Particularităţile socio – afective ale relaţiei logopat – logoped

Prof. logoped Mihaela Anghel

Pornind de la faptul că „personalitatea este unică”, atât la la copiii fără deficienţe de

limbaj, cât şi la cei cu diferite grade de deficienţe ale limbajului, putem facilita metodele de
abordare a dificultăţilor pe care le prezintă, prin crearea unor programe individualizate.
Modificările de comportament şi implicit, cele de personalitate sunt generate atât de cauze
organice (îndeosebi neuropsihologice), dar şi de mediul ambient, mai exact de grupul de
contact (familia, şcoala, prietenii, vecinii) prin apostrofări nedrepte, prin solicitări insistente
de a pronunţa corect, deşi copilul nu poate şi nu înţelege ce se întâmplă cu el, ce i se cere,
motivele pentru care i se cer anumite lucruri. .
Ca urmare a conduitei greşite a părinţilor şi a celor din anturajul lor, apar o mulţime de
manifestări negative la copii cu tulburări de limbaj:
• neîncredere;
• complexe de inferioritate;
• timiditate;
• introvertire;
• negativism până la refuz;
Toate aceste manifestări pot fi corectate prin opusele lor:
• optimism;
• discuţii competente pentru redarea încrederii în propria persoană;
• încredere în logoped;
• insuflarea ideii că deficienţa poate fi tratată şi corectată (astfel îl implică direct pe
copil, încurajându-l);
• explicarea competentă a deficienţei, a gradului şi a posibilităţilor de recuperare,
insistându-se pe lipsa legăturii cu deficienţele mintale, ceea ce îl va linişti pe copil,
îl va ambiţiona să participe cu seriozitate la programul de corectare a vorbirii;
În cazul în care avem un copil cu deficienţă mintală, îi explicăm în ce constă deficienţa şi
recuperarea lui d.p.d.v. logopedic, la un nivel adecvat înţelegerii lui.
• participarea părinţilor şi învăţătorilor alături de colegii de clasă sau de prietenii
de joacă, cu susţinere afectivă şi încurajare;
 • logopedul trebuie să-i înlăture teama de a vorbi , de frica greşelilor ,
sensibilizarea excesivă până la timorare, stimularea şi încurajarea copilului în a se
exprima. De asemenea trebuie să îi formeze „condiţionări” noi şi corecte necesare
învăţării vorbirii corecte .
Este ideal să se aplice un program individual. După acesta, se poate apela şi la terapia de
grup, care poate uşura evoluţia sa prin influenţa elementului social , prin discuţii uşoare
despre teme preferate ale copilului (alese în funcţie de gusturile lor), povestiri, recitări,
muzica relaxantă şi chiar înregistrări cu pronunţia copilului ca să-şi dea seama singur de
propriile progrese.
R. Schilling recomandă „jocul curativ logopedic” cu persoane , scenete care nu se
limitează doar la copiii logopaţi, ci sunt implicaţi părinţii , fraţii, alte rude, adică
„antrenamentul încurajator”.
Aspecte afective ale metodelor aplicate de logoped în tratarea tulburărilor de vorbire ale
copilui:
• 1. etapa pregătitoare – pregatirea psihică pentru terapia logopedică; acomodarea
şi colaborarea aduc liniştea şi voinţa de a învinge greutăţile de pronunţie ale
copilului, deoarece, în mod contrar, conflictul psihic va duce la dezorganizarea
procesului de gândire – vorbire – înţelegere;
• 2. crearea unui tonus afectiv favorabil începerii procedeelor de corectare a
deficienţei de vorbire;
• 3. terapia simptomatică – reeducarea respiraţiei , a pronunţiei;
• 4. terapia pentru eliminarea conflictelor intrapsihice (relaxare, sugestii,
autosugestii);
• 5. selectarea metodei specifice pentru deficienţa de pronunţie şi de scriere. Se
aplează la planurile de intervenţie individualizate, însă se au în vedere etapele
standard.
• 6. deblocarea inhibiţiilor pe care le are copilul – fie de ordin anatomo-funcţional
(aparatul fonoarticulator), fie de ordin psihic, prin exerciţii de dezvoltare a
mobilitătii;
• 7. înlăturarea „fixării” atenţiei copilului pe propria vorbire şi dezvoltarea
motivaţiei pentru comunicare pe cât posibil corectă, introducându-l între vorbitori
normali pentru stimularea lingvistică: claritate, corectitudine şi relaţii psiho-
afective speciale, mai ales cu părinţii. Înlăturarea din jurul copilului a persoanelor
 irascibile care influenţează negativ şi sunt obositoare, deci ineficiente, ba chiar
„stopează” procesele recuperatorii în evoluţie .

Relaţia creată între logoped şi logopat trebuie să se bazeze pe empatie şi acceptare

necondiţionată (Rogers, 1944) din partea logopedului.
• Prin utilizarea empatiei, logopedul se străduieşte să perceapă, să conştientizeze,
să identifice şi să înţeleagă sentimentele, dorinţele, conţinuturile verbale şi cele
neverbale comunicate de copil. Este bine ca logopedul să participe la terapie cu
empatie, să gândească în cadrul de referinţă al copilului, să simtă cât mai bine
posibil starea de moment a acestuia.
• Prin acceptare necondiţionată, logopedul poate oferi căldură emoţională
(zâmbet, privire încurajatoare, timbrul vocii blând, gesturile şi postura corporală
adecvate), dându-i astfel copilului un feedback pozitiv, în cadrul unei atmosfere
calde şi pline de acceptare.

În cadrul şedinţelor de terapie logopedică, un copil nu trebuie să fie nicodată criticat,

tratat cu ostilitate, ridicularizat sau certat. Este bine ca el să se simtă tolerat, preţuit, să fie
încurajat, apreciat pentru cel mai mic progres realizat, acceptat cu prietenie şi căldură.

Aspecte socio-afective ale relaţiei logoped-logopat cu deficienţe mintale

Comportamentul socio-afectiv al copiilor cu deficienţe mintale vizează câteva trăsături
esenţiale:
• imaturitatea afectivă, caracterizată prin „fixarea exagerată de imaginile
parentale”, o nevoie permanentă de protecţie, lipsa de autonomie personală,
domeniu restrâns de activitate, sugestibilitate;
• întârzierea în organizarea şi dezvoltarea formelor de comportament afectiv,
strâns legată de procesul de dezvoltare a personalităţii;
• intensitatea exagerată a cauzelor afective primare, care se manifestă sub
diverse forme: agitaţie motorie, ţipete, mânie, furie, teamă, tendinţa de
automutilare sau refuz, negativism, dezinteres, lentoare accentuată. Astfel, el
abandonează „activităţile care îl depăşesc”, lăsându-se „pradă” inhibiţiei de
protecţie, sau „evadează” în câmpul îndeletnicirilor facile; de aceea este bine ca
activităţile să se bazeze pe concretism;
 • infantilism afectiv, manifestat prin timiditate, stângăcie, fuga de responsabilitate
şi iniţiativă;
• insuficient control emoţional, care determină dezordine în reacţii, impulsuri
agresive, incapacitatea de a-şi organiza impulsurile emoţionale etc;
• carenţă relaţional - afectivă, care cuprinde dificultăţi afective precum:
sugestibilitate, sentimentul de valorizare determinat de suita de eşecuri şcolare,
sentimentul de inferioritate, absenţa sentimentului de identitate care duce la
dificultăţi de adaptare socială şi de integrare în grupurile sociale;
Tulburări care pot apărea în relaţia logoped-logopat cu deficienţe mintale:
• rigiditatea afectivă, caracterizată printr-o motivaţie foarte redusă în raport cu
solicitările din cadrul şedinţelor de terapie logopedică;
• labilitate afectivă, manifestată prin schimbări bruşte ale stărilor afective, trecerea
bruscă de la o stare de bună dispoziţie la o stare de indispoziţie, un alt aspect negativ
al terapiei logopedice;
• tulburări ale sentimentelor, sentimentul de inferioritate care devine „complex de
inferioritate”, ca urmare a unor atitudini educative extreme: hiperprotecţionism şi
neglijare, indiferenţă. Ca o manifestare negativă a sentimentelor, întâlnim la copiii cu
deficienţe intelectuale, frustrarea afectivă, caracterizată prin tensiune, insatisfacţie,
nesiguranţă, când copilul nu îşi poate satisface anumite trebuinţe sau dorinţe
puternice, din cauza unor piedici exterioareşi a deficienţei. De aici decurg anumite
acte de indisciplină (apărute şi în şedinţele de terapie logopedică) prin
care copilul caută satisfacţie, încercând să se facă remarcat;
• tulburări ale dispoziţiei, caracterizate fie printr-o diminuare a tonusului afectiv, reacţii
comportamentale sărace, mimică redusă (indiferenţă, apatie), fie printr-o creştere şi
intensificare a tonusului afectiv, dispoziţii exagerate, instabilitate motorie,
hiperactivitate vegetativă, etc.
Toate aceste caracterstici fac ca în terapia logopedică a copiilor cu deficienţe mintale să
intervină cât mai multe dificultăţi.
Ca urmare a unei motivaţii superficiale, capacitatea de autocontrol voluntar este redusă.
Copiii cu deficienţă mintală nu reuşesc să-şi propună scopuri, nu ştiu să ia hotărâri şi nu-şi
finalizează activitatea, nu-şi propun un plan de acţiune şi nu ştiu să revină asupra lui, dacă s-a
dovedit a fi ineficient. Motivaţia lor este extrinsecă şi imediată, iar capacitatea de efort
voluntar, conştient, este foarte scazută. De aceea, este bine ca terapia logopedică să vizeze
motivaţia de tip extrinsec, pentru a fi eficientă.