PROGRAM DE

PARENTING CENTRAT
PE REGLAREA
EMOȚIONALĂ
LESLIE GREENBERG, PHD
DEZVOLTAREA ABILITĂȚILOR DE COACHING
EMOȚIONAL LA PĂRINTI
• Programele clasice de parenting se centrează cu precădere pe construirea relației
părinte-copil și pe dezvoltarea la părinte a unor abilități de a face față comportamentului
negativ al copilului, lăsând la o parte înțelegerea emoțiilor copilului și sprijinul acordat de
părinte în reglarea emoțională.
• Cercetările au arătat că părinții care au capacitatea de a-și îndruma emoțional copiii,
ajutându-i să-și definească și să-și regleze eficient emoțiile, vor crește copii cu un nivel
semnificativ mai ridicat al competenței emoționale.
COMPETENȚA EMOȚIONALĂ

• Competența emoțională corelează la copii atât cu capacitatea ridicată de inițiere și

dezvoltare de relații interpersonale autentice în grupul de prieteni, cât și cu un nivel
semnificativ mai bun al rezultatelor școlare.
• Studiile arată însă că, uneori, părinții au tendința de a ignora sau chiar de a dezaproba
emoțiile copiilor lor, această tendință având efecte negative asupra dezvoltării emoționale
a copilului.
EMOȚIILE

• Emoțiile joacă un rol crucial în dezvoltarea copiilor, încă din primele momente de viață.
• Capacitatea de a recunoaște și de a interpreta emoțiile într-o situație dată este
importantă pentru dezvoltarea de interacțiuni pozitive și relații autentice cu ceilalți.
• Modul în care părinții răspund la emoțiile copiilor este esențial în a-i ajuta pe aceștia să-și
înțeleagă și să-și regleze propriile emoții.
• Emoțiile sunt utile și funcționale atunci când le facem față într-un mod potrivit, dar pot
crea dificultăți importante atunci când nu sunt înțelese, când sunt slab reglate, sau când
răspunsurile noastre la emoții sunt dezdaptative.
CAPACITATEA DE A ÎNȚELEGE EMOȚIILE
• Capacitatea de a înțelege emoțiile este un factor imperativ al calității interacțiunii noastre cu
alte persoane. Deoarece părinții joacă un rol fundamental în a-i sprijini pe copii să
experimenteze și să înțeleagă emoțiile, modul în care părinții își exprimă și își reglează
propriile emoții devine un model pentru copil.
• Copilul învață ce este furia atunci când vede părintele trăind furia, deci va lua ca model atât
comportamentul părintelui din momentele de furie, cât și strategia acestuia de reglare
emoțională.
• Dacă părintele nu-și poate controla izbucnirile agresive, verbale și chiar fizice, copilul va învăța
că așa este normal să se exprime atunci când este furios. O mămică îmi spunea de exemplu că
este îngrijorată, deoarece mezinul familiei, de 2 ani și jumătate, spune ”Sunt foarte furios!” și
se exprimă corporal printr-o stare de crispare și tensiune, cu o expresie facială evidentă. Am
întrebat-o cine din familie se manifestă așa și mi-a răspuns, zâmbind (clarificată): ”Soțul meu,
atunci când copiii nu-l ascultă, ia o atitudine asemănătoare.Vine la mine cu aceeași expresie
emoțională pe față și mă roagă să intervin, deoarece el nu se mai poate controla”.
TENDINȚA PĂRINȚILOR DE A INVALIDA EMOȚIILE
COPILULUI
• Mulți părinți au dificultăți și se blochează atunci când trebuie să facă față emoțiilor exprimate
de copil, mai ales dacă acesta este de vârstă fragedă și dacă emoția exprimată este una
negativă.
• Mămica din exemplul de mai sus nu se aștepta ca fiul ei de nici trei ani să înțeleagă ce este
furia, cu atât mai mult să o exprime așa de spectaculos. Tendința ei naturală a fost de a-i
invalida emoția, de a-i spune că nu se simte de fapt furios, pentru că el nu știe ce este furia.

• Studiile recente legate de teoriile emoțiilor arată că această tendință a părinților are efecte
negative asupra dezvoltării competenței emoționale a copilului, deoarece acesta nu este
încurajat să recunoască și să denumească o emoție pe care deja o trăiește, cu atât mai mult nu
va învăța modalități eficiente de a face față emoțiilor negative. Copilul este confuzionat de
acest tip de reacție și va învăța că furia trebuie suprimată.
NU EXISTĂ EMOȚII ”COMPLET BUNE” SAU EMOȚII
”COMPLET RELE”
• Teoriile moderne ale emoțiilor au arătat că toate emoțiile joacă un rol fundamental în reglarea
comportamentală și că nu există emoții ”complet bune” sau emoții ”complet rele”, ci doar emoții care
ne sunt de ajutor și emoții care ne rănesc, în funcție de modul în care noi alegem să răspundem la ele.
• Deși unele răspunsuri emoționale ale omului sunt înnăscute sau se pot produce cu un nivel scăzut de
analiză cognitivă, cogniția este un factor important determinant al unui număr mare de emoții.
• Emoțiile reflectă modul în care individul alege să pună accentul pe beneficiile sau pe pierderile
evenimentelor de zi cu zi. Emoțiile noastre depind de modul în care procesăm cognitiv evenimentele /
situațiile de viață și de interpretarea pe care le-o atribuim, mai exact dacă avem tendința de a interpreta
situațiile de viață ca fiind frustrante sau dacă ne centrăm pe resursele pe care le avem la dispoziție pentru
a face față situației.
ÎNȚELEGEREA EMPATICĂ A EMOȚIILOR COPILULUI

• Este esențială în dezvoltarea unei relații armonioase părinte-copil.

• Dacă părintele are capacitatea să intre în pantofii copilului și să vadă lumea prin ochii lui,
copilul se va simți mult mai puțin izolat și singur.
• Dacă părintele ignoră emoțiile copilului, acestea nu vor dispărea (pe principiul lasă ca-i
trece). Emoțiile dificile au tendința să se modifice atunci când copilul poate vorbi despre
ele, le poate descrie în cuvinte și se simte înțeles și liniștit de către părinte, când acesta îi
oferă confort. Astfel, copilul îl percepe pe părinte ca pe un aliat în lupta lui de a înțelege
lumea sa internă și lumea externă și automat va apela mult mai des la părinți pentru
suport.
EMPATIA ESTE DIFICIL DE PRACTICAT CU PROPRIUL
COPIL
• Părintele trebuie să fie capabil să se tempereze și să lase la o parte propriile anxietăți, care îl
pot împiedica să fie empatic.
• Ex: Părintele dorește să-și protejeze copilul atunci când acesta îi povestește că este respins de
colegi. Dacă fiica vine acasă și povestește că prietenii au respins-o, este important ca părintele
sa-și inhibe anxietatea și gândurile legate de faptul că fata nu va deveni un adult asertiv și
independent și să răspundă la emoția primară a copilului – aceea că se simte rănită.
• Reacția inadecvată – începe să- dea sfaturi cum să procedeze, încearcă să rezolve el problema
(vorbește la telefon cu părinții copiilor respectivi) etc.
• Reacția adecvată – este empatic cu copilul și îi oferă suport emoțional și confort pentru
sentimentul de rănire (emoție primară).
CARACTERISTICI ALE PĂRINTELUI CARE SPRIJINĂ
DEZVOLTAREA EMOȚIONALĂ A COPILULUI
• Percep chiar și emoțiile de intensitate redusă, atât la ei cât și la copil.
• Privesc emoțiile negative ale copilului ca oportunități pentru intimitate și învățare.
• Empatizează cu emoțiile copilului și le validează.
• Adoptă cu copilul o atitudine centrată pe rezolvarea de probleme, stabilesc limite
comportamentale, discută obiective și scopuri și oferă strategii pentru a face față
situațiilor de viață care generează emoții negative.
TRISTEȚEA – PAȘI ÎN ABORDARE

• Părintele este conștient chiar și de tristețea de intensitate redusă, atât la el cât și la copil. Este
atent la semnele nonverbale și verbale pe care copilul le exprimă și care pot însemna
dezamăgire, însingurare, lipsă de putere sau tendința de a renunța, nu doar la plâns și la
formele zgomotoase de distress.
• Părintele privește tristețea copilului ca pe o oportunitate de intimitate și de învățare.
Intimitatea implică adesea împărtășirea sentimentelor triste, acestea sunt oportunități reale de
apropiere. Rolul corect al părintelui este de a oferi confort și de a-l ajuta pe copil să-și reducă
tristețea. Dacă se sperie de tristețea copilului, acesta va învăța la rândul lui să-i fie frică de
tristețe. Dacă evită tristețea copilului, nu vorbește despre ea, acesta va învăța să facă și el asta.
LA ADOLESCENȚI

• Părintele trebuie să țină cont de nevoia acestuia de autonomie și de intimitate, de aceea tristețea se
discută doar atunci când acesta deschide subiectul.
• Este foarte important ca părintele să nu rateze oportunitățile în care adolescentul deschide subiecte cu
încărcătură emoțională – dacă copilul îi arată că este trist, aceasta este o invitație suficient de bună
pentru a deschide discuția.
• Primul lucru pe care îl poate face părintele este să arate empatie cu tristețea adolescentului spunând
ceva de tipul – Și eu m-aș simți la fel dacă mi s-ar fi întâmplat asta.
• Abordarea prea directă a tristeții, care are legătură strânsă cu ideea de slăbiciune poate avea efecte
negative, deoarece adolescentul se luptă cu probleme de competență și putere și nu este pregătit să facă
față acestor emoții. O abordare prea abruptă îi poate face pe adolescent să se îndepărteze și să se
închidă în sine, deci poate avea efect invers.
• Părintele validează tristețea copilului. Acesta este un pas crucial. Este suficient de greu să fii trist, dar daca mai
vine cineva si spune lucruri de tipul Hai, nu mai fi un bebeluș plângăcios sau Nu e nimic aici care să te facă să te
simți trist produce rușine.
• Validarea implică propoziții de tipul: Este trist sau dezamăgitor când X (situație, proiect etc.) nu a reușit.

• Părintele asistă copilul în a-și eticheta verbal emoțiile. Cea mai bună cale este aceea de a încuraja copilul să
vorbească despre propriile emoții. Este important să se vorbească despre tristețe și dezamăgire cât mai
devreme, deoarece astfel se previne escaladarea acestor emoții și apariția comportamentului de retragere.
• Foarte important – copilul învață repede că tristețea poate deveni o emoție instrumentală foarte eficienta J.
Astfel, el o poate utiliza pentru a obține mici beneficii. De exemplu, părintele trebuie să fie foarte atent când
copilul spune că este trist la semnele nonverbale – el poate spune că este trist și de fapt să vrea ceva dulce,
încercând să-l manipuleze pe părinte. Acesta poate răspunde: Nu trebuie să fii trist ca să primești ciocolată.
ADOPTAREA UNEI ATITUDINI CENTRATE PE
REZOLVAREA DE PROBLEME CU COPILUL
• Stabilirea unor limite comportamentale – este foarte importantă și necesară
• Discutarea nevoilor copilului în situații care îi provoacă tristețe și a unor strategii de a
face față acestor situații.
• Pot fi propuse soluții fără a le impune, mai mult prezentate ca alternative – Hai să vedem
cum ar fi dacă am încerca asta...
FURIA – PAȘI ÎN ABORDARE

• Părintele trebuie să fie conștient atât de furia sa, cât și de furia copilului. Adică nu este
atent doar la tantrum-urile copilului, ci și la propria iritabilitate și la propriile
resentimente.
• Să privească furia copilului ca pe o oportunitate de a se apropia de el, de a înțelege ce i se
întâmplă și de a-l învăța. Să abordeze episodul de furie al copilului ca pe o oportunitate
pentru a-l învăța pe acesta să facă față furiei.
• Nu trebuie să ignore furia copilului, deoarece furia poate fi o emoție funcțională.
• Să nu se lase impresionat și dominat de episodul de furie al copilului și să cedeze.
• Părintele trebuie să valideze furia copilului. Când ne înfuriem noi de fapt spunem Sunt
ofensat. Soluția este de a afla ce anume îl ofensează pe copil, de a înțelege motivele
copilului de a fi furios.
• Părintele trebuie să se aplece asupra modului în care copilul interpretează situația chiar
dacă simte că este important să stabilească limite.
• Ex: Înțeleg că te înfurie faptul că ți-am limitat programul la TV. – acest tip de răspuns menține
conectarea și validează furia copilului.
• Părintele asistă copilul în a-și eticheta verbal furia. Cum face asta:
• La vârste mici – oferă cuvinte
• Mai târziu întreabă – Te simți furios?
• La adolescenți – Ce simți?

• Rezolvarea de probleme, stabilirea de limite comportamentale când este necesar,

discutarea strategiilor de a face față situațiilor generatoare de furie.
FRICA – PAȘI ÎN ABORDARE

• Părintele trebuie să fie conștient chiar și de cele mai mici emoții de frică, atât la el cât și la
copil. Scopul aici este de a fi cât mai ancorat în realitate posibil.
• Părintele care este supra protectiv legat de frică (frica lui și frica copilului) va genera un nivel
prea mare de anxietate.
• Părintele care ignoră fricile copilului în speranța că acestea vor trece – experiența ne arată că
nu trec, ci se dezvoltă.
• Un răspuns de tipul Hai, fiii băiețel/fetiță mare va produce rușine.
• Părintele trebuie să observe care sunt situațiile specifice când copilului îi este frică (când
e dus la culcare, etc.)
• Să privească frica copilului ca pe o oportunitate de a se apropia de el, de a înțelege ce i se
întâmplă și de a-l învăța. A-i spune copilului ceva de tipul Nu este nimic ce te-ar putea speria nu
este o abordare bună, părintele trebuie să înțeleagă ce anume îl sperie pe copil.
• Părintele trebuie să valideze frica copilului. Tendința cea mai frecventa a părintelui este să-l
umilească pe copil cu mesaje de tipul Nu fi prostuț. El face asta deoarece își activează
propriile frici pe care nu știe să le gestioneze și încearcă să iasă din situație. Fricile și
anxietățile copilului sunt valide, nu prostești, și nimic nu este mai rău decât să fii ridiculizat în
legătură cu propriile frici.
• Când copilul își simte frica validată el nu se va mai simți singur în situație și fără nimeni alături
să-l înțeleagă.
• Părintele trebuie să-și asiste copilul în a-și eticheta frica, în a o denumi. Pot fi utilizate întrebări
de tipul Ce anume te sperie? Sau, dacă copilul nu știe, să exploreze împreună situația: Înțeleg că
ți-e frică de ... Sau Îți este frică de întuneric sau de sunetele de afară?
• Rezolvarea de probleme, stabilirea de limite comportamentale când este necesar, discutarea
strategiilor de a face față situațiilor generatoare de frică.
• Ex: când unui copil îi este frică de întuneric, a dormi în patul părinților nu este o soluție buna, chiar
dacă el vrea asta și poate fi o rezolvare imediată a situației. Se stabilesc limitele cu un răspuns de
tipul: Nu, asta nu este o idee bună, mami și tati trebuie să doarmă în patul lor și tu în al tău.
• Soluții bune pot fi: o lampă de noapte, verificarea zonelor unde copilul percepe potențiale pericole
(atenție că pot apărea comportamente obsesive dacă exagerăm), abordarea situațiilor provocatoare
de frică cu pași mici. Contextul trebuie să fie permanent de validare și înțelegere.
RUȘINEA – PAȘI ÎN ABORDARE

• Părintele trebuie să fie conștient chiar și de cele mai mici emoții de rușine, atât la el cât și
la copil. Le denumește și le validează. Copilul trebuie să înțeleagă că greșelile pot fi
acceptate și că nu-i afectează sinele în relația cu părintele sau cu alte persoane.
• Să privească rușinea copilului ca pe o oportunitate de a se apropia de el, de a înțelege ce i
se întâmplă și de a-l învăța. Copilul este învățat că toți oamenii fac greșeli și că asta nu-l
face o persoană inacceptabilă.
• Părintele validează rușinea copilului: Este rău să te gândești că alții ar putea să te tachineze,
Nu ești singura persoană căreia i s-a întâmplat asta, Îmi amintesc când...
• Părintele asistă copilul în a-și denumi verbal propria rușine, să dea un nume acestui
sentiment de a să se facă mic și să se ascundă de ochii altora.
• Rezolvarea de probleme, stabilirea de limite comportamentale când este necesar,
discutarea strategiilor de a face față situațiilor generatoare de rușine. Se discută cu copilul
cum poate fi prevenită o astfel de situație. De exemplu, copilul cu enurezis sau
encomprezis este învățat că că a ruga părintele să oprească mașina undeva unde este o
toaletă este o soluție mai bună decât să încerce să se abțină până acasă.