Diferenta dintre frica si anxietate la copii La varste mici, copiii au emotii extrem de intense, incat frica poate ajunge

uneori la limita groazei. Exista frici normale sau care devin fobii dar exista si anxietate. Care este diferenta dintre frica si anxietate? Copilul nu vrea sa se joace singur in camera, refuza mancarea, nu vrea sa ramana la gradinita sau plange atunci cand ramane acasa cu bona. Parintii nu stiu cum sa procedeze in asemenea situatii si, din prea multa protectie ajung nu doar sa mentina ci sa si dezvolte anxietatea copilului. Interviu realizat cu psiholog Diana Tudose, in cadrul emisiunii "Meditatii pentru parinti" realizata de Adriana Titieni A: Ce inseamna anxietate? D: Anxietatea inseamna teama fara obiect. As putea sa va spun ca anxietatea este sinonima cu cuvantul frica sau teama, insa difera cele doua concepte. Frica este o emotie negativa, una dintre cele patru emotii fundamentale, alaturi de bucurie, tristete si furie. Daca frica o am in legatura cu un obiect destul de bine definit, este bine ca o am, pentru ca ma pune in garda si ma ajuta sa ma protejez de acel obiect foarte bine definit, care reprezinta un pericol, o amenintare pentru integritatea fizica sau emotionala. In cazul anxietatii, nu putem vorbi despre pericolul real, prezent sau care urmeaza sa se intample, bine definit, bine determinat. Este acea neliniste care vine de undeva, in legatura cu ceva, fara ca eu sa pot spune despre ce este vorba. Ma ingrijorez, ma gandesc extrem de mult la faptul ca imi este frica, fara sa actionez si raman in starea aceea de neliniste, tensiune, ingrijorare, incordare excesiva care este lipsita de orice finalitate si utilitate. Riscul extrem de mare in anxietate este ca incep sau invat sa vad ingrijorarea ca fiind ceva util, care de fapt ma pregateste pentru a face fata evenimentului de care imi este frica. Nimic mai neadevarat! Ingrijorarea ma mentine in acea situatie pasiva. Cred ca povestea drobului de sare exprima perfect situatia unei persoane anxioase. Aceste lucruri se intampla si cu copiii mici, pentru ca in primul rand la varstele mici, din cauza nematurizarii suficiente a sistemului psihic al copilului, emotiile nu doar ca sunt extrem de intense, brute, vin brusc peste el, dar copilul nu are dezvoltate mecanisme de reglare emotionala si de management al acestor emotii: deci bucuria lor va fi extrema iar frica la fel de intensa, la marginea groazei uneori. Este problematic cu copiii foarte mici, care nu au cuvinte sa ne spuna acest lucru. Acesti copii plang foarte mult si probabil trebuie sa fii mama ca sa-ti poti da seama de plansetele copilului. O mama care asculta si este atenta, va sti cand copilul plange pentru ca ii este frica. Exista cosmarurile copiilor: sunt copii care se trezesc in mijlocul noptii cu un plans sfasaietor, care sunt aproape imposibil de consolat, de mangaiat, de alinat zeci de minute, chiar ore dupa aceea. Sunt copii care ajung sa refuze mancarea, insa in acest caz vorbim si de o alterare a relatiei de atasament cu parintele, respectiv cu mama. Sunt situatii in care desi parintele este in casa, copilul nu poate sta in camera singur si isi urmareste parintele peste tot. Alti copii au o reactie foarte puternica in preajma unui adult pe care nu-l cunosc: incep sa planga spontan sau se catara in bratele parintilor si nu se dau jos de acolo decat dupa ce strainii

din casa nu pleaca. Sunt copii care fac adevarate crize de plans in momentul in care intuiesc ca parintele va pleca din casa, la serviciu, la cumparaturi, desi raman cu un alt adult de incredere. Si aici putem face diferenta intre fricile normale ale varstei si anxietate. Este foarte important sa vorbiti ca parinti cu ceilalti adulti care ingrijesc in continuare copilul: bunica, bona, educatoarea. Este absolut firesc ca un copil sa planga sau sa scanceasca in momentul in care mama pleaca la serviciu, mai este si putin mofturos sau mai scanceste inca zece minute, apoi se intoarce la jocul lui, ceea ce este absolut firesc si tine de varsta. In cazul in care copilul plange ore intregi dupa plecarea parintelui, ramane de neconsolat pe parcursul intregii zile, este extrem de iritabil, are o stare emotionala negativa si nu-si revine decat seara, atunci cand se intoarce mama acasa iar copilul nu se mai dezlipeste de aceasta, este vorba de anxietate. Este absolut firesc ca un copil sa protesteze in momentul in care ii dezvoltam rutina de a dormi singur. Probabil ca nici un copil vesel si de bunavoie nu va accepta acest lucru, doar daca nu avem de-a face cu cazul fericit in care inca de la nastere copilul a dormit singur in patutul lui, in camera lui si este singura realitate pe care o cunoaste: aceea de a dormi singur. Rare sunt aceste cazuri, desi le sustin cu toata taria. Sunt familii in care momentul culcarii devine drama zilei, momentul cel mai dificil din zi, care copilul nu accepta sa adoarma fara parinte. Parintii raman de obicei langa copii pana adorm, dupa care incep sa se retraga tiptil catre camera lor. Este extrem de problematic faptul ca uneori parintii, prin reactiile lor de supraprotectie si intelegere, nu doar ca mentin, dar dezvolta anxietatea copilului. Este un cuvant in interventia asupra anxietatii care se numeste expunere. Se refera la faptul ca trebuie sa-mi expun copilul exact la obiectul fricii sale. Si daca ii este frica sa se separe de mine ca adult, eu exact in situatii de separare trebuie sa-l pun, sau daca ii este frica sa doarma fara mine, exact in situatia asta trebuie sa-l pun. Daca ulterior, copilul meu mai mare nu vrea sa mearga la scoala, eu exact acolo trebuie sa-l duc si sa-l las, cu riscul unor situatii extrem de dificile din punct de vedere emotional pentru amandoi, insa anxietatea se vindeca doar traind-o, in nici un caz evitand situatiile de care imi este frica. A: Care ar mai fi situatiile de frici normale si pana unde ajung ele? D: Despartirea de parinti, faptul ca doarme singur, frica de intuneric sunt de asemenea extrem de comune la copiii mici, pentru ca ei nu au dezvoltate suficient abilitatile cognitive, emotionale sau sociale, nimic care sa le permita sa gandeasca ca in acel colt nu este decat un dulap si atat. Daca ne gandim la acea caracteristica a gandirii la copilul prescolar, respectiv gandirea magica, este acea etapa in care pentru copil, sub imperiul povestilor, a fanteziei, personajele din desenele animate, mobila si plantele prind viata. Pentru un copil de 4-5 ani, ideea unui balaur in dulap este extrem de reala, drept pentru care un dulap intr-un colt intunecat din camera, devine un loc destul de periculos pentru copil. Foarte important pentru parinti: mesaje de genul nu are de ce sa-ti fie frica nu sunt deloc utile si sanatoase pentru ca ii transmit copilului mesajul ca tu ca parinte nu-i

intelegi starea, deci il invalidezi emotional, nu-i ofera copilului nici un fel de explicatie pentru motivul fricii lui care este reala si intensa, chiar pentru mine ca adult este o prostie. Deci este mult mai sanatos mesajul: Inteleg ca iti este foarte frica de asta, spune mai multe despre asta si incercam sa rezolvam impreuna situatia. Si el, cu cuvintele lui, pe nivelul sau de intelegere, va colabora in aceasta situatie si rezultatele vor fi uluitoare. Este important sa stam de vorba cu copiii, nu trebuie sa spunem: Nu are de ce sa-ti fie frica!, sau Lasa, ca-ti dau eu motive sa-ti fie frica. Mai sunt fricile de diverse insecte. Intalnim aceasta situatie la unii copii ca frica extrema, iar la altii ca pasiune extrema. Sunt copii care in momentul in care vad un gandacel, paianjen fac o mica criza, se agata de parinti si plang. Atentie maxima! In aceste situatii aproape intotdeauna frica este invatata de la parinte; copilul probabil si-a vazut propria mamica facand o criza in fata unui paianjen sau gandacel. Exista si a doua categorie de copii care atunci cand vad un gandacel, il iau si-l intorc pe toate partile, si pentru un sfert de ora devine jucaria favorita care primeste intreaga atentie a copilului. Urmeaza apoi fricile invatate prin experienta: o experienta negativa cu un caine care latra, care este fioros, sau care musca, poate sa dezvolte mai tarziu o fobie de caini. In momentul in care sistemul cognitiv al copilului este suficient de maturizat, adica dupa 8-9 ani, deja putem lucra in terapie cu un copil care a dezvoltat o astfel de fobie( fie ca este vorba de caine, de frica de injectie, de halatul alb ori frica de inaltimi). Nu am vorbit despre reactiile somatice care pot insoti o tulburare de anxietate de separare. Atentie! Un astfel de diagnostic nu-l pot pune mai devreme de 7-8 ani insa simptome extrem de intense le pot avea copiii la varste foarte mici (2-3 ani) si este important sa fiu atent la ele. Debuteaza, devin intense si deranjante in momentul separarii de parinte, situatii gen intoarcerea mamei la serviciu dupa cei doi ani, sau inscrierea copilului la gradinita, de obicei acestea sunt cele doua situatii care declanseaza simptomele de anxietate, de separare. Pot exista si simptome somatice asociate acestor frici care atunci cand devin intense si dificil de dus pentru copil: ii dau dureri de burtica, varsaturi, dureri de cap, temperatura. Exista deci si anumite acuze somatice, care pe orice parinte il ingrijoreaza, insa nu este nimic in neregula cu copilul din punct de vedere fiziologic, nu-l duceti la medicul pediatru pentru injectii si medicamente, ci luati in considerare si ipoteza unui diagnostic de anxietate. Pe masura ce copilul creste, putem vorbi deja de alte forme de anxietate. In cazul copiilor de varsta scolara, ne putem intalni in continuare cu anxietatea de separare. Daca nu am rezolvat-o deja la gradinita si am copii care din cauza aceasta fie refuza sa mearga la scoala, fie merge la scoala dar este tot timpul trist, plange, nu se socializeaza cu colegii, isi suna parintii si cere sa-l duca acasa, are acele acuze somatice. Daca scoala este aproape de casa, ne putem astepta ca dupa a-II-a ora sa plece pur si simplu acasa. Exista riscul ca parintii, prin reactia lor sa mentina aceasta situatie, in sensul ca permit copilului sa-i sune de nu stiu cate ori pe zi sau ingrijorati fiind de situatia copilului, suna ei de multe ori pe zi. Sunt mamici care stau pe la colturile scolii si care isi vad copiii in fiecare pauza. Prin aceste reactii nu facem altceva decat sa inrautatim situatia.

Putem avea deja debut de anxietate sociala: un copil anxios social este cel care se descurca perfect la temele scrise, la lucrarile scrise, dar in momentul in care este scos in fata clasei sa performeze oral in fata copiilor, sau in fata invatatoarei se blocheaza, nu mai stie nimic. E important de stiut faptul ca in astfel de momente copilul nu trebuie pedepsit pentru ca nu este rea vointa sau lipsa de competenta; este vorba de afectarea emotionalitatii sale, este o problema de sanatate, care trebuie tratata ca oricare alta. Nu trebuie aruncat copilul brusc in expunerea unui proiect important, eventual si la o inspectie. Expunerile se fac gradat, trebuie sa fie pregatite incat copilul trebuie sa aiba ocazia sa vorbeasca despre ce anume ii este frica. Cunosc foarte multi profesionisti, extrem de competenti si buni in meseria lor, care in momentul in care trebuie sa-si prezinta un proiect in fata sefului sau a colegilor sau la o conferinta, sunt paralizati de groaza, se balbaie, isi pierd cursul ideilor, se inrosesc, le tremura mainile. Cand cele doua tipuri de anxietate se manifesta in forma extrema, vorbim de refuzul scolar. Este doar prima limitare a situatiilor lor de interactiune sociala, pentru ca, ramasi nesprijiniti, ajung sa refuze orice si vor aparea alte forme ale anxietatii, printre care atacul de panica, ce insoteste adultul in orice situatie in care traim cu convingerea ca ni se poate intampla ceva rau, pentru care noi nu avem solutie, si care are acele manifestari fiziologice extrem de intense si dramatice: senzatie de lesin, de sufocare, nu respiram asa cum trebuie, ne bate inima foarte puternic. Cand copilul are varsta de 8-9 sau10 ani poate aparea o forma foarte insidioasa de anxietate, respectiv anxietatea generalizata, in care copilul se ingrijoreaza de absolut orice: pentru ca mama este la serviciu si ar putea sa-i fie rau, ca sireturile nu i se potrivesc cu sosetele si cu uniforma, ca nu si-a terminat toata mancarea din farfurie iar bona cu siguranta va crede ca nu i-a placut mancarea pe care a gatit-o. Acesti copii, care au o anxietate generalizata, sunt ingrijorati de absolut orice.

Oare cate ar reusi sa faca un copil daca ar avea convingerile si fricile unui adult? Daca tot timpul s-ar teme ca nu poate si nu stie, daca mereu ar evita sa faca ceva ca nu poate si nu stie si nu vrea "sa pice prost" si "sa se faca de rusine"? Probabil mai nimic... Oare de ce nu reusim sa vedem ca esecul si succesul fac parte din aceeasi "poveste" si nu sunt 2 lucruri distincte? Nu putem avea suc ces din prima incercare in aproape nimic. Daca avem succes din prima incercare fie e un eveniment "norocos" care nu se va mai repeta, fie incercarea nu reprezinta o provocare pentru noi. Esecurile sunt esentiale pentru succes, prin esecuri invatam cum sa obtinem succesul. Nu este placut un esec, dar daca avem toleranta zero pentru esec, nu vom obtine niciun succes notabil. "Nu mai ncerca s fii ceea ce nu eti!" Una dintre cele mai mari provocri n via este s fii tu nsui ntr-o lumea care ncearc s te fac precum toi ceilali - ncearc s nu accepi provocarea! Cineva va fi ntotdeauna mai frumos ca tine, mai detept sau mai tnr, ns nimeni nu poate fi ca

tine! Accept-te necondiionat cu toate bunele i relele pe care le ai! Nu te schimba pentru ca oa menii s te plac! Orict de mult vei ncerca s te pliezi pe nevoile sau plcerile celor din jurul tu nu va fi de ajuns...aa c rmi aa cum eti, recunoate-i greelile, ncearc s nu le mai faci, "lucreaz" la tine de fiecare dat cnd simi c ceva nu e n regul...nu trebuie s te reinventezi, ci doar s te adaptezi ie nsui iar aa i va fi mai uor s te adaptezi celorlali i nu s le faci mereu pe plac! "Nu mai fugi de probleme! nfrunt-le cu capul sus! Nu, nu va fi uor!!! Dar nu este nicio persoan n lume care poate dep i fr greeal toate complicaiile cu care viaa ne pune fa n fa. Din pcate, noi nu suntem fcui s rezolvm instant toate probleme aprute. Nu aa am fost creai! De fapt, am fost creai s ne suprm, s ne ntristm, s fim rni i, s ne mpiedicm i s cdem. Poate c tocmai acesta este ntregul scop al vieii - s ne nfruntm problemele, s nvm din ele, s ne adaptm i s le rezolvm n timp. Acesta e, n cele din urm, modul n care devenim persoanele care suntem."