Cum să îţi ajuţi copilul să se dezvolte emoţional

În devoltarea emoțională a copiilor, părinții au un rol foarte important. Prin felul în care reacţionează
zi de zi la emoţiile copilului, prin felul în care vorbesc despre ceea ce simt, prin sensibilitatea sau
nepăsarea în faţa emoţiilor, părinţii îl ajută sau îl blochează pe copil în dezvoltarea lui emoţională.
Psihologii s-au întrebat care sunt diferențele între părinţii care îşi ajută copilul să se exprime
emoţional şi cei care le blochează într-un fel sau altul creşterea, și au găsit câteva aspecte majore în
funcție de care ne putem da seama dacă un părinte își ajută sau nu copilul să se dezvolte emoțional. Îți
prezint în continuare aceste aspecte, precum și modalitățile potrivite sau neadecvate ale părinților de a
se comporta.
1. Receptivitatea față de emoțiile copilului
 Unii părinți tind să nu dea o prea mare importanță emoțiilor în general, fie că sunt
ale lor, fie că sunt ale copiilor. Ei nu vorbesc prea mult despre ce simt, şi nici nu
sunt preocupaţi de felul în care se simte copilul, decât în momentele în care acesta
are o trăire mai intensă (de exemplu când începe să plângă, să ţipe, când este foarte
entuziasmat, etc.). Din această cauză, deseori copiii acestor părinți se poartă
exagerat în anumite situații, tocmai pentru a-i face pe părinți să observe cum se
simt.
 Părinții care își ajută copiii să se dezvolte emoțional sunt însă foarte atenți la
emoțiile propriului copil. Ei observă chiar și micile schimbări în dispoziția acestuia,
și vorbesc despre ele (spunând spre exemplu: Mi se pare mie sau tocmai te-ai
întristat?). Ei își dezvăluie propriile trăiri emoționale în fața copilului, indiferent
dacă sunt pozitive sau negative.
2. Părerea despre emoțiile negative
 Pentru unii părinţi, emoţiile negative sunt asemeni unor paraziţi: periculoase și
contagioase. Faptul că micuțul lor trăiește o stare negativă este pentru aceștia un
semnal de alarmă, și prima lor grijă este de a încerca să
schimbe dispoziția copilului. Ei fie încearcă să îi distragă copilului atenția de la
propriile emoții, fie îi cumpără ceva ca să îi treacă supărarea sau tristețea. Cînd
acești părinți sunt supărați sau triști tind să ascundă de copil aceste emoții, de teama
de a nu-l încărca și pe el cu propria lor stare de spirit.
 Pentru ceilalți, emoțiile negative sunt o parte normală din viață. Ei se așteaptă ca
micuții lor să fie uneori nefericiți, supărați sau triști, și pot să tolereze această
suferință. Când ei au o stare negativă de spirit nu se tem să le arate copiilor acest
lucru, ci le explică mai degrabă de ce se simt așa. 
3. Acceptarea emoțiilor negative
 Din dorința de a-l liniști pe copil, mulți părinți îi spun acestuia că nu ar trebui să se
simtă așa într-o anumită situație (nu are de ce să îți fie frică de câini! sau Nu mai fii
supărat!). Copiii însă nu au capacitatea de a-și controla propriile emoții după bunul
plac, și probabil că vor continua să se simtă la fel în respectivele situații. Diferența
este că atunci vor încerca să își ascundă emoțiile, pentru că știu că nu sunt
acceptate de părinți.
 Alți părinți încearcă să banalizeze sau să diminueze emoțiile copilului (Hai că nu te
doare așa de tare sau Plângi din orice fleac!). Bineînțeles, asta nu are darul să
liniștească copilul, ba chiar dimpotrivă, el devine îngrijorat. El crede că ceva nu
este în regulă cu el, pentru că ceea ce simte el este diferit față de ceea ce îi spun
adulții. În plus, reacţiile emoţionale ale copiilor la lumea din jur sunt mult mai
intense decât ale adulţilor. Pentru copii, ruperea creionului preferat chiar poate fi o
catastrofă, şi când se întâmplă asta nu îşi pot înăbuşi lacrimile sau tristeţea. Când
este certat pentru că plânge “din nimic”, copilul se simte neînţeles.
  Când copiii lor se simt triști, supărați sau furioși, pentru unii părinți aceasta este o
ocazie de a se apropia de ei, o poartă deschisă spre comunicare. Ei le spun copiilor
că îi înțeleg (înţeleg că te simţi supărat când fratele tău îţi ia jucăria, sau Știu că ţi-
e frică de câini), și acest lucru simplu îi face pe micuți să se simtă normali, și să nu
se teamă de emoțiile lor. De asemenea, de câte ori copilul se va simţi rău, va avea
încredere să meargă la părinte pentru consolare, fără să se teamă că va fi criticat.
4. Răbdarea față de emoțiile negative ale copiilor
 Copiilor le ia uneori mai mult timp să-și schimbe starea de spirit negativă, de
exemplu să se liniștească după ce au fost furioși sau să se înveselească după ce au
fost triști. Unii părinți cred că dacă au consolat într-un fel sau altul copilul, acesta
își va schimba imediat dispoziția, și nu va mai reveni la fosta stare de spirit. Când
observă că micuțului îi este greu să treacă peste supărare ei devin ușor iritați,
pierzându-și răbdarea, și deseori încearcă să își forțeze copilul să își schimbe
dispoziția.
 În loc să fie nerăbdători, unii părinți se retrag după ce vorbesc cu copiii despre
emoțiile lor, și îi lasă pe aceștia să își revină treptat. Ei nu fac mare caz dacă
micuțul rămâne bosumflat, în ciuda faptului că nu mai are de ce să fie așa.
5. Încurajarea discuțiilor despre emoții
 La început, micuţii nu ştiu să spună ce emoții trăiesc. Ei știu doar că se simt bine
sau rău. În timp, ei învaţă să asocieze diferitele senzaţii din corpul lor cu anumite
denumiri: ei află că agitaţia din burtică şi tensiunea din picioare se numeşte furie,
sau că atunci când le curg lacrimile sunt supăraţi. Când un copil este încurajat să
spună cum se simte, el se și eliberează parțial de respectiva emoție. Când el
spune ce frică îmi este, deja frica lui se diminuează. Aceasta este puterea
cuvintelor. Părinții care își încurajează copiii să spună ce simt le dau acestora o
șansă să se elibereze de emoțiile neplăcute.
 Părinții care nu sunt preocupați să îi învețe pe copii să vorbească despre emoțiile
lor riscă să își țină copiii într-o stare de incertitudine și de agitație interioară, de
care micuțul nu se poate elibera folosind cuvintele.
6. Stabilirea de limite în exprimarea emoțiilor
 A accepta emoţiile copilului nu înseamnă a-l încuraja să se manifeste într-un
anumit fel. În spatele oricărui comportament agresiv stă o emoție negativă, și asta
nu înseamnă că părinții trebuie să fie de acord cu comportamentele agresive.
Părinții care înțeleg diferența între comportament și emoție reușesc să îi transmită
copilului faptul că te a simți rău nu îți dă dreptul să te porți urât. Ei resping doar
comportamentul copilului, nu și emoșia lui (înțeleg că ești furios pe fratele tau, dar
nu ai voie să îl bați).
 Părinții care nu fac diferența între comportament și emoție pot cădea în două
extreme: fie resping emoțiile copilului pentru felul în care se poartă (Nu ai voie să
fii supărat, pentru că atunci când ești supărat îți bați fratele), fie îi scuză copilului
orice comportament, pentru că îi înțeleg emoția (Înțeleg că ți-ai bătut fratele că
erai supărat, și te iert).
Sper că ți-ai dat seama care sunt aspectele în care reacțiile tale îl ajută pe copil să se dezvolte
emoțional, și care sunt cele pe care poți să le îmbunătățești. Faptul ca acum știi mai multe despre tine
este primul pas spre schimbare. Iar rezultatul, de a avea o relație sinceră, deschisă și pozitivă cu
copilul tău, și de a avea un copil cu o inteligență emoțională ridicată, merită din plin.