Curs interdisciplinar, puericultură/pediatrie și psihologia educației

Teoria stadialității psiho-sociale

Curs (scris și audio)

Erik Erikson (numele real este Erik Homberger) este considerat pe bună dreptate de către
americani cel mai optimist psiholog creat de școala psihanalitică freudiană. Cel care și-a dedicat
opera creării unui cadru teoretico-explicativ pentru criza identitară s-a confruntat el însuși în mod
acut cu un astfel de conflict. Și-a publicat lucrările sub pseudonimul Erik, fiul lui Erik (s-a
detașat de originile sale, astfel încât s-a declarat pe sine propriul tată; cu alte cuvinte individul
este autorul propriei deveniri.
Dacă în gândirea freudiană se accentuează faptul că nerezolvarea conflictelor inconștiente
din primii ani de viață va avea efecte pe termen lung asupra vieții psihice, Erikson nu subscrie
acestei idei. Vulnerabilitatea creată de posibilele evenimente nefericite din primii ani de viață
poate fi depășită.
Erik Erikson consideră că identitatea este nucleul personalității, o dimensiune
fundamentală a personalității și se construiește în baza feed-back-ului, în contextul comparării cu
ceilalți, al comparării sociale (principiul epigenetic). Din acest motiv este posibil ca Erik Erikson
să fi călătorit atât de mult în timpul adolescenței prin Europa, tot căutând să descopere ce i se
potrivește din punct de vedere profesional, pentru realizarea potențialului propriu (e drept,
căutând să afle și specificitatea cât mai multor culturi).
Un moment important în viața sa este acela în care Sigmund Freud i-a propus să se
alăture Institutului de Psihanaliză din Viena, pentru a studia pedanaliza. Ajuns în S.U.A. în anul
1936, s-a detașat de școala psihanalitică (a combătut-o chiar) și a lucrat ca cercetător asociat în
domeniul psihanalizei la Universitatea din Yale, colaborând cu Henry Murray la aprofundarea
tehnicilor proiective (în special TAT – Thematic Apperception Test), pentru ca între anii 1939 și
1951 să lucreze la Universitatea din California.
În opera sa subliniază faptul că dezvoltarea eu-lui – nucleul identității – se
realizează de-a lungul întregii vieți, pe parcursul a opt mari stadii, fiecărui stadiu fiindu-i
specifică o criză (developmental crisis), determinată de existența a două tendințe
antagonice.

1
 Curs interdisciplinar, puericultură/pediatrie și psihologia educației

Dacă într-un stadiu o criză nu este rezolvată, există posibilitatea trecerii într-un alt
stadiu, dar „realizările din perioada respectivă depind de modul în care au fost rezolvate
conflictele în stadiul anterior” (Anita Woolfolk, 2004).
Subliniem din nou, se pleacă de la principiul epigenetic.

Stadiile dezvoltării psiho-sociale

1. Încredere versus neîncredere

Întins între 0 și 1 an și jumătate, se caracterizează prin încrederea față de figura de
atașament, care este mama, existând o relație simbiotică între mamă și copil.
Exemplu: morțile subite din orfelinatele de dinainte de 1989 sunt cauzate de o depresie
anaclitică, care are și ea la bază lipsa totală de atașament, de afecțiune.
Copilul are nevoie de vocea maternă, care-i oferă securitate și afecțiune.
Rezolvarea crizei: o relație de atașament securizantă, afectiv pozitivă. Copilul își dă
seama că este securizat în relația cu mama sa: „întoarcerea mamei, pe care o recunoaște”
(este importantă aici sincronizarea afectivă dintre mamă și copil ca prezență).
Atașamentul anxios se creează atunci când mama nu realizează nevoile de securitate ale
copilului, copilul nu este sigur că „mama se întoarce” (de aceea vorbeam de sincronizare). Pe
termen lung, acești copii se tem inconștient de a se lega afectiv foarte tare (figura cea mai
apropiată, mama, nu i-a asigurat securitatea permanentă în acest stadiu). Apare frecvent
fenomenul abandonului psihic, cu precizarea că indiferența doare mai mult față de absența totală.
De asemenea, dacă figura de atașament nu există în mod permanent, copiii vor fi permanent în
alertă, iar mai târziu vor fi hipervigilenți. Nu este nevoie de o mamă hiperprotectoare, ci de o
mamă care se sincronizează perfect cu copilul.
Pot fi situații în care cei cu tulburări de atașament anxios pot complini cu o persoană
partener foarte afectivă și securizantă lipsa maternă de atașament (tiparul anxiogen se diluează).
Este vorba de șansa fiecăruia de a întâlni o persoană care să rescrie ce nu s-a întâmplat în prima
copilărie.

2
 Curs interdisciplinar, puericultură/pediatrie și psihologia educației

2. Autonomie versus rușine – 1 an și jumătate – 3 ani

Acest stadiu marchează începutul capacității de auto-reglare (autonomie) și
încredere în sine.
Achiziția fundamentală, mersul, îi permite copilului să exploreze intens mediul
înconjurător. Învață să aleagă, să decidă în ceea ce privește obiectele, alimentele sau jucăriile, să
mănânce și să îmbrace singur. Se pun bazele autonomiei și autoservirii. Copiii trebuie să fie
încurajați să dezvolte abilitățile de autonomie și autoservire, astfel încât să nu apară sentimentul
de rușine și de îndoială de sine.
Emoția autoreflexivă a rușinii are însă și rolul de a-i învăța pe copii că există anumite
limite, reguli care trebuie respectate. Cu alte cuvinte, nu lăsăm copilului o libertate prea mare și
fără restricții, pentru că nu se pot încă adapta la o asemenea libertate și s-ar confrunta cu o stare
de nesiguranță afectivă (tocmai pentru că nu dispun de abilități pentru a gestiona o astfel de
situație). Până la dezvoltarea propriu-zisă a capacității de autonomie (cognitivă, afectivă și
comportamentală) mai este un proces lung, care durează până în adolescență.
Dacă însă părinții îl sancționează prea aspru pentru impetuozitatea pe care o are în „a lua
totul în stăpânire” este posibilă apariția îndoielii, neîncrederii în sine (de aceea este preferată și
aici calea de mijloc sau calea de aur). De asemenea, comportamentul hiperprotector din partea
părinților îngrădește foarte mult libertatea de explorare specifică acestei vârste, tendința naturală
spre autonomie, favorizând apariția neîncrederii.
Nu în ultimul rând, copiii învață o lecție majoră - autoculpabilizarea, rușinea pentru
ceea ce și-a dori să facă și nu sunt lăsați să facă, încurajați să facă. Erikson consideră că
experimentarea unei prea mari îndoieli de sine poate să ducă la o lipsă a încrederii pe termen
lung.
De aceea, părinții trebuie să laude și să încurajeze încercările copilului de face pe
cont propriu anumite lucruri (evitând hiperprotecția – overprotection). N. Sprinthall et.all
(1994) arată că părinții care creează un mediu interesant, stimulativ, vorbesc frecvent cu
copiii, încurajându-i să aibă și inițiative proprii, contribuie la dezvoltarea competenței – o
componentă esențială a stimei de sine pozitive și încrederii în sine.

3
 Curs interdisciplinar, puericultură/pediatrie și psihologia educației

3. Inițiativă versus vinovăție (culpabilitate)

Caracteristic perioadei de vârstă 3-6 ani.
Erikson consideră că inițiativa adaugă autonomiei, planificarea și implicarea în sarcini de
dragul de a fi activ, de a se mișca.
Nu trebuie exagerate sarcinile specifice învățării în această perioadă – scris, citit,
socotit și nu trebuie să existe teme pentru acasă – pentru că este posibil ca mediul școlar
(creșa, grădinița) să fie perceput ca unul neplăcut; de asemenea, această exagerare poate
duce la înăbușirea creativității. Copiii trebuie lăsați să se joace, adică „să-și trăiască
propria copilărie”.
Copilul își dezvoltă spiritul ludic, trebuie să i se citească povești, care pătrund la nivel de
inconștient și-i ajută să rezolve problemele conflictuale, învață ceea ce este etic: ce e rău și ce e
bine, sesizează diferențele etice. Povestea are o rezonanță afectivă, copilul interiorizează
povestea, aceasta îi face plăcere, îi produce reconfortare, aduce un succes final așteptat „cu
sufletul la gură”. De altfel, nu iluzia fericirii ne ajută să mergem mai departe?
Copilul își dezvoltă imaginația, creativitatea, simțul umorului, iar lumea fantastică și
realitatea se întrepătrund, neexistând o graniță prea clară.
Culpabilizarea - emoție autoreflexivă care poate să apară, legată de propriul Eu,
emoție ce poate vulnerabiliza încrederea în propria persoană.
Se poate instala sentimentul de culpabilizare, de vinovăție, în cazul în care copiii nu
se ridică la nivelul așteptărilor prea mari ale părinților sau ale adulților.
N. Sprinhall et all (1994) au constatat că pe termen lung, efectele unui program de
educație timpurie – destinat celor din medii defavorizate – Brookline Education Program – s-au
concretizat într-o rată mai mare a tulburărilor de comportament în comparație cu cei care nu au
participat la training suplimentar în perioada preșcolară (din cauza dezvoltării unei culpabilizări,
a unei vinovății instalate anterior și rămasă nerezolvată, pricinuită de învățare exagerată la vârste
mici în detrimentul dezvoltării spiritului ludic; probabil, există și posibilitatea inhibării
creativității).

4
 Curs interdisciplinar, puericultură/pediatrie și psihologia educației

4. Eficiență (competență) versus inferioritate

În această perioadă – 6-12 ani – apar achiziții fundamentale – scrisul, cititul,
socotitul – care vor influența în mod considerabil sentimentul eficienței personale
(autoeficienței). În urma procesului de evaluare – care se poate desfășura la orice fază a lecției,
nu neapărat formal, dar și prin comparare cu ceilalți copii, colegi de clasă, elevii își dau seama
perfect unde anume se încadrează din punct de vedere valoric în ierarhia clasei ca: buni,
mediocri, foarte buni.
Ar fi de dorit să se ia în considerare implicațiile conceptului propus de H. Gardner
(1983), evaluarea contextualizată, pentru a nu-i favoriza pe cei cu aptitudini pentru disciplinele
fundamentale (matematică și limba română), în detrimentul celor care excelează în domenii care
necesită alte tipuri de inteligență (teoria inteligențelor multiple).
Unii din principalii agenți socializatori în această etapă este chiar grupul
covârstnicilor (colegii și prietenii). În cazul în care elevul trăiește în mod acut
imposibilitatea de a face față așteptărilor înalte ale adulților (părinți sau profesori
perfecționiști), se instalează complexul de inferioritate.
Această lipsă de încredere în propriile forțe fragilizează structura identității, punându-și
amprenta atât asupra reușitei în activitatea școlară, cât și în viața socială – în relațiile cu
ceilalți. Nu avem decât să redeschidem, relațiile de comunicare cu ei, să observăm bagajul
de cunoștințe, să observăm comportamentul, pentru că e posibilă o educație restaurativă.

5. Identitate versus confuzie de rol – stadiul adolescenței 12 ani – 18 ani

Transformările fiziologice și psihice care apar la pubertate și în special la
adolescență reprezintă o adevărată încercare.
Se fac diferențieri nuanțate între realitatea obiectivă și percepția subiectivă. Se
dezvoltă abilitatea de a descifra emoțiile și sentimentele proprii, dar și ale altora.
Adolescenții încearcă să armonizeze ceea ce cred cu ceea ce simt despre ei înșiși;
sunt foarte interesați și de modul în care îi percep ceilalți.
În afară de „validarea socială” a propriei imagini, adolescenții încearcă să se apropie cât
mai mult de cerințele esențiale ale profesiei spre care se orientează. În contextul acestor
frământări, adolescenții experimentează ceea ce Erikson numește moratorium – perioadă în

5
 Curs interdisciplinar, puericultură/pediatrie și psihologia educației

care este amânată luarea unei decizii, pentru o explorare graduală și profundă a
posibilităților personale, a opțiunilor pentru alegerea unei profesii.
Confuzia de rol poate fi determinată de următorii factori: imposibilitatea de a
armoniza într-o structură coerentă aspectele legate de propriile abilități, interese și
performanțe; supraidentificarea cu eroii intens mediatizați * (care duce în fapt la estomparea
trăsăturilor care oferă unicitate); statutul marginal al adolescenților (considerați copii de către
părinții lor); extinderea perioadei de dependență din punct de vedere financiar, de părinți
(instruirea îndelungată, cerută de piața muncii).
De menționat „că un anumit grad de confuzie este firesc. El explică natura aparent
haotică a multor comportamente ale adolescenților și timiditatea dureroasă a acestora. Spiritul de
clică și neacceptarea diferențelor, amândouă trăsături distinctive ale scenei adolescentine,
constituie modalități de apărare în fața confuziei de identitate” (Papalia, Wendroks Olds și
Duskin Feldman, 2010).
Are loc o conturare profundă a personalității, a Eu-lui, a identității; de multe ori,
adolescentul nu este în contact cu sine, părinții îl înregimentează într-un drum de viață care nu
este al său.
Sunt două reacții posibile:
a) Oportunități – de a intra în contact cu diverse personalități, de exemplu la orele
de dirigenție; copiii se descoperă pe sine, găsesc afinități.
Un procent de 30% dintre copii își conturează precis personalitatea, ceilalți au nevoie de a
se descoperi pe sine și a-și lua un angajament de viață (să aleagă, să ia o decizie informată, o
traiectorie cu sacrificii, alegeri diverse, cântăresc avantajele și dezavantajele).
b) Oportunități - trebuie pregătiți să aleagă schimbarea, să descopere o nouă
traiectorie; trebuie însă pregătiți să aleagă schimbarea, să lase confortul în favoarea plăcerii de a
face un coping activ.

*Un studiu realizat în anii 1990, în cadrul programului „Idealul de viață la adolescenți”
(Centrul de Cercetări și Studii pentru Probleme de Tineret) e evidențiat existența unor modele
îndoielnice – staruri pop sau eroi din filme de acțiune.

6
 Curs interdisciplinar, puericultură/pediatrie și psihologia educației

6. Intimitate versus izolare – Tinerețea – 18-35 de ani

În acest stadiu, tinerii sunt interesați de un partener longeviv, stabil. Persoanele care trec
de 35 de ani fără o persoană suportivă au probleme de sănătate și de viață.
Cele mai lungi relații se bazează pe afinități, tinerii au multe lucruri în comun, se
armonizează (sincronizează) mult mai ușor. Evident, relația de cuplu are și neînțelegeri: există
tendința de a-l învinui pe celălalt, dar trebuie să existe suficientă maturitate și disponibilitate de a
comunica emoții, inclusiv tristețe sau deznădejde, care sunt emoții negative și care odată aduse la
suprafață rezolvă problemele de cuplu.
De exemplu: este posibilă o relație anxios-evitant, cu alte cuvinte, „fiecare sadic își are
masochistul său”.
Supraprofesionalizarea, dependența de muncă în exces poate duce la fenomenul de burn-
out: e nevoie și de viață socială, de mișcare, de un stil de viață sănătos; de altfel, un asemenea stil
de viață lasă loc prea puțin pentru realizarea intimității.
De asemenea, inhibițiile, eșecurile și sentimentul consecutiv al inutilității duc la
marginalizare socială și la izolare (inhibiții și eșecuri care sunt legate tocmai de găsirea unui
partener compatibil).

7. Generativitate versus stagnare

Adulții își canalizează energia și experiența de viață pentru a-și satisface nevoia
psihologică de a avea copii, de a le oferi suport în vederea dezvoltării și maturizării.
Generativitatea este un comportament prosocial, determinat genetic; dacă nu există
roluri parentale, adulții rezolvă problema păsându-le de alții, rezonând la nevoile celorlalți.
Conceptul de generativitate are multiple semnificații: nevoia de a avea și de a crește copii,
productivitate, creativitate, investirea energiei psihice în relații de mentorat (împărtășirea
propriei experiențe celor mai tineri).
Alternativa negativă a generativității este stagnarea – atunci când egocentrismul
determină autosuficiența, iar adulții trăiesc o pseudointimitate.
În cazul celor care nu au copii, generativitatea se manifestă prin relații de mentorat
(împărtășirea propriei experiențe celor mai tineri) sau prin implicarea în acțiuni de voluntariat în
slujba comunității (în sens larg).

7
 Curs interdisciplinar, puericultură/pediatrie și psihologia educației

Cercetările realizate pe populația americană, arată o creștere a activității de voluntariat la

vârsta maturității și chiar după 65 de ani, datorită diminuării responsabilităților parentale (proprii
copii fiind deja tineri sau chiar adulți). Implicarea în acțiuni de voluntariat corelează cu starea de
bine psihic și satisfacția de viață (McAdams, 2001).
La 45 de ani apare criza specifică bărbaților, cu pierderi care sunt compensate de
inteligența cristalizată; creierul prezintă patternuri de deteriorare, de aceea este foarte importantă
exersarea lui, antrenare care duce la păstrarea unor abilități și întârzie instalarea unor maladii
degenerative cerebrale (Maladia Alzheimer).

8. Integritate versus disperare – bătrânețea.

Dacă răspunsurile la întrebarea „Ce am realizat în viața mea în plan personal și
profesional?” sunt mulțumitoare, atunci se va trece mai ușor peste problemele inerente
generate de procesul îmbătrânirii.
În această etapă se experimentează un nou rol, acela de bunic. Satisfacția avută ca urmare
a implicării în creșterea și educarea nepoților compensează sentimentul inutilității ce poate să
apară după pensionare.
Alternativa negativă a integrității – disperarea – este determinată de acumularea de
trăiri frustrante, generate de eșecuri în exercitarea rolului profesional, marital sau
parental.
În concluzie, acceptarea vieții pe care au trăit-o reprezintă o sursă psihică foarte
importantă, care îi ajută în fapt pe oameni să accepte moartea (fiecare dintre noi ne apropiem
ideea aceasta la bătrânețe) și să se bucure de noile roluri pe care viața le rezervă la sfârșitul ei:
în special rolul de bunic.