc.) nu îl agreează. Drept conse-cinţă, este necesară luarea în considerare a două
aspecte fundamentale, care se referă atât la modul de redactare a planului de afaceri, cât şi la cel
de prezentare a acestuia.
În ceea ce priveşte modul de redactare a unui plan de afaceri specialiştii au identificat
câteva principii, reguli şi sugestii2:
 formulările şi frazele să fie scurte şi să conţină o singură idee, pentru a fi uşor de
urmărit;
 capitolele şi paragrafele să fie clare, distincte, grupate pe tematici şi bine delimitate
spaţial;
 evitaţi prezentarea unor fapte neadevărate şi relevaţi ceea ce gândiţi cu adevărat
despre aspectele cele mai importante ale planului de afaceri;
 utilizaţi expresii şi exprimări variate (spre exemplu, verbele dinamice), adecvate
obiectivelor urmărite;
 evitaţi atât pleonasmele (cum ar fi atât de uzuala, banala şi chiar penibila exprimare
„planuri de viitor"), cât şi greşelile gramaticale;
 folosiţi mijloace audiovizuale adecvate, pentru a prezenta eficient ideile;
 limitaţi „volumul" planului de afaceri la maximum 25-30 de pagini, format A4, atent
tehnoredactate.
Referitor la modul de prezentare a planului de afaceri, se menţionează faptul că acesta
implică o foarte bună cunoaştere a regulilor şi principiilor aplicabile unei asemenea conjuncturi,
precum şi o mobilizare totală - mai ales psihologică - din partea întreprinzătorului. În acest
context, ne permitem să vă sugerăm respectarea strictă a următoarelor elemente ale exprimării:
 vorbiţi calm, concis şi la obiect;
 abordaţi mijloace psihice adecvate: volum mediu, debit moderat etc.;
 articularea cuvintelor şi precizia gramaticală a exprimărilor sunt fundamentale şi
creează o impresie favorabilă, precum şi credibilitate;
 fiţi simplu şi direct;
 încercaţi să intuiţi cât mai corect starea de spirit a interlocutorului;
 depăşiţi rapid atât „filtrele" fiziologice (oboseala, inconfortul locului de desfăşurare a
întrevederii, jena olfactivă, dificultatea de a vedea, citi sau înţelege o imagine), cât şi pe cele
psihologice (lipsa motivaţiei şi dezinteresul pentru interlocutor, indispoziţia, emoţia,
prejudecăţile etc.) printr-o reală colaborare cu interlocutorii;
 cel mai important: transpuneţi-vă întotdeauna în locul interlocutorului!
Prezentarea planului de afaceri trebuie să ofere o susţinere vizuală pentru aspectele
„cheie" ale planului, iar întreprinzătorul trebuie să fie foarte bine pregătit şi să răspundă unor
întrebări specifice privind:
 suficienta cercetare şi dezvoltare a produsului;
2
Popescu, D., op. cit., p. 87

138
  validitatea cercetărilor de piaţă;
 previziunile financiare şi realismul acestora;
 prioritatea relativă a obiectivelor;
 abilitatea întreprinzătorului (şi a echipei de apartenenţă a acestuia) de a face ca planul
de afaceri să „meargă".
Etapele elaborării şi conţinutul unui plan de afaceri
Pentru realizarea unui plan de afaceri eficient este necesară cunoaşterea unor elemente
caracteristice firmei (în cazul în care afacerea urmează a se desfăşura în cadrul ei), respectiv a
unor date aferente istoricului firmei misiunii acesteia, strategiei şi obiectivelor urmărite,
mijloacelor de realizare a obiectivelor propuse în următorii ani etc.
Abordarea corectă a unui plan de afaceri trebuie să urmărească:
1. analiza-diagnostic a situaţiei economico-financiare a firmei;
2. identificarea şi stabilirea poziţiei pe care ar dori să se situeze, în mediul ambiant,
firma, respectiv stabilirea misiunii, a obiectivelor urmărite şi a avantajului competitiv al
produsului sau serviciului nou realizat;
3. determinarea modalităţilor concrete de a ajunge în situaţia dorită, respectiv
stabilirea strategiei adecvate pentru realizarea obiectivelor.
Specialiştii3 apreciază că întocmirea unui plan de afaceri pertinent presupune
parcurgerea a două etape, respectiv:
Etapa I: culegerea datelor şi a informaţiilor necesare;
Etapa a II-a: sistematizarea acestora.
În cadrul primei etape, se vor culege o serie de date şi informaţii despre:
 afacere - determinarea cu claritate a ceea ce se doreşte a se realiza;
 piaţă - căror clienţi li se va adresa viitoarea afacere (respectiv, nevoile şi doleanţele
exprimate de aceştia); care vor fi potenţialii concurenţi; care este cota de piaţă estimată; ce
canale de distribuţie vor fi utilizate etc.;
 managementul afacerii - descrierea detaliată a procesului de producţie (în cazul
realizării unui produs nou); cine va urmări şi conduce afacerea (manageri, specialişti, alte
persoane din întreprindere);
 fondurile financiare necesare - provenienţa şi utilizarea acestora, precum şi
previziunile financiare de recuperare a lor.
În cadrul celei de-a doua etape, sistematizarea datelor şi a informaţiilor se va realiza în
funcţie de scopul pentru care se întocmeşte planul de afaceri. Spre exemplu, dacă afacerea
propusă constă în deschiderea unui mic magazin, planul de afaceri va avea o structură mult mai
simplă, comparativ cu situaţia în care afacerea ar avea, ca finalitate, asamblarea şi
comercializarea de calculatoare pe piaţa internă şi internaţională. în situaţia în care planul de
afaceri se întocmeşte pentru obţinerea unui împrumut bancar, vor fi necesare informaţii cât mai
complete despre întreprinzător şi despre echipa de conducere a viitoarei firme. Astfel, în cazul în
care vi se solicită (şi este nu numai util, dar şi eficient să fiţi bine pregătiţi pentru aceasta!)
prezentarea propriului plan de afaceri, vă recomandăm să aveţi în vedere, în mod special,
următoarele elemente:
 planul de afaceri trebuie să fie cuprinzător, simplu şi concis;
 planul de afaceri trebuie să fie adaptat necesităţilor pentru care a fost elaborat;
 obiectivele stabilite trebuie să fie clare şi convingătoare;
 este recomandabilă prezentarea structurată a ideilor, în capitole distincte, care să
surprindă aspecte specifice ale afacerii;
 nu este suficientă numai cunoaşterea completă a unei afaceri; este foarte important şi
modul în care aceasta este prezentată partenerilor de afaceri, pentru a-i convinge;
3
J. Allen (coord.), Ghidul întreprinzătorului particular, Ed. Tehnică, 1994, p. 38-39

139
  secretul reuşitei unui plan de afaceri constă în concentrarea eforturilor şi atragerea
resurselor disponibile (interne şi/sau externe) pentru atingerea a obiectivelor propuse.
Indiferent de forma sau de componentele alese pentru realizarea unui plan de afaceri,
cea mai eficientă modalitate de elaborare a acestuia prezintă răspunsuri şi soluţii la o serie de
întrebări şi probleme care pot apărea în cadrul capitolelor sale. În continuare, un exemplu de
format-tip pentru un plan de afaceri, urmat de detalierea fiecărei componente a acestuia, precum
şi întrebările şi modalităţile de elucidare a aspectelor considerate ca fiind cele mai importante.

Elementele componente ale unui plan de afaceri

Practic, pentru elaborarea conţinutului oricărui plan de afaceri este necesară redactarea
următoarelor elemente componente4:
Sinteza planului de afaceri.
Acest document reprezintă un ele-ment „vital" al planului de afaceri şi include, în
esenţă, declararea scopului pentru care a fost întocmit. Să nu uităm faptul că planul de afaceri
prezentat de noi poate fi unul dintre sutele sau chiar miile de planuri propuse şi evaluate de către
insti-tuţiile de creditare abilitate. „Valoarea" acestuia este apreciată, în primul rând, în funcţie de
sinteza prezentată. Dacă aceasta suscită suficient interes, atunci şi restul documentului poate fi
încredinţat spre analiză persoanelor în drept. De aceea, este recomandabil ca întocmirea sintezei
planului de afaceri să se realizeze după elaborarea întregului plan, deşi este prima componentă a
acestuia. Sinteza planului de afaceri nu trebuie să depăşească 3-5 pagini ca formă de redactare şi
maximum 5 minute ca prezentare orală.
Prezentarea firmei.
Acest capitol al planului de afaceri are o importanţă deosebită, mai ales în situaţiile în
care este utilizat pentru contactarea unor noi potenţiali parteneri de afaceri, respectiv: instituţiile
de creditare (pentru acordarea de împrumuturi), investitorii (în vederea dezvoltării,
retehnologizării, fuzionării firmei), clienţii (pentru realizarea unor contracte pe termene mediu
sau lung) etc. Este, deci, absolut firesc ca, înainte de a decide asupra colaborării cu firma,
potenţialii viitori parteneri de afaceri trebuie să cunoască persoanele care le solicită ajutorul şi să
se convingă de faptul că acestea prezintă garanţia realizării profitului. De aceea, în cadrul acestui
capitol trebuie formulate răspunsuri la următoarele întrebări:
 când a fost înfiinţată firma şi de către cine?
 care este forma juridică de constituire a firmei (S.A. – societate pe acţiuni; S.R.L. -
societate cu răspundere limitată; S.R.L.A.U. - societate cu răspundere limitată cu asociat unic;
S.N.C. - societate în nume colectiv; S.C.A. - societate în comandită pe acţiuni; S.C.S. - societate
în comandită simplă)?
 unde se află sediul şi/sau filialele firmei?
 datele de înregistrare la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului şi la Direcţia
Generală a Finanţelor Publice;
 care este natura capitalului societăţii (particular, de stat, străin)?
 dacă viitoarea afacere este o societate comercială pe acţiuni, care este numărul
acţionarilor şi cine sunt aceştia? De asemenea, cum sunt reprezentaţi ei în consiliul de
administraţie?
 există contracte de colaborare sau societăţi mixte create cu parteneri străini?
 care este specificul activităţii desfăşurate de către întreprindere, conform datelor de
înregistrare la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului (producţie, servicii, comerţ, construcţii,
agricultură)?

4
Popescu, D., Op. cit., p. 20 - 96

140
 Descrierea afacerii.
În această etapă trebuie să se precizeze ce doleanţe ale viitorilor potenţiali clienţi
doreşte firma să satisfacă. Iată de ce este necesară găsirea unor relaţii logice între modalităţile în
care este percepută afacerea de către proprietarul ei şi cele în care cred viitorii potenţiali clienţi
că ar trebui să acţioneze firma respectivă pentru a le putea satisface exigenţele şi/sau doleanţele.
În acest context, printre principalele întrebări la care trebuie să se găsească răspuns amintim:
- din perspectiva proprietarului:
 ce produse/servicii credeţi că veţi putea vinde?
 ce produse/servicii credeţi că vă vor aduce cel mai mare profit?
- din perspectiva clienţilor:
 ce produse/servicii doresc să cumpere aceştia?
 care este produsul/serviciul cel mai dorit?
Dacă răspunsurile la aceste întrebări vor fi convergente, se presupune că afacerea
propusă are şanse mari de reuşită.
De asemenea, menţionăm faptul că descrierea afacerii poate fi abordată şi din
perspectiva a două componente fundamentale ale strategiei unei firme, respectiv: misiunea firmei
şi obiectivele strategice ale acesteia.
Astfel, misiunea firmei reprezintă o „proiecţie" a ceea ce îşi propune aceasta să devină,
pe termen mediu şi lung. Declararea misiunii firmei are rolul de a „oferi" salariaţilor, clienţilor şi
acţionarilor săi atât o „identitate" distinctă, cât şi o mai bună înţelegere a direcţiilor de evoluţie a
acesteia, deoarece pune faţă în faţă două probleme fundamentale: ce este actualmente firma şi ce
ar trebui ea să devină. Formularea misiunii firmei implică luarea în considerare a trei elemente
determinante: mediul său ambiant, resursele interne disponibile şi clienţii potenţiali.
Obiectivele strategice ale firmei5 reprezintă totalitatea rezultatelor pe care aceasta
doreşte să le obţină prin realizarea misiunilor asumate. Ele constituie, astfel, puncte esenţiale de
referinţă pentru urmărirea evoluţiei activităţii firmei.
Viitoarea echipă managerială şi resursele umane ale firmei.
Această secţiune a planului de afaceri este foarte importantă atât pentru viitorii parteneri
de afaceri, cât şi pentru managerul firmei. În primul caz, instituţiile de creditare, investitorii etc.
examinează, cu maximum de atenţie, calităţile şi experienţa celor care conduc afacerea. In acest
sens, o afacere „slabă", dar condusă de o echipă managerială foarte bună este mai sigură şi, deci,
preferabilă uneia promiţătoare, dar condusă de o echipă de manageri de „mâna a doua". În cel
de-al doilea caz, planul de afaceri poate constitui un adevărat „ghid" pentru acţiunile viitoare ale
întreprinzătorului.
Informaţiile necesare completării acestui capitol al planului de afaceri provin din
răspunsul la următoarele întrebări:
 care este structura organizatorică a firmei?
 cine va conduce afacerea?
 câţi angajaţi are firma?
 care este politica firmei în domeniul resurselor umane?
 sunt prevăzute concedieri/angajări de noi persoane?
 este necesară specializarea personalului existent? Dacă nu, se prevăd angajări de
personal specializat? Care sunt sursele de recrutare vizate?
 care va fi programul de lucru al angajaţilor?
 ce metode de motivare a angajaţilor se vor utiliza?

5
Cf. O. Nicolescu şi I. Verboncu, Management, Ed. Economică, 1999, p. 183, Peter Drucker
identifică şapte tipuri de obiective strategice: 1. poziţia pe piaţă a firmei; 2. inovarea; 3. productivitatea; 4.
resursele financiare si logistice; 5. profitul; 6. atitudinea şi performanţele angajaţilor; 7. responsabilitatea
publică a firmei.

141
  este necesară folosirea consultanţilor externi? Dacă da, la care?
În vederea completării tuturor informaţiilor necesare elaborării acestei secţiuni a
planului de afaceri, se parcurg următoarele faze:
 întocmirea unei liste cu persoanele din cadrul echipei manageriale a firmei;
 prezentarea, pentru fiecare membru al echipei manageriale, a unui curriculum vitae;
 prezentarea structurii şi a numărului resurselor umane ale viitoarei firmei, inclusiv a
colaboratorilor.
Definirea stării de spirit marketing.
Pentru orice plan de afaceri, definirea pieţei reprezintă componenta cea mai importantă
şi, totodată, cel mai dificil de elaborat. Aceasta trebuie să ia în considerare următoarele elemente:
piaţa (pieţele) „ţintă"; concurenţii actuali şi potenţiali, strategia de marketing propusă,
principalele avantaje competitive ale produselor sau serviciilor propuse.
a) Pieţele-„ţintă" ale unei firme sunt reprezentate de clienţii potenţiali ai firmei. Pentru
a identifica o piaţă-„ţintă" este necesară realizarea unei „segmentări" a pieţei. Identificarea
varietăţii de segmente6 din care este alcătuită piaţa ne oferă „cheia" înţelegerii modului în care
firma urmează să îşi adapteze dinamic activitatea la cerinţele pieţei. Pătrunderea pe aceste pieţe
presupune găsirea combinaţiei optime a următoarelor variabile ale mixului de marketing:
produsul/serviciul, preţul, distribuţia şi promovarea acestuia.
b) Concurenţii actuali şi cei potenţiali. Pentru a putea avea o imagine cât mai exactă
asupra situaţiei tuturor concurenţilor cu care se va confrunta firma, se apreciază că este necesară
identificarea acestora. În general, situaţiile concurenţiale ale unei firme pot fi: concurenţă
frontală directă (când şi alte firme au aceeaşi „percepţie", atât asupra unei nevoi a clientelei, cât
şi asupra concepţiei produsului, poziţiei pe care acesta urmează să o ocupe pe piaţă, promovării
lui etc); concurenţă frontală prin variante (percepţia asupra nevoilor clienţilor este identică, în
schimb diferă mult concepţia, poziţionarea şi promovarea produsului); concurenţă de substituţie
închisă (cererea este instabilă, clienţii având posibilitatea să îşi schimbe modalitatea de
satisfacere a nevoii). Cele mai uzuale întrebări care apar în cadrul acestui capitol pot fi:
 Care simt principalii dumneavoastră concurenţi?
 Ce calitate au produsele/serviciile lor?
 Ce reputaţie au concurenţii?
 Care sunt clienţii acestora ? Sunt fideli?
 Care este reţeaua de distribuţie utilizată?
 Cât de mare este segmentul de piaţă deţinut de aceştia?
Identificarea concurenţilor actuali şi a celor potenţiali este urmată de o analiză a lor,
respectiv de:
 stabilire a elementelor capabile să genereze şi/sau să amplifice succesul firmei pe
piaţă: mijloace de producţie noi şi/ sau modernizate, metode de muncă avansate; resurse umane
specializate, apartenenţa la un grup industrial şi/sau comercial puternic dezvoltat, un patron
dinamic etc.
 determinare a principalelor restricţii impuse firmelor concurente, restricţii care pot
fi: un singur client, un singur furnizor, o anumită reglementare, localizarea firmei în raport cu
piaţa, o reţea de distribuţie deficitar condusă etc.
 analiză a rezultatelor obţinute de concurenţi până în prezent, respectiv analiza
următoarelor elemente: cifra de afaceri pe produs şi/sau pe gamă de produse, volumul vânzărilor
şi influenţa sa asupra nivelului preţurilor de vânzare practicate, situaţia resurselor umane
disponibile, investiţiile efectuate şi influenţa acestora asupra volumului producţiei şi costurilor
de producţie etc.

6
Structurate după criterii specifice modului de manifestare a cererii, cum sunt: natura
cumpărătorului (persoană fizică sau juridică), nivelul veniturilor, comportamentul cumpărătorului etc

142
  prefigurare a viitorului firmelor concurente, realizabilă cu ajutorul cataloagelor
şi/sau al documentaţiilor de specialitate, al spoturilor publicitare ale produselor şi/sau ale firmei,
al articolelor apărute în presă, al reportajelor de televiziune privind firma etc.
c) Strategia de marketing. Pentru realizarea unei strategii eficiente de marketing este
necesară luarea în considerare a două elemente: poziţia firmei în mediul concurenţial şi
perspectivele domeniului său de activitate.
d) Principalele avantaje competitive ale produselor/serviciilor propuse, respectiv
realizarea unor produse/servicii superioare pentru clienţii cărora se adresează, comparativ cu cele
ale firmelor concurente (preţ scăzut, calitate superioară, caracteristici noi, servicii post-vânzare
etc.).
Prezentarea produselor/serviciilor.
În cadrul acestui capitol este necesară identificarea principalelor caracteristici socio-
economice ale produselor/ serviciilor propuse, fapt care presupune identificarea răspunsurilor la
următoarele întrebări:
 Care este produsul/serviciul propus?
 Ce necesitate satisface acesta (nevoie vitală, modă etc.)?
 Care sunt principalii furnizori şi ce proporţie de materii prime asigură ei? Există
contracte pe termen lung privind asigurarea cu materii prime şi materiale?
 Care este forma juridică de constituire a furnizorilor principali? Există posibilitatea
intervenţiei anumitor factori perturbatori în procesul de aprovizionare (privatizarea furnizorilor,
fuzionarea cu alte firme, schimbarea domeniului de activitate etc.)?
 Există şi alte surse disponibile de furnizare a materiilor prime?
 Care este modalitatea de plată cerută de furnizori?
 La ce preţuri va fi vândut produsul/serviciul propus?
 Care este profitul previzional pentru produsul/serviciul respectiv?
Informaţii financiare.
Unul dintre cele mai importante scopuri ale unui plan de afaceri este acela de a prezenta
rezultatele financiare prognozate pentru activitatea care se va desfăşura. Planul de afaceri trebuie
deci să arate viitorilor investitori sau creditorilor de ce este eficient să investească în afacerea
propusă, să le prezinte schema de recuperare a fondurilor etc. în general, informaţiile financiare
sunt grupate pe următoarele capitole:
a) Informaţii financiare privind activitatea trecută a firmei. Acest capitol trebuie să
ofere date şi informaţii care să permită o analiză economico-financiară a situaţiei firmei,
respectiv:
 bilanţurile contabile pe ultimii trei ani;
 situaţia veniturilor şi a cheltuielilor din ultimii trei ani;
 contul de profit sau pierdere pentru ultimii trei ani;
 situaţia creditelor existente (dacă este cazul);
 calculul indicatorilor de bonitate.
b) Planul de finanţare a afacerii şi previziunile financiare privind perioada de
rambursare a creditului. Finanţarea afacerii se asigură fie din capitalul propriu (caz în care este
necesară prezentarea calculului amortis-mentului), fie din credite bancare (situaţie în care se va
prezenta graficul de ram-bursare a creditelor). Pentru întocmirea sa sunt necesare unele date, ca:
 estimarea contului de profit sau pierdere pentru anul în curs şi viitorii trei ani;
 fluxul de numerar previzionat pentru perioada următoare (trei ani) şi situaţia
veniturilor şi a cheltuielilor atât pentru afacerea propusă, cât şi pentru întreaga activitate a firmei.
Fluxul de numerar va oferi o imagine de ansamblu asupra tuturor disponibilităţilor băneşti la
începutul perioadei de referinţă, inclusiv a veniturilor şi a cheltuielilor previzionate. Menţionăm
faptul că, pentru primul an, acesta va fi prezentat în fiecare lună;

143
  bilanţul previzionat pentru următorii trei ani.
c) lnformatii privind activitatea viitoare a firmei. Acestea sunt necesare pentru
aprecierea viabilităţii financiare a unei afaceri sau investiţii. Printre informaţiile care sunt
prezentate amintim:
 calculul ratei interne de rentabilitate financiară a investiţiei. Aceasta reprezintă acea
rată de actualizare pentru care venitul net actualizat este egal cu zero. Afacerea este viabilă din
punct de vedere financiar dacă valoarea ratei interne de rentabilitate financiară este egală cu sau
mai mică decât valoarea rentabilităţii marginale a capitalului (costul de substituţie a capitalului);
 calculul ratei curente a lichidităţii;
 calculul serviciului previzionat al datoriei;
 analiza pragului de rentabilitate. In acest context, reamintim faptul că pragul de
rentabilitate a unei firme reprezintă acel nivel al activităţii de la care firma începe să obţină
profit. Calculul acestui indicator presupune determinarea nivelului minim al producţiei pentru
care sunt acoperite costurile şi pentru care profitul este zero. Menţionăm, de asemenea, faptul că
volumului producţiei astfel determinat şi se poate aplica un „test de sensibilitate", în funcţie de
diferitele preţuri ale produsului propus.

INDICATORI UTILIZAŢI ÎN CONŢINUTUL UNUI PLAN DE AFACERI

Reputatul spacialist în managementul afacerilor, Prof. Univ. dr. Dan Popescu, opinează
că un plan de afaceri include o serie întreagă de indicatori, grupaţi după cum urmează7:

Indicatori de volum ai activităţii economico-financiare

1. Volumul valoric al producţiei = producţia exerciţiului (Qe)

n
Qe   qp , unde:
1

 qp - suma cantităţilor tuturor produselor sau serviciilor executate sau prestate în

perioada exerciţiului, ponderate cu preţurile unitare ale acestora.
2. Cifra de afaceri (CA) = total încasări pentru produse şi/sau servicii vândute.
3. Venituri totale (V) = venituri din exploatare (Ve) + venituri financiare (Vf), unde:
Ve - rezultate din activitatea propriu-zisă;
Vf - rezultate din activităţi financiare (participată şi alte imobilizări financiare, inclusiv
creanţe; provizioane; titluri de plasament; diferenţe de curs valutar; dobânzi; alte venituri
financiare).
4. Cheltuieli totale (CT) = cheltuieli de exploatare (Ce) + cheltuieli financiare (Cf),
unde:
Ce - cheltuieli cu desfăşurarea activităţii propriu-zise;
Cf - cheltuieli financiare (pierderi generate de participaţii, plata unor dobânzi, titluri de
plasament, diferenţe de curs valutar etc).
5. Cheltuieli totale la 1000 lei producţie (C1000):
CT
C1000 = Qe x 1000
6. Profitul (p):
p = V - CT
7. Productivitatea medie anuală (Wa):
Wa  CANp
x100 , unde:
Np - numărul mediu scriptic de personal.
8. Numărul mediu scriptic de personal (Np):
7
Popescu, D., Op. cit., p. 97

144
 Np = Nm + Nc,, unde:
Nm - numărul mediu scriptic de muncitori;
Nc - numărul mediu scriptic al persoanelor cu funcţii de conducere.
9. Fondul mediu scriptic anual de salarii (Fs):
Fs = Sap x Np,, unde:
Sap - salariul mediu scriptic anual al unui angajat.
N. B.: atenţie la respectarea corelaţiilor fundamentale!
Iw > Is şi Ica > Ifs, unde:
Iw - indicele de creştere a productivităţii medii anuale;
Is - indicele de creştere a salariului mediu scriptic anual;
Ica - indicele de creştere a cifrei medii anuale de afaceri;
Ifs — indicele de creştere a fondului mediu scriptic anual de salarii.

3.5.2 Rate de eficienţă

10. Rata profitului (rp):
 p x100  p x100  p
x100
rp1 CT rp2 CA rp3 V

N. B.: relaţiile de calcul de mai sus sunt întâlnite şi sub denumirile:

rp1 - rata rentabilităţii costurilor;
rp2 - rata rentabilităţii comerciale (a cifrei de afaceri);
rp3 - rata rentabilităţii veniturilor.
11. Rata rentabilităţii financiare (Rf):
 pn x100
Rf Cp , unde:
pn - profitul net;
Cp - capitalul propriu = capital social + fonduri proprii (fonduri de rezervă + fonduri de
investiţii + profit nevărsat şi neprelevat).
12. Rata rentabilităţii economice (Re):
 pb
x100
Re Cperm , unde:

Pb - profitul brut (rezultatul exerciţiului financiar);

Cperm – capital permanent = Cp + împrumuturi pe termen mediu şi lung + provizionare
pentru riscuri şi cheltuieli).
13. Rata rentabilităţii activelor (Ra):
 Pn
x100
Ra At , unde:
At - active totale = Af + Ac + Cr + Pro, în care:
Af - active fixe (imobilizate);
Ac - active circulante (stocuri, creanţe, disponibilităţi şi plasamente);
Cr - conturi de regularizare;
Pro - prime pentru rambursarea obligaţiilor.
N. B.: referitor la rentabilitatea activelor, se mai pot calcula şi:
ra - rotaţia activelor:
 V
ra At ,
mp - marja de profit:
 Pn
mp V .

14. Rata dividendelor (Rd)8:

8
Are aceeaşi relaţie de calcul ca şi rata rentabilităţii economice

145
  Pb x100
Rd Cperm
3.5.3. Rate de gestiune financiară
15. Perioada de încasare a creanţelor (Rîc):
 Creante
x360
Rîc CA
, unde:
Creanţe - drepturi băneşti ale firmei, realizabile în/la termene diferite.
16. Perioada de plată a obligaţiilor (Po):
 CA x360
Obligatii
Po , unde:
Obligaţii - datoriile firmei către terţi, respectiv datoriile formate în relaţiile acesteia cu
furnizorii, cu propriii salariaţi, cu acţionarii şi cu bugetul statului). Obligaţiile pot fi:
Os - obligaţii pe termen scurt;
Otmi - obligaţii pe termen mediu şi/sau lung.
17. Viteza de rotaţie a stocurilor (Vrs), respectiv:
 Stocuri
x100
Vrs CA .
18. Viteza de rotaţie a stocurilor materiale (Vrsm):
 Stocurimateriale
x360
Vrsm CA

3.5.4 Rate de echilibru financiar

19. Rata de finanţare a activelor circulante (Rac):
 FR
x100
Rac Ac , unde:
FR -fondul de rulment = Cperm - Af.
20. Rata de finanţare a stocurilor (Rfs):
 FR
x100
Rfs Stocuri

21. Rata lichidităţii curente (Rlc) sau a fondului de rulment (RFR)

 Ac
x100
Rlc Os .
22. Rata lichidităţii rapide (Rlr):
 Ac Stocuri
x100 ;  CreanteOsDisponibil x100
Rlr Os Rlr
23. Rata lichidităţii imediate (Rli):
Rli
 Plasamente Disponibil
Os x100

3.5.5 Rate de structură a activului

24. Rata imobilizărilor (Ri):
 Im obilizari
x100 .
Ri At

25. Rata imobilizărilor corporale (terenuri + mijloace fixe) - (Ric):

Ric
 Im obilizaricorporale
At x100 .
26. Rata imobilizărilor financiare (titluri imobiliare) - (Rif):
 Im obilizarif inanciare
x100
Rif At

27. Rata activelor circulante (Rac):

 Ac
x100
Rac At

28. Rata stocurilor (Rs):

 Stocuri
x100
Rs At

29. Materii prime (Rmp):

Rmp
 Materiiprime
At x100

146
 30. Rata creanţelor comerciale (Rcc):
Clienti
 x100
Rcc At
31. Rata disponibilităţilor (Rdisp):
Disponibilitati
Rdisp  x100 .
At
3.5.6 Rate de structură a pasivului
32. Rata stabilităţii financiare (Rsf):
Cperm
Rsf  x100 , unde:
Pt
Pt - pasive totale = împrumuturi + datorii asimilate + furnizori + creditori + alte datorii.
33. Rata autonomiei financiare globale (Rafg):
Cp
 x100
Rafg Pt .
34. Rata autonomiei financiare la termen (Raft):
Cp
Raft  x100 .
Cperm
35. Rata globală de îndatorare (Rgî):
Dt
 x100
Rgî Pt , unde:
Dt - datorii totale ale firmei.
36. Rata de îndatorare la termen (Rît):
Otml
 x100
Rît Cperm
3.5.7 Alţi indicatori
37. Pragul de rentabilitate (Pr):
Ch. fixe
 x100
Pr Pv  Ch. var , unde
Pv - preţul de vânzare;
Ch.fixe - cheltuieli fixe;
Ch.var. - cheltuieli variabile.

38. Fluxul de numerar (FN) = totalul intrărilor şi al ieşirilor de numerar în decursul

unei perioade determinate (de regulă, un an):
FN = Nf (numerar influx) - In (ieşiri de numerar).

PERIOADA
FLUXUL DE NUMERAR U.M.
(ani)
A. NUMERAR ÎN FLUX (INTRĂRI) mii lei
1. Existent (cash) la începutul anului mii lei
2. Venituri din vânzări mii lei
3. TVA colectată mii lei
4. TVA de încasat mii lei
5. Aport suplimentar de capital de la asociaţi mii lei
6. Clienţi şi conturi asimilate mii lei

147
 7. împrumuturi pe termen scurt, mediu sau lung mii lei
TOTAL NUMERAR ÎN FLUX (INTRĂRI) mii lei
B. IEŞIRI DE NUMERAR mii lei
1. Cumpărări de active fixe mii lei
2. Plăţi pentru investiţii mii lei
3. Costuri de producţie (exclusiv amortizări) mii lei
4. Cheltuieli suportate din venituri mii lei

5. Cheltuieli financiare (creanţe, plasamente, diferenţe de curs valutar, dobânzi,

provizioane)
mii lei
6. Cheltuieli fond de rezervă mii lei
7. Furnizori şi conturi asimilate mii lei
8. TVA de plată mii lei
9. Impozit pe profit mii lei
10. Dividende mii lei
11. Rate, dobânzi, credite mii lei
TOTAL IEŞIRI DE NUMERAR mii lei
EXISTENT (CASH) LA SFÂRŞITUL
mii lei
ANULUI

Exemplul 1: PLANUL DE AFACERI

metodologia Băncii Române de Dezvoltare9
1. Date de identificare a agentului economic
1. numele agentului economic
2. data înregistrării la Registrul Comerţului
3. forma juridică de constituire (SA, SRL, SNC, SCA, SCS, JV)
4. tipul activităţii (producţie, servicii, comerţ, construcţii, comerţ exterior)
5. natura capitalului (particular, de stat, străin)
6. asociaţi, acţionari principali (nume, prenume, data naşterii, adresă, telefon, stare
civilă)
2. Conducerea/personalul agentului economic
1. conducerea (funcţia, nume, prenume, studii, experienţă)
2. personalul (număr total salariaţi, din care: direct productiv)
3. Descrierea activităţii curente
1. produsele/serviciile
2. principalii furnizori de materii prime (denumire materie primă; nume şi adresă
furnizor; ponderea valorică în total aprovizionări; forma de proprietate etc.)
3. descrierea sumară a procesului tehnologic actual
4. date tehnice cu privire la mijloacele fixe din proprietatea agentului economic
4. Piaţa actuală
1. clienţi (nume, adresă, forma de proprietate, ponderea în total vânzări)
2. concurenţi (nume, date cunoscute cu privire la aceştia)
3. poziţia produselor/serviciilor agentului economic comparativ cu cele ale
concurenţilor (produs, preţ, calitate: ieftin/comparabil/scump)
4. concurenţi potenţiali (nume, adresă, produs)
9
Sursa: M. Lupu, „Cum se întocmeşte un plan de afaceri", revista Idei de afaceri nr. 4(9)/1994.

148
 5. principalele avantaje ale noilor produse/servicii oferite (preţ, calitate, caracteristici
noi)
6. reacţia previzibilă a concurenţei la apariţia noii oferte pe piaţă
7. cum se va realiza desfacerea produselor (reţea proprie de magazine, direct
detailiştilor, angro)
8. activitatea de promovare a vânzărilor (reclamă, publicitate, participare la
târguri/expoziţii, pliante, broşuri, alte forme)
5. Descrierea proiectului pentru care se solicită creditul
1. produsele/serviciile
2. principalii furnizori de materii prime (denumire materie primă, nume, adresă,
ponderea valorică în total aprovizionări, forma de proprietate)
3. descrierea procesului tehnologic:
3.1. impactul asupra mediului
3.2. modul de asigurare cu utilităţi (energie, apă, abur etc.)
3.3. grafic de atingere a capacităţilor
4. descrierea investiţiei în contextul procesului tehnologic prezentat anterior
5. întocmirea graficului de realizare a investiţiei
6. modificările necesare la echipamente, clădiri existente
7. modificările necesare în structura şi numărul personalului angajat
6. Date privind piaţa şi promovarea vânzării produsului/serviciului
1. clienţi potenţiali (nume, adresă, vânzări prevăzute)
2. concurenţi potenţiali
7. Informaţii financiare privind activitatea trecută a agentului economic
1. bilanţurile contabile pe ultimii doi ani
2. situaţia veniturilor şi cheltuielilor în ultimii doi ani
3. estimare pentru anul în curs
4. situaţia creditelor deja existente
5. indicatori de bonitate
8. Planul de finanţare a investiţiei şi previziunile financiare pentru perioada de
rambursare a creditului
1. calculul amortismentului
2. graficele de rambursare a creditelor
3. fluxul de numerar şi situaţia veniturilor şi cheltuielilor pe proiect şi pe total
activitate
9. Informaţii financiare privind activitatea viitoare a agentului economic
1. rata internă de rentabilitate financiară a proiectului
2. raportul active curente/pasive curente previzionat
3. serviciul datoriei previzionat
10. Garantarea creditului
1. garanţii reale (ipotecă, gaj cu deposedare sau fără deposedare în condiţiile art. 480
din Codul Comercial);
2. garanţii personale (cauţiune), scrisori de garanţie, depozite în lei sau valută,
bunurile care urmează a fi procurate din credit, asigurări cesionate în favoarea
băncii).

Exemplul 2: PLANUL DE AFACERI10

metodologie destinată obţinerii unei potenţiale finanţări
1. Sumar
10
Sursa: R. Lloyd, H. P. Muth, F. H. Geralach, Planul de afaceri, coediţie a Casei de editură Capital şi a
Editurii Expert, Bucureşti, 1997, p. 92-95

149
 1. scurtă prezentare a tuturor secţiunilor planului
2. accentuarea aspectelor manageriale
3. identificarea beneficiilor clienţilor
4. scurtă prezentare a produselor/serviciilor
2. Propunerea
1. motivele pentru care este necesară finanţarea
2. modul în care finanţarea solicitată va duce la îmbunătăţirea activităţii
3. cum vor fi rambursate împrumuturile
4. câştigul celor care investesc în capitalul social şi indicarea modului şi a
momentului în care ei îşi pot vinde investiţiile
3. Firma
1. scurt istoric
2. obiectivele şi valorile principale
3. caracteristicile principale ale medului de funcţionare
4. perspective
4. Produse şi pieţe
1. principalele produse cu ponderea respectivă în totalul vânzărilor
2. pieţele principale şi detalii ale acestora (ponderea pe piaţă, felul şi structura
concurenţei, tendinţe în trecut, previziuni)
3. preţ
4. calitate
5. puncte forte şi slabe în zona concurenţială
6. perspective
7. obiective privind piaţa şi vânzările
5. Operaţiuni
1. istoricul evoluţiei activităţii firmei
2. achiziţii şi rularea materialelor
3. tehnologia de producţie şi descrierea procesului tehnologic
4. capacitatea de utilizare a utilajelor
5. amplasamentul şi infrastructura
6. asigurarea calităţii
7. legături funcţionale cu alte societăţi comerciale (spre exemplu, filială de acelaşi
rang)
8. forţa de muncă
9. efectul finanţării solicitate asupra activităţii
6. Marketing şi distribuţie
1. factorii principali de succes pe piaţă
2. metode de vânzare
3. puncte de desfacere
4. mesajul pentru vânzări
5. reclamă
6. canale de distribuţie
7. principalele contracte de vânzări
8. garanţii pentru produse
9. servicii pentru clienţi
10. nivelul stocurilor
7. Managementul
1. echipa conducerii superioare
2. ponderea resurselor manageriale
3. evoluţia carierelor managerilor principali

150
 4. programe existente şi propuse pentru dezvoltarea managementului
8. Organizare
1. structura societăţii comerciale sau a grupului şi a fiecărei activităţi principale
2. funcţiile financiară, contabilă şi de control
3. sistemul de informare a conducerii
4. politici de personal şi de salarizare
9. Planul financiar
1. analiza performanţelor financiare din trecut
2. situaţia financiară actuală
3. managementul financiar
4. tendinţe financiare
5. bugetul de casă, lunar, în decursul unui an
6. previziuni, pe cinci ani, ale bilanţurilor, situaţia veniturilor şi fluxul de lichidităţi
10. Anexe
1. produse
2. pieţe
3. funcţionare
4. tehnologie
5. personal
6. CV al principalilor manageri
7. scheme de organizare
8. performanţe financiare din anii precedenţi
9. modele de contracte
10. broşuri de prezentare a societăţii comerciale

CAPITOLUL X
MARKETING

DEFINIŢIA ŞI FUNCŢIILE MARKETINGULUI

Marketingul reprezintă arta şi ştiinţa procesului de schimb puse în slujba asigurării
satisfacţiei consumatorului şi a creşterii profitabilităţii întreprinderii.
Funcţiile marketingului sunt:
1. Funcţia premisă (de unde pornim?):
- înseamnă studierea pieţei, a nevoilor de consum sau de utilizare. Astfel, cercetarea
de marketing constituie baza şi în acelaşi timp punctul de plecare a întregii activităţi
de marketing.
- sunt studiaţi clienţii ( segmentele de consumatori) sub aspect calitativ (nevoi, dorinţe,
preferinţe, aspiraţii) şi cantitativ (pe grupe de vârstă, sex);
- sunt studiate caracteristicile pieţei: concurenţa, mediul cultural, politic şi legislativ;
- obţinem o bază de date necesară la fundamentarea deciziilor.
2. Funcţiile obiectiv (pentru ce?):
a. Asigurarea satisfacţiei consumatorilor :
- se oferă clienţilor o gamă largă de produse şi servicii astfel încât fiecare să
găsească produsul care să fie conform cu gustul, dorinţele şi preferinţele sale;
- gama de produse se diversifică şi apar mereu produse noi;
- este educat gustul consumatorului pentru stimularea cererii.
b. Creşterea profitabilităţii întreprinderii producătoare:
- scopul oricărei întreprinderi este maximizarea vânzărilor (creşterea cifrei de
afaceri).
3. Funcţia mijloc (în ce mod?):

151
 - cu cât întreprinderea reuşeşte să se adapteze mai bine la schimbările de pe piaţă, şi să
satisfacă mai bine şi mai rapid trebuinţele pieţei, cu atât îşi îmbunătăţeşte poziţia faţă
de concurenţă;
- întreprinderea acţionează răspunzând, anticipând sau influenţând cererea.

MEDIUL DE MARKETING AL ÎNTREPRINDERII

Orice agent economic funcţionează în condiţiile pe care i le oferă mediul său extern,
alcătuit dintr-un ansamblu de factori de natură economică, culturală, juridică, politică,
demografică şi ecologică. Acest mediu poartă denumirea de mediul de marketing al
întreprinderii, şi el poate fi: (a) macromediu şi (b) micromediu.
1. Macromediul întreprinderii.
Este constituit din factori de ordin general, aceiaşi pentru toţi agenţii economici;
întreprinderea nu-i poate influenţa; ei influenţează indirect întreprinderea pe termen mediu şi
lung.
Elementele componente ale macromediului întreprinderii sunt:
a. Mediul demografic:
 caracteristicile demografice ale populaţiei din zona de activitate a întreprinderii
(ex.: o zonă cu populaţie majoritar tânără, cu copii mici însemnă o cerere mai
mare de produse alimentare pt. copii – baby-food, produse fără conservanţi etc.).
b. Mediul economic:
 caracteristici macroeconomice care influenţează cererea: rata şomajului, a
inflaţiei, a dobânzilor, nivelul fiscalităţii, salariul mediu, puterea de cumpărare;
c. Mediul tehnologic:
 influenţează volumul, structura şi dinamica ofertei prin invenţii şi inovaţii;
 creşte numărul de produse noi sau îmbunătăţite;
 apar noi reglementări privind producţia şi calitatea produselor (ex. apariţia pe
piaţă a produselor ecologice a determinat introducerea legislaţiei specifice cu
privire la producerea, autenticitatea, etichetarea şi comercializarea acestor
produse);
 avansul tehnologic înseamnă întotdeauna creşterea productivităţii, care duce la
scăderea costurilor şi implicit a preţurilor;
d. Mediul cultural:
 este constituit din elemente cuprinse în sistemul de valori;
 înseamnă obiceiuri, tradiţii, credinţe, norme, care:
o influenţează modelul de consum (ex. germanii consumă ca aliment de bază
cartofii şi nu pâinea sau orezul);
o influenţează comportamentul de cumpărare (ex. vegetarienii nu cumpără
şi nu consumă carne şi produse din carne);
o se modifică în timp şi între generaţii (ex. la noi în ţară a crescut masiv
consumul de bere în detrimentul celui de vin; felurile tradiţionale de
mâncare sunt înlocuite cu feluri „internaţionale” - paste, pizza etc.);
e. Mediul politico-legislativ influenţează piaţa şi implicit întreprinderile prin:
 structurile societăţii (clase sociale) (ex. oamenii mai bogaţi vor cumpăra produse
alimentare mai scumpe, produse ecologice);
 gradul de implicare a statului în economie (ex. prin controlul preţurilor la
anumite produse alimentare este influenţată piaţa; dacă preţurile sunt ţinute forţat
prea jos, sau se impun accize prea mari, oferta scade, apare piaţa neagră şi
contrabanda);
 stabilitatea climatului politic intern, zonal şi internaţional (influenţează comerţul
internaţional);

152
 ansamblul de reglementări ce guvernează activitatea întreprinderii – intern şi
comunitar (ex. legislaţia de protecţia consumatorului; produsele alimentare din
ţara noastră se supun acum regulilor de calitate ale Uniunii Europene etc.).
f. Mediul natural: influenţează prin resursele naturale necesare desfăşurării activităţii
întreprinderii:
 importanţă deosebită la produsele agroalimentare (ex. calitatea apei pentru
producerea berii, gradul de poluare a terenurilor pe care se produc legume şi
fructe etc.).
2. Micromediul întreprinderii.
Caracteristicile micromediului întreprinderii sunt:
- sunt componente ale mediului extern cu care întreprinderea are relaţii directe,
necesare unei bune derulări a activităţii zilnice;
- întreprinderea îi poate influenţa într-o anume măsură;
- ei influenţează indirect întreprinderea şi pe termen scurt;
- sunt particularizaţi pentru fiecare întreprindere.
Elementele componente ale micromediului întreprinderii sunt:
a. Clienţii:
- condiţia succesului este ca în centrul atenţiei întreprinderii să fie clientul şi
avantajele care i se oferă;
- clienţii pot fi: persoane, organizaţii sau întreprinderi
- categorii de clienţi: consumatori (persoane fizice); utilizatori industriali;
întreprinderi distribuitoare; agenţii guvernamentale.
b. Concurenţii:
- sunt alţi agenţi economici care: sunt prezenţi pe aceeaşi piaţă; se adresează pieţei
cu produse similare; îşi dispută acelaşi segment de consumatori; îşi dispută aceiaşi
furnizori / prestatori de servicii;
- trebuie să îi studiem pentru a afla despre ei: capacitate de concurenţa directă (ce
segment de piaţă ocupă); care sunt noii intraţi pe piaţă şi care sunt produsele lor;
care sunt produsele similare cu ale noastre şi care sunt produsele de substituţie.
- sunt necesare comparaţii permanente cu concurenţa privind: produsele; preţurile;
canalele de distribuţie; acţiunile de promovare.

MIXUL DE MARKETING
Reprezintă combinarea într-un ansamblu unitar şi coerent a elementelor care vizează
politica de produs, politica de preţ, politica de distribuţie şi politica promoţională a întreprinderii,
în funcţie de resursele interne şi condiţiile pieţei.
Cele patru elemente (cei patru „P”) ale mixului de marketing sunt:
• Produs;
• Plasament (distribuţie);
• Preţ;
• Promovare (comunicare).
Ca urmare a diversităţii şi complexităţii fiecăruia dintre cele patru componente ale
mixului, la nivelul fiecăruia dintre ele se poate elabora un aşa numit submix: de produs; de preţ;
de distribuţie; de promovare.

POLITICA DE PRODUS ŞI PRODUSELE NOI

Produsul reprezintă nucleul central al oricărei politici de marketing, indiferent de
întreprindere; prin intermediul produsului întreprinderea poate acţiona şi influenţa piaţa pe care
acţionează. Politica de produs vizează atât produsele existente, cât şi lărgirea şi diversificarea
gamelor sortimentale, prin îmbunătăţirea produselor existente şi lansarea de produse noi.

153
 Factorii stimulatori ai dezvoltării de produse noi sunt:
 progresul ştiinţific şi tehnic;
 modificarea cerinţelor consumatorilor:
- motive noi de cumpărare / necumpărare;
- atitudini ale consumatorilor (ex. nu mai vor produse cu „e”-uri);
- preferinţe ale consumatorilor (ex. produse lactate cu conţinut de grăsime mai
scăzut; produse din făină integrală etc.)
- obiceiuri de cumpărare / de consum (ex. preferă produsele preambalate, în
pachete mici, care se pot consuma la o masă etc.);
 Concurenţa: micro-diferenţiere;
 Caracterul limitat la resurselor (ex. apar produse cu înlocuitori sintetici)
Dezvoltarea produselor noi poate însemna crearea şi lansarea pe piaţă a unui produs
absolut nou sau a unor produse asupra cărora s-a intervenit:
• prin ameliorarea calităţii (a materiilor prime, a tehnologiilor), care nu modifică
substanţial preţul; dar care sunt vizibile, ca aspect şi preţ;
• ameliorarea caracteristicilor funcţionale sau de gust;
• ameliorarea caracteristicilor estetice;
• repoziţionarea produsului pe piaţă (direcţionarea către noi segmente de consumatori);
• modificarea imaginii produsului (ex. un ambalaj nou, o nouă etichetă).

Procesul de creare a produselor noi are următoarele etape:

1. Apariţia / selectarea ideilor,
2. Dezvoltarea şi testarea conceptului de produs nou (lansarea mai multor variante);
3. Analiza afacerii (disponibilitatea materiilor prime, a tehnologiilor de producţie,
costurile de producţie, posibilitatea de distribuţie);
4. Dezvoltarea şi testarea produsului fizic: testarea tehnică; şi testarea de acceptabilitate
(stil, estetică, denumire, etichetă).
5. Lansarea pe piaţă
6. Comercializarea propriu-zisă.

CICLUL DE VIAŢĂ AL PRODUSELOR

Reprezintă un concept ce caracterizează: vânzările şi profiturile produsului,
consumatorii, competiţia, acţiunile specifice de marketing întreprinse de firmă, de la
introducerea şi până la retragerea acestuia de pe piaţă.
Factorii care influenţează durata etapelor ciclului de viaţă al produsului:
- apariţia, dezvoltarea sau dispariţia unor pieţe sau segmente de piaţă;
- îmbunătăţirile tehnologice (pot scurta sau prelungi durata etapelor);
- evoluţia puterii de cumpărare şi a venitului real disponibil;
- schimbarea gusturilor sau preferinţelor consumatorilor;
- modificarea preţului (influenţat de costurile de fabricaţie sau de distribuţie);
- modificarea preţurilor şi strategiilor de piaţă ale concurenţilor;
- modificarea preţurilor produselor de substituţie
Etapele ciclului de viaţă al produselor:
1. Lansarea. În această etapă, produsul este introdus pe piaţă, vânzările sunt scăzute,
profiturile neglijabile, gama limitată, şi de obicei strategia de penetrare a pieţei este
utilizarea preţurilor joase. Obiectivele acestei etape sunt: informarea consumatorilor în
legătură cu apariţia noului produs – accent pe calitate; produsul să dobândească un loc pe
piaţă; formarea unui lanţ de distribuţie adecvat.
2. Creşterea. Produsul a fost lansat cu succes, asistăm la o creştere rapidă a vânzărilor,
corelată cu relativa lipsă a concurenţei → etapă foarte profitabilă. Obiectivele acestei

154
 etape: maximizarea cotei de piaţă, crearea unei mărci puternice, creşterea la maximum a
cererii pe piaţă; diversificarea gamei de produse; extinderea distribuţiei; identificarea
unor segmente noi de piaţă.
3. Maturitatea. Este etapa consolidării poziţiei produsului pe piaţă; produsul este cunoscut
de clienţi; aceştia îl găsesc corespunzător nevoilor, preferinţelor şi motivaţiilor lor;
volumul vânzărilor este maxim; competiţia atinge cel mai înalt nivel; întreprinderea
încearcă să-şi menţină cota de piaţă prin: îmbunătăţirea caracteristicilor produsului;
extinderea gamei de produse; creşterea costurilor promoţionale; reduceri de preţuri;
asigurarea unei distribuţii eficiente.
4. Declinul. Cauzele declinului sunt: uzura fizică şi/sau morală, schimbarea atitudinii
consumatorilor faţă de produs, familiarizarea cu produsul, apariţia unor produse de
substituţie, apariţia unui produs mai performant pe piaţă, scăderea vânzărilor şi
rentabilităţii. Direcţiile de acţiune posibile în această etapă sunt: eliminarea produsului;
menţinerea produsului cu anumite restricţii; menţinerea unei game de produse cu o
structură complexă; menţinerea în permanenţă pe piaţă a unui portofoliu de produse
echilibrat, constituit din produse aflate în diferite etape ale ciclului de viaţă.

CAPITOLUL XI
ANALIZA SI GESTIUNEA EXPLOATATIILOR AGROTURISTICE

1. Rolul analizei economice

Acesta rezultă din multiplele acţiuni pe care le are analiza în activitatea de conducere,
managerială. Rolul este evidenţiat de următoarele consecinţe:
a) Analiza economică ocupă un loc important în procesul creşterii eficienţei economice a
produselor şi a întregii activităţi a unităţii sau firmei.
Ca disciplină ştiinţifică, analiza foloseşte metode proprii de cercetare a fenomenelor,
precizând acţiunile şi căile pentru îmbunătăţirea situaţiei economico - financiare ţinând seama de
evoluţia condiţiilor economice şi sociale concrete.
b) Analiza economică asigură elemente de fundamentare a deciziilor pentru utilizarea
mijloacelor de producţie, a capitalului şi forţei de muncă în vederea sporirii eficienţei
economice şi a utilizării mai raţionale a resurselor disponibile şi a celor atrase.
Analiza prin concluziile formulate contribuie la fundamentarea unor decizii
corespunzătoare îndreptate spre eliminarea deficienţelor, spre extinderea şi generalizarea
rezultatelor pozitive, spre reglarea activităţilor tehnice, economice, comerciale.
c) Prin analiză se crează condiţii pentru efectuarea unor calcule previzionale, stabilind
tendinţa şi evoluţia unor indicatori economici pentru o perioadă viitoare avută în vedere.
d) Analiza contribuie la determinarea factorilor care au influenţat obţinerea unor rezultate
tehnice şi economice, abaterile de la nivelele preconizate, în funcţie însă de condiţiile concrete
existente şi de contextul economiei naţionale şi a economiei de ramură.
e) Analiza permite identificarea şi mobilizarea rezervelor interne existente în unitate,
rezerve care constituie pe de o parte posibilităţi de creştere şi dezvoltare a producţiei şi de creştere
a eficienţei economice a cheltuielilor.
f) Analiza stabileşte măsurile adecvate pentru desfăşurarea activităţii în viitor, măsuri
cu caracter economic, tehnic, organizatoric, social, juridic.
g) Un alt rol al analizei în activitatea de conducere la toate nivelurile este că permite
efectuarea unui control multilateral asupra modului şi condiţiilor în care se îndeplinesc
obiectivele preconizate şi se aplică principiile noului mecanism economico-
financiar în scopul sporirii eficienţei economice.

155
 h) Analiza crează condiţii pentru dezvoltarea spiritului gospodăresc şi cointeresarea
materială a salariaţilor în vederea creşterii producţiei şi productivităţii muncii şi reducerii
costurilor.
Astfel prin analiza activităţii economice a unităţilor se verifică în practică cerinţele
gospodăririi economice a resurselor disponibile.
i) Prin concluziile desprinse din analiză, prin identificarea de noi rezerve interne, analiza
are o acţiune mobilizatoare în activitatea unităţilor, pentru îndeplinirea şi depăşirea parametrilor
stabiliţi pentru o anumită perioadă.
2. Obiectivele analizei economice a unităţii agricole vizează:
- realizarea unui sistem de conducere şi organizare corespunzător situaţiilor existente la un
moment dat,în vederea îndeplinirii corespunzătoare a funcţiilor sale - producţie, cercetare -
dezvoltare, financiar - contabilă, comercială, socială şi de protecţie a mediului;
- prevenirea fenomenelor producătoare de dezechilibre în aceste funcţii, ca urmare a
influenţelor unor factori interni şi externi, a căror integrare în sistem trebuie făcută fără a
produce distorsiuni;
- găsirea căilor şi mijloacelor de remediere a eventualelor dezechilibre şi carenţe puse în
evidenţa de conducător sau specialişti;
- precizarea direcţiilor de dezvoltare a rezultatelor favorabile în unitate şi a evaluării unor
rezultate scontate prin utilizarea mai eficientă a resurselor (capital, fond funciar), materiale, forţă
de muncă) sau prin acţiunea unor factori externi (piaţa, preţurile, dobânzile etc).
Pentru aceasta analiza trebuie să pună în evidenţă punctele "slabe" şi "tari" ale
unităţii, nu trebuie să se limiteze la o analiză critică a deficienţelor scontate, ci trebuie să
precizeze mijloacele şi metodele de acţionare.
3. Principii de bază ale analizei economice
Acestea reprezintă reguli practice a căror respectare conduce la stabilirea unui diagnostic
corect pe de o parte şi a unor măsuri adecvate şi eficiente pe de altă parte.
a) Analiza se efectuează numai cu aportul unor specialişti capabili să investigheze amplu
situaţia de fapt a funcţionării, organizării şi conducerii unei unităţi agricole şi să elaboreze
măsuri coordonate. Astfel de specialişti pot exista în unităţi dar pot fi şi atraşi prin servicii de
Consulting din firme specializate în prestarea unor astfel de servicii (de exemplu firme care
întocmesc studii de fezabilitate).
b) Analiza - abordarea, efectuarea şi finalizarea - să se facă pe baza unei metodologii
specifice care reuneşte metode şi tehnici adecvate obiectivelor şi informaţiilor.
c) Analiza trebuie axată pe probleme clare şi reprezentative pentru a permite o
investigare sistematică a relaţiilor social - economice şi perfecţionarea sistemelor de
organizare şi conducere.
d) Sincronizarea necesităţilor şi dorinţelor cu posibilităţile atât în ceea ce priveşte
perspectiva unităţii cât şi interpretarea rezultatelor obţinute în contextul realităţilor existente,
identificând cauzele ce au generat anumite efecte şi formulând soluţii posibile de aplicat.
e) Continuitatea sau periodicitatea unor analize, atât la începutul unor acţiuni cât şi pe
parcurs pentru a constata valabilitatea unor soluţii adoptate şi modul de funcţionare a unor
subsisteme din unitate, sau al sistemului în totalitate pentru a sesiza la timp eventualele
disfuncţionalităţi determinate de acţiunea perturbatoare a unor factori interni şi externi.
4. Sistemul ca instrument de analiză şi cercetare
El delimitează câmpul (spaţiul) în cadrul căruia se cercetează procesul obiectiv de
conducere.
In raport cu mediul exterior orice sistem şi subsistem are: intrări, ieşiri, comportare şi
funcţiuni. Tratarea cibernetică permite definirea matematică a comportamentelor cu ajutorul
modelelor precum şi reglarea acestora în sensul dorit, pe baza informaţiilor şi a conexiunii
inverse.

156
 Unitatea agricolă, de la mica exploataţie până la marea întreprindere este o unitate
economică care dispune de mijloace naturale (pământ), biologice, tehnice, financiare şi umane
cuprinse într-un sistem care are rolul să producă bunuri şi servicii pentru satisfacerea nevoilor
vitale ale omului şi a altor unităţi producţie, prelucrătoare.
Unitatea economică agricolă ca sistem este formată din subsisteme:
- subsistemul condus (reglat) S - care se caracterizează printr-o anumită capacitate de
producţie măsurată de valoarea producţiei obţinută anual, un anumit nivel şi stare de funcţionare
care se determină după natura şi proporţia activităţilor în producţie vegetală, culturi de câmp,
horticole, pomicole, legumicole, producţie animală (specii diferite, sisteme diferite de creştere),
activităţi de depozitare, prelucrare, comercializare;
- subsistemul conducător (reglator) R - reprezentat de conducător (manager) şi a cărui
activitate are la bază analiza informaţiilor şi emiterea de decizii privind funcţionalitatea,
controlul, reglarea activităţilor din subsistemul condus;
- subsistemul informaţional care conectează subsistemele condus şi conducător şi care
asigură colectarea informaţiilor, depozitarea, prelucrarea şi vehicularea acestora.
Generatorul de informaţii despre funcţionalitatea sistemului este nivelul real al
sistemului, dar informaţia în sine poate fi uneori tardivă sau eronată. Unele informaţii reflectă
nivelul aparent al sistemului care poate fi diferit de nivelul real.
Informaţiile reprezintă instrumente primare ale activităţii de conducere.
Deciziile reprezintă un produs tip al activităţii de conducere.

intrări xi Subsistem condus ieşiri Y

(capacitate, stare)
cheltuieli venituri
Piaţa
Subsistem informaţional
factorilor
de Piaţa
producţie
Δ
Decizii
produselor

Subsistem conducător

Schema bloc a sistemului agent economic (firma)

Sistemul este complex, dinamic dar şi reglabil şi funcţionează pe baza unor intrări de
factori xj şi are ca rezultat ieşirile y de produse de servicii.
Funcţionalitatea şi eficienţa funcţionalităţii sistemului se apreciază prin transmitanţa
sistemului (capacitatea de trecere) T care se calculează ca raport între ieşiri şi intrări exprimate
valoric.
y Venituri
T = ----- = ----------------------
x Cheltuieli
Când T > 1 transmitanţa sistemului este multiplicatoare deoarece veniturile sunt mai mari
decât cheltuielile (y > x).

157
 Unitatea agricolă desfăşoară o activitate eficientă, obţinând profit, iar rolul subsistemului
conducător este de a urmări şi găsi modalităţile de creştere sau de consolidare a nivelului de
eficienţă şi de a construi strategii de dezvoltare în perspectivă.
Dacă T < 1, sistemul funcţionează anormal, transmitanţa sistemului este reductoare,
deoarece veniturile sunt mai mici decât cheltuielile (Y < x).
Aceasta reflectă o activitate ineficientă şi realizarea de pierderi.
Rolul subsistemului conducător este ca prin analiză să previzioneze această posibilitate şi
să găsească soluţii şi mijoace de rezolvare a dezechilibrului economic. In acest scop analiza trebuie
să precizeze cauzele interne şi externe ale unui astfel de situaţii analizate prin:
- evaluarea situaţiei comercializării produselor şi serviciilor;
- cunoaşterea evoluţiei producţiei şi a situţiei financiare;
- aprecierea poziţiei unităţii agricole faţă de piaţa de desfacere (din aval) şi piaţa de
aprovizionare (din amonte);
- evoluţiile previzibile ale producţiei, cheltuielilor şi profitului ca urmare a schimbării
structurii activităţilor sau al retehnologizării;
- structura patrimonială a capitalului cât şi posibilităţilor concrete de capitalizare mai
rapidă.
Pot exista situaţii când transmitanţa este proporţionată (T = 1) deoarece veniturile sunt
aproape egale cu cheltuielile.
Rolul analizei este de a permite conducătorului şi specialiştilor să previzoneze astfel de
situaţii, să descopere cauzele şi să poată stabili măsuri corective a factorilor de intrare în sisteme
(D x) şi strategii de redresare a unităţii. Aceste strategii au la bază măsuri care vizează creşterea
transmitanţei sistemului.
Dereglările în activitatea sistemului unităţii se întâlnesc frecvent în activitatea acestora
deoarece unitatea este un sistem foarte complex (influenţat de o multitudine de factori aflaţi în
interacţiune), probabilistic (unii factori au caracter aleator iar riscul creşte în economia de piaţă)
adaptativ, autoreglabil şi autorganizabil. Forţa de muncă are un rol determinant în desfăşurarea în
bune condiţii a proceselor de producţie.
Avantajele interpretării sistemice a unităţilor agricole sunt:
- sistemul pune pe primul plan relaţiile dintre componente;
- deplasează efortul de concepţie de la elementul izolat la ansamblul care îl conţine;
- relaţiile dintre componentele sistemului sunt mult mai dinamice şi mai uşor de schimbat
decât părţile sistemului;
- faptul că unele părţi pot fi schimbate pentru introducerea noului.
5. Factorii care influenţează dimensiunea şi determină schimbări de stare în
funcţionarea sistemului microeconomic
Modul de funcţionare a unităţii agricole, analizată ca un sistem şi rezultatele obţinute de
aceasta sunt determinate cantitativ şi calitativ de un număr important de factori: interni şi externi.
Cunoaşterea factorilor, a naturii lor şi a legăturilor prin intermediul cărora concură la
formarea şi modificarea rezultatelor unei activităţi, cât şi la stabilirea posibilităţilor de
îmbunătăţire a rezultatelor firmei, reprezintă sarcina centrală a analizei.
Factorii determină formarea şi modificarea unui efect, a unui rezultat. Ei acţionează de
regulă nu izolat, ci independent, corelat, într-un sistem de legături închegate. Identificarea lor
necesită cunoaşterea precisă a căii de formare a rezultatului, a legăturilor cauzale lăuntrice ale
rezultatului în accepţiunea de fenomen analizat. Studiind de exemplu profitul aferent producţiei
vândute care dacă nu intervin revânzări de mărfuri echivalează cu cifra de afaceri trebuie dinainte
cunoscut mecanismul formării acestuia care obiectiv se formează sub impactul volumului
producţiei, structurii ei, al costurilor pe produse şi preţurilor medii de vânzare.
In procesul intern al formării rezultatului, fenomenului, factorii care-1 determină pot fi
grupaţi după diferite criterii:

158
a) După conţinutul (natura) lor, factorii pot fi grupaţi în: factori tehnici, tehnologici,
organizatorici, economice, social-politici, demografici, psihologici, naturali, ecologici, biologici.
b) După caracterul lor în cadrul unei relaţii cauzale (în ordinea de analiză): factori
cantitativi, factori de structură şi factori calitativi.
c) După modul cum acţionează: factori cu acţiune directă şi factori cu acţiune indirectă.
d) In funcţie de efortul propriu al întreprinderii: factori dependenţi de efortul propriu şi
factori independenţi de efortul propriu.
e) După gradul de sintetizare: factori simpli şi factori complecşi.
f) După cum este situat izvorul acţiunii: factori interni (endogeni) şi factori externi
(exogeni).
g) După posibilităţile de previziune: factori previzibili (cerţi sau determinabili) şi factori
imprevizibili (aleatori).
h) După intensitatea acţiunii lor: factori dominanţi (factori "cheie") şi factori secundari.
i) După durata de exercitare a influenţei: factori de durată şi factori tranzitorii sau factori
continui (cu acţiune continuă) şi factori discontinui.
j) După modul în care contribuie la obţinerea rezultatului: factori independenţi şi factori
interdependenţi.
k) După tipul de legătură dintre factori: factori cu mărime determinată a influenţei şi factori
cu mărime variabilă a influenţei.
l) După posibilitatea de verificare a acţiunii lor: factori controlabili şi factori necontrolabili.
Factorii naturali sau factorii conjuncturali sunt, în general, factori necontrolabili.
m) După stadiul circuitului economic: factori specifici aprovizionării, factori specifici
producţiei (ca proces) şi factori specifici distribuţiei.
Studiul factorilor din diverse unghiuri de vedere prezintă importanţă hotărâtoare în analiza
calitativă, conduce la o explicaţie mai riguroasă a fenomenelor (rezultatelor economico-
financiare), permite o evaluare incomparabil mai cuprinzătoare a funcţiunii sistemului
întreprindere, "zonarea" măsurilor pentru creşterea eficienţei prin convertirea lor în efecte
economico-sociale.
A. Factori interni
Sunt factori proprii unităţii agricole care influenţează funcţionalitatea şi complexitatea
sistemului şi care pot fi grupaţi în:
-factori naturali: solul cu caracteristicile sale, precipitaţiile anuale şi eşalonarea lor,
temperatura, îngheţurile, grindina, brumele etc;
- factori tehnici şi tehnologici: dotarea cu tractoare şi maşini, instalaţii, posibilităţi de
irigare, modul de întreţinere a culturilor, tehnologiile adoptate;
- factori organizatorici - modul de organizare a activităţii de producţie şi a activităţilor de
deservire;
- factori economici - capitalul fix şi circulant, capitalul social, fondul de dezvoltare, fondul
de rulment, profitul obţinut;
- factorii de management - legaţi de conducător, stilul de conducere, metode utilizate etc;
- informaţiile şi modul de prelucrare şi circulaţie a lor;
- factori sociali - forţa de muncă, număr, calificare, vârstă medie, stabilitate, cointeresare,
condiţii existente în unitate.
Toţi aceşti factori reprezintă intrări în subsistemul condus, în cantitatea, calitatea şi
momentul cerut de procesul de producţie programat de specialist. Prin urmărirea şi analiza
funcţionalităţii sistemului conducătorul apreciază, estimează sau măsoară acţiunea factorilor în
subsistemul condus şi intervine pe baza conexiunii inverse asupra creşterii sau descreşterii
cantităţilor de factori (Ax), sau de producţie. Funcţionalitatea sistemului depinde însă şi de un
număr important de factori externi unităţii.
B. Factori externi - mediul ambiant al exploataţiei agricole

159
 Unităţile agricole trebuie să interacţioneze cu mediul lor extern dacă doresc să-şi menţină
sau să-şi crească performanţele economice. In acest scop este necesară cunoaşterea şi
sistematizarea factorilor din mediul extern unităţii.
Mediul extern joaca un rol critic în viaţa unităţilor agricole pentru că:
- toate intrările de factori folosite provin din mediu (materiale, utilaje, energie, capital
atras etc);
- rezultatele (produse agricole, servicii) apar pe o piaţă care este parte a mediului;
- multe aspecte ale procesului de transformare a intrărilor în produse şi servicii sunt
reglate de factori de mediu (sortimentul de materiale, calitatea cerută de piaţă).
De aceea cunoaşterea factorilor de mediu care influenţează unitatea agricolă este esenţială
pentru conducerea acesteia.
Evoluţia unităţilor agricole este marcată în prezent de amplificarea interdependenţelor cu
mediul în care îşi desfăşoară activitatea şi a mutaţiilor intervenite în acest mediu şi care trebuie
cunsocute, analizate şi valorificate de conducători.
Mediul ambiant al unităţii este definit de o multitudine de factori externi care influenţează
într-un mod specific comportamentul şi performanţele unităţilor agricole.
Mediul ambiant cuprinde factori de natură economică, tehnică, politică, demografică,
ştiinţifică, organizatorică, juridică, ecologică, sociologică. Aceşti factori trebuie analizaţi de
conducător pentru că influenţează stabilirea obiectivelor, obţinerea resurselor, adoptarea şi
aplicarea deciziilor. Componentele lui sunt foarte numeroase, complexe, dinamice şi cel mai
adesea perturbatoare pentru activitatea exploataţiilor agricole.
Ele influenţează stabilirea obiectivelor unităţii, modul de obţinere a resurselor, adoptarea
unor decizii.
Toate acestea reflectă necesitatea abordării cuprinzătoare, sistemice şi mai ales dinamice a
factorilor care formează mediul ambiant al unităţii agricole.
C. Relaţiile agentului economic cu mediul extern
Ca parte componentă a mediului extern, agentul economic poate intra în relaţii directe
sau indirecte cu factorii mediului său extern. Aceste relaţii pot avea drept obiect piaţa (relaţiile
de piaţă) sau sursele de aprovizionare şi desfacere (relaţii de concurenţă). Relaţiile agentului
economic sunt directe cu micromediul şi indirecte cu macromediul.
Relaţiile agentului economic cu piaţa cunosc o mare diversitate, exprimată printr-un
număr variat de forme şi instrumente utilizate în desfăşurarea lor.
 După obiectul relaţiilor agenţilor economici cu piaţa acestea sunt; relaţii de
vânzare-cumpărare şi relaţii de transmitere sau recepţie de informaţii şi mesaje.
Relaţiile de vânzare-cumpărare ocupă locul principal şi îmbracă diferite forme: livrare
de mărfuri, cumpărări de materii prime, prestări de servicii, închiriere, împrumut, intermediere
etc.
Relaţiile de transmitere de informaţii şi mesaje apar în timpul vânzării-cumpărării,
urmărind crearea unor atitudini favorabile firmei şi produselor sale. În acest scop se folosesc
instrumente specifice ca: reclama, publicitatea, marca, relaţiile publice.
 După profilul agenţilor economici, pe piaţă relaţiile apar sub diverse tipuri: cu
furnizorii şi prestatorii de servicii (de cumpărare), cu beneficiarii (de vânzare) şi cu instituţii şi
organisme ale statului.
Concepţia sistemică în abordarea fenomenelor economice implică analiza tuturor
categoriilor de factori interni şi externi care prin diferite tipuri de conexiuni, se reflectă în
rezultatele activităţii economice.
6. Tipuri de analiză.
A. După timpul la care se referă, trecut sau viitor, se disting două tipuri de analiză:
- analiză retrospectivă (post factum) care priveşte trecutul sau prezentul;
- analiza prospectivă (previzională) care priveşte viitorul.

160
 B. Din punct de vedere al urmăririi însuşirilor esenţiale şi al determinărilor cantitative ale
fenomenelor se disting două tipuri de analiză: calitativă şi cantitativă.
C. După modul de urmărire în timp a fenomenelor se disting:
- analiza statică, care studiază fenomenele sau procesele la un moment dat, punând în
evidenţă abaterile lui faţă de nivelul preconizat şi factorii care determină anumite abateri ale
fenomenului;
- analiză dinamică, care cercetează fenomenele economice în mişcare, prin poziţia lor
într-un şir de momente ceea ce este deosebit de util managerului pentru a surprinde direcţia de
evoluţie a unor fenomene şi a descoperi cauzele şi modalităţile de a le dirija în sensul dorit cu
posibilităţile existente la un moment dat.
D. După nivelul la care se desfăşoară analiza distingem:
- analiza microeconomică, efectuată la nivelul unei unităţi sau sistem, sau a elementelor sale
componente iar concluziile ei determină orientarea în investirea capitalurilor în utilizarea
resurselor, în optimizarea tehnologiilor de producţie sau a retehnologizării în asigurarea eficienţei
economice dorite, în impactul unor factori externi asupra rezultatelor etc;
- analiză macroeconomică, care studiază fenomenele la nivelul unei ramuri (agricultură,
industrie alimentară, lucrări de îmbunătăţiri funciare etc.) a economiei naţionale, a economiei
mondiale sau la nivelul unui teritoriu delimitat (judeţ, comună), iar concluziile desprinse servesc
la stabilirea politicilor agrare necesare într-o anumită perioadă.
E. După natura problemelor abordate analiza unităţilor agricole poate fi:
- analiză economică care abordează o anumită gamă de indicatori: cifra de afaceri,
cheltuieli totale, profit brut şi net, profit la 1000 lei venituri sau la 1000 lei capital fix, rata
profitului, cost, fond de salarii, productivitatea muncii, capitalul social etc;
- analiza tehnică care utilizează şi exploatează mai ales indicatori tehnici: producţie totală,
producţie marfă, producţie medie, spor total, spor mediu, spor marginal, consum specific de
îngrăşăminte, erbicide, motorină pe unitatea de suprafaţă etc;
- analiză tehnico-economică care îmbină modul de abordare şi conţinutul analizei
tehnice şi economice în analiza activităţii din unităţile agricole;
- analiză energetică care utilizând o gamă de indicatori specifici (consum de energie total
şi suplimentar, energie obţinută total şi suplimentar, energie netă, consum specific energetic,
raport de conversie energetică exprimaţi într-o unitate energetică 0 Kwh, Kcal, Kjoule,
combustibil convenţional) analizează rezultatele unor activităţi de producţie sub aspect
energetic;
- analiză ecologică care examinează gradul de poluare şi protecţia mediului pe care îl
asigură unitatea agricolă şi gradul de protecţie a consumatorului.
F. După dimensiunea pe care o are analiza în problematica unităţii agricole, ea poate fi:
- analiză globală - fie a rezultatelor unităţii, fie a rezultatelor obţinute din utilizarea unui
factor de producţie;
- analiză parţială - a unor subdiviziuni organiztaorice, a unor activităţi produse, servicii
(ex. activitatea comercială, de depozitare, de personal etc);
- analiză marginală care permite studierea alocării progresive a unor factori de
producţie cu ajutorul indicatorilor spor total, spor mediu pe unitatea de factor, spor marginal,
chletuieli suplimentare, venituri suplimentare, profit suplimentar obţinut, rata profitului
suplimentar etc.
Având în vedere aceste tipuri de analiză, rezultă că analiza poate fi:
- uncriterială atunci când se urmăreşte evidenţierea indicatorilor unui criteiu de analiză;
- multicriterială, când analizează în corelaţie mai multe criterii.
Scopul analizei multicriteriale este alegerea soluţiei optime (a tehnologiei, a structurii
culturilor, a îmbinării ramurilor, a restructurării şi retehnologizării et.) în raport cu diferite

161
crierii. Soluţia optimă prezintă consecinţele economice, energetice şi ecologice ale variantei
alese.
De aceea analiza multicriterială permite o alegere mai obiectivă a variantei de soluţie
pentru viitor.
Fiecare din tipurile de analiză prezentate sunt utile în activitatea de conducere pentru
aspectele specifice care se urmăresc la un moment dat.

Analiza diagnostic
Reprezintă o modalitate sistemică de obţinere a unei imagini de ansamblu a unităţii,
abordată din punct de vedere managerial şi în acelaşi timp o parte a gestiunii previzionale,
respectiv a managementului strategic.
Diagnosticul reprezintă un proces de identificare a unor "maladii" ale unităţilor pe baza
simptomelor observate de specialiştii în organizare şi conducere, utilizând metode şi tehnici
adecvate.
In activitatea unităţilor din agricultură, ca organsime social - economice, analiza
diagnostic presupune reperarea simptomelor, a disfuncţionalităţilor, identificarea factorilor şi
cauzelor care le au provocat şi elaborarea unor programe de acţiune care să asigure redresarea sau
ameliorarea performanţelor sale.
Diagnosticul ca instrument de acţiune apare după un examen complet economic şi tehnic
al unităţii. El constituie punctul de plecare în abordarea perfecţionării sistemului de organizare şi
conducere.
In unităţile agricole ca şi în medicină, diagnosticul are un dublu caracter, preventiv şi
curativ. El urmăreşte ca pe baza analizei efectelor constatate să depisteze adevăratele cauze şi să
propună măsuri, remedii eficiente, imediate şi de perspectivă lăsând însă pacentul să acţioneze.
Stabilirea unui diagnostic este motivată nu numai de perioade de dificultate în
funcţionarea unităţilor, numite şi managementul crizelor, ci şi atunci când unitatea urmăreşte
îmbunătăţirea perfomanţelor sale, diagnosticul având rol preventiv.
Oportunitatea analizei diagnostic în unităţile economice din agricultură este determinată
de procesul restructurării la nivel microeconomic, pentru asigurarea viabilităţii exploataţiilor, a
creşterii performanţelor prin strategii şi tactici realiste şi raţionale.
Obiectivele specifice ale analizei diagnostic dervă din particularităţile ramurei şi
profilului unităţii.
Practica internaţională demonstrează că principalele avantaje ale abordării analizei
diagnostic prin consultanţă managerială sunt:
- obiectivitate prin poziţia neutră a consultantului, garantată de interdependenţa sa în
raport cu unitatea analizată;
- profesionalism asigurat de experineţa consultantului şi cunoaşterea metodologiei
utilizate;
- eficeinţă prin setul de recomandări pe care le face.
7. INDICATORII Şl GRUPAREA LOR
Analiza activităţii unităţilor agricole este condiţionată ca arie şi profunzime de sistemul de
indicatori folosiţi şi capacitatea informaţională a fiecăruia.
Indicatorul este o expresie numerică a unui fenomen sau proces economic, definită în
timp şi spaţiu.
Indicatorii pot fi caracterizaţi prin mărimi absolute, mărimi relative, mărimi medii, indici
şi coeficienţi.
Mărimile absolute constituie expresia numerică concretă a fenomenului studiat şi reflectă
dimensiunea acestuia.

162
 Importanţa mărimilor absolute constă în faptul că stau la baza determinării a o serie de
indicatori derivaţi care contribuie la cunoaşterea mai amplă a fenomenelor,a nivelului de
abstractizare şi generalizare.
Indicatorii derivaţi pot fi mărimi relative, mărimi medii, indiei şi coeficienţi.
Mărimile relative se determină procentual prin raportarea a două mărimi absolute şi se
referă la intensitatea sau structura unor fenomene.
Mărimile relative ale intensităţii exprimă cât revine dintr-o mărime pentru o unitate, 100
sau 1000 unităţi a celeilalte mărimi. Astfel de indicatori au o largă utilizare în analiza
economică pentru că pun în evidenţă:
- nivelul de dotare al unităţii - hectare care revin la un tractor, capital fix ce revine la 100
ha etc;
- nivelul de utilizare (extensiv sau intensiv), al unor factori de producţie: hectare arătură
normală ce revin pentru un tractor, producţia pe ora de funcţionare a unui mijloc;
- nivelul de dezvoltare economică a unităţii exprimat de indicatori ca profit la 100 lei
cheltuieli (rata profitului), cheltuieli la 1000 lei venituri, venituri la 1000 lei cheltuieli.
O altă categorie o reprezintă mărimile relative ce caracterizează structura fenomenelor -
cum sunt indicatorii structura suprafeţelor, structura efectivelor de animale, structura capitalului
fix, structura cheltuielilor, a veniturilor. Aceşti indicatori se exprimă procentual, nivelul total
fiind considerat 100.
Mărimile medii caracterizează datele privind o colectivitate, sintetizând într-o singură
expresie cantitativă ceea ce este esenţial, reprezentativ şi tipic în toate nivelurile individuale
cercetate.
Mărimea medie reprezintă o modalitate generalizatoare de prezentare a datelor statistice. în
practică se pot folosi media artimetică simplă sau ponderată, media glisană, media geometrică.
Astfel se determină indicatorii randament mediu al mijloacelor mecanice pe unitatea de
timp şi pe muncitor, nivelul salariului mediu, producţia medie pe ha sau pe cap de animal,
valoarea producţiei ce revine în medie pe un salariat sau muncitor, preţul mediu de vânzare la
legume, fructe etc.
Indicii reprezintă o categorie distinctă de mărimi relative folosite pentru a evidenţia
modificările medii ale unor fenomene.
După termenul luat ca bază de raportare ei pot fi indici cu bază fixă şi indici în lanţ. Astfel
sunt indicele de creştere a producţiei, a veniturilor, a cheltuielilor, al profitului, a costului, a
preţului de vânzare, a productivităţii muncii. Ei prezintă avantajul că pot fi studiate astfel unele
fenomene în corelaţie.
Rezultă că indicii folosiţi în analiza economică reprezintă raporturi raţionale între două
mărimi absolute semnificative astfel alese încât să permită studierea unei evoluţii sau situaţii
privind o latură a activităţii unităţii agricole.
Coeficienţii sunt indicatori care se determină ca raport între două mărimi absolute şi
ilustrează gradul de utilizare a unor elemente ale procesului de producţie. Astfel de indicatori sunt
coeficientul de utilizare a capacităţii de producţie, de depozitare, coeficientul de înnoire a
mijloacelor fixe, coeficientul de utilizare a utilajelor, coeficient de schimb, coeficientul de
utilizare a timpului de muncă etc.
Astfel în situaţia analizei economice de ansamblu a unităţii sistemul indicatorilor poate fi
reprezentat în următoarele grupări.
În situaţia analizei activităţii unui produs agricol sau serviciu sistemul de indicatori poate
fi grupat după dpuă direcţii: criteriile de analiză şi conţinutul indicatorilor legat de reflectarea
efortului, efectului şi eficienţei economice (tabel nr. 1).
Aceasta explică şi faptul că în economia de piaţă "tehnicul propune şi economicul dispune".
Criteriul economic permite calcularea tuturor indicatorilor de efect, efort şi eficienţă
economică într-o singură unitate de măsură monetară (lei).

163
 Efortul total este reflectat de indicatorul cheltuieli totale (CT) ce permite aprecierea
diferenţelor existente după acest criteriu între diferite tehnologii de obţinere a unui produs creat şi
diferenţele existente între diferite produse sau servicii.
Indicatorii de efort sunt şi cheltuielile le hectar (Ch/ha), investiţia specifică (Isp.),
cheltuielile cu forţa de muncă, cu materialele, cu lucrările mecanice, cu serviciile prestate de terţi,
chletuielile cu irigaţiile, cheltuielile directe şi indirecte.
Efectul este reflectat de indicatorii valoarea producţiei principale, venituri/cultură (produs),
venituri/ha, (VT), venituri suplimentare (VS), valoarea sporului mediu (SMV), valoarea sporului
marginal (SMgV).
Foarte mulţi indicatori pot reflecta eficienţa economică: costul pe unitatea de produs (C),
productivitatea muncii (W) lei/salariat, profit total şi suplimentar, brut şi net, profitul obţinut la
1000 lei capital fix (P/1000 lei CF, profit ce revine la 1000 lei salarii, rata profitului (Rp),
cheltuieli la 1000 lei venituri (Ch/1000 lei V).
Clasificarea indicatorilor după efort şi efect total sau parţial, şi eficienţa economică
permite analiza procesului sau fenomenului analizat cât mai în detaliu, sub diverse aspecte.
Criteriul economic trebuie corelat la nivelul analizei unui produs sau serviciu în agricultură
cu criteriul tehnic.
Criteriul tehnic presupune analiza indicatorilor: producţie totală a culturii (PT),
producţie pe unitatea de măsură la hectar, pe cap de animal (P/ha, cap animal), spor total (ST)
faţă de varianta martor, spor mediu pe unitatea de factor studiat (SM), spor marginal (SMg), pe
unitatea de factori aplicat suplimentar, consum de îngrăşăminte pe unitatea de suprafaţă, consum
de forţă de muncă total, mecanică şi manuală (W), consum de combustibil/ha, erbicide şi
consum de apă ce revine pe unitatea de suprafaţă, durata de recuperare a investiţiei (T).
Toţi aceşti indicatori sunt exprimaţi în unităţi fizice (ha, m3, ore, kg, t, 1, hi, ani etc.) şi
servesc specialistului în analiza şi aprecierea influenţei unuia sau mai mulţi factori de producţie
asupra rezultatelor fizice şi a funcţionalităţii sistemului condus.
Criteriul tehnic este un criteriu parţial de analiză şi nu permite o comparaţie a rezultatelor
între produse pentru evidenţierea modului de folosire a pământului, a forţei de muncă şi a
capitalului. El trebuie corelat în analiză cu indicatorii economici deoarece permite aflarea
cauzelor abaterilor unor fenomene sau procese şi precizarea căilor de remediere a lor pe un
termen scurt sau lung în funcţie de dependenţele care se crează între factorii de producţie.
Managerul poate elimina parţial acest dezavantaj în cadrul analizei economice prin:
- utilizarea şi analiza cât mai detaliată a unor indicatori care pot reflecta nivelul de
eficienţă chiar în condiţiile inflaţiei cum sunt: rata profitului, profitul obţinut la 100 lei venituri,
cheltuieli necesare la 1000 lei venituri sau venituri obţinute cu 1000 lei cheltuieli, a căror analziă
în dinamică poate reflecta evoluţia nivelului de eficienţă a unui produs, serviciu sau a unităţii;
- actualizarea cheltuielilor, veniturilor şi profitului printr-o metodologie adecvată şi ţinând
cont de rata inflaţiei.
Criteriul energetic are aplicabilitate foarte mare în ultimele decenii datorită creşterii
cantităţilor de energie consumată în procesele de producţie agricole şi caracterul limitat al unor
rezerve, regenerarea de durată a altora şi conţinutul energetic foarte ridicat al unor materiale.
Se porneşte de la premiza că orice produs are încorporat în el o cantitate de energie şi că
obţinerea lui a necesitat consumuri energetice.
Studiile în domeniu au condus la o metodologie de analiză energetică şi la o gamă de
indicatori proprii: energie obţinută total sau suplimentar, energie consumată total sau
suplimentar sub diverse forme, energie netă obţinută.
Criteriul ecologic de analiză devine obligatoriu în condiţiile realizării funcţiei oricărei
unităţi agricole de protecţia mediului şi a consumatorului. Acest criteriu este strict necesar de a fi
abordat în analiza unor factori de producţie - îngrăşăminte, erbicide, insectofungicide. Existenţa
unei legislaţii în domeniu aliniată la cea europeană şi internaţională a deschis lista unor indicatori

164
ce pot fi utilizaţi în această analiză: consumul de îngrăşăminte chimice la hectar, consumul de
erbicide şi insectofungicide consumate la hectar, conţinutul unor produse agricole în nitriţi etc.
Fiecare dintre cele patru criterii abordate în analiza desfăşurată la nivelul unui produs
agricol vegetal sau animal, permite prin utilizarea în analiză, desprinderea, precizarea unui
moment de optim după unul sau mai mulţi indicatori folosiţi.
Criteriul tehnic stabileşte momentul de optim tehnic numit şi maxim tehnic (MT) care
presupune producţie maximă şi spor marginal egal cu zero.
Criteriul economic - permite stabilirea momentului de optim economic (OE) - care
presupune realizarea unui profit maxim, atunci când preţul unităţii de factor este echivalent cu
valoarea sporului marginal adus.
Criteriul energetic - permite stabilirea momentului de optim energetic atunci când
raportul de conversie este cel mai ridicat ca urmare a consumului specific energetic mai redus.
Criteriul ecologic presupune stabilirea momentului de optim ecologic în utilizarea unor
factori de producţie privind protecţia mediului şi protecţia consumatorului.
Cele patru momente de optim corespunzătoare celor patru criterii de analiză în obţinerea
unor produse agricole se realizează cu cantităţi diferite de factori de producţie şi în condiţii de
efcienţă economică diferită.

8. METODE DE ANALIZĂ A ACTIVITĂŢII TURISTICE

Metoda reprezintă un proces tehnico-abstract, prin care se fixează o anumită concepţie
privind modul de studiere a unui obiectiv în vederea obţinerii de cunoştinţe asupra formei,
nivelului şi alcătuirii acestuia.
Metodologia analizei economice cuprinde un ansamblu de metode folosite de această
disciplină, reflectând calea pe care trebuie s-o urmeze gândirea, pentru cercetarea realităţii şi
formularea rezultatelor.
Pentru efectuarea unei analize eficace trebuie utilizate metode generale si specifice
fenomenului cu grade diferite de complexitate.
Indicatorii circulaţiei turistice
Activitatea turistică, prin complexitatea sa, determină existenţa unui sistem de indicatori
prin care pot fi reflectate fenomenele şi aspectele specifice acestui domeniu. În funcţie de
poziţia şi aspectul activităţii turistice cuantificarea se realizează prin următoarele categorii de
indicatori11:
 indicatori principali, al căror obiect îl reprezintă cele două categorii ale pieţei -
cererea şi oferta - şi prin care sunt cuantificate în timp şi spaţiu volumul, structura, evoluţia şi
modificarea acestor mărimi;
 indicatori ai corelaţiei dintre diferitele componente ale pieţei turistice, care
mijlocesc cunoaşterea gradului de utilizare a bazei tehnico-materiale instalate sau a dependenţei
comerciale între ofertanţi;
 indicatorii activităţii economice propriu-zise cu specific turistic, care reflectă
interdependenţele dintre turism şi economia naţională în ansamblu sau anumite sectoare ale
acesteia şi
 indicatori ai utilizării forţei de muncă, care fac posibilă cunoaşterea locului
turismului în ocuparea şi utilizarea corespunzătoare a forţei de muncă antrenate în domeniile
aparţinătoare ale acestui sector şi a celor interdependente cu el.
Potrivit specialiştilor, pentru examinarea circulaţiei turistice şi a principalelor
caracteristici, cei mai reprezentativi şi frecvent utilizaţi indicatori sunt: numărul turiştilor,
numărul mediu zilnic de turişti, numărul de zile-turist, durata medie a sejurului, încasările din
turism, densitatea circulaţiei turistice şi preferinţa relativă a turiştilor.

11
Neacşu, N., Turism şi dezvoltare durabilă, Editura Expert, Bucureşti, 2000

165
 Statisticile folosite în turism exprimă dimensiunile (volumul) activităţii turistice prin trei
indicatori de bază, consacraţi în practica internaţională:
 numărul de turişti, respectiv numărul persoanelor care se deplasează în scopuri
turistice în interiorul frontierelor naţionale ale unei ţări sau care efectuează călătorii turistice
peste hotare;
 zile-turist, reprezentând produsul dintre numărul de turişti şi durata, exprimată în
zile, a desfăşurării activităţii turistice şi volumul valoric al consumului turistic, respectiv
valoarea serviciilor şi bunurilor consumate sau procurate în timpul deplasării temporare de către
persoanele care călătoresc în scopuri turistice în interiorul ţării sau peste hotare.
În funcţie de scopul urmărit, datele obţinute pot fi grupate după diverse criterii - după
ţara de reşedinţă pentru turismul internaţional receptor, după ţara de destinaţie pentru turismul
internaţional emiţător, după numărul sosirilor înregistrate într-o staţiune sau zonă, după sex,
vârstă, ocupaţie, durata sejurului, după formele de turism practicate etc.
9. DECIZIA ŞI PROCESUL DECIZIONAL
Decizia constituie punctul central al activităţii de management întrucât se regăseşte în
toate funcţiile acestuia.
Procesul continuu de armonizare a obiectivelor cu resursele, de adaptare a unităţilor
agricole la perturbaţiile factorilor externi şi interni se realizează prin activitatea conducătorilor
care în esenţă reprezintă o înlănţuire de decizii interdependente. Integrarea firmei în cadrul
mediului depinde de calitatea deciziilor.
Luarea deciziei implică simplificarea realităţii atât de către managerul experimentat cât şi
de un specialist jurist, deşi ei pot simplifica în grade şi moduri diferite. Soluţia decizională este
percepută, simplificată şi raţională prin prisma caracteristicilor personale atât ale managerului cât
şi ale specialistului.
Autonomia reală a unităţilor este determinată de gradul extins al procesului de privatizare
şi independenţa ridicată al celor care conduc aceste unităţi în procesul decizional. Agenţiile
economice au largi competenţe decizionale în toate domeniile: stabilirea profitului, gradul de
integrare, asigurarea şi repartizarea resurselor proprii, modul de valorificare a produselor şi
serviciilor, dreptul de a încasa valută, de repartiza profilul, procurarea creditelor etc.
Fiind un act esenţial al activităţii manageriale, decizia constituie produsul cel mai
reprezentativ şi totodată instrumentul cel mai eficace cât şi o relaţie socio-umană.
Decizia reprezintă un act social, deliberat al unei persoane, sau un grup de persoane
prin care se stabilesc scopul şi obiectivele unei acţiuni, direcţiile şi modalităţile de realizare
a acesteia, determinate în funcţie de o anumită necesitate, pe baza unui proces de
informare, reflecţie şi evaluare a mijloacelor şi consecinţelor desfăşurării acţiunii.
Esenţa deciziei constă în efectuarea unei alegeri între mai multe alternative, posibilităţi de
urmat pentru a ajunge la rezultatul aşteptat, operaţia de alegere fiind uneori o operaţie dificilă.
COMPONENTELE DECIZIEI
Sunt reprezentate de decident, obiectivul urmărit, modalităţile de acţiune şi mijloacele
necesare, timpul şi persoanele responsabile de aplicare a deciziei.
Decidentul – persoană sau organ colectiv de conducere, constituie elementul de bază, pentru
că prin voinţa sa declanşează acţiunea şi prevede reacţiile celor implicaţi în acest proces.
Prin decizia adoptată decidentul pune în mişcare personalul din subordine, obligându-l să
acţioneze într-o anumită modalitate pentru ca în termenul stabilit să obţină rezultatele scontate.
Decidentul declanşează o singură acţiune dintre mai multe posibile, cu excluderea celorlalte,
ceea ce îi impune o mare responsabilitate pentru cele mai multe decizii. Elementul principal
pentru conducere este grija pentru eficienţă. Decidentul are o poziţie dominantă în câmpul
decizional, influenţând prin trăsăturile personalităţii sale elaborarea, adoptarea şi aplicarea
deciziei.

166
 În cadrul procesului decizional asupra decidentului acţionează un număr mare de factori care
influenţează pe decident, factori interni şi externi, economici, tehnici, sociali, juridici, ecologici.
Astfel de factori care condiţionează luarea deciziei se referă la cadrul natural şi social, cadrul
normativ, cuantumul de cunoştinţe şi informaţii, motivaţia personalului. Ei trebuie antrenaţi de
decident, solicitând intens capacitatea sa de orientare şi sinteză. Aceşti factori pot afecta simţitor
în sens pozitiv şi negativ raţionalitatea deciziei şi pot fi grupaţi în: actori raţionali,; fctori
cognitivi; factori psihosociologici; factori sociali; factori juridici.
În acţiunea conjugată aceşti factori, în multe cazuri, determină pe decident să ia decizii fără
să cunoască toate alternativele posibile în rezolvarea problemei şi mai ales consecinţele lor
potenţiale, deci să acţioneze într-o raţionalitate limitată. În această situaţie nu se ajunge
întotdeauna la decizia optimă ci la o soluţie avantajoasă sau satisfăcătoare.
Obiectivul urmărit trebuie bine delimitat şi dimensionat şi corelat cu elemente tehnice,
tehnologie, ecologice, juridice.
Modalitatea de acţiune şi mijloacele necesare care trebuie corect şi complet prezentate
executanţilor pentru a se ajunge la scopul propus. Erorile mici pot atrage irosirea unor mijloace
umane, materiale, financiare.
Timpul este o altă componentă a deciziei care influenţează prin:
- timpul de la adoptarea deciziei la aplicare;
- timpul pentru colectarea informaţiilor şi elaborarea variantelor de decizii.
Expresiile “decizia a venit la timp” sau “decizia este depăşită, târzie” evidenţiază rolul
important al timpului în decizie. Între momentul adoptării deciziei şi aplicarea ei nu trebuie să fie
un timp prea mare, pentru că pot apare informaţii suplimentare care pot să schimbe decizia sau
unele componente ale ei. De asemenea, deseori deciziile se iau sub presiunea timpului, ceea ce
solicită intens conducătorii şi afectează calitatea deciziei.
Decizia fiind o deschidere spre viitor timpul poate fi considerat scurt sau lung. O decizie
fundamentată temeinic trebuie să coreleze urmările pe termen lung cu efectele imediate oricât de
atrăgătoare sunt cele immediate.
Persoanele responsabile de aplicarea deciziei reprezintă un alt element al deciziei care dă
garanţii materializării corecte a deciziei. Asigurarea aplicării deciziei este condiţionată de
indicarea persoanelor care trebuie să le aplice şi a măsurilor necesare asigurării realizării lor.
ANALIZA SWOT
În cazul proiectării dezvoltării viitoare, un loc important îl deţine realizarea de scenarii,
având în vedere multiplele posibilităţi şi punctele de bifurcaţie care apar în dinamica sistemelor.
Cu toate acestea, elaborarea unor scenarii presupune folosirea atât a unor mijloace tehnice foarte
sofisticate, cât şi o mare cheltuială de timp.
În aceste condiţii, Analiza SWOT este o modalitate eficientă de identificare a strategiilor
alternative pentru evoluţii viitoare. În felul acesta va fi posibilă identificarea şi valorificarea
valenţelor oferite de elementele favorabile, respectiv eliminarea sau atenuarea unor influenţe
restrictive, considerate ca puncte slabe.
Metoda de analiză a mediului, a competitivităţii şi a firmei pe care o prezint în
continuare, este analiza SWOT.
Prin intermediul său şi (sau) al altor analize cum ar fi: analiza situaţiei industriei şi a
atractivităţii acesteia, analiza competiţiei, autoanaliza firmei şi a forţei ei competitive,
managementul de vârf al firmei poate anticipa schimbările şi elabora, implementa strategia
optimă pentru a asigura prosperitatea firmei.
Metodele de analiză a mediului, a competitivităţii şi a firmei pot folosi şi eventualilor
investitori pentru a-şi plasa investiţiile sau firmelor de consultanţă financiară.
ANALIZA SWOT – prezentare teoretică
SWOT reprezintă acronimul pentru cuvintele englezeşti „Strengthts” (Forţe, Puncte
forte), „Weaknesses” (Slăbiciuni, Puncte slabe), „Opportunities” (Oportunităţi, Şanse) şi

167
„Threats” (Ameninţări). Primele două privesc firma şi reflectă situaţia acesteia, iar următoarele
două privesc mediul şi oglindesc impactul acestuia asupra activităţii firmei.
Punctele forte ale firmei sunt caracteristici sau competenţe distinctive pe care aceasta le
posedă la un nivel superior în comparaţie cu alte firme, îndeosebi concurente, ceea ce îi asigură
un anumit avantaj în faţa lor. Altfel prezentat, punctele forte, reprezintă activităţi pe care firma le
realizează mai bine decât firmele concurente, sau resurse pe care le posedă şi care depăşesc pe
cele ale altor firme.
Punctele slabe ale firmei sunt caracteristici ale acesteia care îi determină un nivel de
performanţe inferior celor ale firmelor concurente. Punctele slabe reprezintă activităţi pe care
firma nu le realizează la nivelul propriu celorlalte firme concurente sau resurse de care are
nevoie dar nu le posedă.
„Oportunităţile” reprezintă factori de mediu externi pozitivi pentru firmă, altfel spus
şanse oferite de mediu, firmei, pentru a-şi stabili o nouă strategie sau a-şi reconsidera strategia
existentă în scopul exploatării profitabile a oportunităţilor apărute. „Oportunităţi” există pentru
fiecare firmă şi trebuie identificate pentru a se stabili la timp strategia necesară fructificării lor
sau pot fi create, îndeosebi pe baza unor rezultate spectaculoase ale activităţilor de cercetare-
dezvoltare, adică a unor inovări de anvergură care pot genera chiar noi industrii sau domenii
adiţionale pentru producţia şi comercializarea de bunuri si servicii.
„Ameninţările” sunt factori de mediu externi negativi pentru firmă, cu alte cuvinte
situaţii sau evenimente care pot afecta nefavorabil, în măsură semnificativă, capacitatea firmei de
a-şi realiza integral obiectivele stabilite, determinând reducerea performanţelor ei economico-
financiare. Ca şi în cazul oportunităţilor, „ameninţări” de diverse naturi şi cauze pândesc
permanent firma, anticiparea sau sesizarea lor la timp permiţând firmei să-şi reconsidere
planurile strategice astfel încât să le evite sau să le minimalizeze impactul. Mai mult, atunci când
o ameninţare iminentă este sesizată la timp, prin măsuri adecvate ea poate fi transformată în
oportunitate.
Aplicarea analizei SWOT este facilitată dacă se foloseşte o listă de probleme care trebuie
urmărite în cadrul analizei şi ale căror răspunsuri sunt relevante pentru evaluarea situaţiei de fapt
a mediului şi a firmei. Este recomandabil ca problemele urmărite în ceea ce priveşte punctele
forte, punctele slabe, oportunităţile şi ameninţările să aibă o anvergură necesară pentru a fi cu
adevărat probleme strategice, să aibă legătură cu planurile strategice şi să ofere indicii
semnificative pentru evaluarea judiciozităţii acestora şi, la nevoie, pentru reconsiderarea lor.
O parte din principalele probleme de urmărit în cadrul analizei SWOT sunt prezentate în
continuare, ele pot fi folosite drept referinţă pentru efectuarea unei analize, dar pot şi este
preferabil să fie completate cu alte probleme specifice firmei în cauză.

Probleme de urmărit în analiza firmei:

A. Cu privire la „Punctele forte” esenţiale:
- suficienţa resurselor financiare disponibile;
- existenţa unei competenţe distinctive pe unul sau mai multe din planurile:
◘ managerial;
◘ organizatoric;
◘ cercetare-dezvoltare;
◘ calităţii produselor şi/sau serviciilor;
◘ pregătirii personalului,
◘ costurilor;
◘ comercial, etc.
- posedarea unor brevete de invenţii de produse şi /sau tehnologii care conferă firmei avantaj
competitiv;
- posedarea unor abilităţi deosebite în materie de inovare a produselor şi/sau tehnologiilor;

168
- deţinerea poziţiei de lider sau de vârf de piaţă;
- posedarea unor abilităţi comerciale deosebite;
- existenţa unei imagini favorabile despre firmă;
- posibilitatea de a practica economia de scară;
- existenţa unui sistem bine organizat şi eficace de planificare strategică;
- viteza de reacţie decizională la modificările produse în mediul intern sau extern,
- calitatea culturii de întreprindere
B. Cu privire la „Punctele slabe” potenţiale:
- inexistenţa unei direcţii strategice clare;
- lipsa unor abilităţi sau competenţe deosebite;
- existenţa unei infrastructuri neadecvate, uzate fizic sau moral;
- lipsa competenţei manageriale;
- deteriorarea continuă a poziţiei competitive;
- erodarea imaginii firmei în percepţia deţinătorilor de interese;
- vulnerabilitatea la presiunile concurenţei;
- reducerea ponderii pe piaţă;
- existenţa unor dezavantaje competitive (handicap tehnologic, costuri ridicate);
- menţinerea unui nomenclator inadecvat de produse şi/sau servicii (prea larg sau prea îngust);
- atenţie precumpănitoare dată problemelor curente în detrimentul celor de perspectivă.
Probleme de urmărit la analiza mediului:
A. Cu privire la „Oportunităţi” potenţiale:
- creşterea rapidă a pieţei;
- posibilităţi de extindere a nomenclatorului de produse şi/sau servicii;
- existenţa cererii de noi produse şi/sau servicii pe pieţele existente sau pe pieţe noi;
- existenţa cererii pe noi pieţe a produselor şi/sau serviciilor existente;
- posibilităţi de integrare verticală;
-manifestarea unei stări de stagnare sau regres la firmele concurente;
-posibilităţi de încheiere a unor alianţe, acorduri etc. avantajoase;
-posibilităţi de încheiere a unor contracte de leasing, factoring, franchising.
B. Cu privire la „Ameninţări” potenţiale:
- adoptarea unor reglementări legislative sau normative restrictive cu impact nefavorabil;
- intrarea intr-o perioadă de recesiune economică la nivel naţional sau internaţional;
- schimbări demografice nefavorabile;
- schimbări ale nevoilor, gusturilor sau preferinţelor clienţilor;
- creştere mai lentă, stagnare sau chiar recesiune a pieţei;
- intrarea unor noi competitori pe piaţă;
- cererea crescândă pentru produse de substituţie;
- presiunea crescândă a concurenţei;
- puterea crescândă de negociere a furnizorilor şi/sau a clienţilor;
- vulnerabilitate la fluctuaţiile mediului de afaceri.
Analiza SWOT se poate desfăşura la scara ansamblului firmei sau, pentru adâncirea
investigaţiei şi conturarea unor concluzii mai detaliate, la cea a domeniilor funcţionale din cadrul
firmei: marketing, vânzări şi distribuţie, cercetare- dezvoltare, producţie, financiar şi personal –
relaţii de muncă.
Analiza SWOT are un pronunţat caracter calitativ, permiţând formularea unui diagnostic
asupra condiţiei trecute şi actuale a firmei sau a domeniilor ei funcţionale, pe baza răspunsurilor
la problemele menţionate anterior, conturându-se perspectivele de evoluţie pe termen lung ale
firmei şi ale domeniilor respective.
Diagnosticarea în urma utilizării analizei SWOT, poate fi definită ca o cercetare
complexă a aspectelor economice, tehnice, sociologice, juridice si manageriale ce caracterizează

169
activitatea unei firme, prin care se identifica punctele forte, punctele slabe, oportunităţile,
ameninţările şi cauzele care le generează şi/sau le va genera, se formulează recomandări de
eliminare sau diminuare a aspectelor negative şi /sau de valorificare a celor pozitive.

Exemplu - Utilizarea analizei SWOT în evaluarea posibilităţilor de dezvoltare a unor zone turistice
Munţii Apuseni
Puncte tari
- poziţia avantajoasă în raport cu proiectele europene care vizează infrastructura de
transport
- frumuseţea peisajului – preponderent montan
- numeroase arii protejate – parcuri naţionale, parcuri naturale, monumente ale
naturii, rezervaţii
- capacităţi de cazare folosite incomplet
- infrastructură turistică bine reprezentată în staţiunile montane
- faună cinegetică şi piscicolă bogată, vegetaţie diversificată
- monumente istorice, arhitecturale medievale de mare valoare
- densitate mare de centre balneoclimaterice care oferă tratamente pentru mai multe
tipuri de afecţiuni
- tradiţii, obiceiuri, folclor, port popular şi arhitectură tradiţională bine conservate
- diversitate etnică şi culturală
- bucătărie diversificată
- suprafaţă mare acoperită de păduri, cu valenţe recreative şi curative
Puncte slabe
- lipsa unui concept de dezvoltare turistică regională
- calitatea scăzută a serviciilor şi informaţiilor turistice
- infrastructura de transport, telecomunicaţii, distribuire a apei, canalizare
necorespunzătoare
- absenţa unui sistem organizat care să asigure accesul spre ariile protejate
- protecţia necorespunzătoare a turiştilor care efectuează drumeţii montane la mare
altitudine sau în timpul de iarnă
- interes şi spirit antreprenorial scăzut al populaţiei rurale faţă de activităţile de
turism
- lipsa unei infrastructuri turistice adecvate (reţea de centre de informare, centre de
marketing şi consultanţă în turism, materiale de promovare turistică, servicii de
ghizi, structuri de facilitare a vizitelor în zonă)
- standardul profesional scăzut al personalului angajat în turism, inclusiv bariere
lingvistice
- lipsa organizării unor activităţi complementare care să acopere timpul liber al
turiştilor
- lipsa unor itinerarii turistice tematice care să valorifice potenţialul natural şi
antropic
- condiţii neatractive de creditare pentru proiectele în turism
- zone cu probleme de poluare
Oportunităţi
- interesul administraţiei publice pentru promovarea turismului
- dezvoltarea proiectelor de pregătire profesională
- restaurarea şi punerea în valoare a site-urilor istorice şi a monumentelor cu
valoare de patrimoniu naţional
- existenţa unor legături strânse între populaţia regiunii şi persoane emigrate în
ţările Uniunii Europene sau în alte ţări

170
 - posibilitatea de a exploata zonele montane pe tot parcursul anului pentru drumeţie,
cicloturism, schi
- creşterea interesului pentru turism pe plan internaţional
- dezvoltarea unor produse turistice complexe
- existenţa în regiune a unor ONG-uri puternice care cunosc zonele cele mai
valoroase şi sunt dedicate protejării lor
- forţa de muncă disponibilă care poate fi atrasă în sistemul serviciilor turistice
Riscuri
- promovarea unei legislaţii care nu încurajează investiţiile în turism
- subestimarea pregătirii specialiştilor în turism
- sprijin insuficient pentru dezvoltarea turismului, în special în zonele rurale
- slaba implicare şi înţelegere de către autorităţile publice a nevoii de exploatare
corespunzătoare a mediului şi a teritoriului, în folosul dezvoltării turismului
- insuficienţa capitalului de investiţii capabil să menţină şi să crească activităţile
economice cu profil turistic
- creşterea presiunii turiştilor asupra obiectivelor turistice de mare valoare

Subliniem însă faptul că prudenţa trebuie să fie caracteristica de bază a analizei, pentru că
este posibil ca elemente care par actualmente atuuri, în timp să devină puncte slabe şi invers. În
acelaşi timp, nu orice oportunitate trebuie să însemne schimbarea strategiei, ci doar după o
evaluare foarte clară a duratei acesteia şi a posibilelor efecte, întrucât unele şanse ar putea să fie
false şi să inducă ulterior erori catastrofale în dezvoltare.
Paralel, toate riscurile trebuie luate în considerare, dar totodată trebuie asumată şi
răspunderea unor decizii, în raport cu efectele benefice şi cu posibilitatea de a face faţă apariţiei
unor riscuri de anumite tipuri.
În ceea ce priveşte noţiunea de atracţie turistică aceasta defineşte îndeosebi latura
afectivă a diferitelor componente ale potenţialului turistic. Se referă îndeosebi la ceea ce atrage
atenţia şi produce impresii de o înaltă intensitate de natură estetică, cognitivă, etc. Printre factorii
de atracţie turistică menţionez: spaţii nepoluate, peisaje deosebite, ţinuturi liniştite, valori
antropice cu valoare de unicat (cetăţi, castele, situri arheologice) monumente ale naturii,
monumente istorice, de arhitectură şi religioase), festivaluri de folclor, manifestări sportive, etc.,
dar, nu în ultimul rând, ospitalitatea localnicilor.

Partea a-II-a
INTREBARI SI STUDII DE CAZ
1. Practicarea turismului rural şi agroturismului presupune înfiinţarea de exploataţii care să
cuprindă servicii de cazare, alimentaţie şi agrement. Precizaţi elementele specifice funcţionării
unei pensiuni agroturistice.
2. Agroturismul este un concept care face referire la diferite forme de turism. Care sunt
acestea?
3. Care sunt categoriile de turişti cărora le sunt adresate serviciile oferite de pensiunea
agroturistică ?
4. Enumeraţi condiţiile amplasării şi funcţionării unei pensiuni agroturistice.
5. Realizati clasificarea pensiunilor agroturistice în funcţie de numărul de margarete.
6. Precizaţi condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească gazda unei pensiuni agroturistice.
7. Care sunt regulile ce trebuie respectate pentru a evita eventualele inconveniente între
turişti şi gazdă?

171
 8. Specificaţi câteva forme şi mijloace publicitare prin care se promovează pensiunile
agroturistice.
9. O familie de trei persoane doreşte să-şi înfiinţeze o pensiune agroturistică în zona
montană dispunând de o locaţie cu o casă având 10 camere şi anexe, de o livadă şi o microfermă
de animale. Precizaţi care sunt serviciile agroturistice ce vor putea fi oferite de gazdă.
10. Enumeraţi elementele care fac parte din materialul publicitar al pensiunii.
11. Care sunt posibilităţile de parteneriate pentru o buna funcţionare a pensiunii?
12. Care sunt organizaţiile de agroturism şi turism rural din Romania?
13. Precizaţi obligaţiile legale ale agenţilor economici cu activitate în turism.
14. Care este schema etapelor de desfăşurare a unei activităţi agroturistice de care
proprietarii unei pensiuni trebuie să ţină cont.
15. Enumeraţi normele privind producţia şi prepararea alimentelor.
16. Enumeraţi minim cinci norme obligatorii pentru personalul care serveşte la masă.
17. Care este ordinea de servire a unui meniu?
18. Menţionaţi câteva elemente care privesc igiena personalului din alimentaţia publică.
19. Alcătuiţi un meniu orientativ pentru dejun (prânz), respectiv cină.
20. Care sunt regulile de bază ale mise-en-place-ului?
22. Sunteti managerul unei firme agroturistice aflata in Delta Dunarii. Ce meniuri puteti
oferi turistilor, alcatuite pe baza sortimentelor alimentare specifice zonei?
23. Intr-o exploatatie agroturistica dintr-o zona de cimpie ce servicii de turism si de
alimentatie oferiti pentru a atrage un numar cat mai mare de turisti? Puneti accent pe elementele
de atractie maxima.
24. Cum organizati in pensiunea dumneavoastra activitati sportive si de relaxare in
contextul in care dispuneti de terenuri sportive, club, piscine, sala de jocuri etc ?
Cum procedati sa atrageti turisti la astfel de activitati (reclame, concursuri, trasee turistice,
excursii cu insotitor, etc.) ?
Mai intai precizati ce dotari aveti si eventual combinati cu alte unitati de turism, de
transport, formatii artistice, etc.
25. Prin ce metode operative si eficiente va faceti publicitatea unitatii dumneavoastra de
agroturism in vederea asigurarii cu turisti la intreaga capacitate de cazare si de masa, pe tot
sezonul de turism si cum puteti folosi aceste spatii si dotari in extrasezon pentru a avea
continuitate si a pastra personalul de servire.
26. Va aflati intr-o zona de campie, in apropierea unui lac, avand o capacitate de cazare de
50 de locuri si zece salariati (personal de deservire), o suprafata de 0,5 ha teren si minimul
necesar de utilaje agricole. Ce tip de ferma agroturistica puteti organiza, ce servicii puteti oferi si
ce alimentatie specifica acestei zone puteti asigura?
27. Sa presupunem ca intr-o zona de campie exista o familie formata din cinci membrii,
care detine o constructie cu 40 de locuri de cazare, cu o suprafata de teren agricol de 1,5 ha si 1,2
ha padure, in apropierea unui rau, iar distanta pana la gara este de 7 km si pana la aeroport este
de 30 de km. De asemenea familia mai are in proprietate o masina de teren, un microbus de 20
de locuri si un numar de utilaje agricole. Ce tip de exploatatie agricola se poate realiza, care sa
asigure maximum de rentabilitate? Ginditi-va la serviciile de maxima atractie (echitatie, excursii,
sport, seri cultural distractive, meniuri traditionale)?
28. Realizati o campanie publicitara pentru:
- un serviciu agroturistic (masa festiva, revelion, revederi, excursii tematice, etc.).
29. Studiu de caz:
Sunteti managerul unei societati de agroturism aflata in dificultate financiara si doriti sa
achizitionati un complex hotelier pentru a iesi din criza. Precizati succinct strategia abordata
pentru realizarea acestui deziderat.

172
 30. Cai si mijloace pentru promovarea imaginii firmei in scopul castigarii pietei de
agroturism si alimentatie publica.
31. Tipuri de manageri si maniera de conducere a unei unitati agroturistice.
32. Care este obiectivul principal al hotelului, din punct de vedere al clientului?
33. Care sunt principalele compartimente ale hotelului?
34. Care sunt cele două compartimente majore ale unităţii de cazare?
35. Ce servicii cu plată pot fi puse la dispoziţia clienţilor?
36. Ce servicii fără plată sunt puse la dispoziţia clienţilor?
37. Ce subdepartamente intră în compunerea departamentului de cazare?
38. Ce activităţi desfăşoară departamentul receptie/front-office?
39. Ce reprezintă cazarea ”self-catering”?
40. Ce reprezintă hotelul conform legislaţiei nationale în vigoare?
41. Care sunt funcţiile îndeplinite de alimentaţia publică?
42. Care sunt unităţile de alimentaţie specifice?
43. Ce caracteristici au restaurantele cu autoservire?
44. Ce forme de alimentaţie cuprinde alimentaţia colectivă?
45. Care sunt cele mai reprezentative unităţi de alimentaţie rapidă?
46. Care sunt caracteristicile restaurantelor cu specific?

Biochimie

1. Glucidele se mai numesc:

a - proteine
b - enzime
c - hidrati de carbon

2. Amidonul este un polizaharid de origine:

a - vegetala
b – animala
c - umana

3. Prin incalzire cu vapori de apa sub presiune trigliceridele se hidrolizeaza formand:

a - un amestec de acizi grasi si glicerina
b - lipide complexe
c - alcool si hidroxizi alcalini

4. Sub aspectul compozitiei chimice protidele pot fi formate din:

a - carbon, hidrogen, oxigen
b - carbon, hidrogen, oxigen, azot, sulf, fosfor si unele metale
c - carbon, oxigen, sulf

5. Diferentierea aminoacizilor este determinata:

a - de gruparea – NH2
b - de natura radicalului care constituie catena laterala a fiecarui aminoacid
c - de gruparea – COOH

6. Glucoza este o:
a - cetohexoza
b – aldohexoza
c - aldopentoza

173
7. Solutiile monozaharidelor:
a - prezinta activitate optica
b - sunt colorate
c - sunt amare

8. Grasimile animale si vegetale sunt:

a - esteri ai glicerolului cu acizii grasi
b - alcooli ai glicerolului cu acizii grasi
c - hidrati de carbon

9. Sicativitatea uleiurilor este dependenta de:

a - apa
b - tipul acizilor grasi saturati
c - gradul de nesaturare al acizilor grasi

10. Unitatile chimice structurale ale protidelor sunt:

a - acizii grasi
b - acizii organici
c - aminoacizii

11. Aminoacizii esentiali pot fi sintetizati:

a - de catre plante
b - de catre animale si plante
c - de catre animale

12. Glucanii, mananii, fructanii, arabanii, xilanii sunt:

a - poliglucide omogene
b - poliglucide neomogene
c - oligozaharide

13. Dupa rolul biologic ce-l indeplinesc in organism, lipidele se clasifica in:
a - lipide de rezerva si lipide de constitutie
b - lipide complexe
c - lipide simple

14. Grasimile animale si vegetale apar sub forma de:

a - acizi hidrolizati
b - triesteri ai glicerinei
c - proteaze si amidaze

15. Proteinele sunt substante macromoleculare care hidrolizeaza:

a - in mediu interior
b - in mediu exterior
c - sub actiunea enzimelor proteolitice

16. In protide azotul se gaseste in proportie medie de:

a - 25 %
b - 16 %
c - 10%

174
17. Fructoza este o:
a - cetohexoza
b - aldohexoza
c - aldopentoza

18. Polizaharidul considerat cea mai importanta sursa hidrocarbonata pentru om si

animale este:
a - glucoza
b - amidonul
c - celuloza

Ecologie si protecţia mediului

1. Biocenoza reprezintă:
a) cel mai simplu nivel de organizare al materiei vii;
b) populaţia oricărei specii grupata laolaltă cu alte populaţii ale altor specii;
c) mediul edafic si antropic de creştere al oricărei vieţuitoare.

2. Surse de poluare naturala sunt:

a) erupţiile vulcanice;
b) ploile acide;
c) efectul de sera.

3. Biotopul este format din:

a) totalitatea flintelor vii dintr-un anumit habitat;
b) totalitatea factorilor biotici dintr-un ecosistem;
c) mediul sau locul de viata al unei biocenoze.

4. Intensificarea efectului de sera este determinata de acumularea in atmosfera a unor

cantităţi mari de:
a) O3 si O2;
b) gazelor rare;
c) CO2 si CO.

5. Stratul de ozon limitează:

a) formarea efectului de sera ;
b) dispersia gazelor nocive din atmosfera;
c) pătrunderea radiaţiilor ultraviolete.

6. Relaţiile trofice reprezintă:

a) relaţiile de nutriţie ce se stabilesc intre speciile unei biocenoze;
b) relaţiile dintre doua specii, in care una asigura protecţia celeilalte;
c) legaturile dintre speciile unei biocenoze care asigura capacitatea de adapatre.

7. Ploile acide determina:

a) distrugerea stratului de ozon
b) distrugerea descompunatorilor solului
c) distrugerea tuturor organismelor acvatice.

175
8. Pesticidele:
a) se concentrează de-a lungul lanţurilor trofice
b) sunt biodegradabile si nu afectează sănătatea omului;
c) nu afectează structura şi funcţionalitatea ecosistemelor naturale;

9. Transportul de energie intr-un ecosistem se realizează prin:

a) relaţiile de transport dintre anumite specii;
b) relaţiile de nutriţie;
c) relaţiile de cooperare.

10. Procesul de fotosinteza asigura:

a) conversia energiei solare in enercia chimica a substanţelor organice nou sintetizate;
b) fixarea azotului din aer;
c) multiplicarea bacteriilor chemosintetizatoare.

11. Organismele bentonice trăiesc:

a) pe fundul marilor şi oceanelor
b) in masa apei
c) in stratul superficial al apei

12. In Marea Neagra, la adâncimi de peste 200 m exista cantităţi mari de:
a) H2S
b) CO2
c) NH3

13. Plaurul este:

a) o zona inundabila in Delta Dunării;
b) un tip de grind;
c) o formaţiune vegetala plutitoare.

14. Rezervaţia Biosferei din tara noastră este:

a) Parcul Naţional Retezat
b) Delta Dunării
c) Pădurea Letea

15. Distrugerea stratului de ozon este cauzata de:

a) freon
b) metan
c) amoniac
16. Eroziunea solului este cauzata de:
a) defrişări
b) plantarea de arbori pe pantele abrupte
c) efectul de sera
17. Ploile acide sunt determinate de acizi corozivi ca:
a) ac. sulfuric
b) ac. carbonic
c) ac. clorhidric

176
18. Detergenţii nebiodegradabili:
a) sunt descompuşi de enzime
b) distrug flora bacteriana
c) scad toxicitatea generala a mediului
19. Contaminarea apelor cu substata organica in descompunere in general duce la:
a) creşterea concentraţiei de oxigen dizolvat
b) scăderea concentraţiei de oxigen dizolvat
c) scăderea concentraţiei de H2S
20. Energia vitala pentru funcţionarea unui ecosistem de câmpie este:
a) energie luminoasa;
b) energia din biomasa vegetala;
c) energie din biomasa animala.
Economie generala
1. Economia este:
a) o ştiinţă care studiază atragerea şi utilizarea resurselor;
b) un complex ce reflectă faptele, actele, comportamentele şi deciziile oamenilor
privitoare la atragerea şi utilizarea resurselor în vederea producerii, distribuţiei şi
consumului de bunuri pentru satisfacerea nevoilor;
c) o ştiinţă care studiază faptele şi deciziile oamenilor;
d) un fenomen economic.

2. Elementele care alcătuiesc circuitul economic sunt:

a) activitaţile umane, banii şi materiile prime folosite;
b) activităţile economice, tranzacţiile economice, subiecţii şi obiectele tranzacţiilor
economice;
c) agenţii economici, bunurile produse şi schimbul de bunuri şi servicii;
d) natura, munca şi capitalul.

3. Nevoile sau trebuinţele umane sunt:

a) privaţiunile pe care oamenii vor să le facă să dispară;
b) preferinţele oamenilor pentru diferite obiecte;
c) dorinţele, preferinţele, asteptările oamenilor de a avea, de a fi, de a şti şi a crede,
respectiv de a-şi însuşi bunuri;
d) niciuna din afirmaţiile de mai sus nu este corectă.

4. Cauzele scăderii demografice în ultimii 30 de ani au fost:

a) scăderea natalităţii şi creşterea mortalităţii;
b) emigrarea în ţătile dezvoltate din punct de vedere economic;
c) migrarea de la sat la oraş, emigrarea în ţătile dezvoltate din punct de vedere
economic, un comportament demografic caracterizat prin natalitate scăzută;
d) un spor natural negativ.

5. Procesul de îmbătrânire a populaţiei a apărut ca urmare a:

a) creşterii vârstei de pensionare;
b) creşterii numărului de decese infantile;
c) scăderii numărului de persoane mature după emigrările masive din ultimele 3
decenii;

177
d) veniturilorscazute şi a lipsei locurilor de muncă.

6. Salariul reprezintă o sumă de bani pe care o primeşte un angajat pentru executarea

unei activităţi şi este format din:
a) salariu de bază, indemnizaţii, sporuri şi alte adaosuri;
b) salariul brut şi salariul net;
c) indemnizaţii şi sporuri la salariu;
d) suma netă negociată cu angajatorul.

7. Politica salarială a unei întreprinderi este:

a) este ansamblul de decizii şi acţiuni în domeniul salarizării adoptate în vederea
atingerii obiectivelor sale, precum şi mijloacele de realizare a acestora;
b) o activitate complexă de stabilire a drepturilor salariale;
c) o cauză a unei activităţi economico-sociale;
d) o premisă a creşterii veniturilor salariaţilor.

8. Inflaţia este:
a) un fenomen economic;
b) creşterea preţurilor indiferent de conjunctura în care aceasta s-a produs;
c) un proces negativ deosebit de complex prin care se manifestă dezechilibrul profund
al mecanismelor economico-financiar, monetar şi de credit, când are loc creşterea masei
monetare aflate în circulaţie, concomitent cu scăderea puterii de cumpărare a banilor;
d) un proces de durată, permanent, însoţit de dezechilibrul mecanismelor economice şi
financiare.

9. Hiperinflaţia este:
a) deprecierea lentă şi progresivă a banilor, fără zguduiri şi convulsii economice;
b) ceşterea de preţuri exprimată în două cifre ;
c) forma cea mai periculoasă de inflaţie, caracterizată prin existenţa deficitului
bugetar cronic, aglomerarea excesivă a arterelor circulaţiei banilor, devalorizarea de mari
proporţii a monedei naţionale faţă de valutele străine, creşterea rapidă (chiar zilnic), în
ritm înalt a preţurilor;
d) o inflaţie prelungită însoţită de stagnare economică.

10. Utilitatea marginală este definită astfel:

a) creşterea utilităţii totale produsă de consumul ultimei unităţi consumate din acel
bun;
b) cantitatea totală consumată dintr-un bun;
c) folosul pe care ni-l aduc diferite buniri;
d) suprasaturarea apărută în urma consumului.

11. Producţia poate fi definită ca:

a) procesul de creare de bunuri, de creare a bogatiei, fiind veriga importantă în
procesul satisfacerii nevoilor umane;
b) un ansamblu de operaţii de transformare a factorilor de producţie, indiferent de rezultatul
obtinut;
c) un proces de consumare a factorilor de producţie;
d) niciuna din afirmaţiile de mai sus nu este corectă.

12. La nivel microeconomic, banii au următoarele funcţii:

178
a) unitate de măsură a valorii, unitate de cont şi mijloc de plată;
b) mijloc de schimb, etalon pentru plăţile la termen;
c) mijloc de păstrare a valorii;
d) toate cele de mai sus.

13. Profitul unei activităţi este:

a) un mijloc de control asupra gestiunii economico-financiare;
b) un indicator sintetic de apreciere a eficienţei întreprinderii;
c) un indicator de bază de apreciere a eficienţei economice permitând identificarea
disponibilităţilor şi posibilităţilor de dezvoltare ale firmei;
d) o sursă de plată a costurilor capitalului împrumutat.

14. Progresul tehnic se defineşte ca:

a) totalitatea realizărilor prin care o întreprindere sau o economie în ansamblul sau
devine mai eficientă;
b) premisa unei activităţi economice;
c) rezultatul unei activităţi economice;
d) promotor al diversificării sortimentale.

15. Noţiunea de bani include:

a) o modalitate de stocare a valorii pentru viitor;
b) un mijloc de schimb general;
c) totalitatea masei monetare aflate în circulaţie, depozitele la vedere, la termen şi de
economii, titlurile de stat, certificatele de depozit;
d) masa monetară aflată în circulaţie alcătuită din monezi şi hârtii.

16. La nivel macroeconomic, banii au următoarele funcţii:

a) banii sunt activele cele mai lichide din piaţă şi care au cel mai mic risc asociat păstrării
lor (doar riscul de inflaţie şi riscul de furt);
b) cadru pentru sistemul de preţuri al pieţei;
c) factor cauzativ în economie influenţând direct sau indirect echilibrul general al pieţei
(nivelul preţurilor, nivelul dobânzilor, nivelul cursului de schimb, balanţa de plăţi);
d) toate cele de mai sus.

17. Politica financiară poate fi definită ca:

a) ansamblul de metode şi instrumente cu caracter financiar antrenate în procurarea,
alocarea şi gestionarea resurselor băneşti, în vederea maximizării valorii de piaţă;
b) ansamblul deciziilor întreprinderilor privind atragerea şi cheltuirea banilor;
c) ansamblul deciziilor statului privind atragerea şi cheltuirea resurselor financiare;
d) niciuna din afirmaţiile de mai sus nu este corectă.

18. Impozitul poate fi definit astfel:

a) o prestaţie pecuniară pretinsă de autoritatea publică de la persoanele fizice şi morale,
după capacităţile lor contributive;
b) o sumă de bani cerută de partide pentru acoperirea diferitelor cheltuieli;
c) o sumă de bani cerută de guvern pentru acoperirea diferitelor cheltuieli publice;
d) o prestaţie pencuniară, pretinsă pe cale de autoritate, cu titlu definitiv şi fără
contraprestaţie, în vederea acoperirii cheltuielilor publice.

19. Elementele principale ale impozitului sunt:

179
a) subiectul impozitului, obiectul impozitului şi cota de impunere;
b) suportantul impozitului, sursa impozitului şi unitatea de impozitare;
c) asieta şi termenul de plată;
d) toate cele de mai sus.

20. Firmele sunt:

a) organisme economice şi financiare;
b) organe de producţie şi control;
c) organizaţii care planifică şi gestionează producţia având o anumită organizare
tehnologică;
d) societăţi fără personalitate juridică.
Utilaje tehnologice folosite pentru producerea energiei neconventionale

1.Energia regenerabilă poate avea ca sursă:

a) cărbunele
b) Soarele
c) hidrocarburile

2. Dintre sursele neregenerabile de energie fac parte:

a) energia nucleară
b) energia fotovoltaică
c) energia eoliană

3. Creșterea efectului de seră este datorată:

a) combustibililor fosili
b) energiei geotermice
c) energiei valurilor

4. Conform hărții potențialului eolian zona cea mai propice pentru montarea turbinelor
eoliene este:
a) Moldova
b) Banatul
c) Dobrogea

5. Care din următoarele componente nu este parte a turbinei eoliene:

a) nacela
b) multiplicatorul de turație
c) reactorul

6. Viteza vântului este măsurată cu ajutorul:

a) giruetei
b) anemografului
c) controler-ului

7. Unitatea de măsură pentru puterea electrică este:

a) voltul
b) amperul
c) watt-ul

8. Energia solară este obțintă cu ajutorul:

180
a) tuburilor vidate
b) celulelor fotovoltaice
c) rezistențelor de descărcare

9. Transformarea curentului continuu în curent alternativ se face cu un dispozitiv care se

numește:
a) redresor
b) transformator
c) invertor
10.Sistemele off grid:
a) sunt legate direct la rețeaua electrică
b) utilizează acumulatori
c) sunt montate după sistemele on grid

Tehnologia culturii plantelor

1. Fructul, la speciile leguminoase, se numeşte:

a) spic;
b) păstaie;
c) calatidiu.

2. Prin desimea sau densitatea plantelor se înţelege:

a) numărul de ramificaţii laterale care îndesesc planta;
b) numărul de plante aflate pe suprafaţa de un metru pătrat sau de un hectar;
c) distanţele de plantare sau semănare minime la care o cultură poate creşte normal.

3. Plantele leguminoase pentru boabe sunt:

a) mazărea, fasolea, soia, bobul;
b) floarea soarelui, inul, ricinul, cânepa;
c) grâul, porumbul, secara, orzul.

4. Culturile prăşitoare (care se seamănă la distanţe mai mari între rânduri) sunt:
a) cerealele păioase, inul de fuior, mazărea;
b) porumbul, floarea soarelui, cartoful;
c) mazărea, lucerna, trifoiul, borceagul.

5. Monocultura înseamnă amplasarea:

a) unei singure culturi, pe o parcelă, în timpul unui an;
b) a două culturi pe o parcelă, în timpul aceluiaşi an;
c) aceleiaşi culturi, mai mulţi ani la rând, pe aceeaşi parcelă.

6. Lumina, ca factor de vegetatie, influențează metabolismul plantelor prin:

a) durata iluminarii;
b) fenomenul de reflexie;
c) fenomenul de difracție.

7. Rotatia culturilor reprezintă:

a) succesiunea in timp a plantelor pe sole diferite;
b) succesiunea in timp a plantelor pe aceeasi sola;

181
c) succesiunea in spatiu a plantelor.

8. Metodele de combatere a buruienilor sunt:

a) erbicidarea, ca metodă chimică;
b) irigarea;
c) fertilizarea, ca metoda agrotehnică.

9. Dupa epoca de administrare, erbicidele se clasifica astfel:

a) erbicide cu actiune totala si erbicide preemergente;
b) erbicide sistemice si de contact;
c) erbicide aplicate inainte de semanat, erbicide preemergente și erbicide postemergente.

10. Care din ingrasamintele chimice de sinteza sunt foarte solubile in apa:
a) ingrasamintele cu fosfor;
b) ingrasamintele cu azot;
c) mranita;

11. Distanta standard dintre randurile de plante la specia floarea-soarelui este de:
a) 70 cm;
b) 65 cm;
c) 80 cm.

12. Samanta utila se determina tinand cont de:

a) puritate și germinatie;
b) masa hectolitrica;
c) puritate, masa a 1000 de boabe si germinatie.

13. Mărul face parte din grupa:

a) drupaceelor;
b) pomaceelor;
c) nuciferelor.

14. Alternanta de rodire se datoreaza in principal:

a) climei;
b) reliefului;
c) supraîncărcării pomilor cu fructe.

15. Pregătirea terenului pentru infiintarea unei plantatii pomicole sau viticole presupune:
a) aplicarea fertilizanților foliari;
b) plantarea materialului saditor la locul definitiv;
c) defrisarea vegetatiei spontane.

16. Denumirea stiintifica a vitei de vie europene este:

a) Vitis amurensis;
b) Vitis labrusca;
c) Vitis vinifera.

17. Fertilizarea de bază presupune:

a) administrarea ingrasamintelor cu azot;
b) administrarea erbicidelor;

182
c) administrarea ingrasamintelor chimice pe baza de fosfor si potasiu.

18. Irigarea prin picurare este o metoda care se aplică:

a) in plantatiile intensive de pomi fructiferi;
b) in plantatiile intensive de rapiță;
c) in plantatiile de grau.

19. Chasselas dore este un soi de struguri de:

a) masa;
b) stafide;
c) vin.

20. Soiurile apirene sunt cele care:

a) acumuleaza mai multa fructoza;
b) se matureaza mai devreme;
c) nu au seminte.

183
 Tehnologia cresterii animalelor

1. Proteinele de origine animală provenite din lapte, carne, derivatele acestora, miere,
ouă sunt indispensabile în alimentaţia omului pentru că:
a. potenţează şi echilibrează raţia, îi creşte valoarea biologică, menţinând starea
de sănătate a organismului uman;
b. satisfac senzaţia de saţietate;
c. intensifică procesele metabolice din organism.

2. Carnea şi preparatele din carne sunt indispensabile în hrana omului şi în anumite

situaţii pot constitui:
a. pericol pentru o categorie de consumatori;
b. sursă de energie pentru organism;
c. atracţie pentru turişti şi o sursă semnificativă pentru cei se ocupă de agroturism.

3. Laptele este aliment foarte valoros pentru om deoarece:

a. are o încărcătură microbiologică mai mică;
b. este un aliment complet, de neînlocuit pentru toate categoriile de consumatori,
asigurând rezistenţa organismului faţă de unele boli;
c. este produs alimentar accesibil ca preţ unitar pentru orice categorie de cumpărători.

4 Care este produsul de origine animală care are cel mai mare indice chimic din punct
de vedere alimentar:
a. carnea;
b. laptele;
c. oul.

5 Mierea constituie un aliment natural foarte hrănitor, cu valoare biologică, energetică

şi plastică datorită:
a. florei din care este cules polenul;
b. prezenţei hidraţilor de carbon, a macroelementelor minerale, microelementelor
şi a vitaminelor;
c. multiplelor subproduse ce se obţin din ea.

6 Lăptişorul de matcă este un produs:

a. rezultat din prelucrarea mierii;
b. de secreţie a glandelor salivare faringiene a albinelor lucrătoare;
c. al glandelor excretoare al trântorilor.

7 Cabalinele sunt o specie de animale care pot fi crescute şi exploatate pentru:

a. scopuri de producţie, sportive şi medicale;
b. completarea varietăţii de specii;
c. asigurarea tracţiunii în agricultură pe drumurile greu accesibile.

8. Elementele fundamentale pentru alimentaţia raţională a animalelor sunt:

a. cunoaşterea scopului pentru care este întocmită raţia şi principiile nutritive ale raţiei
raţiei;
b. cunoaşterea surselor de hrană, alimentaţia pe bază de norme şi principiile
întocmirii raţiilor de hrană;
c. apa, hrana, condiţiile de întreţinere şi exploatare.

184
9. Valoarea nutritivă a furajelor se exprimă prin:
a. coeficientul de digestibilitate;
b. cantitatea de energie rezultată în urma consumului;
c. valoarea energetică, proteică, minerală şi vitaminică,

10. Biostimulatorii, enzimele, substanţele corectoare de gust şi miros, lianţii,

antioxidanţii etc. sunt:
a. substanţe azotate neproteice;
b. nutreţuri de origine minerală;
c. aditivi furajeri.

11. Din ce sunt constituite resursele secundare din agricultură ce intră în raţia
animalelor de fermă:
a. lucernă, coceni de porumb, sfeclă furajeră;
b. tulpini uscate de porumb, paie de cereale, ciocălăi de porumb, pleavă, vreji de
leguminoase, capitule de floarea soarelui, frunze şi colete de sfeclă;
c. spărturi rezultate în urma selectării boabelor de cereale.

12. Care sunt reziduurile alimentare industriale ce pot intra în calculul raţiei furajere:
a. furajele concentrate;
b. praful de cretă;
c. şroturile, melasa, tăiţeii de sfeclă, borhotul de bere, borhotul de spirt, borhotul
de amidon, tescovina.

13. Sub ce formă se administrează furajele verzi în hrana animalelor de talie mare
(bovine, cabaline):
a. prin păşunat şi la iesle;
b. sub formă de plantă întreagă imediat sau la câteva ore după recoltare şi sub
formă tocată;
c. prin recoltare şi însilozare.

14. Norma de hrană la animale reprezintă:

a. calculul necesarului de hrană;
b. nivelul constant în hrănirea unui animal;
c. necesarul de substanţe nutritive al unui animal , pe timp de 24 ore pentru
întreţinerea funcţiilor vitale şi pentru producţie.

15. Ce se înţelege prin raţia de hrană la animale:

a. cantitatea de furaje necesară unui animal pentru creştere şi dezvoltare;
b. cantitatea de furaje pentru sporul mediu zilnic;
c. cantitatea de furaje ce trebuie administrate unui animal în 24 ore pentru
întreţinerea funcţiilor vitale şi pentru obţinerea diferitelor producţii
economice.

16. Care sunt condiţiile de bază ale unei raţii optime:

a. să fie alcătuită dintr-o gamă diversificată de furaje şi să fie economică;
b. să satisfacă cerinţele în substanţe nutritive, să fie echilibrată în toţi principii
nutritivi, săţioasă, economică, să nu dăuneze sănătăţii,
c. să provină din surse nepoluate, să fie economică, echilibrată.

185
17. Care sunt verigile tehnico-manageriale ale exploatării vacilor de lapte:
a. cunoaşterea structurii rasei;
b. îmbinarea aspectelor tehnice cu structura fondului genetic;
c. alimentaţia raţională, întreţinerea la nivelul parametrilor de confort; mulsul
raţional.

18. Care sunt principalele caractere de lapte ale principalelor specii şi rase de animale
exploatate în această direcţie:
a. total kg. de lapte pe lactaţie normală şi totală, cu procent de grăsime şi total kg
grăsime pe lactaţie; vârsta introducerii în producţie, longevitatea productivă şi
viteza de muls;
b. producţie totală de lapte exprimată în kg. pe lactaţie normală şi totală;
c. % de grăsime, viteză de muls, greutatea corporală, comportament de muls,
dezvoltarea glandelor mamare.

19. Cum se calculează în necesarul de hrană, substanţa uscată (S.U.) pentru vacile de
lapte:
a. raportând necesarul la producţia de lapte;
b. înmulţind coeficientul de 1,05 cu greutatea corporală;
c. calculând 1,46 kg S.U. pentru 100 kg greutate corporală şi 0,47 S.U. pentru
fiecare litru de lapte.

20. În sezonul de vară care este ponderea sortimentelor de furaje în raţia furajeră
pentru vacile de lapte:
a. masă verde 70-80%; fibroase 5-10%, concentrate 10-25%;
b. masă verde la discreţie, fibroase 2 kg şi 1-2 kg concentrate;
c. masă verde 50%, fibroase 25%, concentrate 25%.

21. În sezonul de iarnă pentru vacile de lapte structura raţiei este:

a fibroase 10-35%, suculente 25-35%, concentrate 15-25%;
b fibroase 36-45%, suculente 25-35%, concentrate 20-40%;
c. fibroase 25-35%, suculente 10-25%, concentrate 25-55%.

22. Care sunt cerinţele generale ale sistemului de întreţinere petru vacile şi bivoliţele de
lapte:
a. asigurarea parametrilor optimi de microclimat din adăpost, prevenirea
îmbolnăvirilor, potenţial productiv maxim;
b. asigurarea unui ritm biologic intens, a cerinţelor de confort şi igienă, a unor
fluxuri tehnologice raţionale şi a eficienţei economice;
c. asigurarea tuturor condiţiilor de zoo-igienă pentru obţinerea unor producţii de lapte
calitativ superioare.

23. Care sunt posibilităţile de organizare a unui adăpost de 100 capete vaci cu lapte,
întreţinere legată:
a. aşezare pe 2 sau 4 rânduri, standul de staţionare 1,75-1,20 m, iesle pentru
furaje 0,10-0,40 m3, alee de furajare centrală de 2,3 m;
b. stabulaţie liberă cu furajare la padoc;
c. stabulaţie liberă, furajare la padoc, evacuarea gunoiului de grajd manuală.

186
24. Sistemele de întreţinere şi exploatare a vacilor de lapte pot fi:
a. cu întreţinerea legată, liberă şi mixtă;
b. cu întreţinere la păşune;
c. cu întreţinerea legată şi la păşune;

25. În sistemul de întreţinere al oilor în lactaţie, în stabulaţie permanentă, furajarea

eficientă din punct de vedere economic poate fi:
a. masă verde cosită, completată cu necesarul de apă;
b. masă verde şi concentrate completată cu necesarul de apă;
c. masă verde, fibroase şi concentrate completată cu necesarul de apă;

26. Ce rol are eliminarea primelor 2-3 jeturi de lapte din fiecare mamelor şi colectarea
acestora într-un recipient separat decât cel de muls propriu zis:
a. pentru pregătirea ugerului în vederea mulsului;
b. stimulează ejecţia laptelui;
c. reduce riscul de îmbolnăvire a glandei mamare şi reduce gradul de poluare cu
microorganisme saprofite sau patogene, a cantităţii de lapte muls.

27. Mulsul mecanic se poate introduce la efectivele de vaci, bivoliţe şi capre dacă:
a. femelele provin din rase specializate pentru producţia de lapte, având
conformaţia ugerului corespunzătoare pentru mulsul mecanic;
b. corespund din punct de vedere al stării de sănătate;
c. fermele nu au forţă de muncă suficientă

28. Care este carnea animală cu conţinutul cel mai scăzut în lipide:
a. carnea de porc;
b. carnea de pasăre;
c. carnea de oaie.

29. Prin “norma de hrană” în alimentaţia animalelor se înţelege:

a. necesarul de substanţe nutritive al unui animal, pe timp de 24 ore, pentru
întreţinere şi producţie;
b. cantitatea de furaje necesară unui animal pe timp de o lună;
c. cantitatea de substanţe nutritive al unui animal pe durata unui an.

30. Numiţi rasa românească de vaci pentru lapte, cu producţia cea mai mare pe o
perioadă de lactaţie:
a. Bălţată cu negru românească;
b. Bălţată românească;
c. Brună.

31. Numiţi dintre rasele româneşti de oi, pe cea cu producţia cea mai mare de lapte:
a. Ţigaie;
b. Ţurcană;
c. Spancă.

32. Care este durata lactaţiei normale la vacile pentru lapte:

a. 250 zile;
b. 280 zile;

187
 c. 305 zile.

33. Care este vârsta la care cabalinele pot fi luate în considerare pentru echitaţie:
a. 12 luni;
b. 18 luni;
c. 24 luni.

34. Care este vârsta la care vacile pentru lapte pot începe procesul de reproducţie:
a. 14 luni;
b. 18 luni;
c. 24 luni.

35. Care sunt obiectivele unui management performant privind tehnologia creşterii
animalelor?
a) asigurarea strictă a tehnologiei de furajare şi îngrijire;
b) asigurarea parametrilor tehnologici privind construcţiile adecvate speciei;
tehnologia furajării (asigurarea V.N., provenienţa furajelor); respectarea
programului de îngrijire şi exploatare;
c) obiectivele privind bunăstarea şi protecţia animalelor din punct de vedere sanitar
veterinar.

36. În tehnologia de adăpostire a animalelor de fermă în sistem gospodăresc, în

privinţa protecţiei mediului, legislaţia U.E. pune accent pe:
a) distanţa faţa de spaţiul locuibil, mărimea şi amplasarea foselor de colectare a
dejecţiilor, performanţa în dotările cu echipamente tehnologice etc;
b) tehnologiile de creştere şi exploatare a animalelor de fermă în funcţie de specie şi
rasă;
c) pe elementele de construcţie a adăposturilor în funcţie de specie si vârstă.

37. În tehnologia creşterii animalelor de fermă, cunoaşterea comportamentului

(etogramei) are scop în urmatoarele direcţii:
a) decizii manageriale corecte la selectarea, creşterea, exploatarea şi valorificarea
animalelor cu eficienţă economică;
b) de a preveni unele accidente pe perioada de creştere şi exploatare;
c) de a le selecţiona şi a le folosi în scopuri economice.

38. La ce vârstă se înţarcă purceii:

a) 25-28 zile;
b) 35 zile;
c) 60 zile.

39. În tehnologia creşterii tineretului porcin soluţia optimă este de a asigura:

a) t= 28/24°C, viteza curenţilor de aer 0.1-0.3m/sec; necesar de lizina 1.3-1.0% şi
P.B. 10%;
b) 18°C, viteza curenţilor de aer 0.3-0.6 m/sec.; lizina 0.75%, P.B. 35%;
c) 22°C, viteza curenţilor de aer 0.5-0.6 m/sec; lizina 2.2-2.5 si P.B. 40%.

40. Necesarul de energie de hrană pentru producţia de ouă de găină se stabileşte în

funcţie de :
a) greutatea corporală;

188
 b) intensitatea ouatului;
c) producţia zilnică de masă-ou.

41. Temperatura optimă în adăposturi (maternitate) pentru scroafe cu purcei trebuie

să fie:
a) 12-15°C;
b) 18-22°C;
c) 24-28°C.

42. Care este norma de substanţe nutritive pentru vaca de lapte cu o greutate
corporală de 600kg si 25kg lapte/zi:
SU/Kg UN PD/g Ca/g P/g NaCl/g
a) 17 15 1560 90 70 70;
b) 10 10 90 30 50 50;
c) 11 5.6 360 30 30 90.

43. Care este densitatea în substanţe alternative de creştere pentru păsările ouătoare
potrivit legislatiei U.E.:
a) 9-12cap/m2;
b) 15cap/m2;
c) 7cap/m2.

44. În tehnologia creşterii tineretului cabalin se urmăreşte:

a) obţinerea unui tineret viguros pentru muncă, sport, agrement sau scopuri
medicale în funcţie de rasă;
b) asigurare numerică a căilor de tracţiune în agricultura şi zonele greu accesibile;
c) pentru formarea de herghelii şi depozite.

45. Care sunt posibilităţile de organizare a unui adăpost de 100 capete vaci cu lapte în
sistem legat:
a) stabulaţie liberă cu furajare la padoc;
b) aşezarea pe 2-4 rânduri cu dispunerea centrală a aleei de furajare de 2,3 m şi 2
alei de serviciu;
c) furajarea la padoc şi staţionarea în adăpost.

Prestări servicii în alimentaţia publică şi agroturism

1. Personalul care realizează servirea consumatorilor trebuie să aiba o înalţime potrivită

între:
a) 1,65-1,75m;
b) 1,60-1,70m;
c) 1,75-1,78m;

2. Unităţile clasice şi specializate cu activitaţi de producţie ce funcţionează cu secţii de

producţie culinară cu toate dependinţele şi anexele necesare desfăşurării activitaţilor
tehnologice sunt reprezentate de:
a) bucataria centrală;
b) complexul de productie;
c) dependinţe.

189
3. Alimentele folosite ca materii prime în structura retetelor cu un rol important în
realizarea şi obţinerea preparatului din care fac parte condimentele, coloranţii, esenţele
etc., se numesc:
a) alimente principale;
b) mirodenii;
c) alimente complementare.

4. Restaurantele de categorie lux şi categoria I cu pondere turistică internaţională

trebuie să traduca denumirile produselor astfel:
a) într-o limbă straină;
b) în limba engleză;
c) în cel puţin două limbi de circulaţie internaţională.

5. Pregatirea termică a diferitelor preparate culinare în puţină grăsime fără să se

rumenească se referă la:
a) gratinare;
b) marinare;
c) sotare.

6. Serviciile legate de produs reprezentate de retuşuri, reparaţii, livrari sunt servicii:

a) endogene;
b) exogene;
c) extracomerciale.

7. Serviciul de agrement face parte din categoria serviciilor:

a) suplimentare;
b) de bază;
c) auxiliare.

8. Serviciile prestate în cadrul unor forme de turism ca de exemplu tratamente balneo-

medicale, servicii pentru turismul de congrese,servicii pentru turismul de vânatoare fac
parte din categoria serviciilor:
a) complementare;
b) cu caracter special;
c) nespecifice.

9. Ansamblul de servicii,comodităţi şi produse realizate de diverse ramuri industriale

specifice, grupate in diferite variante într-un tot unic,valorificate în cadrul unei
ambianţe specifice create de factori naturali înt- o anumita regiune poartă denumirea
de:
a) ofertă turistică;
b) resursa turistică;
c) produs turistic.

10. În cadrul serviciului de recepţie sunt incluse următoarele activităţi:

a) primirea turiştilor şi închirierea spaţiilor de cazare;
b) primirea reclamaţiilor turiştilor;
c) rezervarea.
11. Serviciile hoteliere cu plata la cererea clienţilor a principalelor mese din zi sau a unor
comenzi ocazionale în camerele hotelurilor sunt reprezentate de:

190
a) serviciul de etaj;
b) serviciul tehnic;
c) room-service.

12. Temperatura în spaţiile de cazare şi holuri pe timp de iarnă trebuie să fie cuprinsă
între:
a) 21°C-22°C;
b) 22°C-23°C;
c) 25°C-26°C.

13. Temperatura în spaţiile de cazare şi holuri pe timp de vară trebuie să fie cuprinsă
între:
a) 21°C-22°C;
b) 22°C-23°C;
c) 25°C-26°C.

14. Umiditatea în spaţiile de cazare şi holuri trebuie să fie cuprinsă între:

a) 30-60%;
b) 20-30%;
c) 50-60%.

15. Caracteristica serviciilor ce semnifică imposibilitatea repetării acestora, în mod

identic, depinzând de persoana care le realizează, de locul şi momentul în care sunt
prestate este:
a) intangibilitatea;
b) perisabilitatea;
c) variabilitatea.

16. Serviciile care satisfac nevoile producţiei materiale ori sunt faze ale acestui proces se
numesc:
a) servicii de producţie;
b) servicii pentru populaţie;
c) servicii publice.

17. Diversele tipuri de servicii practicate in restaurante şi hoteluri fac parte din
categoria serviciilor:
a) de comerţ;
b) de afaceri;
c) colective.

18. Activitatea de agrement este o activitate prestatoare de servicii pentru populaţie şi

face parte din categoria serviciilor:
a) materiale;
b) nemateriale;
c) alte servicii.

19. Hanul este o unitate gastronomica ce pune la dispoziţia clientelei un sortiment

specific de preparate si bauturi, in condiţiile unor amenajări şi dotări adecvate fiecărui
profil ce face parte din categoria:
a) restaurantelor specializate;

191
b) restaurantelor cu specific;
c) alte unităţi de alimentaţie publică.

20. Localurile axate în principal pe servirea de băuturi sunt:

a) barul;
b) restaurantul;
c) zahanaua.

21. Resursa cea mai des utilizată de către industria ospitalitaţii este:
a) energia;
b) deşeurile;
c) apa.

22. Unităţile de cazare turistică cu o capacitate de cazare relativ redusă (10-12 camere),
realizate din structuri de lemn, cărămida, beton, cu o arhitectură specifică zonei de
amplasare şi funcţionează în clădiri independente se referă la:
a) vile;
b) cabane;
c) bungalowuri.

23. Portarul- usier face parte din personalul de hol şi este subordonat:
a) şefului de recepţie;
b) managerului;
c) supraveghetoarei.

24. În cadrul meselor oficiale prioritate în servirea la masă o au:

a) doamnele, apoi domnii în funcţie de vârsta;
b) doamnele şi apoi domnii corespunzator funcţiilor;
c) oficialitaţile corespunzator funcţiilor, prioritate avand doamnele, apoi domnii în
funcţie de vârsta.

25. Serviciul de ghid face parte din categoria serviciilor:

a) suplimentare;
b) de bază;
c) comerciale.

26. Activitaţile care satisfac anumite necesitaţi sociale sau individuale,fară a se

concretiza în produse de sine statatoare le asociem definirii:
a) produselor;
b) serviciilor;
c) serviciilor pentru populaţie.

27. Ansamblul de activitaţi ce au ca obiect satisfacerea tuturor nevoilor turistului în

perioada în care se deplaseaza şi în legatura cu aceasta poarta denumirea de:
a) servicii;
b) produse turistice;
c) servicii turistice.

28. Serviciile ce sunt solicitate în momentul în care turistul ia contact cu oferta, fiind în
general specifice prestaţiilor suplimentare se numesc:

192
a) servicii turistice spontane;
b) servicii turistice ferme;
c) servicii specifice.

29. Elementele ofertei turistice referitoare la resurse naturale,socio-culturale, umane,

tehnologice pot fi încadrate la:
a) elemente atractive;
b) elemente funcţionale;
c) elemente complementare.
Informatică aplicată

1. Internet Explorer reprezintă:

a) Browser de Internet
b) Aplicaţie de gestionare a fişierelor şi folderelor
c) Conexiune la reţeaua Internet

2. Defragmentarea hard-disk-ului are ca efect:

a) ştergerea datelor redundante
b) marcarea sectoarelor rele
c) creşterea vitezei de citire a datelor

3. Arhivarea datelor reprezintă:

a) Copierea datelor pe CD
b) Comprimarea datelor
c) Salvarea datelor prin copiere pe o staţie de back-up

4. Memoriile de tip RAM sunt memorii care:

a) pot stoca temporar datele
b) pot stoca permanent datele
c) nu pot stoca date

5. Parametrul 1024 x 768/75Hz/32 biţi reprezintă:

a) rezoluţia imprimantei
b) rezoluţia monitorului
c) numărul maxim de pixelli dintr-un inch

6. Menționați care dintreurmătoarele device-uri nu este unul de stocare permanent a

informațiilor:
a) hard-disk-ul
b) memory stick-ul
c) memoria RAM

7. B.I.O.S.-ul reprezintă:
a) memoria cache a microprocesorului
b) memorie de tip RAM
c) memorie de tip ROM

8. Formatarea logică a hard-dik-ului are ca efect:

a) etichetarea pistelor şi sectoarelor

193
b) marcarea bad-sectors
c) defragmentarea har-disk-ului

9. WEP și WPA reprezintă:

a) metode de securizare
b) protocoale de transmisie
c) comenzi de rețea

10. Serviciul DHCP (Dinamic Host Configuration Protocol):

a) permite alocarea manuală a IP-urilor
b) alocă automat IP-uri
c) permite alocare dinamică MAC

Geografia resurselor agroturistice

1.Care sunt elementele ce pot fi incluse în cadrul resurselor turistice antropice?

a.vestigiile arheologice;
b.ape freatice si minerale;
c.rezervatii stiintifice.

2.Lacurile Vidraru si Bicaz sunt resurse turistice legate de:

a.activitatea economica;
b.componenta naturala;
c.ambele.

3.Care sunt resursele turistice legate de clima:

a.precipitatiile;
b.relieful;
c.monumente ale naturii.

4.Care sunt elementele ce pot fi incluse in cadrul resurselor turistice naturale:

a.Marea Neagra;
b.muzeele si casele memoriale;
c.sistemele hidroenergetice.

5.Muzeul Aurului din localitatea Brad este situat in cadrul:

a.Muntilor Apuseni;
b.Muntilor Parang;
c.Muntilor Poiana Rusca.

6.Statiunea Sovata face parte din unitatea de relief numita:

a.Depresiunea Transilvaniei;
b.Muntii Tarcaului;
c.Subcarpatii de Curbura.
7.Casa memoriala I. Creanga din Iasi face parte din unitatea de relief numita:
a.Carpatii Meridionali;
b.Podisul Moldovei;
c.Subcarpatii Getici;

194
8.Lacul Amara face parte din unitatea de relief numita:
a.Delta Dunarii;
b.Subcarpatii de Curbura;
c.Campia Romana.

9.Statiunea Baile Herculane este integrata:

a.Parcului National Valea Cernei – Domogled;
b.Parcului National Retezat;
c.Parcul Natural Apuseni.

10.Statiunea Baile Felix este situata in vestul Romaniei in judetul:

a.Arad;
b.Timis;
c.Bihor.

11.Care este unul din cele mai mari orase medievale din lume situat in Romania:
a.Sibiu;
b.Fagaras;
c.Sighisoara.

12.Lacul Bâlea este situat in sectorul carpatic numit:

a.Carpaţii Occidentali;
b.Carpaţii Meridionali;
c.Podişul Getic.

13.Traseul fluviului Dunarea pe teritoriul Romaniei se întinde pe o lungime de:

a.2860 km;
b.1075 km;
c.2000 km.

14.Muntele de sare este situat în cadrul staţiunii:

a.Slănic Moldova;
b.Slănic Prahova;
c.Covasna.

15.Staţiunea Predeal este situată în cadrul judeţului?

a.Braşov;
b.Prahova;
c.Dămboviţa.

16.Staţiunea balneoclimaterică Slănic Prahova este situată la 44 km nord de:

a.Câmpina;
b.Ploieşti;
c.Bucureşti.

17.Muzeul memorial Cezar Petrescu este situat în cadrul staţiunii:

a.Câmpina;
b.Sinaia;
c.Buşteni.

195
18.Complexul agroturistic Comorova Neptun este situat pe teritoriul judeţului:
a.Brăila;
b.Constanţa;
c.Ialomiţa.

19.Cel mai adânc lac glaciar din Romania este:

a.Lacul Bucura;
b.Lacul Zănoaga;
c.Lacul Bălea.

20.Staţiunea Băile Tuşnad este sitută în cadrul judeţului Harghita pe malul răului:
a.Olt;
b.Bicaz;
c.Mureş.

Tehnici si management hotelier

1 . Alegeţi varianta incorectă:
a. Turismul reprezintă o ramură a economiei naţionale
b. Turismul reuneşte un ansamblu de bunuri şi servicii oferite spre consum persoanelor care
călătoresc în afara mediului lor obişnuit pe o perioadă mai mică de un an şi al căror motiv
principal este altul decât exercitarea unei activităţi remunerate în interiorul locului vizitat
c. Turismul reuneşte un ansamblu de bunuri şi servicii oferite spre consum persoanelor
care călătoresc în afara mediului lor obişnuit pe o perioadă mai mare de un an şi al
căror motiv principal este exercitarea unei activităţi remunerate în interiorul locului
vizitat

2. Care dintre următoarele nu reprezintă un tip de structură de primire turistică cu

funcţiuni de cazare turistică:
a. cabane
b. bungalouri
c. cazinouri

3. Care dintre următoarele nu reprezintă un tip de structură de primire turistică cu

funcţiuni de agrement:
a. cluburi
b. instalaţii şi dotări specifice
c. telecabine

4. Care dintre următoarele nu reprezintă un tip de structură de primire turistică cu

funcţiuni de transport:
a. autocare
b. trenuleţe
c. lifturi hoteliere

5. Prin zonă turistică se înţelege:

a. teritoriu caracterizat printr-o concentrare de resurse turistice, care poate fi delimitat
distinct ca ofertă, organizare şi protecţie turistică
b. areal situat în teritoriul preorăşenesc, care beneficiază de un cadru atractiv şi dispune de
dotări corespunzătoare pentru petrecerea timpului liber (în special la sfârşit de săptămână)
c. element al resursei turistice, individualizat şi introdus în circuitul turistic

196
6. Patrimoniul turistic este constituit din:
a. numai bunuri proprietate de stat
b. numai bunuri private
c. atât bunuri proprietate publică cât şi bunuri proprietate privată

7. Patrimoniul turistic se valorifică şi se dezvoltă:

a. numai pe baza şi în cadrul Programului anual de dezvoltare a turismului
b. în scopul maximizării profiului agentului economic ce desfăşoară activiate de turism
c. astfel încât să fie un procent cât mai mare de ocupare a forţei de muncă

8. În scopul protejării şi valorificării resurselor turistice cuprinse în unele zone şi

staţiuni turistice, acestea vor fi declarate:
a. staţiuni balneare
b. staţiuni turistice
c. zone protejate

9. Agenţii economici din turism sunt obligaţi să folosească pentru servicii care presupun
răspunderi privind protecţia turistului:
a. numai personal specializat, potrivit normelor elaborate de Ministerul Turismului
b. numai personal specializat, cu studii superioare
c. persoane calificate

10. Persoana fizică însărcinată să asigure conducerea operativă a unei agenţii de turism
sau unei structuri de primire turistice trebuie să deţină:
a. structuri de cazare
b. brevet de turism prin care i se atestă capacitatea profesională
c. studii superioare

11. Care dintre următoarele nu reprezintă un drept al agenţilor economici cu activitate

de turism:
a. să presteze şi să comercializeze servicii turistice, în condiţiile legii
b. să primească asistenţă de specialitate şi informaţii generale privind strategia şi programele
de dezvoltare a turismului din partea Ministerului Turismului şi a instituţiilor din subordinea
sa
c. să afişeze, într-o formă vizibilă şi neclară, lista serviciilor şi tarifelor practicate

12. Activitatea de planificare-previziune într-un hotel este:

a. exclusiv o funcţie a managementului hotelier
b. o atribuţie a serviciului tehnic al unităţii
c. o funcţie comună tuturor nivelurilor unităţii hoteliere

13. Dintre ţările europene cu cele mai mari încasări din turismul internaţional, primul
loc este ocupat de:
a. România
b. Spania
c. Italia

14. Serviciul de front-office este:

a. un serviciu de cazare

197
b. un serviciu marketing
c. un serviciu de etaj

15. Eliberarea camerei de hotel se face:

a. până la ora 10 am
b. până la orele 12 am
c.până la orele 14 pm

16. Yeld management este:

a. un instrument de planificare pentru a obţine maximum de profit pe cameră şi la nivel
de hotel
b. un instrument de investigare a cererii şi ofertei hoteliere
c. o activitate de control în cadrul lanţurilor hoteliere

17. De defecţiunile apărute în camere şi în spaţiile comune se ocupă:

a. serviciul de etaj
b. compartimentul de marketing
c. serviciul tehnic

18. În procedura de control în cadrul unui hotel, managementul participativ înseamană:

a. corecţie
b. sancţiune
c. prevenţie

19. Cercetarea de piaţă în turismul hotelier este o problemă de:

a. management
b. marketing
c. mediu concurenţial

20. Lipsa calităţii într-un hotel atrage după sine:

a. creşterea costului
b. indiferenţa clientului
c. scăderea imediată şi iremediabilă a cifrei de afaceri a hotelului

Tehnologia procesării produselor vegetale

1. Gradul de extracţie al făinurilor se apreciază prin:

a – determinarea conţinutului în substanţe minerale
b – determinarea conţinutului în zaharuri
c – determinarea conţinutului în umiditate

2. Proprietăţile elastico-vâscoase ale aluatului depind în mare masură de:

a – puterea de fermentare a făinurilor
b – conţinutul în gluten umed al făinii şi de caracteristicele lui coloidale
c – temperatura de coacere a aluatului

3. Boala întinderii este:

a – boala pâinii
b – boala făinii

198
c – nu se manifestă la pâine sau făina
4. Făinurile de grâu se clasifică în funcţie de :
a – gradul de extracţie
b – mărimea boabelor din care au fost obţinute
c – conţinutul în vitamine
5. Capacitatea de hidratare a făinurilor reprezintă:
a – cantitatea de apă folosită pentru obţinerea aluatului cu consistenţă de 0,5 kgf.m
b – cantitatea de apă pierduta de aluat în timpul coacerii
c – cantitatea de ingrediente adaugată făinii la frămantare
6. Scopul germinaţiei orzului pentru producerea malţului este:
a – schimbarea aspectului exterior al bobului de orz
b – maturarea bobului de orz
c – formarea şi creşterea continutului in enzime necesare procesului de brasaj
7. Prin fierberea mustului de malţ cu hamei se extrag din acesta:
a – proteine şi aminoacizi
b – substanţe amare, uleiuri volatile, substanţe tanante, etc.
c – vitamine

8. Extractul mustului de malţ cuprinde:

a – cantitatea de substanţe solubile care au trecut în must
b – o cantitate de orz proaspăt recoltat
c – numai cereale nemaltificabile

9. După germinarea orzului pentru obţinerea malţului, urmează:

a – filtrarea malţului
b – uscarea malţului
c – rafinarea malţului

10. Stabilitatea şi spuma berii este influenţată de:

a – conţinutul de proteine şi dezagregarile specifice acestora
b – metoda utilizată în procesul tehnologic de uscare
c – gradul de marunţire a malţului

11. Substanţele aromate care dau buchetul berii se formează în timpul:

a – germinării orzului
b - la adaosul unor ingrediente
c – în timpul fermentaţiei mustului de bere

12. În tehnologia obţinerii uleiurilor vegetale, prin operaţia de presare se separă:

a - apa, substanţa uscată , cenuşa
b - uleiul brut de presă şi brochenul
c - uleiul dublu rafinat

13. Stocul tampon de sfeclă de zahar necesar prelucrării, pe vreme călduroasă, nu va

depăşi capacitatea fabricii pentru:
a – 5 zile
b– 10 zile
c – 3 zile

199
14. Vinterizarea uleiurilor vegetale este operaţia:
a- prin care se elimină din ulei cea mai mare parte de ceruri şi de gliceride ale acizilor
graşi saturaţi
b – prin care se modifică aciditatea uleiurilor
c – prin care se produce desmucilaginarea uleiurilor

15. La depozitarea sfeclei de zahăr înaintea prelucrarii acesteia:

a – se produc pierderi de zahăr şi modificări ale zahărului
b - nu se produc pierderi de zahăr şi modificări ale acestuia
c – are loc rafinarea zahărului

16. Decolorarea uleiurilor are loc:

a – imediat dupa obţinerea uleiului brut de presă
b – în timpul rafinarii uleiurilor
c – la materia prima supusă presării

17. Rol important asupra randamentului în zahăr îl au:

a – conditiile de depozitare ale sfeclei înainte de procesare
b – condiţiile de depozitare ale zahărului
c – condiţiile de pregătire a semintei înainte de semănat

Tehnologia prelucrării produselor animale

1. În procesul tehnologic de obţinere a laptelui de consum, ce rol are pasteurizarea

de tip UHT conform normelor U.E.:
a) îmbunătăţeşte însuşirile organoleptice şi fizico-chimice ale laptelui;
b) nu modifică însuşirile organoleptice ale laptelui, distruge bacilul Koch şi
inactivează enzimele specifice altor microorganisme poluante, implicit creşte durata
de conservare a laptelui;
c) favorizează eliminarea de dioxid de carbon.

2. În activitatea de agroturism, sectorul de alimentaţie publică se poate folosi

smântâna fermentată ca aliment de asociere. Care este bacteria responsabilă de
acidifierea smântânii şi în ce condiţii işi încetează activitatea enzimatică?
a) streptococcus lactis, refrigerare;
b) streptococcus citovarum, pasteurizare;
c) streptococcus diacetilactis, tratament termic.

3. Malaxarea reprezintă operaţia tehnologică importantă în obţinerea untului de

consum. Ce rol are malaxarea în obţinerea untului?
a) de a elimina cantitatea totală de apă din masa de grasime;
b) de a forma bobul de unt, şi a obţine consistenţa masei de unt;
c) de a uni boabele de unt într-o masă compactă, de a repartiza uniform, în picături
fine de apa în masa de unt, şi să elimine excesul de apă.

4. Untul este produs alimentar frecvent folosit în alimentaţie fie ca atare, fie la
preparatele culinare, patiserie etc. Dacă în urma condiţiilor de păstrare şi
depozitare capătă gust de rânced se poate folosi, şi cui se datorează defectul?
a) nu; condiţiilor de ambalare şi depozitare;

200
b) nu; defectul poate fi determinat de microorganisme lipo-proteolitice, lipolitice, de
acţiunea directă a razelor solare, de O2 atmosferic, de temperatura crescută.
c) da; prin recondiţionare şi se datorează bacteriilor lactice.

5. În activitatea de agroturism în sectorul de alimentaţie tradiţională se pot servi şi

produse lactate acide dietetice. În tehnologia traditională de obţinere a laptelui
acidofil ce are la bază fermentaţia lactică?
a) microflora de poluare şi bacteriile lactice din laptele materie primă;
b) microflora spontană din laptele materie primă;
c) culturile selectionate de bacterii lactice.

6. Iaurtul este sortimentul cel mai specific si mai raspândit în grupa produselor
lactate acide, cu veche tradiţie în ţara noastră. Din ce tip de lapte materie primă se
poate obţine?
a) din lapte de vaca în amestec cu lapte de oaie;
b) din lapte de bivoliţa şi din lapte amestec de la alte specii;
c) din lapte de vacă, bivoliţă, oaie, ca atare sau în amestec, cel mai frecvent pentru
piaţa de consum fiind cel fabricat din lapte de vacă.

7. Kefirul este un produs lactat dietetic, fiind rezultat în urma procesului tehnologic
de fabricaţie având la bază:
a) dirijarea controlată a temperaturii şi duratei de fermentare;
b) granulele de kefir şi dublu proces de fermentare lactică şi alcoolică;
c) coagularea spontană a cazeinei din laptele materie primă.

8. Din grupa brânzeturilor cu pasta tare fac parte: brânza svaiţer, cheddar,
parmezan etc. consumate cu placere şi de turişti. Care este timpul de maturare în
fluxul tehnologic de obţinere?
a) maturarea de scurtă durată, 1-2 luni;
b) maturarea de lungă durată, în medie 4-6 luni- la 2 ani;
c) maturarea medie, 2-3 luni.

9. Din ce este compus lichidul de opărire a caşului în vederea obţinerii caşcavalului

şi ce temperatură trebuie să aibă în momentul opăririi?
a) 70% apă, 30% zer acid, sare 10-12%, 70-90°C;
b) 50% apă, 50% zer, 15% sare, 80-90°C;
c) 60% zer, 35% apă, 5%NaCl, 75-100°C.

10. Care sunt însusirile tehnologice ale cărnii?

a) aspect, consistenţă, culoare, gust, miros în funcţie de specia de la care provine;
b) capacitatea de reţinere a apei, reţinerea sau cedarea sucului, rata pierderilor prin
maturare, păstrare, fierbere sau prajire si rezistenţa cărnii.
c) pH-ul, microbiologia cărnii, valoarea nutritivă în funcţie de vârsta sacrificării.

11. Ce semnificaţie are pH-ul cărnii şi înregistrarea valorii acestuia?

a) exprimă aciditatea cărnii sub raport organoleptic, igienic, tehnologic;
b) exprimă timpul scurs de la sacrificarea animalului în relaţie cu temperatura;
c) exprimă o însuşire fizico-chimică.

12. Ce reprezintă tranşarea în fluxul tehnologic?

201
a) operaţia tehnologică de secţionare a carcasei (întregi, jumătăţi, sferturi);
b) operaţia tehnologică de alegere a cărnii;
c) operaţia tehnologică de marcare a cărnii.

13. Care sunt metodele tehnologice de conservare a cărnii?

a) metodele tehnologice de hituire, marunţire, cuterizare;
b) metodele de conservare prin tratament termic (refrigerare, congelare, afumare,
pasteurizare, sterilizare); afumare, sărare, uscare;
c) metode de prelucrare în produse şi preparate din carne.

14. Care este materia primă necesară tehnologiei de fabricare a jambonului afumat
fără os?
a) musculatura pulpei de porc tânar de 80-100 kg (conservată) fără oase, cu slănină
şi şoriciul de acoperire;
b) musculatura pulpelor de porc ce cuprinde osul femur, oasele gambei şi primul rând de
oase tarsiene, fără oasele bazinului;
c) toată musculatura trenului posterior.

15. Care sunt însuşirile tehnologice ale diferitelor specii de peşti pentru obţinerea
conservelor?
a) lungimea si forma capului, greutatea corporală, raportul carne-grăsime; carne,
viscere, cap;
b) caracteristicile organoleptice şi fizicochimice;
c) raportul dintre carne şi oase.

16. În procesul tehnologic de obţinere a conservelor din peşte care sunt materiile
auxiliare utilizate?
a) legumele verzi, piper, usturoi, grăsimi animale;
b) legume verzi si rădăcinoase, condimente, grăsimi vegetale, pastă de tomate, făină
de grâu, sare, agenţi de gelificare;
c) strict legume şi condimente.

17. În fluxul tehnologic de obţinere a conservelor din peşte este inclusă operaţia
tehnologică, desolzirea. Ce este desolzirea şi metodele de obţinere?
a) operaţia tehnologică de scoatere a solzilor executată manual sau mecanizat;
b) operaţia tehnologică de îndepartare a capului efectuată mecanizat;
c) operatia tehnologică de eviscerare efectuată manual.

18. În tehnologia obţinerii maionezei, ce rol are gălbenuşul de ou lichid?

a) agent de corectare a culorii;
b) agent de completare a valorii nutritive;
c) agent emulsifiant.
19. Care sunt fazele tehnologice de prelucrare a mierii?
a) îmbibarea nectarului cu saliva albinelor, depunerea în fagure şi căpăcirea;
b) recepţia, sortarea, lichefierea, cupajarea, filtrarea, ambalare, etichetare,
depozitare, livrare;
c) pasteurizarea, controlul de calitate, filtrarea, ambalarea, depozitarea, livrarea.

202
 Principii şi metode de conservare a produselor alimentare
1.Conservanţii alimentari se folosesc pentru:
a.încetinirea activităţii microorganismelor
b.colorarea alimentelor
c.creşterii valorii nutriţionale.

2.Cel mai utilizat agent de gelificare este:

a.pectina
b.acidul ascorbic
c.zaharina

3.Degradarea oxidativă poate fi limitată prin:

a.scăderea temperaturii de depozitare
b.folosirea agenţilor de limpezire
c.suprasărare

4.La prepararea marcurilor cele mai utilizate substanţe antiseptice sunt:

a.SO2 cu formele sale
b.NaCl
c.bentamina

5.Din marcuri se fabrică:

a.magiunul, marmeladele şi unele gemuri
b.dulceaţa
c.compotul

6.Conservarea prin sărare a a legumelor are la bază:

a.activitatea bacteriilor lactice
b.activitatea bacteriilor acetice
c.concentrarea

7.Crearea unui mediu anaerob de fermentare este favorabilă dezvoltării bacteriilor:

a.lactice
b.microorganismelor
c.bacteriilor patogene

8.Păstrarea verzei fermentate lactic are loc la temperatura de:

a.1-10 0C
b.valori mai scăzute de 10C
c.valori mai ridicate de 10C

9.Fermentarea lactică la castravete se realizează la temperatura de:

a.15-25 0C
b.peste 25 0C
c.10-12 0C

10.Acidul acetic din oţet are efect bactericid la concentraţii mai mari de:
a.4%
b.9%
c.1%

203
11.Acidul acetic din oţet are efect bacteriostatic la concentraţii mai mari de:
a.0,6-4%
b.4%
c.9%

12.Sarea opreşte dezvoltarea drojdiilor în concentraţii mai mari de:

a.4%
b.9%
c.1%

13.Sarea opreşte dezvoltarea bacteriilor în concentraţii mai mari de:

a.10-20%
b.8-9%
c.sub 1%

14.Durata de păstrare a produselor deshidratate este de:

a.3 ani
b.2 ani
c.1 an

15.Blansarea se aplică în mod obligatoriu la deshidratarea:

a.cărnii de pasare
b.legumelor
c.fructelor

16.Deshidrartarea smochinelor curmalelor şi stafidelor se realizează:

a.pe cale industrială
b.pe cale naturală
c.prin arderea diverşilor combustibili

17.Afumarea prunelor se face cu lemn din esenţă de:

a.brad, molid, arţar
b.fag, stejar, carpen
c.cireş, piersic, nuc

18.Concentrarea conservelor de legume se realizează cu scopul de a:

a.elimina apa biologică
b.micşora volumul de depozitare
c.realiza osmoza inversă

19.În cadrul procesului de osmoză inversă transferul de apă are loc de la:
a.soluţia diluată la cea concentrată
b.solutia concentrată la cea diluată
c.nu are importanţă

20.Produsele negelificate obţinute prin concentrare tipul osmozei inverse sunt:

a.marmelade, jeleuri
b.paste, siropuri
c.produse hipocalorice

204
21.Parametrii calitativi caracteristici dulceţurilor sunt:
a.55% conţinut fructe
b.25% conţinut fructe
c.75% conţinut fructe

22.La confierea fructelor este folosit:

a.zahărul
b.acidul tartaric
c.zaharina

23.Concentrarea sucului brut natural se face la temperatura de:

a.104-105 0C
b.100 0C
c.50-60 0C

24.Pasteurizarea are scopul de a:

a.asigura fermentarea bacteriilor lactice
b.asigură distrugerea formelor vegetative ale microflorei
c.păstrarea preparatelor

25.Durata maximă de păstrare a carnii refrigerate de porc este de:

a.7-14 zile
b.30 zile
c.1-7 zile

26.Operaţia de tranşare, dezosare şi sortare se realizează la temperatura de:

a.1-2 0C
b.8-10 0C
c.nu are importanţă

27.Depozitarea, transportul şi desfacerea carnii de pasăre congelată se realizează la

temperatura de:
a. – 10…-20 0C
b. – 2-3 0C
c. 0 0C

28.Refrigerarea peştelui se realizează:

a.la bordul navelor şi la ţarm
b.nu este obligatorie
c.în spaţiile de refrigerare

29.Durata maximă admisă de depozitare la peşte congelat la -30 0C este:

a.12 luni
b.15 luni
c.18 luni

30.Conservarea smântănii prin refrigerare constă în răcirea acesteia la:

a.0-6 0C
b.1-2 0C

205
c.peste 6 0C

31.Produsele lactate acide se obţin prin:

a.fermentarea lactozei
b.fermentarea lactozei sub acţiunea culturilor de bacterii lactice
c.păstrarea la temperaturi mari

32.În soluţie salină oul proaspăt de o zi va sta:

a.orizontal pe fundul vasului
b.puternic înclinat
c.aproape vertical

Construcţii agroturistice şi pentru alimentaţia publica

1. Încărcările permanente sunt date de:

a - greutatea proprie a elementelor de construcţii
b - acţiunea zapezii
c - acţiunea cutremurelor.

2. Structurile de pereţi portanţi se pot executa din:

a - lemn
b - beton armat
c - profile metalice

3. Şarpanta acoperişului este compusă din:

a - ţiglă
b – jgheaburi
c - popi

4. Structura de rezistenţă a unei clădiri se compune din:

a - stâlpi
b - grinzi
c - pereţi despărtitori din rigips

5. Planşeele se pot executa din:

a – beton armat
b – beton simplu
c – scânduri şi grinzi din lemn

6. Mortarele pentru tencuielile interioare conţin:

a – apă
b – pietriş
c – var

7. Dezavantajele lemnului sunt:

a- defecte de structură
b- degradare prin putrezire
c- dilatare mică

206
2. Adâncimea de fundare a construcţiilor depinde de:
a - adâncimea apei freatice
b - adâncimea de calcul
c - temperatura solului

3. După structura de rezistenţă pereţii pot fi:

a - structurali sau portanţi
b – nestructurali sau neportanţi
c - elastici

4. Casele ecologice se pot realiza cu:

a - lemn ecarisat
b - căramidă arsă
c - placi de azbociment

5. Până la ce diametru oţelul beton se livrează în colaci ?

a– 10 mm
b– 12 mm
c– 14 mm

6. Betonul simplu se realizează cu:

a – apă
b – pietriş
c - bolovani de râu

13. În perioade mai friguroase se pot folosi la prepararea betonului:

a – întârzietori de priză
b – acceleratori de priză
c – ciment alb

14. Căramida plină poate fi înlocuită cu:

a – cărămidă cu goluri
b – bolţari
c - calupuri de B.C.U

15. Învelitorile se pot realiza din:

a – tablă neagră
b - ţigle metalice
c - stuf

16. Şarpanta din lemn a unui acoperiş conţine:

a – contravântuiri
b - pane
c - popi

17. Care din urmatoarele materiale sunt ecologice ?

a – lemnul
b - cărămida din argilă arsă
c – cărămida de sticlă

207
18. Boiandrugii se pot realiza din:
a – beton simplu
b - beton armat

Contabilitate

1. Contabilitatea înregistrează:
a. operaţiile economice efectuate
b. operaţiile prevăzute a se efectua
c. existenţa şi mişcarea elementelor patrimoniale

2. Activul patrimonioului cuprinde următoarele grupe:

a. active fixe, active circulante, disponibilităţi băneşti
b. active fixe, active de regularizare, imobilizări
c. active fixe, active circulante, active de regularizare

3. Societatea comercială a cărui capital social se individualizează in acţiuni este:

a. societate cu răspundere limitată
b. societate în nume colectiv
c. societate pe acţiuni

4. Care din următoarele categorii de utilizatori ai informaţiei contabile au acces la toate

datele procurate prin ţinerea contabilităţii:
a instituţiile finanţatoare
b. furnizorii şi clienţii
c. echipa managerială

5. Care sunt cheltuielile financiare:

a. cheltuieli cu amenzile
b. cheltuieli cu dobânzile
c. cheluieli salariale

6. Ecuaţia de echilichilibru patrimonială este:

a. Activ = Pasiv
b. Activ – Pasiv = Cheltuieli
c. Pasiv = Activ

7. În economia de piată, între cost si preţ există o legatură:

a. directă
b. indirectă
c. indiferentă

8. Preţurile cu amănuntul sunt valorile la care se vând mărfurile:

a. către populaţie
b. între agenţii economici
c. către instituţiile bancare

9. La intrarea în patrimoniu, bunurile se evaluează şi se înregistrează în contabilitate la:

a. valoarea justă
b. valoare contabilă

208
c. valoarea de piaţă

10. Care din următoarele elemenete nu fac parte din stocuri

a. materii prime
b. obiecte de inventar
c. utilaje

11. La ieşirea din patrimoniu mărfurile se evaluează la:

a. cost de vânzare
b. cost de producţie
c. cost de achiziţie

12. Inventarierea bunurilor aflate în gestiune este efectuată de:

a. contabil
b. consiliul de inventariere
c. comisia de inventariere

13. Rezultatele inventarierii sunt sintetizate în:

a. proces - verbal de punere în funcţiune a mijloacelor fixe
b. proces - verbal încheiat de comisia de inventariere
c. proces - verbal al Adunării Generale a Asociaţilor

14. Inventarierea la închiderea exerciţiului se impune pentru:

a. controlul gestiunilor
b. evaluarea elementelor patrimoniale
c. stabilirea situatiei reale a patrimoniului şi întocmirea bilanţului

15. După procedeul folosit, inventarierea poate fi:

a. inventariere anuală şi periodică
b. inventariere totală şi prin sondaj
c. inventariere de constatare a valorilor de utilitate

16. După intervalul de timp la care se realizează, inventariere este:

a. inventariere generală şi parţială
b. inventariere de constatare a valorilor de utilitate
c. inventariere anuală şi periodică

17. Care din următoarele enunţuri nu este adevărat:

a. inventarierea se efectuează de către o comisie formată din acţionari
b. inventarierea este un procedeu al metodei contabilităţii
c. procesul verbal privind rezultatele in inventarierii conţine propuneri pentru casarea
mijloacelor fixe
18. Formula contabilă se întocmeste pe baza principiului:
a. echilibrului
b. dublei reprezentări
c. sincerităţii

19. Pasivul patrimoniului cuprinde următoarele grupe:

a. datorii, pasive de regularizare, active de regularizare, provizioane
b capital propriu, ,datorii, active fixe, active circulante

209
c. capital propriu, provizioane, datorii, pasive de regularizare

20. Documentele contabile oficiale sunt:

a. registrele de contabilitate
b. bilanţul contabil şi registrele de contabilitate
c. documentele justificative, bilanţul contabil şi registrele de contabilitate

21. Registrele de contabilitate sunt:

a. înscrisuri întocmite în momentul efectuării operaţiei economice
b. formulare folosite pentru furnizarea informaţiilor privind starea şi mişcarea
patrimoniului
c. formulare folosite pentru înregîstrarea operatiilor economice în conturi

22. Registrele contabile obligatorii sunt:

a. cartea mare, registrul jurnal şi registrul inventar
b. registrul jurnal şi registrul inventar
c. registrul inventar şi registrul de casă

23. Indicaţi care din formulele de mai jos nu este corectă:

a. rezultatul din exploatare = venituri din exploatare ± cheltuieli din exploatare
b. rezultatul financiar = venituri financiar ± cheltuieli financiar
c. rezultatul curent = rezultatul din exploatare – rezultatul financiar

24. Vânzarea de mărfuri, de 800 lei, se face conform formulei contabile:

a. 401 furnizori = 707 venituri din vânzare mărfuri
b. 303 obiecte de inventar = 401 furnizori
c. 411 clienţi = 707 venituri din vânzare mărfuri

25. Formula contabilă rezultă din:

a. parcurgerea etapelor analizei contabile a operaţiei economico-financiare
b. bilanţul anual
c. inventariere

26. Următoarele caracteristici se referă la activele imobilizate:

a. se consumă la prima utilizare, transmitându-şi integral valoarea asupra rezultatelor
b. sunt bunuri de folosintă îndelungată, valoare mai mare de 1800 lei care se
recupereaza prin amortizare
c. sunt active şi pasive care se consumă într-o perioadă mai mare de un an

Tehnică şi artă culinară

1. Panada este:
a) o salată;
b) adaos de bază folosit la unele umpluturi;
c) un sos.

2. Antreurile pot fi compuse din:

a) preparate calde, cu sau fără sos;
b) preparate reci:
c) preparate calde sau reci, cu sau fără sos.

210
3. Verificarea calităţii preparatelor de bază din legume şi fructe se face prin:
a) examen organoleptic;
b) examen organoleptic, fizico-chimic şi microbiologic;
c) examen organoleptic şi microbiologic.

4. Transformările care au loc in timpul preparărilor gustărilor din crupe:

a) mărirea volumului şi a greutăţii de aproximativ 3 ori;
b) micşorarea volumului şi a greutăţii de aproximativ 3 ori;
c) nici o modificare.

5. Majoritatea defectelor constatate la tocătura prelucrată termic se remediază:

a) prin condimentare;
b) prin prelucrare termică corectă;
c) nu pot fi remediate.

6. Din carnea de ovine se pot pregăti aceleaşi sortimente de preparate ca şi din:

a) Carnea de pasăre
b) Carnea de bovine şi porcine;
c) Carnea vânat.

7. În decorarea preparatelor, forma recomandată pentru un preparat de culoare

roşie, este:
a) Triunghiulară;
b) Patrată;
c) Rotundă.

8. Caracteristicile organoleptice ale laptelui bătut sunt următoarele:

a) Coagul fin, omogen, consistenţă fluidă de smîntână cu bule fine de gaz;
b) Coagul compact, cu aspect de porţelan la rupere, fără bule de gaz şi eliminare de zer;
c) Coagul fin dispersat.

9. Pasoarul este un ustensil de bucătărie prevăzut cu:

a) Un singur dispozitiv de lucru pentru pasat legume fierte;
b) Două dispozitive de lucru: pentru pasat legume fierte şi pentru ras parmesan;
c) Trei dispozitive de lucru: pentru pasat legume, pentru tăiat julien şi pentru ras
parmesan.

10. Bărdiţa este un instrument de bucătărie folosit la:

a) Ascuţit cuţitele
b) La mărunţirea cărnii şi a diferitelor legume;
c) La spart oase cu măduvă.

11. Laptele UHT (ultra heath temperature) este acel sortiment de lapte care:
a) a suferit un tratament termic de încălzire la minimum 72 °C timp de 15 secunde;
b) a fost obţinut prin uscarea laptelui de vacă integral prin încălzirea picăturilor obţinute
prin pulverizare;
c) a fost încălzit la 132 °C timp de o secunda, după care a fost racit la 2-5 °C şi
ambalat.

211
12. Laptele smântânit are un conţinut de grăsime de:
a) 4% grăsime;
b) 0,1% grăsime;
c) 1,5% grăsime.

13. Fezandarea şi marinarea sunt operaţii tehnologice specifice pentru:

a) Carnea de pasăre;
b) Carnea de vânat;
c) Carnea de bovină.

14. Eviscerarea este o etapă în procesul de:

a) Prelucrare preliminară a peştelui proaspăt;
b) Prelucrare preliminară a peştelui congelat;
c) Filetare.

15. Ramstecul se obţine din:

a) Cotlet de porc;
b) Vrăbioară prelucrată la tavă sau tigaie;
c) Vârf de muşchi.

16. Timpul de prelucrare termică pentru friptura la cuptor din carne de pasăre este:
a) 15-20 minute;
b) 30-35 minute;
c) 20-30 minute.

17. Sufleul de vanilie face parte din categoria dulciurilor de bucătărie pe bază de:
a) Ou şi lapte;
b) Făinoase şi lapte;
c) Aluaturi.

18. Aspicul este:

a) Un sos emulsionat rece;
b) Preparat culinar rezultat prin fierberea extractivă a unor alimente bogate în
proteine de tip colagen;
c) Un sos alb.

19. Salata de andive este:

a) Salată crudă;
b) Salată fiartă;
c) Salată combinată.

20. Micul dejun trebuie să asigure organismului, din necesarul caloric, un procent
de:
a) 10-15%;
b) 15-20%;
c) 20-25%.

21. Ordinea digestibilităţii pentru carne, în funcţie de prelucrarea termică, este

următoarea:
a) Friptă, coaptă, fiartă, prăjită;

212
b) Fiartă, coaptă, friptă, prăjită;
c) Prăjită, coaptă, fiartă, friptă.

22. Aspectul cărnii refrigerate, ca şi caracteristică de prospeţime a cărnii, este

următorul:
a) Carnea se prezintă sub formă de bloc compact, cu suprafaţă continuă, fără strat de
gheaţă;
b) Carnea prezintă suprafaţă uscată acoperită cu o peliculă fină;
c) Carnea prezintă suprafaţă neuniformă, cu strat de gheaţă.

23. Carnea este formată din următoarele ţesuturi:

a) Ţesutul muscular, ţesutul adipos, ţesutul osos;
b) Ţesutul muscular, ţesutul adipos, ţesutul epitelial;
c) Ţesutul muscular, ţesutul conjunctiv, ţesutul nervos, ţesutul epitelial.

24. Icrele de Manciuria se obţin de la:

a) Morun;
b) Nisetru;
c) Somon.

25. Laptele, alături de ouă, este un aliment de bază, cu valoare alimentară deosebită,
datorită faptului că:
a) Este cea mai importantă sursă de iod şi fier;
b) Este greu de asimilat de organism;
c) Este o sursă de vitamine şi săruri minerale.

26. In unităţile de alimentaţie cu un singur frigider, locul corect pentru carnea crudă,
este:
a) Pe primul raft;
b) Pe ultimul raft;
c) Pe raftul din mijloc.

27. Mâncărurile reci din unităţile de alimentaţie vor fi păstrate la o temperatură de

maximum:
a) +12°C;
b) +10°C;
c) +8°C.

28. Gustările sunt un preparat culinar:

a) Greu digestibil;
b) Uşor digestibil;
c) Cu un aport nutritiv substanţial.

29. Ustensilele de bucătărie, după întrebuinţare:

a) Se spală cu apă rece şi se lasă la scurs;
b) Se spală cu apă fierbinte şi se lasă la scurs;
c) Se spală cu apă fierbinte şi se şterg cu cârpe uscate de bumbac.

30. Mixerele sunt folosite în unităţile de producţie pentru :

213
a) Cocktail-urile pe bază de lapte şi produse derivate;
b) Tocat carne;
c) Tăierea în cuburi sau felii a cărnii şi vegetalelor.

Bazele alimentaţiei rationale

1.Necesarul minim de energie al omului, pentru asigurarea metabolismului de bază, în

stare de repaus şi calm emotiv este de:
a. 1500 kcal/zi;
b. 2500 kcal/zi;
c. 3500 kcal/zi.

2.Unitatea biostructurală a proteinelor, principalul component structural al materiei

vii, este reprezentată de:
a. substanţe hidrocarbonate;
b. aminoacizi;
c. gliceride.

3.Valoarea biologică (V.B.) a calităţii proteinelor alimentare este dată de:

a. cantitatea de azot reţinut în organism din totalitatea azotului absorbit;
b. puterea calorică exprimată în kcal/kg;
c. viteza de absorbţie în organism.

4.Lipidele din alimentaţia omului au şi rolul fiziologic complex de a dizolva şi de a:

a. transporta în organism o serie de compuşi lipofili (vitaminele A, D, E, K şi
provitamina A – betacarotenul);
b. transporta vitaminele de creştere din grupa B: B1, B2, B6, B12;
c. fixa vitaminele hidrosolubile C, E, F, P.

5.Dintre sursele alimentare de lipide în gospodăriile agroturistice, cele mai favorabile

pentru organismul uman sunt cele din:
a. grăsimi animale (untură de porc, vită, oaie);
b. uleiuri vegetale din soia, floarea soarelui, germeni de porumb;
c. produse din prelucrarea laptelui – smântână, unt, iaurt.

6.Glucidele furnizează mai mult de jumătate din energia necesară în 24 h funcţionări

organismului, având o putere calorică de:
a. 4,1 kcal/g;
b. 14 kcal/g;
c. 24 kcal/g.

7.Rolul glucidelor superioare, fibrilare (celuloze, hemi - celuloze) nemetabolizate în

organismul uman, este:
a. să furnizeze o cantitate mare de energie pentru celelalte funcţii vitale;
b. capacitate mare de absorbţie şi legare a apei, drenând din intestin, odată cu H 2O
şi substanţele nocive pentru digestie, reglementând tranzitul intestinal;
c. de a aduce un aport substanţial de vitamine liposolubile în alimentaţie.
8.Se consideră că într-o raţie alimentară echilibrată, proteinele, lipidele şi glucidele
trebuie să se afle într-un raport de:
a. 4:1:1

214
b. 1:4:1
c. 1:1:4

9.Din cantitatea de glucide ingerate în hrană:

a. cca. 65% trebuie sa fie poli-glucide şi numai restul 35% să fie mono- şi di-
glucide;
b. cca. 65% trebuie sa fie mono-glucide şi numai restul 35% să fie poli-glucide;
c. proporţia între glucide trebuie să fie egală.

10.Vitaminele prezente în mierea de albine sunt:

a. B1, B2, B6, B12, C şi PP;
b. provitamina A- betacarotenul şi vit.A;
c. vitaminele D, E, K, F.

11.Legumele cu conţinut mare de amidon sunt:

a. tomatele, ardeii, castraveţii;
b. mazărea, fasolea, bobul, lintea, cartofii;
c. legumele verdeţuri: salata, mărarul, pătrunjelul, sparanghelul, ţelina.

12.Vitaminele liposolubile sunt:

a. A (retinol), D (calciferol), E (tocoferol), K (antihemoragică);
b. vit. din grupa B: B1, B2, B6, B12,
c. vit.H, C şi P.

13.Vitamina C se găseşte în:

a. carnea de porc, ficat, creier, alte organe de porc şi vită;
b. legume şi fructe, dar mai ales în ardei, lămâi, morcov, nuci verzi, cătină albă,
măceşe, coacăze ;
c. produse lactate, unt, smântână, frişcă.

14.Pentru stabilirea de meniuri conforme cu necesarul caloric şi nutritiv al

consumatorilor, valoarea nutritivă a produselor agro-alimentare se confundă cu
valoarea lor energetică (putere calorică):
a. nu;
b. da
c. parţial.

15.Produse alimentare cu valoare energetică mare sunt:

a. laptele, carnea de vacă, carnea de găină;
b. uleiul de floarea soarelui, untul untura de porc;
c. brânza de vacă, fructele, legumele.

16.La ce temperaturi din timpul iernii se produce la cartofi îndulcirea, datorită

stimulării activităţii enzimelor amilolitice, ce hidrolizează amidonul şi determină
acumularea de glucoză:
a. la 00 C;
b. la peste 60 C;
c. îndulcirea cartofului nu este influenţată de temperatură ci de soiul din care provine.

17.Fermentaţiile aerobe, desfăşurate în prezenţa oxigenului sunt:

215
a. acetică, oxalică;
b. butirică, propionică;
c. alcoolică, lactică.

18.Precipitaţiile abundente din perioada recoltării fructelor şi legumelor acţionează

asupra capacităţii de rezistenţă la manipulare, transport şi păstrare a lor, în sensul că:
a. această capacitate este mai redusă;
b. această capacitate este mai mare
c. nu este influenţată semnificativ.

19.Lipidele, ca factori energetici, calorigeni au o valoare calorică:

a. dublă faţă de cea a proteinelor sau glucidelor;
b. egală cu cea a proteinelor sau glucidelor;
c. inferioară.

20.Valoarea nutritivă, conţinutul de apă, durabilitatea unui produs agroalimentar

reprezintă o proprietate:
a. psihosenzorială;
b. ecologică;
c. tehnico-funcţională.

21.Anabolismul, una din componentele metabolismului se referă la:

a. procesele de sinteză a moleculelor mari, complexe, macroenergice;
b. consumul substanţelor anabolizate;
c. scindarea moleculelor şi eliberarea energiei consumate.

22.Mierea de salcâm şi pomi fructiferi este de calitate superioară, având raportul

fructoză/glucoză:
a. subunitar;
b. unitar;
c. supraunitar.

23.Din cunoaşterea valorii nutritive a diferitelor alimente se desprind următoarele

principii alimentare:
a. nu există o corelaţie între valoarea energetică a unui produs alimentar şi
valoarea lui nutritivă;
b. există o corelaţie directă între valoarea energetică a unui produs alimentar şi valoarea
lui nutritivă;
c. există o corelaţie invers proporţională între valoarea energetică a unui produs
alimentar şi valoarea lui nutritivă;

24.Conţinutul de proteine al cerealelor este mărit de adaosul de îngrăşăminte:

a. azotoase;
b. fosfatice;
c. potasice

25.În alimentaţie cu cât gradul de rafinare a cerealelor este mai mare:

a. cu atât se micşorează valoarea nutritivă a acestora;
b. nu influenţează conţinutul de nutrienţi;
c. cu atât creşte valoarea nutritivă a acestora

216
26. O dietă echilibrată înseamnă:
a- o dietă care conţine in proporţii adecvate elemente nutritive necesare sănătăţii
organismului nostru.
b- poziţionarea meselor intr-un spaţiu
c- o dietă care permite consumul oricărui aliment in orice cantitate

27. Alimentaţia zilnică poate deveni mai sănătoasă dacă:

a- consumăm zilnic carne
b- nu consumăm fructe si legume
c- consumăm mai multe fibre alimentare, cum ar fi fructe, cereale integrale.

28. Prin consumul de legume şi fructe in stare proaspătă şi prelucrată organismul uman:
a- nu este influenţat
b- işi menţine un raport optim intre masa corporală, rezerva lipidică şi glucidică
c- ajunge supraponderal

29.Laptele reprezintă:
a- o sursa de sporire a masei corporale a organismului uman
b- un aliment recomandat a fi consumat in cantităţi mici
c- un sistem complex format din proteine, lipide, glucide săruri minerale şi vitamine

30. Pentru omul sănătos, berea poate fi considerată:

a-o bautura puternic alcoolică
b-un aliment, la un consum moderat
c-o băutură răcoritoare

31. Alimentele bogate in fibre:

a-produc stare de saţietate prelungită şi reduc riscul supraponderabilitătii
b-nu produce stare de saţietate prelungită şi cresc riscul supraponderabilitătii
c-nu sunt recomandate a fi consumate

32. Acizii graşi omega 3 se găsesc:

a - în apă
b - în sucuri
c - în peşte, uleiuri vegetale şi organisme marine

33. Prin ingredient se inţelege:

a - aditivii utilizati ca auxiliari tehnologici;
b - substantele folosite in cantităti strict necesare ca solventi sau ca suport pentru aditivi ori
pentru arome
c - orice substantă, inclusiv aditivii, utilizată la producerea sau la prepararea unui
aliment şi care va fi continută şi de produsul finit ca atare sau intr-o formă modificată.

34. Calciu se găseşte in cantitate mare in:

a - apă
b - sare
c - lapte şi brânzeturi de tip telemea

35. In alimentaţie cu cât gradul de rafinare al cerealelor este mai mare:

217
a - cu atât se micsorează valoarea nutritivă a acestora
b - nu influenteaza continutul de nutrienti
c - cu atât creşte valoarea nutritivă a acestora

Producerea, circulatia, legislatia semintelor si a materialului saditor

1. Producerea, prelucrarea, controlul si certificarea calitatii, comercializarea

semintelor si a materialului saditor, precum si inregistrarea soiurilor de plante sunt
reglementate de :
a) Ordinul MAPDR 1262/2005;
b) Ordinul MAAP 257/2002 si Ordinul MAAP 327/2002;
c) Legea 266/2002.

2. Regulamentul privind organizarea controlului de calitate si fitosanitar la

importul si exportul semintelor si materialului saditor este reglementat de:
a) Ordinul MAAP 769/2009;
b) Ordinul MAPDR 1263/2005;
c) Ordinul MAAP 257/2002.

3. Care este rotatia minima dupa aceeasi specie la cerealele paioase:

a) 2 ani;
b) 1 an;
c) 3 ani.

4. Unitatea de control la cerealele paioase pentru categoria biologica Baza, este

de maximum:
a) 50 ha;
b) 100 ha;
c) 200ha.

5. Eticheta oficiala pentru categoria biologica Prebaza este de culoare:

a) Alba cu diagonala violet;
b) Maron;
c) Alba.
6. Avizul de import al semintelor si materialului saditor se acorda de:
a) Inspectia Nationala pentru Calitatea Semintelor din MAAP;
b) Directia Generala de Implementare, Reglementare si Management al
Resurselor Biotehnologice din cadrul MAAP;
c) Laboratorul Central pentru Calitatea Semintelor din MAAP.

7. Ce constituie contraventii la normele privind producerea, prelucrarea si

comercializarea semintelor (materialului saditor):
a) comercializarea de seminte necertificate sau din loturi provenite de la agenti
economici neinregistrati conform prevederilor legale in vigoare;
b) inscrierea unor date eronate in documentele de atestare a calitatii semintelor;
c) comercializarea de seminte care nu corespund normelor in vigoare.

8. Ce constituie infractiuni la normele privind producerea, prelucrarea,

controlul calitatii si comercializarea semintelor (materialului saditor):

218
a) comercializarea de seminte fara documente care sa ateste calitatea si starea
fitosanitara corespunzatoare pentru insamantare;
b) introducerea in tara de seminte fara avizul de specialitate al MAAP sau
neconforme cu reglementarile in vigoare;
c) inscrierea cu intentie a unor date eronate in documentele de atestare a calitatii
semintelor.

9. Metodologia privind inregistrarea operatorilor economici, persoane fizice si

juridice pentru producerea, prelucrarea si/sau comercializarea semintelor si
materialului saditor este reglementata de:
a) Legea 266/2002;
b) Ordinul MAAP 769/2009;
c) Ordinul MAAP 257/2002.

10. Autorizatiile de functionare eliberate operatorilor economici pentru

activitatea de producere, prelucrare si comercializare a semintelor si materialului
saditor se acorda:
a) separat, pe fiecare tip de activitate;
b) impreuna, pentru toate activitatile;
c) nu se acorda.

11. Autorizatiile de functionare ale operatorilor economici se vizeaza:

a) semestrial;
b) anual;
c) nu se vizeaza.

12. Prin ce document se solicita de catre operatorul economic multiplicator

certificarea oficiala a culturilor seminciere:
a) printr-un formular tipizat numit ’’Declaratie de certificare a loturilor de samanta’’;
b) printr-un formular tipizat numit ’’Declaratie de multiplicare’’ ;
c) nu se solicita sondarea si certificarea prin nici un act, aceasta facandu-se
obligatoriu de ITCSMS sau LCSMS.

13. Infractiunile savarsite la normele privind producerea, prelucrarea, controlul

calitatii si comercializarea semintelor se sanctioneaza cu :
a) amenda de la 340 RON la 1000 RON;
b) inchisoare de la 3 luni la 4 ani ;
c) amenda de la 3400 RON la 5600 RON.

14. Autorizatia acordata in urma inregistrarii unui operator economic pentru

prelucrarea semintelor poate fi retrasa temporar sau definitiv de autoritatea care a
eliberat-o, daca :
a) nu a desfasurat activitatea de prelucrare timp de 1 an de zile;
b) a incalcat obligatiile ce-i revin sau nu a desfasurat activitate in domeniu timp
de 3 ani consecutiv ;
c) nu are viza anuala.

15. Care este documentul oficial care se elibereaza de autoritatea oficiala pentru
samanta care indeplineste toate conditiile prevazute de Legea 266/2002:
a) buletin de analiza oficiala;

219
b) buletin de analiza partiala;
c) document oficial de certificare a lotului oficial de samanta.

16. Sunt admise la multiplicare semintele si materialul saditor din urmatoarele

soiuri si hibrizi:
a) cele inregistrate in Catalogul oficial al soiurilor si hibrizilor de plante de
cultura din Romania;
b) cele inregistrate in Cataloagele Comunitatii Europene;
c) nu este obligatorie inregistrarea;
d) cele din afara Comunitatii Europene, care se multiplica pe baza de contract in
vederea exportului integral.

Managementul mediului

1. Standardul national:
a) este pus la dispozitia publicului;
b) este un document stabilit prin consens si aprobat de un organism recunoscut;
c) este adoptat la nivel international.

2. Functiile managementului general al unei organizatii sunt:

a) organizare, conducere, control;
b) elaborarea si aprobarea de legi;
c) protectia mediului.

3. Seria de standarde ce are ca principal obiectiv furnizarea unui cadru de abordare a

managementului de mediu, este reprezentata de:
a) ISO 14001;
b) ISO 14000;
c) ISO 9000.

4. Un sistem de management de mediu, are ca obiectiv principal sa ajute o organizatie

in:
a) recrutare de personal calificat in cadrul companiei;
b) identificarea si controlul aspectelor de mediu, a impacturilor si riscurilor relevante
din companie;
c) monitorizarea protectiei muncii a personalului angajat.

5. Ciclul actiunilor PEVI, specific pentru activitatea socio-economica, apartine:

a) standardului ISO 14000;
b) Comitetului Tehnic 207 (CT 207);
c) Sistemului de Management de Mediu (SMM).

6. Avantajele introducerii unui SMM, sunt:

a) faciliteaza obtinerea autorizatiei de functionare;
b) imbunatateste competitivitatea pe piata internationala;
c) satisface criteriile investitorilor.

7. In elaborarea politicii de mediu, organizatia ar trebui sa ia in considerare:

a) misiunea, viziunea, valorile fundamentale si convingerile sale;
b) numarul de angajati din organizatie:

220
c) conditiile specifice, locale sau regionale.

8. “Bucla Mobius” se aplica pe:

a) ecoetichete;
b) ambalaj;
c) declaratiile de mediu.

9. Ecoetichetarea este:
a) voluntara;
b) obligatorie;
c) conditionata de obtinerea unei autorizatii.

10. Evaluarea ciclului de viata (ECV), se adreseaza:

a) produselor aflate in stare finita;
b) materiilor prime utilizate;
c) produselor, de la achizitia materiilor prime, pana la postutilizare.

11. Programul de mediu face trimitere la:

a) identificarea aspectelor de mediu si a impactului asociat acestora;
b) masurile ce vor fi luate de-a lungul unei perioade de timp;
c) un angajament din partea managerului general al companiei.

12. Standardul EMAS se aplica:

a) in cadrul Uniunii Europene;
b) la scara international;
c) in ambele situatii.

13. Monitorizarea si masurarea performantei de mediu la nivelul unei organizatii, are

ca scop:
a) furnizarea datelor pentru a evalua performanta de mediu a organizatiei;
b) analiza proiectului sau activitatii organizatiei;
c) conformarea cu cerintele legale in vigoare.

14. Cerintele declaratiilor de mediu pe propria raspundere sunt:

a) sa se refere numai la produsul final, fara a lua in considerare ciclul de viata al acestuia;
b) sa fie precise si sa nu induca in eroare;
c) sa fie relevante pentru zona in care are loc impactul asupra mediului.

15. Evaluarea performantei de mediu (EPV) este:

a) un proces de management intern;
b) o metoda de a demonstra conducerii organizatiei dovezi ca se respecta criteriile
stabilite initial;
c) un proces de control extern.

Arhitectura peisagera

1. Stilurile de amenajare a spatiilor verzi sunt urmatoarele:

a) european, asiatic si mixt
b) geometric, peisager si mixt

221
c) geometric, peisager, asiatic si mixt

2. Principiul funcţionalităţii, utilizat la proiectarea spatiilor verzi, presupune:

a) compatibilitatea funcţiei cu ambientul şi presupune alegerea folosinţelor spaţiilor verzi
b) presupune existenţa unei axe verticale centrale
c) proporţionarea funcţională a volumelor, suprafeţelor şi formelor planului

3. După poziţie, spatiile verzi se clasifica astfel:

a) spatii urbane si rurale
b) spatii urbane si periurbane
c) gradini publice si parcuri

4. Grădina publică este unitatea de spaţiu verde având suprafaţa cuprinsă între:
a) 3-20 ha
b) 1–5 ha
c) 3-10 ha

5. Sistemul în pete este un sistem de spaţii verzi:

a) uniform
b) neuniform
c) mixt

6. Stilul peisager are ca dominante:

a) utilizarea vegetaţiei într-o manieră cât mai apropiată de cea naturală
b) transformarea terenului
c) trasarea geometrică (simetrică) a aleilor

7. Grădinile alpine sau alpinariile se mai numesc:

a) valonamente
b) rocarii
c) scuaruri

8. Factorul limitativ pentru realizarea acoperisurilor verzi este reprezentat de:

a) inaltimea cladirii
b) substratul nutritiv
c) panta invelitorii

9. Vegetaţia utilizată într-o grădină publică va ocupa:

a) 40-70% din suprafaţa acesteia
b) 50-80% din suprafaţa acesteia
c) 60-70% din suprafaţa acesteia

10. Principiul proporţionalităţii impune existenţa:

a) unei formule de calcul
b) unor relaţii dimensionale ale componentelor unei amenajări
c) masuratorilor topografice

222
 Management

1. Arătaţi care din variantele prezentate mai jos reprezintă funcţii ale
managementului firmei:
a. previziune, organizare, coordonare, antrenare, control-evaluare;
b. previziune, cercetare-dezvoltare, organizare, producţie, salarizare;
c. previziune, organizare, planificare, conducere, motivare.

2. Organizarea este:
a. funcţie a managementului si funcţie a organizaţiei;
b. activitate distinctă şi funcţiune a organizaţiei;
c. funcţie a managementului şi activitate distinctă

3. “Precizarea modalităţilor de realizare a obiectivelor” este un element de conţinut al

funcţiei:
a) previziune;
b) organizare;
c) coordonare.

4. “Comunicarea” şi “motivarea” constituie suportul:

a) relaţiilor între manageri şi executanţi;
b) subsistemului metodologic şi decizional;
c) funcţiei de coordonare şi de antrenare.

5. Expresia “Începând cu 1 septembrie a.c. economistul Popescu de la compartimentul

Contabilitate se sancţioneaza cu diminuarea salariului pe 3 luni cu 10%” este o decizie
încadrată in funcţia de:
a) previziune;
b) organizare;
c) antrenare.

6. Unele componente ale strategiei se află printre elementele prezentate mai jos. Vă rugăm să
le identificaţi:
a) obiective strategice-misiune-sinergie-resurse-oameni - informaţii;
b) obiective strategice-misiune-termene-oameni-informaţii-avantaj competitiv;
c) obiective strategice-misiune-resurse-modalitaţi-termene-avantaj competitiv.

7. Care din tipurile de strategii enumerate mai jos se delimitează după criterilul “dinamica
obiectivelor”:
a) strategii offensive, defensive, de privatizare;
b) strategii de privatizare, manageriale, de restructurare;
c) strategii de redresare, consolidare, dezvoltare.

8. Care din elementele prezentate mai jos constituie componente majore ale managementului
organizaţiei?
a) subsistemul organizatoric, subsistemul informaţional, decizia şi subsistemul
motivaţional;
b) subsistemul organizatoric, subsistemul informaţional, subsistemul decizional,
metodele şi tehnicile de stimulare a creativităţii;

223
 c) subsistemul organizatoric, subsistemul metodologic, subsistemul decizional,
subsistemul informaţional.

9. “Probabilitatea realizării obiectivului decizional este mare, dar asupra manierei în care
trebuie procedat exista dubii serioase” este o caracteristică a deciziilor:
a) certe;
b) de risc;
c) incerte.

10. “ Deciziile care contribuie nemijlocit la realizarea obiectivelor derivate de gradul 1 sau 2”
sunt:
a) decizii curente;
b) decizii de risc;
c) decizii tactice.

11. “Ansamblul fazelor prin intermediul cărora se pregăteşte, adoptă, aplică şi evaluează
decizia managerială” defineşte:
a) actul decizional;
b) procesul decizional;
c) procesul de management.

12. Care din variantele de mai jos exprimă cel mai bine componentele sistemului
informaţional?
a) date-informaţii-circuite informaţionale- documente informaţionale- proceduri
informaţionale;
b) date-informaţii-circuite informaţionale- documente informaţionale- mijloace de tratare
a informaţiilor;
c) date-informaţii-circuite şi fluxuri informaţionale-proceduri informaţionale-
mijloace de tratare a informaţiilor.

13. Diferenţa dintre sistemul informaţional şi sistemul informatic este dată de:
a) existenţa unor informaţii specifice;
b) existenţa unor circuite şi fluxuri informaţionale mai scurte;
c) culegerea, transmiterea şi prelucrarea cu mijloace automatizate a informaţiilor.

14. Arătaţi care din elementele prezentate mai jos sunt informaţii delimitate după gradul de
prelucrare:
a) informaţii orale, scrise şi audiovizuale;
b) informaţii primare, intermediare şi finale;
c) informaţii primare, ascendente şi descendente.

15. Care din elementele prezentate în continuare constituie principalele componente

procesuale ale organizaţiei?
a) funcţiii-funcţiuni-activitaţi-atribuţii;
b) funcţiuni-activitaţi-atribuţii-obiective;
c) funcţiuni-activitaţi-atribuţii-sarcini.

16. Postul, compartimentul şi ponderea ierarhică sunt componente structurale ale firmei.
Ce alte subdiviziuni organizatorice cunoaşteţi din cele prezentate în continuare:
a) funcţia, nivelul ierarhic şi relaţiile organizatorice,

224
 b) sarcinile, funcţiunile, funcţia;
c) sarcinile, atribuţiile, obiectivele individuale.

17. Directorul economic transmite fiecărui compartiment elemente metodologice cu privire la

elaborarea, execuţia şi urmărirea cheltuielilor, înregistrarea acestora în documente
justificative etc. Arătaţi ce tip de relaţii organizatorice există între directorul economic şi
şefii compartimentelor funcţionale si operaţionale:
a) de autoritate-ierarhice;
b) de control;
c) de autoritate-funcţionale.

18. Există vreo diferenţă între post si funcţie, ca principale componente ale structurii
organizatorice?
a) nu, pentru că ambele sunt componente ale structurii organizatorice;
b) nu, este doar o deosebire terminologică;
c) da, pentru că funcţia include mai multe posturi cu aceleaşi caracteristici
generale.

19. Ce elemente definesc un post?

a) sarcinile, atribuţiile lucrările;
b) sarcinile, atribuţiile, responsabilităţile;
c) sarcinile, competenţele, responsabilităţile.

20. Regulamentul de organizare şi funcţionare, organigrama, descrierile de funcţii şi fişele de

post sunt componente ale:
a) structurii organizatorice,
b) sistemului informaţional;
c) ale nici unuia din cele prezentate mai sus.

21. În organigramă sunt vizualizate:

a) sarcinile, competenţele şi responsabilităţile posturilor;
b) posturile şi obiectivele individuale ce le caracterizează;
c) practic, toate componentele primare ale structurii organizatorice.

22. Dacă aţi fi managerul general al unei firme, cum aţi proceda pentru a îmbunătăţi
raporturile cu subordonaţii?
a) prin organizarea de şedinţe şi punerea în discuţie a celor vinovaţi,
b) prin exercitarea unui control permanent şi sancţionarea exemplară a celor cu abateri;
c) prin îmbunătăţirea pe primul plan a rezultatelor obţinute de aceştia.
23. “Funcţia de legătura şi filtru pentru solicitările de contacte directe, convorbiri telefonice
etc.” este o funcţie a:
a) managerilor executive;
b) managerului general;
c) secretariatului conducerii.

24. Precizaţi care din elementele evidenţiate mai jos nu constituie determinanţi ai
leadershipului:
a) situaţia managerială;
b) situaţia economică a organizaţiei,
c) pregătirea profesională, managerială şi generală.

225
25. “Apelarea la diverse metode de diminuare a stresului leaderului bazate pe relaxare, dietă,
exerciţii fizice” este:
a) fază a mecanismului leadership-ului
b) un determinant al leadership-ului;
c) un instrument de exercitare a leadership-ului.

26. “Construirea de sisteme de motivare şi comunicaţii perfecţionate bazate pe încrederea

reciprocă recunoscute ca atare de toţi componenţii organizaţiei” este o caracteristică a
stilului de leadership:
a) autocratic:
b) birocratic;
c) simbiotic.

27. “ Stabilirea pentru fiecare acţiune de realizare a noului sistem managerial a unui
responsabil care să posede competenţa necesară şi a unui termen precis de finalizare” este
un aspect al:
a) elaborarea proiectului programului de implementare a sistemului managerial,
b) aprobării programului de implementare;
c) prezentării programului de implementare.

27. Proiectarea / reproiectarea managerială propriu-zisă implică proiectarea/ reproiectarea

componentelor sau subsistemelor manageriale. Care din acestea reprezintă punctul de
plecare în derularea acestei etape?
a) componenta decizională;
b) componenta informaţională;
c) componenta metodologică.

28. Elaborarea propriu zisă a strategiei implică un scenariu evidenţiat de una din variantele de
mai jos. Vă rugam să arătaţi care din acestea prezintă logic un asemenea scenariu:
a) formularea misiunii - precizarea obiectivelor strategice - stabilirea modalităţilor
strategice- dimensionarea resurselor fixarea termenelor - precizarea configuraţiei de
ansamblu a strategiei;
b) formularea misiunii - precizarea obiectivelor strategice - stabilirea modalitaţilor
strategice - dimensionarea resurselor stabilirea avantajului competitive - precizarea
configuraţiei de ansamblu a strategiei;
c) formularea misiunii- precizarea obiectivelor strategice - stabilirea modalitaţilor
strategice- dimensionarea resurselor - fixarea termenelor - stabilirea avantajului
competitive.
30. “Stabilirea modalităţilor de control” este o etapă a promovării şi utilizării:
a) managementului prin obiective;
b) managementului prin proiecte;
c) managementului prin excepţii.

31. Clasificarea unităţilor agroalimentare după mărime se face în funcţie de:

a. cifra de afaceri;
b. numărul de produse şi servicii obţinute;
c. suprafaţa fermei

32. Exploataţiile agricole şi agroturistice sunt:

226
 a. forme de asociere
b. forme de organizare şi funcţionare a proprietăţii asupra pământului şi altor
mijloace de producţie;
c. întreprinderi complexe.

33. Funcţiile de producţie şi comercială reprezintă:

a. funcţii ale managerului;
b. funcţii ale unităţii;
c. funcţii ale unităţii şi ale managerului.

34. Funcţia de previziune- planificare este:

a. funcţia unităţii;
b. funcţia managerului;
c. funcţia unităţii şi a managerului.

35. Funcţia financiar contabilă urmăreşte:

a. Ţinerea evidenţei contabile;
b. Analiza tehnică a soluţiilor;
c. Găsirea soluţiilor privind resursele financiare necesare desfăşurării
activităţilor.

36. Funcţia de protecţie a mediului şi consumatorului urmăreşte:

a. respectarea legislaţiei în domeniu;
b. comparaţia între legislaţia din România şi din U.E.;
c. sancţionarea abaterilor.

37. Funcţia de resurse umane este:

a. funcţia unităţii;
b. funcţia managerului;
c. funcţia unităţii şi a managerului.

38. Unitatea agroturistică este:

a. sistem economico social;
b. sistem biotehnic;
c. sistem mecanic.

39. Rezultatele activităţii unităţilor agroturistice depind de:

a. factorii interni;
b. factorii externi;
c. factorii interni şi interdependenţele cu mediul extern.

40. Deciziile managerului sunt influenţate de :

a. mediul real, obiectiv;
b. mediul perceput;
c. alţi factori.

41. Deciziile manageriale sunt influenţate de:

a. mediul general;
b. mediul specific profilului firmei;
c. mediul general şi cel specific firmei.

227
42. Percepţia managerului este influenţată de:
a. condiţiile din unitate;
b. caracteristicile mediului ambiant;
c. pregătirea şi experienţa managerului

43. Factorii de producţie şi cei ai mediului ambiant sunt:

a. factori cerţi;
b. factori de risc;
c. factori de risc şi incertitudine.

44. Capacitatea de producţie a unităţilor agroturistice se exprimă prin:

a. numărul locurilor de cazare;
b. numărul locurilor de alimentaţie;
c. numărul locurilor de cazare şi alimentaţie.

45. Obiectivul controlului îl reprezintă:

a. concordanţa care trebuie să existe între sarcini, competenţă şi răspunderi;
b. supravegherea aplicării legilor în vigoare;
c. aplicarea de sancţiuni.

46. Structura de conducere a firmei cuprinde:

a. posturile;
b. relaţiile dintre posturi;
c. posturile, relaţiile, compartimentele, nivelul ierarhic.

47. Autoritatea formală a unui manager depinde de:

a. poziţia postului ocupat;
b. cunoştinţe de specialitate;
c. experienţa profesională.

48 Rolurile informaţionale ale managerului sunt:

a. monitor şi difuzor al informaţiilor şi purtător de cuvânt;
b. lider;
c. figură centrală a unităţii.

49. Rolurile managerului de întreprinzător şi negociator sunt:

a. roluri interpersonale;
b. roluri informaţionale;
c. roluri decizionale.

50. Munca managerului poate fi eficientă în cazul practicării stilurilor de conducere:

a. democrat, realist;
b. birocrat, demagog, tehnocrat;
c. oportunist, utopist.

51. Deciziile eficiente şi eficace au la bază:

a. existenţa unor alternative şi judecarea responsabilă a consecinţelor
multiple;
b. un timp mai mare pentru luarea deciziei;

228
 c. pregătirea resurselor umane.

52. Comunicarea managerială reprezintă:

a. un mesaj unilateral;
b. un schimb bilateral de mesaje între emitent şi destinatar;
c. relaţiile cu angajaţii.

53. Relaţiile de autoritate ale managerului cuprind:

a. comunicarea verticală;
b. comunicare orizontală;
c. comunicare cu alţi agenţi economici.

54. Decizia reprezintă un act deliberat:

a. al unei persoane;
b. al unui grup de persoane;
c. al unei persoane sau grup.

55. Deciziile stringente şi flexibile au în vedere:

a. frecvenţa elaborării;
b. domeniul conducerii;
c. timpul de acţiune.

56. Deciziile anticipate şi imprevizibile au în vedere:

a. numărul de persoane care le emit;
b. frecvenţa elaborării;
c. posibilitatea anticipării

57. Managementul strategic este prioritatea:

a. conducerii de vârf;
b. conducerii de nivel mediu;
c. conducerii operaţionale.

58. Extinderea producţiei, dezvoltarea pieţei şi integrarea sunt strategii ale:

a. perioadei de dezvoltare;
b. perioadei de stabilitate;
c. perioadei de declin.

59. Calitatea produselor şi serviciilor interesează:

a. producătorul şi distribuitorul;
b. clienţii şi organismele de control;
c. producătorii, distribuitorii, clienţii şi organismele de control.

60. Construirea calităţii, atestarea şi îmbunătăţirea reprezintă funcţii ale:

a. managerului;
b. sistemului de asigurare a calităţii;
c. altor persoane.

61. Calitatea produselor şi serviciilor influenţează:

a. umărul clienţilor;
b. preţul;

229
 c. numărul de clienţi şi preţul.

62. Recepţia loturilor de produse agroalimentare este o operaţie de:

a. verificarea cantităţii şi calităţii;
b. schimbare a proprietarului;
c. verificarea cantităţii şi calităţii şi schimbare a proprietarului.

63. Auditul calităţii este o formă de control:

a. intern;
b. extern;
c. intern şi extern.

64. Resursele umane în exploataţiile agricole şi agroturistice se caracterizează prin:

a. calitate;
b. costuri;
c. cantitate, calitate, structură şi cost.

65. Principalele funcţii ale exploataţiilor agricole sunt:

a. de producţie, cercetare – dezvoltare, comercială, financiar – contabilă, de
personal, de protecţia mediului ambiant;
b. previziune, planificare, organizare, coordonare şi control;
c. stabilirea principalelor obiective, resurse şi mijloace necesare producţiei, căile de
acţiune ca şi estimarea riscurilor conjuncturale.

66. Principalele funcţii manageriale în agroturism sunt:

a. de producţie, care se finalizează cu obţinerea de produse sau servicii,
valorificarea superioară a acestora;
b. previziune - planificare, organizare, de dispoziţie, de coordonare, de control;
c. de obţinere a unui venit cât mai ridicat, ce justifică întreaga activitate depusă.

67. Componentele structurii manageriale de conducere, definite de la simplu la

complex sunt:
a. postul, funcţia, compartimentul, nivelul ierarhic, relaţiile;
b. managerul, secretariatul, conducerea tehnică şi financiară;
c. unitatea de producţie, compartimentul, secţia, conducerea tehnică, managerul.

68. Prin resursă umană se înţelege:

a. totalitatea personalului din care poate fi recrutată forţa de muncă a unei societăţi;
b. o persoană aptă de muncă, împreună cu totalitatea capacităţilor sala fizice
şi intelectuale pe care le poate exterioriza în procesul muncii;
c. disponibilitatea personalului unei societăţi comerciale de a lucra cu toate
resursele de care dispune pentru realizarea producţiei unei societăţi.

69. Necesarul de forţă de muncă, într-o unitate agricolă este influenţat de:
a. fondul de salarii, defalcat pe trimestre şi activităţi;
b. dimensiunea unităţii, structura şi intensitatea producţiei, sistemul de
organizare a muncii şi nivelul de calificare;
c. productivitatea muncii în scopul realizării unor venituri cât mai mari.

230
 Analiză şi gestiune

1. Rolul analizei economice derivă din faptul că:

a. ocupă un loc important în procesul creşterii eficienţei economice a produselor şi
serviciilor;
b. asigură elemente de fundamentare a deciziilor privind utilizarea mijloacelor de
producţie, capitalului şi forţei de muncă;
c. permite eliminarea deficienţelor, generalizarea rezultatelor pozitive şi reglarea activităţilor
tehnice, economice, comerciale.

2. Analiza economica creează condiţii pentru efectuarea unor calcule:

a. retrospective;
b. previzionale;
c. retrospective şi previzionale pe orizont scurt, mediu şi lung.

3. Obiectivele analizei economice a firmelor agricole şi turistice vizează:

a. realizarea unui sistem de conducere şi organizare corespunzător situaţiilor existente
în firmă şi în mediul de afaceri;
b. prevenirea fenomenelor producătoare de dezechilibre, ca urmare a unor factori
interni şi externi firmei;
c. găsirea căilor şi mijloacelor de remediere a eventualelor dezechilibre, evaluării unor
rezultate scontate prin utilizarea eficientă a resurselor disponibile.

4. Principiile de bază ale analizei economice se referă la:

a. axarea pe probleme clare şi reprezentative;
b. existenţa unor specialişti capabili să investigheze amplu situaţia prin metodologii
specifice;
c. să fie demarată numai în anumite perioade.

5. Care sunt subsistemele firmei ca sistem socio-economic:

a. compartimentele de producţie;
b. subsistemele condus, conducător, informaţional şi decizional;
c. subsistemul tehnic, economic, social, administrativ.

6. În ce situaţie firma prezintă un risc mai mare de faliment:

a. când intrările sunt valoric egale cu ieşirile din sistem;
b. când intrările sunt valoric mai mici decât ieşirile din sistem;
c. când intrările sunt mai mari valoric decât ieşirile din sistem.

7. Interacţiunile care există între firmă şi mediul de afaceri dau naştere la relaţii:
a. materiale (cu furnizorii şi clienţii);
b. băneşti;
c. informaţionale.

8. Rezultatele activităţii firmele agroturistice şi de alimentaţie publică depind de:

a. factori interni;
b. factori externi;
c. factori interni şi externi.

9. Deciziile managerului sunt influenţate decisiv de:

231
a. mediul real, obiectiv;
b. mediul perceput de manager;
c. alţi factori.

10. Deciziile manageriale sunt influenţate de:

a. mediul general:
b. mediul specific profilului firmei;
c. mediul generai şi cel specific firmei.

11. Percepţia managerului este influenţată de:

a. condiţiile din firmă;
b. caracteristicile mediului ambiant;
c. pregătirea şi experienţa managerului.

12. Capacitatea de producţie a unităţilor agtroturistice se exprimă prin:

a. numărul locurilor de cazare sau de alimentaţie publică;
b. cifra de afaceri;
c. numărul locurilor de cazare.

13. Pentru efectuarea unei analize eficace trebuie utilizate:

a. metode generale de analiză;
b. metode specifice fenomenului analizat;
c. metode generale şi specifice fenomenului cu grade diferite de complexitate.

14. Indicatorii producţie medie, producţie totală şi veniturile sunt indicatori ai:
a. efectului total;
b. al efortului total;
c. al eficienţei economice.

15. Eficienţa tehnică este exprimată de indicatorul:

a. sporul obţinut la 1 kg. de îngrăşământ aplicat;
b. costul de producţie;
c. profitul net.

16. Eficienţa economică a firmei este exprimată de indicatorii:

a. durata de recuperare a investiţiei;
b. profit, cost de producţie, rata profitului;
c. productivitatea muncii (consum de timp pentru o unitate de produs).

17. Analiza calităţii produselor sau serviciilor unei firme presupune:

a. cunoaşterea caracteristicilor (proprietăţilor) produsului;
b. prevederilor normelor sau standardului;
c. caracteristicile produsului, indicii de calitate ai normelor şi standardelor.

18. Calitatea produselor şi serviciilor influenţează:

a. numărul clienţilor;
b. preţul şi timpul de valorificare;
c. numărul şi fidelitatea clienţilor, preţul.

19. Recepţia loturilor de produse agroalimentare este o operaţie de:

232
a. verificare a cantităţii şi calităţii;
b. schimbarea proprietarului;
c. verificarea cantităţii, calităţii şi schimbarea proprietarului.

20. Mijloacele fixe ale firmei influenţează:

a. productivitatea muncii şi costul de producţie;
b. calitatea produselor;
c. productivitatea, costul de producţie, cheltuielile de reparaţii şi productivitatea muncii.

Asigurări si Reasigurări

1. Care din următoarele tipuri de asigurări sunt obligatorii?

a) asigurarea de tip Casco
b) asigurarea de viaţă
c) asigurarea de tip RCA

2. Care din următoarele cuvinte sunt caracteristice asigurărilor:

a) franciza
b) fransiza
c) transciza

3. Din următoarele tipuri de asigurări, care devin obligatorii începând cu anul

2010:
a) asigurările de persoane
b) asigurările agricole
c) asigurările de locuinţe

4. Este adevărat că în cazul asigurărilor maritime există avaria particulară

datorată greşelilor de navigaţie?
a) adevărat
b) fals
c) nu există

5. Persoana fizică sau juridică care plăteşte prima de asigurare este reprezentată
de:
a) asigurat
b) asigurator
c) beneficiarul asigurării

6. Actul juridic care se încheie între asigurat şi asigurator este denumit:

a) contract de asigurare
b) contractant de asigurări
c) despăgubire de asigurare

7. Asigurarile in România pot fi:

a) facultative
b) obligatorii
c) facultative şi obligatorii

8. Care din tipurile de asigurare împlică cele mai mari riscuri?

233
a) asigurările de persoane
b) asigurările din agricultură
c) asigurări ale animalelor

9. Ce tip de asigurare face posibilă despăgubirea faţă de terţe persoane în caz de

producere a unor accidente?
a) asigurarea de răspundere civilă
b) asigurarea de viaţă
c) asigurarea de bunuri

10. În cazul asigurărilor maritime şi al aeronavelor există următoarele tipuri de

asigurări:
a) casco
b) cargo
c) casco şi cargo

11. Care dintre tipurile de contracte încheiate sunt adevărate?

a) contractul consensual, sinalagmatic, aleatoriu, succesiv
b) contractul cu titlu oneros, de adeziune, de bună credintă
c) toate tipurile prezentate

12. Suma de bani dinainte stabilită pe care asiguratul o plăteşte asiguratorului este
reprezentată de:
a) suma asigurată
b) prima de asigurare
c) norma de asigurare

13. În cazul asigurărilor de animale, asiguratorul despăgubeşte proprietarul dacă

acestea au pierit datorită: bătraneţii, lipsei furajelor sau netratarea la timp a acestora?
a) da
b) nu
c) nu este cazul

14. Asiguratorul are dreptul să verifice modul cum sunt intreţinute culturile agricole
asigurate?
a) da
b) nu
c) nu este cazul

15. În cazul altor forme de asigurare există tipurile de asigurări: dotală, de

nupţialitate, de natalitate?
a) nu
b) da
c) nu este cazul

16. În cazul asigurărilor auto – casco, cât este timpul pentru ca aceasta să poată intra
în vigoare?
a) după 24 de ore de la data semnării contractului de asigurare
b) imediat după semnarea contractului
c) după 48 de ore de la data semnării contractului

234
17. Care sunt societatile de asigurare din România din punct de vedere al
acţionariatului?
a) româneşti
b) străine
c) româneşti şi străine; mixte

18. Asiguratorul îl despăgubeşte pe asigurat de calamităţi naturale dacă se constată

că asiguratul nu a luat toate măsurile pentru diminuarea sau stoparea efectului
calamităţii produse?
a) da
b) nu
c) nu este cazul

19. În România există societăţi de reasigurare?

a) da
b) nu
c) nu este cazul

20. Reasigurarea este de tipul:

a) obligatorie
b) facultativă
c) obligatorie şi facultativă

Oenologie şi legislatia viei şi vinului

1. Recepţia strugurilor destinaţi prelucrării se realizează:

a) atât cantitativ cât şi calitativ
b) vizual
c) numai calitativ

2. Bentonizarea se realizează cu scopul de a îndeparta excesul de:

a) substanţe proteice
b) alcool etilic
c) acizi organici

3. Maceraţia este folosită frecvent la producerea:

a) distilatelor de vin
b) vinurilor aromatizate
c) vinurilor roşii

4. Fermentaţia malolactică constă în:

a) degradarea acidului malic în acid lactic
b) degradarea acidului lactic în acid malic
c) degradarea alcolului etilic în acid acetic

5. Pritocul vinului reprezintă operatiunea tehnologică de:

a) umplere a golurilor la butoaie şi cisterne
b) transvazare

235
c) cupajare

6. Defectele vinurilor sunt:

a) modificări anormale rezultate în urma unor transformări de natură fizico-chimică
b) modificări anormale rezultate în urma unor transformări de natură fizico-chimică şi
microbiologică
c) modificări anormale rezultate în urma unor transformări de natură microbiologică

7. Floarea vinului este o boală:

a) anaerobă
b) aerobă
c) produsă de oxigen

8. Oţetirea vinului este produsă de:

a) virusuri
b) bacterii
c) ciuperci

9. Vinul spumant conţine dioxid de carbon de origine:

a) exogenă
b) endogenă
c) endogenă şi exogenă

10. Remuajul are ca scop:

a) eliminarea dioxidului de carbon din vin
b) eliminarea depozitului de drojdie de pe dop
c) aducerea (strângerea) depozitului de drojdie pe dop

11. Degorjarea are ca scop:

a) eliminarea depozitului de drojdie de pe dop
b) eliminarea dopului
c) adaosul de dioxid de carbon

12. Vinul pelin este un vin:

a) aromat
b) aromatizat
c) licoros

13. Din categoria vinurilor de calitate superioară fac parte:

a) rachiurile şi distilatele de vin
b) vinurile cu denumire de origine controlată
c) vinurile de masă

14. Indicele gluco-acidimetric al strugurilor materie primă reprezintă:

a) raportul dintre acizii organici şi glucidele existente în boabele de struguri
b) raportul dintre celuloză şi amidon
c) raportul dintre cantitatea de glucide (glucoză şi fructoză) şi cantitatea de acizi
organici, exprimate în grame la litru, existente în struguri la momentul determinării

15. Vinurile propriu-zise cu un conţinut de 0-4 g/l zahăr rezidual sunt:

236
a) demidulci
b) seci
c) extrabrute

16. Vinurile aromate fac parte din categoria vinurilor:

a) speciale
b) propriu-zise
c) oxidative

17. Mentiunea “Cules târziu” reprezintă pentru vinurile cu denumire de origine

controlată:
a) o denumire comercială
b) o treaptă de calitate
c) o indicaţie tehnologică referitoare la tipul de fermentaţie

18. Fermentaţia alcoolică a mustului este un proces biochimic de transformare a:

a) glucidelor în alcool metilic
b) glucidelor în alcool etilic
c) glucidelor în acid tartric

19. Acidul organic specific soiurilor de vita de vie destinate obţinerii vinurilor este:
a) acidul malic;
b) acidul acetic;
c) acidul tartric.

20. Zahărul rezidual din vinurile propriu-zise reprezintă:

a) cantitatea de glucide adăugata in vin;
b) cantitatea de glucide rămasa nefermentată in timpul vinificării;
c) cantitatea de zaharoza prezenta în masa vinului

21. Adaugarea dioxidului de sulf în vin este, conform legii:

a) permisa in orice cantitate indiferent de tipul de vin;
b) nu este permisa de lege;
c) permisa cu condiţia respectării limitelor maxime admise în funcţie de tipul de vin.

Agroturism

1. Licenţa de turism reprezintă:

a. documentul prin care se atestă capacitatea de a comercializa servicii turistice;
b. sfera economică de intersectare a ofertei turistice;
c. combinaţia prestabilită a cel puţin două dintre cele trei grupe de servicii.

2. Cele mai cunoscute forme de încadrări juridice ale prestatorilor de servicii turistice
sunt:
a. persoane fizice autorizate (P.F.A.);
b. asociatiile familiale (A.F);
c. societăţi cu răspundere limitată (S.R.L.).

3. Componentele de baza ale agroturismului sunt:

a. teritoriul, serviciile;

237
b. standardul de viata;
c. forta de munca.

4. Programul pentru dezvoltarea integrala al turismului rural si agroturismului

urmareste:
a. difuzarea materialelor de promovare;
b. locuri de munca in perioadele de extrasezon;
c. dezvoltarea activitatii agroturistice pe tot parcursul anului.

5. A.N.T.R.E.C. reprezinta:
a. o asociatie locala care promoveaza agroturismul si turismul rural;
b. o organizatie nonguvernamentala cu rol in dezvoltarea agroturismului si turismului
rural la nivel national si international;
c. asociatia care supervizeaza actiunile de promovare si marketing in proiecte pentru
dezvoltarea turismului rural si agroturismului.

6. Din punct de vedere al activitatilor agroturismul reprezinta:

a. o forma complementara de turism;
b. un pachet de servicii destinate turistilor;
c. asigurarea cazarii si alimentatiei publice.

7. Care sunt elementele pe care se bazeaza turismul rural?

a. spatiul;
b. economia;
c. agricultura.

8. Turismul austriac este dominat de:

a. ferma agroturistica;
b. statiunea de odihna;
c. pensiunile turistice.

9. Care sunt organizatiile de agroturism si turism rural din Romania:

a. T.E.R;
b. EUROGITES;
c. A.N.T.R.E.C.
10. Pensiunea turistica din mediul rural poate avea o capacitate de cazare de maxim:
a. 25 locuri;
b. 30 locuri;
c. 15 locuri.

11. Care sunt motivele pentru care turisti vin sa-si petreaca vacantele la tara:
a. spatiul rural;
b. oamenii;
c. bucataria traditionala.

12. In restaurantele din „Satele turistice de recreatie” *(Austria) se regasesc:

a. incaperi amenajate in stil taranesc;
b. zgomot;
c. sali de dans.

238
13. Resursele agroturistice antropice sunt:
a. etajele de vegetaţie şi faună;
b. bunurile şi valorile etnografice şi etnoculturale;
c. conditiile climatice si resurse hidrografice

14. Care sunt elementele pe care se bazeaza turismul rural:

a. spatiul;
b. economia;
c. agricultura.

15. Motivatiile agroturismului pentru comunitatea rurala sunt:

a. conservarea mediului natural;
b. competenta profesionala;
c. cooperarea interregionala.

16. Formele de turism care se pot organiza si promova se stabilesc in raport cu:
a. tipologia satului turistic;
b. autonomia primariilor;
c. functia turistica.

17. La pensiunile agroturistice de 3 flori, punctajul minim rezultat din evaluarea

criteriilor este:
a. 90 puncte;
b.120 puncte;
c.150 puncte.

18. Pensiunile agroturistice pot avea maxim:

a. 7 camere;
b. 15 camere;
c. 10 camere.

19. Certificatul de clasificare are o valabilitate de:

a. 5 ani;
b. 3 ani;
c. nelimitata.
20. La clasificarea unei pensiuni agroturistice, cate punte se obtin, daca exista un drum
carosabil pana la poarta pensiunii:
a. 80 puncte;
b. 120 puncte;
c. 160 puncte.

21. La pensiunile agroturistice de 5 flori, punctajul minim rezultat din evaluarea

criteriilor este:
a. 80 puncte;
b. 120 puncte;
c. 160 puncte.

22. Certificatul de clasificare se acorda:

a. agentiilor de turism;
b. pensiunilor;

239
c. restaurantelor.

23. Termenul de soluţionare a cererii pentru obţinerea certificatului

de clasificare a uneipensiuni agroturistice este de:
a. 20 de zile;
b. 30 de zile;
c. 60 zile.

24. Gradul de ocupare al unei pensiuni se determina ca raport intre:

a.capacitatea maxim disponibila si capacitatea efectiv utilizata;
b. numărul de camere disponibile si numărul de camere ocupate;
c. capacitatea efectiv utilizata si capacitate maxim disponibila;

25. Care este modalitatea de publicitate out-dor:

a. prin intermediul site-urilor web al firmelor;
b. panouri exterioare 3D interactive;
c. publicitate de tip in-store tv.

26. Resursele agroturistice naturale sunt:

a. fonduri culturale istorice;
b. obiective economice;
c. etaje de vegetatie, flora.

Marketing

1. Mediul natural influenţează piaţa prin:

a) modelul de consum;
b) legislaţia de mediu;
c) nivelul de poluare.

2. În etapa de lansare a produsului, un obiectiv important este:

a) consolidarea produsului pe piaţă;
b) crearea unei mărci puternice;
c) informarea consumatorului asupra produsului.

3. Asigurarea satisfacţiei consumatorului este:

a) un obiectiv esenţial al marketingului;
b) un factor de eliminarea a produselor aflate în faza de declin;
c) un obiectiv al concurenţei.

4. Studierea categoriilor de clienţi (a segmentelor de consumatori) face parte din:

a) micromediul întreprinderii;
b) mixul de marketing;
c) politica de lansare a produselor noi.

5. În etapa de declin a produsului, o direcţie posibilă de acţiune este:

a) lansarea sa pe noi pieţe;
b) eliminarea sa din gama de produse a firmei;
c) extinderea gamei de produse.

240
6. Care este scopul implementării marketingului la nivelul întreprinderii?
a) promovarea produselor întreprinderii;
b) creşterea profitabilităţii întreprinderii şi asigurarea satisfacţiei consumatorului;
c) investigarea pieţei şi găsirea de nişe de marketing.

7. Mixul de marketing înseamnă:

a) alegerea corectă a pieţei-ţintă, promovarea vânzărilor, publicitatea şi reduceri de preţ;
b) asigurarea calităţii, aspectului, mărcii şi caracteristicilor produselor;
c) combinarea corectă a produsului cu preţul, forma de comunicare şi de distribuţie.

8. Modelul de consum şi comportamentul de cumpărare sunt influenţate de:

a) mediul politico-legislativ;
b) rata inflaţiei;
c) mediul cultural.

9. Una din etapele ciclului de viaţă al produsului este:

a) concurenţa;
b) maturitatea;
c) testarea produsului.

10. Mediul tehnologic influenţează piaţa prin:

a) nivelul taxelor şi impozitelor pe clădirile şi echipamentele de producţie;
b) creşterea productivităţii;
c) nivelul de pregătire profesională al personalului.

11. Clienţii pot fi:

a) utilizatori industriali;
b) factori de stimulare a vânzărilor;
c) element al mixului de marketing .

12. Identificarea unor segmente noi de piaţă se face în perioada de:

a) lansare a produsului;
b) creştere a produsului;
c) maturitate a produsului.

13. Clienţii şi concurenţii fac parte din:

a) micromediul întreprinderii;
b) reţeaua de distribuitori ai produselor;
c) macromediul întreprinderii.

14. Diversificarea gamei de produse este un obiectiv al:

a) etapei de creştere a produsului;
b) procesului de lansare a unui produs nou;
c) unei mai bune promovări a vânzărilor.

15. Modificarea cerinţelor consumatorilor reprezintă:

a) consecinţă a apariţiei produselor de substituţie;
b) un factor de stimulare a dezvoltării de produse noi;
c) un element al mixului de marketing.

241
16. Costurile promoţionale cresc substanţial în perioada de:
a) lansare a produsului;
b) maturitate a produsului;
c) declin a produsului.

17. Un factor stimulator al dezvoltării de produse noi este:

a) caracterul limitat al resurselor;
b) creşterea veniturilor consumatorilor;
c) importurile de produse similare.

18. Funcţia obiectiv a marketingului este:

a) studierea pieţei;
b) asigurarea satisfacţiei consumatorilor;
c) anticiparea cererii de consum.

19. Dezvoltarea unui produs nou poate însemna:

a) modificarea cotei de piaţă a produsului respectiv;
b) modificarea imaginii produsului;
c) modificarea segmentului de piaţă.

20. Criza economică, rata şomajului, salariul mediu sunt elemente care fac parte din:
a) micromediul întreprinderii;
b) ciclul de viaţă al produsului;
c) macromediul întreprinderii.

BIBLIOGRAFIE

Chelmu Sergiu Sorin, Grigore Violeta, Constantinescu Dana – Agroturism, Norme si

Legislatie, Editura Cermaprint, Bucuresti 2010;

Chelmu Sergiu Sorin, Grigore Violeta - Tehnica si arta culinara, Editura Cermaprint,
Bucuresti, 2010;

Chelmu Sergiu Sorin, Grigore Violeta, Constantinescu Dana – Agroturism – norme si

legislatie, Editura Cermaprint, Bucuresti, 2010;

Ciobanu Roxana Marilena, Constantinescu Dana Gabriela, Poparlan Alina, Ciobanu Florin –
Relaţii cu publicul şi prestări servicii în turism şi agroturism, Editura Cermaprint, Bucuresti,
2008;

Ciobanu Roxana Marilena, Constantinescu Dana Gabriela, Tanase Lavinia – Management

hotelier – Note de curs, Editura Cermaprint, Bucuresti, 2007;

Constantinescu Dana si altii – Analiza si gestiunea exploatatiilor agroturistice- note de curs,

Bucuresti, 2013;

Cotianu R.D., Corfu Gabriela – Oenologie si legislatia viei si vinului, Editura Cermaprint,
Bucuresti, 2009;

242
Cotianu R.D., Corfu Gabriela – Tehnologia obtinerii produselor de origine vegetala, Editura
Cermaprint, Bucuresti, 2008;

Crecană Cornel – Analiza afacerilor, Editura Economică, Bucureşti, 2002;

Iancu A. – Tratat de economie, Editura Economică, Bucureşti, 1993;

Iosif Gh. - Analiza economico-financiară a firmei în domeniul agroalimentar, Editura Tribuna

Economică, Bucureşti, 2000;

Mihăilă Daniela Fănuţa, Pirvulescu Mihaela – Tehnologia păstrării, condiţiorării şi ambalării

produselor vegetale, Editura Cermaprint, Bucureşti, 2008;

Radu Vasilica - Controlul produselor alimentare de origine animală, Editura Bioterra,

Bucureşti 2002;

Radu Vasilica - Indrumator de lucrari practice la zootehnie, Editura Bioterra, Bucureşti 2002;

Radulescu A., Cotianu R.D. – Horticultura generala si speciala, Editura Agricola, Bucuresti,
2005;

Simion Cristian Ovidiu, Profeanu Sandu Georgel, Simion Mariana, Constantinescu Dana -
Management general şi special, Editura Cermaprint, Bucuresti, 2007;

Simion Cristian Ovidiu – Managementul şi marketingul securităţii alimentare şi protecţiei

consumatorului, Editura Editgraph, Buzău, 2009;

Simion Cristian Ovidiu, Profeanu Sandu Georgel, Constantinescu Dana, Ciobanu Roxana –
Management (îndrumar pentru întocmirea unui proiect de specialitate), Editura Cermaprint,
Bucureşti, 2009;

Simion Cristian Ovidiu – Managementul şi marketingul produselor alimentare şi al protecţiei

consumatorului (ediţie revizuită şi adăugită), Editura Cermaprint, Bucureşti, 2010;

Simion Cristian Ovidiu, Ciobanu Roxana, Constantinescu Dana, Ciobanu Florin - Prestări
servicii în alimentaţie publică şi agroturism, Editura Editgraph, Buzău, 2009;

Simion Cristian Ovidiu, Constantinescu Dana, Profeanu Sandu Georgel – Management,

Editura Editgraph, Buzău, 2009;

Tănăsescu Rodica - Analiza economică, Bucureşti, 1997.

243