Rezilienta si rolul acesteia in sistemul de personalitate

Reziliența este definită frecvent drept capacitatea ființelor umane de a se

adapta într-o manieră pozitivă la situații nefavorabile. În neuroștiință se
afirmă că persoanele reziliente sunt mai echilibrate din punct de vedere
emoțional în fața situațiilor stresante, suportă mai ușor presiunea. Acest
lucru permite o senzație de control în fața evenimentelor, o mai bună
capacitate de a face față provocărilor.Această capacitate de a rezista este
testată în situațiile stresante, ca de exemplu- pierderea neașteptată a unei
ființe dragi, abuzul fizic sau psihic, abandonul afectiv, eșecul, catastrofele
naturale și sărăcia extremă.S-ar putea spune că reziliența reprezintă o tărie
ce depășește rezistența. Reprezintă capacitatea de a domina si depăși
stimulii nefavorabili. Reziliența este asociată mai ales nudoar cu capacitatea
acestuia de a se recupera, dar și aceea de a obține putere din dezastru.
Reziliența este un termen provenit din latinescul verbului "a-și reveni", ce
înseamnă, de asemenea,"a salva" dar putând fi folosit și cu sensul de
protecție1. După cum se poate observa,controversa/disputa se concentrează
nu pe originea noțiunii, ci mai degrabă a conținutului acesteia. Conținutul
noțiunii se extinde și cuprinde nu numai răspunsul la trauma, dar și
capacitatea de a se proteja de influența sa.

Istoria rezilienței
Termenul de reziliență a fost inventat de psihologul Emmy E. Werner
în 1973, care a realizat un studiu longitudinal pe o cohortă de copii
hawaiieni din medii socio-economice scăzute. Acești copii au crescut cu
părinți care sufereau de boli mintale sau alcoolism.
Werner a constatat că două treimi dintre copii au prezentat
comportamente distructive în adolescența ulterioară, inclusiv șomaj cronic și
consum de substanțe. În schimb, o treime dintre copii nu au prezentat
comportamente dezadaptative. În schimb, Werner a descris acești copii ca
fiind rezilienți, deoarece au folosit procese mentale și comportamente pentru
a se proteja de emoțiile negative și de factorii de stres.
(https://www.anahana.com/ro/mental-health/resilience)

Influența „experienței din copilărie” în teorii ale personalității

Personogeneza se finalizeazã fie prin structurarea uneipersonalitãþi armonioase în
care trãsãturile de personalitatese aflã în echilibru si asigurã o integrare
armonioasã înmediul social, fie printr-o structurare dizarmonicã încadrul cãreia
trãsãturile de personalitate se aflã într-undezechilibru care are ca efect
disfuncþionalitatea întreguluiansamblu ducând la incapacitatea de integrare
armonioasã în mediul social (maladaptare). Un termen care se suprapune într-o
mare mãsurã cu ter-menul de dezvoltare dizarmonicã este cel de „dezvoltare
curisc”. Acesta din urmã se foloseste în cazul copiilor ale cãrorcaracteristici
biopsihologice sau factorii sociali sau ambelesugereazã cã ei vor avea o dezvoltare
maladaptativã si fãrã succes în adolescentã sau ca adulti (Rauh H., 2005).
Mairecent, cercetãtorii si teoreticienii care au elaborat conceptul„cu risc” au extins
modelele de risc incluzând concepte înru-dite ca „vulnerabilitate” ºi concepte
complementare ca „fac-tori de protectie” si „rezilientã”.
Copilul rezilient poate fi descris ca având o serie detrãsãturi care îl fac diferit de
alti copii. Printre acestea amintim: abilitatea de a amâna gratificatia, interes pentru
oameni, lucruri si idei, interes pentru scoalã, cu tendinte spre perfectionism, cãutând
sã obtinã rezultate mai bune la învãtatura decât sunt predictibile prin coeficientul lui
de inteligentã. Copiii rezilienti sunt usor de condus, au planuri realiste de viitor, au
o conceptie realistã despre abilitãtile lor,cer ajutor când au nevoie de el, manifestã
întelegere farã de altii si sunt capabili sã îsi exprime sentimentele.
Adolescentul rezilient
prezintã douã seturi de abilitãþi:unul intrinsec si altul extrinsec. Componentele
intrinseci sau abilitãtile de a se conduce cuprind: empatia, grija,
siguranþa,stabilirea limitelor îndemânãrilor si restrângerea lor, capacitatea de a
planifica si de a lua decizii, stabilirea scopurilor si rezolvarea problemelor ivite în
atingerea lor, creativitate,autoeficientã, stimã de sine, acceptanþã, conºtiinþã
culturalã,spiritualitate. Componenetele extrinseci sau abilitãþi derelaþionare
comunitarã, socialã ºi expectaþiile cuprind: grijafamiliei, comunicarea în familie,
suportul familiei, expectaþiiparentale înalte (nu expectaþii de performanþã dar
totuºi supe-rioare), rezultate ºcolare bune, modele de rol în familie,implicarea în
activitãþile ºcolare, implicarea pãrinþilor înprobleme legate de ºcoalã, expectaþii
înalte ale ºcolii, extin-derea teritoriului ºcolii, relaþiile în ºcoalã, nivelul ºcolii,
grijavecinilor, distanþa faþã de vecini, valori comunitare, relaþii cuadulþii, relaþii
pozitive cu cei de aceeaºi vârstã, influenþapozitivã a celor de aceeaºi vârstã.În ceea
ce priveºte f
amiliile copiilor ºi adolescenþilor rezilienþi,
acestea au un numãr de trãsãturi care le facdiferite de familiile cu copii non-
rezilienþi. Astfel pãrinþiicopiilor rezilienþi au un nivel de educaþie mai ridicat
decâtpãrinþii copiilor non-rezilienþi. Mamele copiilor rezilienþiau o vârstã mai
mare la naºtere ºi copiii lor sunt mai prob-abil copii doriþi. Copiii din aceste familii
au puþini fraþi. Înciuda problemelor pe care le au, pãrinþii copiilor rezilienþiaratã
o permanentã grijã faþã de copii ºi manifestã totodatãmult interes pentru educaþia
lor; pãrinþii sunt mai probabilcãsãtoriþi iar fraþii sunt modele de roluri pozitive
(Wiki-pedia, 2008)Rezilienþa poate fi descrisã prin: 1. rezultate bune în faþa
statutului de factor de risc cugrad înalt; 2. competenþã înaltã în prezenþa stresului;
3. recuperarea dupã traume. Ea este un mod de manifestare a potenþialului
siguranþeide sine ºi de asemenea se referã la abilitãþile copilului de a-ºi utiliza
efectiv toate resursele personale ºi sociale. Capacitatea de a face faþã provocãrilor
de zi cu zi parea fi un mod de antrenare ºi de oþelire în faþa stresului ºipoate sã
ajute la construirea unui repertoriu personal deresurse. Modul în care copilul face
faþã situaþiilor „cu risc” poate fi învățat intr un anume grad și sa pregătească
oarecum copilul pentru viitoarele situații dificile.
Sigmund Freud
Freud consideră important rolul experiențelor din copilărie, astfel a
elaborat teoria dezvoltării psihosexuale, copilul trece prin cinci stadii care
formează personalitatea adultului.
Cele cinci stadii sunt:
• stadiul oral (0-1 an) până la 6 luni, vorbim de stadiul oral primitiv,
ultimele 6 luni stadiul
oral tardiv
• stadiul anal (1-3 ani): anal –expulziv și reținut-anal
• stadiul falic (3-6 ani): complexul Oedip, complexul Electra
• stadiul de latență sexuală (6-12 ani)
• stadiul genital propriu-zis (începe la pubertate)
Fixații la nivelul unuia dintre stadii sunt determinate de gradul
satisfacerii sau nesatisfacerii nevoilor copiilor (Anghel, Elena, 2011: 32-35).
Alfred Adler
Adler pleacă de la premisa că individul își crează stilul de viață, își
formează sinele și nu accceptă pasiv experiențele din copilărie, importantă
este atitudinea individului față de aceste experiențe. La Adler întâlnim
conceptul de complex de inferioritate, specific tuturor indivizilor speciei
umane, ca forță motrică de căutare a perfecțiunii, dacă individul nu reușește
să-și învingă inferioritatea, apare complexul de inferioritate, ca o percepție a
incapacității de a face faţă dificultăţilor vieţii. Sursele complexului le
regăsim în copilărie: inferioritatea de organ, răsfăț,efecte ale neglijării.
Supracompensarea dezvoltă complexul de superioritate. Mama are un rol
primordial în dezvoltarea/inhibarea interesol sociale ale copilului.
(socioumane.ro/blog/mariusdrugas/files/2009/11/curs_abordari_si_modele.d
ocx, accesat la data de13 aprilie 2016)
Karen Horney
După Horney, personalitatea este influnțată de factorii sociali. În
teoria sa, copilăria este caracterizată de nevoi: de securitate (securitate și
absența fricii), de satisfacție (cu privire la nevoi fiziologice de bază).
Comportamentul părinților determină scăderea securității: copilul se simte
neiubit și nedorit, preferința părinților pentru unul dintre copii, pedepse
nedrepte, umilire, izolare,acestea determină acumularea de ostilitate, care
determină neajutorare, dacă este reprimată, frică de părinți, percepe
dragostea părinţilor ca nefiind autentică, se simte vinovat. Relația
defectuoasă părinte-copil (lipsa securității, afectivității, izolarea,
neajutorarea în copilărie, agățarea pasională de un părinte, gelozia față de
celălalt) determină anxietate bazală.Ca modalități de apărare, enumerăm:
câștigarea afecțiunii celorlalți, supunerea, dobândirea puterii, izolare
psihologică. Mecanismele pot căpăta caracteristicile unei nevoi nevrotice
prin care individul face față problemelor, acestea pot fi orientate: către
ceilalți, împotriva celorlalți,distanțarea de ceilalți. Fiecare determină
comportamente de tipul compliant (care este îndreptat spre ceilalţi), de tipul
agresiv (îndreptat împotriva celorlalţi) şi de tipul detaşat (distanţat de
ceilalţi).Comportamentele determină îndepărtarea anxietății-bazale.
(socioumane.ro/blog/mariusdrugas/files/2009/11/curs_abordari_si_modele.d
ocx, accesat la data de13 aprilie 2016)
Erich Fromm
Teoria sa are la bază conceptul de libertate de .. (Freud și Marx), astfel
indivizii sunt parte a unei naturi cucerite. Indivizii aleg libertatea pozitivă
sau renunță la libertate, ca modalități de a trăi. Mecanismele specifice sunt:
autoritarismul(tendințe sadice sau masochiste),
distructivismul,conformismul automat. Personalitatea este determinată de
relația părinte-copil, utilizând mecanisme, precum: înrudirea simbiotică,
interacțiunea de tip retragere-distrugere, dragoste.
Familia are rolul de a-l ajuta pe copil să se adapteze social.
Conflictul dintre libertate și securitate a dus la identificarea a șase nevoi: de
relaționare,transcendența, nevoia de înrădăcinare, nevoia de identitate,
nevoia unui cadru de orientare, nevoia de stimulare. Pentru a satisface aceste
noi, individul aflat sub influența experințelor de viață timpurii și a tipului de
societate, dezvoltă tipuri sociale orientate neproductiv sau productiv.
2.Erik Erikson
Toria se bazează pe relația dintre dezvoltarea individuală și contextul
social.
Încredere vs. neîncredere (naştere – 1 an) – stadiul oral-senzorial,
puterea ego-ului este speranţa
Autonomie vs. ruşine şi îndoială (1 an – 3 ani) – stadiul anal-
muscular, voinţa este virtutea egoului corespunzătoare acestei perioade.
Iniţiativă vs. ruşine (3 ani – 5 ani) – stadiul genital-locomotor, puterea
ego-ului caracteristică acestui stadiu este scopul.
Competenţă vs. inferioritate (6 ani – 11 ani) – stadiul de latenţă,
puterea ego-ului asociată acestei etape este competenţa.
Identitate vs. confuzia rolurilor (12 ani – 18 ani) – adolescenţa,
perioada crizei de identitate.
Intimitate vs. izolare (18 ani – 35 ani) – stadiul adultului tânăr, puterea
ego-ului caracteristică perioadei este dragostea.
 Creaţie vs. stagnare (35 ani – 55 ani) – vârsta adultă, puterea ego-ului
care corespunde stadiului este grija pentru ceilalţi.
Integritatea ego-ului vs. disperare (de la 55 de ani) – maturitatea,
virtutea corespunzătoare stadiului este
înţelepciunea(socioumane.ro/blog/mariusdrugas/files/2009/11/curs_abordari
_si_modele.docx, accesat la data de13 aprilie 2016)
Anna Freud
Anna Freud a propus termenul de linie de dezvoltare, rezultat al
interacțiunii dintre id și ego, care determină scăderea dependenţei de
controlul extern şi creşterea controlului ego-ului asupra propriei persoane şi
a mediului. Acestea presupun trecerea: de la dependenţă emoţională la
încredere în sine; de la supt la actul raţional al hrănirii; de la eliminarea
necontrolată a urinei şi a fecalelor la controlul vezicii şi anusului; de la
iresponsabilitate la responsabilitate în grija faţă de propriul corp; de la joacă
la muncă; de la egocentrism la relaţii interpersonale.
Anna Freud a continuat, dezvoltând ideile lui Freud cu privire la
mecanismele de apărare,identificarea cu agresorul - victima începe să
manifeste faţă de agresor gratitudine şi admiraţie,mecanism identificat la
prizonierii de război şi ostatici, acei copii care au suferit abuzuri în copilărie
vor deveni în cele mai multe cazuri la rândul lor abuzatori, la maturitate.
(Spielman,
2002).(socioumane.ro/blog/mariusdrugas/files/2009/11/curs_abordari_si_m
odele.docx, accesat la data de13 aprilie 2016)
Jean Piaget a susținut stadializarea dezvoltării afective asemănător
celei cognitive, aflate în
interacțiune:
- stadiul dezvoltării intelienței senzorio-motorii – primele emoții,
primele afecte perceptive (0-2 ani);
- stadiul dezvoltării preoperatorii – dezvoltarea afectelor intuitive (2-7
ani);
- stadiul operațiilor concrete – dezvoltarea afectelor normative (7-
11ani);
3
Melanie Klein a susținut importanța dezvoltării relației realiste a
copilului cu lumea prin interacțiunea dintre fanteziile inconștiente și
experiențele reale de viață ale copilului. La baza dezvoltării psihice stă
relația de alăptare pe care copilul o stabilește cu
mama.(socioumane.ro/blog/mariusdrugas/files/2009/11/curs_abordari_si_m
odele.docx, accesat la data13 aprilie 2016)
Margaret Mahler a examinat procesele de separare prin care copilul
trece dincolo de relaţia simbiotică, intimă, cu mama, devenind astfel
individualitate. Individuarea se realizeză în etape: diferenţierea – (5-7 luni),
perioada de practică (între 7-16 luni); apropierea (16-24 luni) (apare însă
pericolul anxietăţii de separare); consolidarea individualităţii (24-36 luni).
Otto Kernberg considera că dificultățile de dezvoltare din copilărie
duc la tulburări de personalitate, fundamentul formării personalității se
bazează pe interacțiunea dintre cauzele neuropsihologice ale emoțiilor
primitive și debutul interacțiunilor copiilor cu ceilalți.
John Bowlby “a recunoscut nevoia de atașament a copilului față de
persoana care-l îngrijește.
Atașamentul este un sistem motivațional care se bazează pe nevoia
absolută a copilului de a menține legătura cu persoana care-l îngrijește
pentru a promova siguranța emoțională și supraviețuirea concretă.
Obiectivul comportamentului de atașament nu este obținerea protecției, ci și
disponibilitatea persoanei care-l înrijește, modul cum apreciază această
disponibilitate va determina percepția relațiilor de atașament din perioada
adultă. Nevoia de atașament este semnificativă de-a lungul întregii vieți,
atașamentul fiind o nevoie umană permanentă. Teoria lui Bowlby a fost
studiată științific de Mary Ainsworth și Mary Main care au identificat tipuri
de atașament.” (Ciorbea, Iulia,2014-2015)
Gordon Allport a negat în cercetările sale importanța trecutului în
determinarea prezentului, indivizii nu sunt prizonierii conflictelor copilăriei,
ei sunt ghidați de condițiile prezentului și de viziunea asupra viitorului.
Trăsăturile, obișnuințele și atitudinile direcționează comportamentul uman.
Burrhus Frederic Skinner, dezoltarea, în concepția sa, este
comportamentul efectiv și nu schemele rațional-emoționale, schimbarea
comportamentală se bazează pe pedepse și recompense.
Albert Bandura, teoria sa se bazează pe asumția că învățarea socială
are un primordial,comportamentul este format și transformat funcție de
contextul social. Învățarea prin observare are la bază modelarea, aflată sub
tutela a patru mecanisme intercorelate: procese atenționale, de retenței, de
reproducere motorie și motivaționale. Cu cât persoana are credința că poate
controla evenimentele cu atât e încrezătoare în capacitățile ei și perseverează
în depășirea obstacolelor.
4
Julian Rotter consideră că învățarea se bazează si pe factorii cognitivi,
teoria lui este considerată social-cognitivă, personalitatea umană
reacționează la stimuli funcție de experiențele sale anterioare.
Walter Mischel introduce conceptul de variabile cognitive social-
personale: strategiile de encodare, expectanţele, valorile subiective,
sistemele de autoreglare, competenţele. Interacțiunea dintre persoană și
mediu este complexă, unică, abordarea provocărilor bazându-se pe
experiența anterioară, acest aspect influențând și maniera de abordare
viitoare.
Carl Rogers
Dezvoltarea sinelui copilului este funcție de considerația pozitivă din
partea celor din jur,mai ales a mamei, copilul devine foarte sensibil la
satisfacerea acestei nevoi. Conceptul de sine este influențat de aprobarea sau
dezaprobarea celorlalți, ceea ce determină transferul de la ceilalți către sine.
Astfel, prin internalizarea atitudinilor vorbim de apreciere de sine pozitivă
care devine o nevoie puternică. După Rogers, congruența sinelui se bazează
pe experiența persoanei.
George Kelly, teoria personalității pleacă de la premisa că individul
interpretează ceea ce trăiește în mod unic, utilizând un tipare
personale=constructe personale, acestea sunt într-o continuă transformare,
astfel că fiecare persoană are o perspectivă proprie asupra realității.
(socioumane.ro/blog/mariusdrugas/files/2009/11/curs_abordari_si_modele.d
ocx, accesat la data de 13 aprilie 2016)
Reziliență și personalitate

Evaluarea personalității în cadrul tradiției lexicale, cu modelul Big

Five ca fiind cel mai proeminent, este o metodă răspândită și validată
(McCrae și Costa, 1997). Conform acestui model, diferențele individuale de
personalitate pot fi descrise suficient folosind cinci factori de ansamblu:
nevroticism (denumit și absența „stabilității emoționale”), extraversiune,
deschidere, consimțământ și conștiinciozitate. În ciuda criticilor (Block,
1995), ea a primit un sprijin empiric considerabil asupra culturilor (McCrae
și Costa, 1997). Studiile care asociaza acești factori de personalitate cu
reziliența (recuperare mai rapidă și simptomatologie mai mică după traumă)
au fost asociate în mod repetat cu un scor mare la stabilitatea emoțională,
extraversiune, deschidere și conștiință (Riolli, Savicki și Cepani, 2002),
precum și agreabilitate (Davey). , Eaker și Walters, 2003). În conformitate
cu aceste constatări, se acumulează sprijin pentru aplicarea măsurii Big Five
pentru a grupa indivizii în subgrupuri bine adaptate (rezistente) și multe
subgrupe vulnerabile (Asendorpf, Borkenau, Ostendorf și Van Aken, 2001;
Rammstedt, Riemann, Angleitner și Borkenau, 2004). Operaționalizarea și
măsurarea rezilienței este importantă din două motive. În psihologia clinică,
poate oferi dovezi despre factorii care sunt cei mai importanți pentru
redobândirea și menținerea sănătății mintale pentru diferiți pacienți. În
prezicerea capacității de a tolera stresul și efectele negative, aceasta poate
ajuta la selectarea personalului care va gestiona cerințele mai dure. Pentru a
satisface nevoia unei măsuri valide de reziliență pentru populația adultă,
autorii au construit Scala de rezistență pentru adulți (RSA) (Hjemdal,
Fribourg, Martinussen și Rosenvinge, 2001).
 Dintre cele cinci trăsături, stabilitatea emoțională (absența
nevroticismul) prezintă cel mai mare interes pentru clinicieni. A fost asociat
cu o serie de indicatori relevanți clinic. Persoanele cu o stabilitate
emoțională scăzută raportează, în general, mai multe afecte negative, o
stimă de sine mai scăzută și, în special, mai multe simptome de depresie și
anxietate (McCrae, 1990). Furnham, Crump și Whelan (1997) au validat
inventarul NEO folosind evaluări subiective care au inclus rezistența de
către evaluatori instruiți. Ei au descoperit o asociere negativă puternică între
rezistență și nevrotism (r=-0,71). Întrucât factorul RSA-competență
personală a fost cel mai eficient în discriminarea între pacienții psihiatrici în
ambulatoriu și controalele de sănătate (Fribourg et al., 2003), se aștepta ca
acest factor să se coreleze mai puternic cu stabilitatea emoțională decât
ceilalți factori RSA. O caracteristică definitorie a celor cu rezistență ridicată
este orientarea socială pozitivă pe care o manifestă față de ceilalți oameni
(Wernet, 2001). Au bune abilități sociale, prosperă în contexte sociale și, în
general, își fac o impresie pozitivă. În terminologia Big Five, ei sunt mai
extrovertiți. Cu toate acestea, nu toate subfațetele extroversiunii sunt legate
în mod egal de reziliență.

În timp ce „sociabilitatea” trăsătura de extroversie se potrivește bine

cu concepția rezilienței ca orientare socială pozitivă (Werner, 2001),
trăsătura de extroversie. „competitivitatea” este de așteptat să-i țină pe alții
la distanță. Totuși, nici „competitivitatea” nu este considerată negativă,
deoarece nivelurile ridicate de impuls și energie cresc capacitatea de a face
față (Cederblad, Dahlin, Hagnell și Hansson, 1995). În plus, dacă stilul
social al individului urmează să fie trăit la fel de pozitiv de către ceilalți,
acesta ar trebui să fie autentic, empatic și cald. (Wemer, 2001). Un scor
mare la amabilitatea, în măsurarea fațetelor precum empatia, apropierea,
încrederea și cooperarea, poate indica astfel de calități pozitive. În rezumat,
este de așteptat ca RSA-competența socială să se coreleze cel mai puternic
cu extroversiunea. În plus, în măsurarea trăsăturilor sociale pozitive, este de
așteptat ca RSA-competența socială să se coreleze mai puternic cu
„sociabilitatea” decât cu „competitivitatea” și să se coreleze în mod egal.
puternic cu agreabilitate și extroversiune.
Definirea conceptului de „eveniement advers în copilărie”
“Evenimentele adverse reprezintă situații care contravin nevoilor
copiilor, violează drepturile acestora și sunt o amenințare la starea de
bine.Tipuri de evenimente adverse: dezastre naturale (inundații, cutremure);
accidente (de automobil); sărăcie (lipsa hranei, locuințe improprii);
probleme familiale (moartea sau divorțul părinților, conflicte și dezacord
marital,imposibilitatea îngrijirii copilului deoarece părintele este bolnav,
alcoolic); exploatare; abuz(sexual, psihic sau fizic); discriminare (rasială sau
religioasă, de gen, dizabiliate); violență (acasă sau în comunitate, bullyng,
război); traiul în zone nesigure (criminalitate, poluare); izolare prin
domiciliul în zone puternic urbanizate.” (Montgomery Heather, Burr
Rachel, Woodhead Martin,2003, cap. I)
Evenimentele traumatice sunt definite ca „evenimente care se află în
afara orizontului normal de aşteptare şi, astfel, reprezintă pentru aproape toţi
oamenii un stres sever” (DSM III-R,DSM-IV),
Diana Vasile, realizând o sinteză a evenimentelor traumatice,
identifică anumite categorii de evenimente care destructurează familiile sau
indivizii, și prezintă o serie de particularități distinctive ale acestora:
abuzurile (emoţional, fizic, sexual); delincvenţa unui membru, în special
părinte; separarea membrilor (prin părăsire, divorţ); sărăcie; șomaj; decesul
unui membru; boala gravă a unui membru. (Vasile. D. L. 2007: 67-69)
Abuzul fizic, emoțional, sexual (reunite sub denumirea generică de
maltratare)
“Abuzul sexual, maltratarea agresivă și neglijarea copilului sunt
considerate relații abuzive cu copilul, având la bază modalități de
comportament ale figurilor de legătură care nu urmăresc satisfacerea
trebuințelor de dezvoltare a copilului,ci servesc nevoilor adultului”
(Fischer,Gottfried, Riedesser, Peter, 2001: 252-257).
Statistici din România, la mijlocul anului 2010 (www.copii.ro apud
Muntean, Ana,Muteanu, Anca, 2011: 115):
-abuz psihic 11,5%
- abuz emotional 10,5%
- abuz sexual 6,2%
- neglijare 66,7%
- exploatarea prin muncă 4%
- exploatarea sexuală 0,4%
- exploatare cu scop infracțional 0,6%
Abuzul fizic presupune o durere fizică, dublată adesea de o suferință
emoțională, în urma unor acţiuni provocatoare de răni fizice, precum bătăile,
trasul de păr, arderea pielii cu ţigara,legatul de mâini sau palme frecvente,
puternice care au ca urmări vânătăi, răni sau chiar, mai grav,mutilări ale
corpului victimei. Suprasolicitarea şcolară şi exploatarea prin muncă sunt
considerate tot forme de abuz fizic.
Abuzul emoțional poate fi identificat în gesture brutale bine
controlate, comportamente sadice, manifestări de respingere, neglijenţă,
exigenţe neconforme cu vârsta copilului, critica,autoritatea, care nu lasă
urme fizice, dar care generează o gamă largă de sentimente
disfuncționale,precum teama, nesiguranța, vinovăția, rușinea, umilința,
inutilitatea, incapacitatea sau furia, ce afectează grav personalitatea victimei.
(Vasile, D. L. 2007: 70-71)
 Abuzul sexual presupune agresarea zonelor genitale, anale sau orale,
fără acordul prealabil al persoanei, în scopul obţinerii plăcerii sexuale sau de
altă natură. În această categorie intră şi aşa-numitele „jocurile sexuale”, care
vizează atingerea zonelor sexuale în scopul satisfacerii curiozităţii sau al
obţinerii plăcerii , fără acceptul persoanei de a participa sau obținându-se
acceptul prin mijloace de pedepsire în caz de neparticipare. Un tip grav de
abuz sexual este violul.
Printre cele mai grave forme de abuz sexual se află forţarea persoanei
de a participa la activităţi cu caracter sexual, cum ar fi pornografie, sex în
grup, prostituţie, iar cel mai grav tip de abuz sexual care poate apărea în
cadrul familiei este incestul, care presupune practicarea de relaţii sexuale
între membrii unei familii. Incestul apare în toate tipurile de medii şi sub
diverse aspect, îmbrăcând, la rândul lui, mai multe forme, în funcţie de
relaţiile de rudenie existente între membrii implicaţi în relaţiile sexuale: tată-
fiică, mamă-fiu, bunică-nepot, văr-verişoară etc. Cel mai des întâlnit este
incestul tată-fiică.
Conform Centrului Naţional pentru Abuz şi Neglijarea Copilului din
SUA, abuzul sexual reprezintă contacte şi interacţiuni între un copil şi o
persoană adultă, în care copilul este folosit pentru stimularea sexuală a
acelui adult sau a altei persoane. Abuzul sexual poate fi comis şi de o
persoană sub vârsta de 18 ani, dacă acea persoană este mai mare decât
victima (cu cel puţin 5 ani) sau într-o poziţie de putere şi control asupra
copilului.
Abuzul sexual se asociază foarte frecvent cu abuzul emoţional şi fizic,
lezând personalitatea victimei, deoarece se asociază cu profunde sentimente
de neputinţă, de vinovăţie,de murdărie, de respingere a propriei persoane şi
mai ales a corpului, de teamă. Acestea sunt însoțite frecvent de gânduri şi
tentative de sinucidere, sub presiunea durerii psihice pricinuite şi a poverii
secretului, întrucât cele mai multe victime ţinând ascuns acest abuz de teamă
că nu vor fi crezute, că vor fi stigmatizate sau acuzate că au provocat în
vreun fel actul respectiv.
De multe ori, persoanele abuzate ajung „victime perpetue” sau
agresori.
Numărul bărbaților agresori este mult mai mare decât al femeilor,
datorită fiziologiei, iar vârsta este irelevată, abuzatorii putând fi de vârste
foarte diferite. (Vasile, D. L. 2007: 71-73)
Neglijarea
Neglijenţa se referă la ignorarea nevoilor de bază, zinice, ale persoanei
(de regulă, ale copiilor); putând fi fizică, (a nu-l hrăni, a n-l spăla, a-l priva
de somn sau de libertate), dar și emoţională (a nu-i vorbi, a nu-i oferi atenţie
şi dragoste, a priva copilul de posibilitatea de a se juca, de a explora lumea)
(Vasile, D. L. 2007: 72).
 Copiii care sunt neglijați fizic de către părinți prezintă următoarele
caracteristici: probleme cu igiena personală datorate lipsei de interes a
părinților, stare de sănătate precară, oboseală datorată lipsei unui program
zilnic adecvat vârstei și activităților copilului, probleme cu greutatea
corporală, fie sunt flămânzi, fie sunt obezi, nu se simt iubiți, nu au limite, nu
au modele, au o vulnerabilitate socială ridicată în ceea ce privește
infracționalitatea, fiind de cele mai multe ori victime, performanțe școlare
șcăzute, pot trece prin eșecuri școlare, abandon școlar, anturaje cu
comportamente delincvente (Muntean, A., Muteanu, A. 2011: 129130).
Neglijarea afectează dezvoltarea copilului pe următoarele direcții: fizic,
neuropsihic,motor, cognitiv (Ionescu, Șerban, (coord.), 2013:
172).Separarea membrilor prin părăsire sau divorț afectează, de asemenea,
foarte mult copiii, deoarece după desfiinţarea căsătoriei, mulţi parteneri
renunţă în acelaşi timp şi la rolul lor de părinţi. Deoarece dezvoltarea
armonioasă a copilului presupune ca ambii părinţii să fie implicaţi în mod
egal în procesul educativ familial, fiind indispensabili evoluţiei psihice a
copiilor, î n s i t u a ț i a î n c a r e p ă r i n ț i i s e s e p a r ă , copiii prezintă
dificultăţi de adaptare şcolară şi socială, labilitate şi regresie emoţională,
fragilitate morală, stări de anxietate, tendinţe exagerate spre izolare socială
sau violenţă (Vasile, D. L. 2007: 75-76).Când relația maritală intră în
derivă, părinții sunt absorbiți de conflictul în care se află și ies din rolurile
de părinți sau aduc copiii în conflictul lor, astfel încât nevoilor copiilor nu
mai sunt abordate adecvat. Copilul nu poate înțelege această disociere a
rolurilor, pentru copil vorbim de relație parentală, el îi iubește deopotrivă pe
mami și tati și are nevoie de ei. Conflictul care precede divorțul poate dura o
perioadă destul de mare, timp în care relația parentală a fost viciată, precum
și dezvoltarea emoțională a copilului, astfel că unele probleme emoționale
își găsesc exprimarea târziu în viața adultă a copilului sub forma depresie
sau anxietății (Ionescu, Ș. (coord.), 2013: 208-210).
Oamenii se confruntă cu toate tipurile de adversitate în viață. Există crize
personale, cum ar fi boala, pierderea unei persoane dragi, abuz, agresiune,
pierderea locului de muncă și instabilitate financiară. Există realitatea
comună a evenimentelor tragice în știri, cum ar fi atacuri teroriste,
împușcături în masă, dezastre naturale, o pandemie globală și război.
Oamenii trebuie să învețe să facă față și să treacă prin experiențe de viață
foarte provocatoare.

Teoria rezilienței se referă la ideile referitoare la modul în care oamenii sunt

afectați și se adaptează la lucruri provocatoare precum adversitatea,
schimbarea, pierderea și riscul. Teoria rezilienței a fost studiată în diferite
domenii, inclusiv psihiatrie, dezvoltare umană și managementul schimbării.
Teoria rezilienței ne spune că reziliența nu este o trăsătură fixă (îți poți
crește capacitatea de a practica reziliența). Și nu este constant, deoarece s-ar
putea să demonstrezi multă rezistență atunci când vine vorba de o provocare
 cu care te confrunți, dar te lupți mai mult să fii rezistent atunci când vine
vorba de un alt factor de stres cu care te confrunți.

Flexibilitatea, adaptabilitatea și perseverența îi pot ajuta pe oameni să își

valorifice rezistența schimbând anumite gânduri și comportamente.
Cercetările arată că atunci când elevii cred că atât abilitățile intelectuale, cât
și atributele sociale pot fi dezvoltate și îmbunătățite, își măresc propria
rezistență, arătând un răspuns mai scăzut la stres la adversitate și
performanta imbunatatita. (1)
Dr. Sood spune că reziliența implică aceste cinci principii:
 Recunoștință;
 Compasiune;
 Acceptare;
 Sens;
 Iertare.
Principalii factori care construiesc reziliența
Dezvoltarea rezilienței este atât complexă, cât și personală. Implica o
combinație de puncte forte interioare și resurse exterioare și nu există o
formulă universală pentru a deveni mai rezistent.Potrivit APA, unii dintre
factorii cheie care contribuie la reziliența personală includ:
Modul în care cineva vede și interacționează cu lumea;
Disponibilitatea și calitatea resurselor sociale;
Strategii specifice de coping.
O combinație de factori contribuie la construirea rezilienței și nu există o
listă simplă de activități care să treacă peste adversitate.
Reziliența este, de asemenea, ceva pe care îl dezvoltați în timp. Într-un
studiu longitudinal anterior, factorii care erau de protecție pentru
adolescenții cu risc de depresie, cum ar fi coeziunea familiei, autoevaluările
pozitive și relațiile interpersonale bune, a dus, de asemenea, la o mai mare
rezistență la vârsta adultă tânără. (2)
Reziliența este ceea ce oferă oamenilor puterea emoțională de a face față
traumei, adversității și greutăților. Oamenii rezistenți își folosesc resursele,
punctele forte și abilitățile pentru a depăși provocările și a trece peste
eșecuri.
Oamenii cărora le lipsește rezistența au mai multe șanse să se simtă copleșiți
sau neputincioși și să se bazeze pe strategii de coping nesănătoase (cum ar fi
evitarea, izolarea și automedicația).
Un studiu publicat în mai 2022 în Jurnalul Internațional de Cercetare a
Mediului și Sănătate Publică a sugerat că persoanele cu rezistență, capacități
de adaptare și inteligență emoțională au mai multe șanse de a avea o
bunăstare generală mai bună decât cei cu rezistență mai mică și o satisfacție
mai bună în viață.
Un studiu din numărul din februarie 2022 al revistei Psihologie, sănătate și
amp; Medicina care a chestionat 1.032 de studenți a arătat că rezistența
emoțională a fost legată de reducerea stresului și de o satisfacție mai
pozitivă a vieții în general în primele etape ale pandemiei COVID-19.
Un studiu a arătat că persoanele care au încercat să se sinucidă au avut
scoruri semnificativ mai mici la scara de rezistență decât persoanele care nu
au încercat niciodată să se sinucidă.

Oamenii rezistenți se confruntă cu stres, eșecuri și emoții dificile, dar își

folosesc punctele forte și caută ajutor de la sistemele de sprijin pentru a
depăși provocările și a rezolva problemele. Reziliența îi dă putere să accepte
și să se adapteze la o situație și să avanseze, explică Sood. „[Este] forța de
bază pe care o folosești pentru a ridica sarcina vieții.”

Care sunt cele 7 C ale rezistenței?

Ken Ginsburg, MD, pediatru specializat în medicina adolescenților la
Spitalul de Copii din Philadelphia și un cofondator al Centrului de
comunicare pentru părinți și adolescenți, a dezvoltat modelul 7 C al
rezilienței pentru a ajuta copiii și adolescenții să-și dezvolte abilitățile de a fi
mai fericiți și mai rezistenți.
Modelul 7 Cs este centrat pe două puncte cheie:

Tinerii trăiesc la înălțimea așteptărilor care le sunt stabilite și au nevoie de

adulți care îi iubesc necondiționat și îi țin la așteptări mari.
Modul în care modelăm reziliența pentru tineri este mult mai important
decât ceea ce spunem despre aceasta.
Academia Americană de Pediatrie rezumă cele 7 C după cum urmează:

Competență Aceasta este capacitatea de a ști cum să gestionezi situațiile în

mod eficient. Pentru a-și dezvolta competențele, indivizii dezvoltă un set de
abilități care să îi ajute să aibă încredere în judecățile lor și să facă alegeri
responsabile.
Încrederea în sine Dr. Ginsburg spune că adevărata încredere în sine își are
rădăcinile în competență. Indivizii câștigă încredere prin demonstrarea
competenței în situații din viața reală.
Conexiunea Legăturile strânse cu familia, prietenii și comunitatea oferă un
sentiment de securitate și apartenență.
Caracter Oamenii au nevoie de un simț fundamental al binelui și al greșii
pentru a face alegeri responsabile, pentru a contribui la societate și pentru a
experimenta stima de sine.
Contribuție Ginsburg spune că a avea un simț al scopului este un motivator
puternic. Contribuția la propria comunitate întărește relațiile reciproce
pozitive.
Coping Când oamenii învață să facă față eficient stresului, sunt mai bine
pregătiți să facă față adversității și eșecurilor.
Control Dezvoltarea unei înțelegeri a controlului intern îi ajută pe indivizi să
acționeze ca soluții de probleme și nu ca victime ale circumstanțelor. Când
indivizii învață că pot controla rezultatele deciziilor lor, este mai probabil să
se considere capabili și încrezători. (6)Cele 7 C ale rezilienței ilustrează
interacțiunea dintre punctele forte personale și resursele externe, indiferent
de vârstă.
Tipuri de rezistență: psihologică, emoțională, fizică și comunitară
Cuvântul reziliență este adesea folosit singur pentru a reprezenta
adaptabilitatea generală și adaptarea, dar poate fi împărțit în categorii sau
tipuri:

Reziliența psihologică
Reziliența emoțională
Reziliența fizică
Reziliența comunității
Ce este reziliența psihologică?
Cercetătorii definesc reziliența psihologică ca fiind capacitatea de a face față
sau de a se adapta mental la incertitudine, provocări și adversitate. Uneori
este denumită „forța mentală”.

Persoanele care manifestă rezistență psihologică dezvoltă strategii și abilități

de coping care le permit să rămână calmi și concentrați în timpul unei crize
și să meargă mai departe fără consecințe negative pe termen lung, inclusiv
stresul și anxietatea.
Ce este rezistența emoțională?
Modul în care oamenii fac față emoțional stresului și adversității variază de
la persoană la persoană, conform Societatea Copiilor. Unii oameni sunt, prin
natura lor, mai mult sau mai puțin sensibili la schimbare. O situație poate
declanșa un potop de emoții la unii oameni și nu la alții.

Oamenii rezistenți emoțional înțeleg ce simt și de ce. Ei profită de

optimismul realist, chiar și atunci când se confruntă cu o criză și sunt
proactivi în utilizarea resurselor interne și externe pentru a trece peste. Ei
sunt capabili să gestioneze stresorii externi și propriile emoții într-un mod
sănătos, pozitiv.

Ce este rezistența fizică?

Reziliența fizică se referă la capacitatea corpului de a se adapta la provocări,
de a menține rezistența și forța și de a se recupera rapid și eficient. Este
capacitatea unei persoane de a funcționa și de a se recupera atunci când se
confruntă cu o boală, accidente sau alte solicitări fizice.Cercetarea arată că
rezistența fizică joacă un rol important în îmbătrânirea sănătoasă, deoarece
oamenii se confruntă cu probleme medicale și factori de stres fizic.
(7)Alegerile unui stil de viață sănătos, conexiunile cu prietenii și vecinii,
respirația profundă, timpul bine petrecut pentru odihnă și recuperare și
implicarea în activități plăcute joacă toate un rol în reziliența fizică.

Reziliența Psihologică, capacitatea de auto-stabilizare, este esențială în

adaptarea la moartea violentă a unei persoane dragi. Capitolele ulterioare
propun ingrediente pre-verbale de reziliență și strategii clinice de
consolidare pe tot parcursul evaluării și intervenției. Ca un preambul la
această considerație clinică a rezilienței, autorul, un cercetător extrem de
creativ, definește rezistența operațional —as rezultat adaptiv - un" model
stabil de suferință scăzută în timp," care poate fi măsurată în serie, înainte și
după trauma morții. El prezintă date din studiile de rezultat care dovedesc
afirmația sa că rezistența este distinctă de recov-ery și este prezentă în
aproximativ jumătate dintre cei dragi înainte și după moartea sa. Deși există
puține studii empirice de rezistență după pierderi violente, el prezintă date,
inclusiv date epidemiologice de la supraviețuitorii World Trade Center,
acest lucru sugerează că procentul celor care rămân rezistenți după moartea
violentă s-a diminuat în comparație cu moartea naturală.
Cei mai mulți dintre noi se ocupă de viața noastră de zi cu zi, cu puțin gând
că ceva rău se va întâmpla. Din păcate, se întâmplă lucruri rele. Studiile
epidemiologice indică faptul că majoritatea adulților sunt expuși la cel puțin
un eveniment potențial traumatic (PTE) (de exemplu, un accident care le
pune viața în pericol) în timpul vieții. Unul dintre evenimente aproape toți
suntem forțați să ne confruntăm la un moment dat în viața noastră și, uneori,
în mai multe momente diferite din viața noastră, este moartea cuiva extrem
de apropiat sau important pentru noi. De cele mai multe ori, moartea unei
persoane dragi este extrem de stresantă.

Moartea unui soț sau a unui partener de viață, de exemplu, este în mod
constant clasată în topul listelor de evenimente de viață stresante (Holmes &
Rahe, 1967). Cercetările recente au arătat că atunci când pierdem pe cineva
de importanță pentru noi printr-o moarte violentă, cum ar fi un accident
violent, sinucidere sau omucidere, pierderea poate fi chiar mai dureroasă și
prelungită, și implică adesea o combinație deosebit de spinoasă de simptome
de tulburare de stres posttraumatic (PTSD) și depresie neîntreruptă
(Kaltman & Bonanno, 2003; Zisook, Chentsova-Dutton, &Shuchter, 1998).
Este esențial să rețineți, totuși, că nu toată lumea reacționează la pierderi sau
pierderi traumatice în același mod. Cercetările disponibile indică faptul că,
la fel ca în cazul evenimentelor extreme de viață în general, oamenii variază
foarte mult în ceea ce privește durata și severitatea reacțiilor lor de durere.
Majoritatea oamenilor se simt anxioși, confuzi și foarte stresați în primele
câteva zile de la o pierdere majoră. Unii oameni îndoliați, de obicei între
10% și 20%, suferă de simptome cronice de stres și depresie ani de zile după
pierdere. Alții prezintă simptome acute timp de câteva luni sau mai mult și
apoi se recuperează treptat și se îndreaptă spre nivelul lor de bază de
funcționare pe parcursul a unul sau doi ani de doliu. Cu toate acestea, mulți
și, uneori, majoritatea oamenilor îndoliați vor avea tendința de a
experimenta doar scurt, scurt, reacţii de primejdie de scurtă durată şi reuşesc
să continue să funcţioneze la acelaşi nivel în timpul decesului ca înainte de
pierdere (Bonanno, 2004; Bonanno & Kaltman, 1999

TREI PUNCTE DESPRE REZISTENŢĂ

S-a presupus pe scară largă în literatura de doliu că reacțiile relativ ușoare
sau minime la pierdere sunt rare și, de obicei, indică
fie lipsa unei relații semnificative cu persoana care a murit (Raphael, 1983),
fie un fel de incapacitate patologică de a se întrista. De exemplu,
unul dintre cei mai eminenți teoreticieni ai doliului din secolul 20, John
Bowlby (1980), a descris "absența prelungită a plângerii conștiente"
(p. 138) ca un tip de doliu dezordonat. În mod similar, într-un rezumat
major al cercetărilor de ultimă oră privind doliul de la acea vreme,
Osterwies, Solomon și Green (1984) au concluzionat "că absenţa
fenomenelor de doliu după doliu reprezintă o formă de patologie de
personalitate" (p. 18). Middleton, Raphael și colegii lor (Middleton,
Moylan, Raphael, Burnett, & Martinek, 1993) au intervievat un eșantion
internațional de experți în doliu auto-identificați și au constatat că
majoritatea (65%) a susținut credințele
acea "durere absentă" există, că de obicei provine din negare sau inhibiție și
că este în general maladaptivă pe termen lung.
Aceiași experți în doliu (76%) au susținut, de asemenea, presupunerea
compatibilă că durerea absentă apare în cele din urmă sub forma reacțiilor
de durere întârziate.

Într-o mare măsură din cauza acestor ipoteze, până de curând s-a acordat
relativ puțină atenție ideii că mulți oameni ar putea fi cu adevărat rezistenți
la pierderi. Timp de decenii, cercetătorii în domeniul dezvoltării au
documentat prevalența rezistenței în rândul copiilor care cresc în
circumstanțe socio-economice caustice.
Și au existat studii izolate de rezistență în rândul adulților expuși la
evenimente potențial traumatice, în special lucrarea lui Rachman (1978). Cu
toate acestea, ideea că oamenii ar putea fi rezistenți la durerea caustică a
pierderii a fost rareori luată în considerare. Acest scenariu a început să se
schimbe abia la sfârșitul anilor 1990, ca cercetători dintr-o gamă largă de
discipline în științele sociale și discipline conexe de sănătate mintală
îmbrățișat doreavement ca un subiect important de studiu. Rezumând
această literatură, am argumentat că, deşi studiul rezistenţei este în curs de
apariţie, dovezile disponibile indică totuşi cel puţin trei concluzii clare şi
justificabile: rezistența la pierdere reprezintă o traiectorie distinctă și
separabilă empiric de cea asociată în mod normal cu recuperarea în timpul
decesului; rezistența la pierdere este mai răspândită decât este acceptată în
general în literatura laică sau profesională; și există factori multipli și uneori
neașteptate care informează rezistența la pierdere (Bonanno, 2004, în presă;
Bonanno, Papa, &O'Neill, 2001).

Reziliența este Distinctă de Recuperare

Una dintre concepțiile greșite despre reziliență, care a afectat cercetarea și
teoria în studiile atât a copiilor, cât și a adulților, este ideea că rezistența este
mai mult sau mai puțin găsită exclusiv în interiorul persoanei. Desigur, asa
cum multe dintre studiile pe care le voi revizui in acest capitol vor atesta,
exista personalitate, variabile interpersonale, cum ar fi relatiile de sustinere
si caracteristicile temporale ale stresorului (de exemplu., Garmezy, 1991;
Luthar, Cicchetti, &Becker, 2000; Rutter, 1999; Werner, 1995). Astfel,
oamenii pot avea caracteristici care sugerează rezistență, dar putem defini
doar rezistența la pierdere sau la alte evenimente potențial traumatice, în
ceea ce privește rezultatul. Studiul psihologic al rezilienței, prin urmare,
necesită ca mai întâi să definim în mod operațional rezistența ca rezultat
după un eveniment stresant specificat și apoi să examinăm factorii care
promovează sau diminuează acest rezultat.

În acest scop, la începutul anilor 1990, colegii mei și cu mine am inaugurat

o investigație în curs de desfășurare a modelului de rezultate reziliente după
moartea unei persoane dragi și a mijloacelor prin care ar putea fi realizată.
Studiile noastre inițiale au examinat modul în care oamenii au făcut față
morții premature a unui soț la vârsta mijlocie (Bonanno, Keltner, Holen, &
Horowitz, 1995; Bonanno, Znoj, Siddique, & Horowitz, 1999). Deși se
bazează pe un eșantion mic, aceste studii au demonstrat că un model stabil
de stres scăzut în timp sau rezistență, ar putea fi clar diferenţiate de reacţiile
mai convenţional înţelese de reajustare şi recuperare (vezi Figura 2.1). În
studiile ulterioare am putut din nou să distingem empiric rezistența de
recuperare la văduvele și văduvele mai în vârstă (Bonanno et al., 2002), într-
un alt eșantion de văduve și văduve de vârstă mijlocie, într-un eşantion de
părinţi de vârstă mijlocie şi într-un eşantion mai tânăr de bărbaţi
homosexuali care şi-au pierdut un partener dedicat SIDA (Bonanno,
Moskowitz, Papa, & Folkman, 2005).
O constatare crucială în aceste studii este aceea că categoria de rezultate
reziliente a rămas solidă în cadrul mai multor măsuri și metode de definire a
rezultatului decesului. După cum am menționat mai sus, printre criticile
primare percepute în mod obișnuit împotriva ideii de rezistență la pierdere a
fost faptul că persoanele care nu arată prea mult în calea reacțiilor de durere
prelungite sunt fie ajustate superficial, fie patologice, și, în consecință, este
posibil să se manifeste în cele din urmă reacții de durere întârziate. Colegii
mei și cu mine am încercat să abordăm aceste critici în mai multe moduri. În
primul rând, în cadrul mai multor studii, am examinat direct ideea că
persoanele care prezintă inițial puțină durere vor prezenta în cele din urmă
reacții de durere întârziate.

Până în prezent, nici un studiu empiric de la propriile noastre sau alte echipe
de cercetare nu a identificat încă simptomele durerii întârziate la mai mult
de câțiva participanți și aproape întotdeauna reprezintă doar 2% până la 3%
din eșantionul total (pentru recenzii, a se vedea Bonanno & Field, 2001;
Bonanno et al., 2002).
În probabil cea mai explicită examinare a ideii de durere întârziată, Nigel
Field și cu mine (Bonanno & Field, 2001) a examinat posibilitatea de durere
întârziată în rândul unui eșantion de persoane îndoliate conjugal care au fost
evaluate utilizând mai multe măsuri la mai multe momente de timp în primii
cinci ani de doliu. Mai exact, am definit operational si am comparat
conceptualizarea comuna a durerii intarziate ca o aparitie robusta a
simptomelor intr-o forma "la fel de proaspata si intensa ca si cum pierderea
tocmai ar fi avut loc" (Humphrey &Zimpfer, 1996, p. 152), dintr-o
perspectivă alternativă, pot apărea creșteri aleatorii ale simptomelor la unele
persoane care nu au evidențiat anterior creșteri ale simptomelor ca urmare a
unei erori de măsurare aleatorii. Chiar și cele mai fiabile instrumente de
măsurare includ o anumită variație de eroare (Nunally, 1978). Astfel, am
definit în mod operațional ideea tradițională de durere întârziată ca fiind
atunci când un participant îndoliat nu a arătat durere ridicată în primele luni
de doliu, dar apoi a arătat altitudini la una dintre evaluări ulterioare.
Deoarece perspectiva tradițională sugerează că durerea întârziată ar apărea
într-o manieră robustă, această viziune a prezis că creșterile întârziate ar fi
evidente în mai multe măsuri de rezultat din același moment.

Prin contrast, explicația erorilor de măsurare aleatorie a durerii întârziate a

prezis că doar câțiva dintre participanții care nu au arătat durere ridicată în
primele luni de doliu ar fi dovezi întârziate la o creștere ulterioară punct de
timp, dar numai pe măsuri izolate. Cu alte cuvinte, pentru acești câțiva
participanți, creșterile întârziate ar avea tendința să apară doar pe una dintre
măsurile multiple și, prin urmare, ar putea fi explicate pur și simplu prin
eroare de măsurare. Rezultatele au susținut fără echivoc explicația erorii de
măsurare aleatoare.
Un al doilea mod în care colegii mei și cu mine am încercat să abordăm
potențialele critici ale conceptului de reziliență și pierdere a fost prin
examinarea ajustării participanților îndoliați într-o serie de măsuri diferite
privind rezultatele. Evaluarea de bază a ajustării în fiecare dintre studiile
citate mai sus s-a bazat pe scorurile simptomelor din interviuri clinice
structurate bine validate. Mai exact, am evaluat simptomele tulburării
depresive majore (MDD), tulburării de anxietate generalizată (GAD) și
tulburării de stres posttraumatic (PTSD), așa cum este definită de DSM-VI
(APA, 1994), precum și un grup de simptome care au fost empiric
asociată cu reacții de durere mai complicate (Horowitz, Siegel, Holen, &
Bonanno, 1997). Interviurile structurate au oferit o evaluare clinică
importantă a psihopatologiei legate de durere. Datorită rolului seminal
acordat acestor interviuri în cercetarea noastră, am inclus o perioadă extinsă
de instruire pentru intervievatori și am atins niveluri extrem de ridicate de
fiabilitate între evaluatori, de exemplu (Bonanno et al., 2005).

În plus, într-un set de studii, am oferit dovezi importante pentru validitatea

scorului total al simptomelor din interviuri, demonstrând concordanța sa cu
evaluările independente ale severității durerii furnizate de terapeuți cu
experiență care s-au autoidentificat ca experți în tratamentul decesului
(Bonanno et al., 1995).
Este important de remarcat, totuși, că reziliența este mai mult decât simpla
absență a psihopatologiei (Bonanno, 2004, în presă). În cadrul acestor studii,
am arătat că persoanele îndoliate care prezintă rezultatul rezistent, așa cum
este definit de absența simptomelor, au fost, de asemenea, mai predispuse
decât alte persoane îndoliate să experimenteze și să exprime emoții pozitive
în timp ce vorbind despre pierdere (Bonanno & Keltner, 1997; Bonanno et
al., 1995; Keltner & Bonanno, 1997) și pentru a raporta câștigând confort
din amintirile pozitive ale unui soț decedat (Bonanno, Wortman, & Nesse,
2004). În plus, persoanele reziliente au fost evaluate ca fiind mai bine
ajustate decât persoanele cu probleme mai simptomatice atunci când au fost
evaluate anonim de către prietenii lor apropiați (Bonanno, 2005). Prietenii
apropiați ai participanților rezilienți i-au evaluat, de asemenea, ca fiind mai
bine ajustați înainte de pierdere decât participanții cu probleme
simptomatice și în comparație cu un eșantion potrivit de participanți
căsătoriți (adică ne-sălbatici) (Bonanno, 2005).

Rezistența la pierdere este comună

Wortman și Silver (1989, 2001) Au fost printre primii care au remarcat
câteva - ceea ce surprinzător faptul că nu a existat nici o bază empirică
pentru presupunerea că absența stresului în timpul decesului este neapărat
patologică. În momentul în care au făcut acest argument, cu toate acestea, au
existat relativ puține studii de doliu longitudinal disponibile. Studii
prospective mai recente au început să evidențieze diferențe individuale
considerabile în reacțiile de durere (vezi Figura 2.1; pentru areview vezi
Bonanno & Kaltman, 2001). În general, aminor-este de oameni îndoliați, de
obicei între 10% și 15%, va suferi simptome cronice de durere dincolo de
primul an după o pierdere majoră. Deși acest lucru poate părea a fi o
proporție relativ mică din populația totală a persoanelor îndoliate, având în
vedere inevitabilitatea morții și a pierderii, chiar și acest mic propor-tion
subliniază costurile importante de sănătate personală și publică ale breave-
ment. Am sugerat în altă parte (Bonanno, 2001; Bonanno et al., 2001) că
cercetătorii și teoreticienii au avut tendința de a generaliza excesiv
experiența indivizilor îndurerați cronic față de populația normală. Astfel,
după cum am observat mai devreme, s-a presupus în mod obișnuit că reac-
ionul modal la pierdere este unul dintre simptomele acute de durere urmate
de o revenire treptată la nivelul inițial (adică., modelul de recuperare) și că
rezistența la pierdere apare rar.

Deși până la începutul secolului 21, puține studii au examinat direct această
întrebare, când Stacey Kaltman și cu mine (Bonanno & Kaltman, 2001) au
analizat dovezile disponibile, se părea că nu a fost deloc cazul; mai degrabă,
într-o serie de studii, proporția persoanelor îndoliate care au prezentat
niveluri relativ scăzute de depresie sau stres în urma pierderii a fost
întotdeauna aproape sau chiar a depășit 50% din eșantion. De exemplu, într-
un studiu recent care a examinat diferite niveluri de depresie în rândul
adulților cu probleme conjugale, aproximativ jumătate dintre participanții
îndurerați nu au reușit să arate chiar și o depresie ușoară (acești indivizi au
aprobat mai puțin de două elemente din lista de simptome DSM-IV) după
pierderea (Zisook, Paulus, Shuchter și altele, &Judd, 1997). Am constatat,
de asemenea, că acest lucru se întâmplă în propriile noastre studii în care am
definit în mod explicit o traiectorie a rezultatelor reziliente. Poate că cele
mai convingătoare dovezi pentru prevalența rezistenței provin dintr-un set
mare de date prospective din studiul Schimbarea Vieților Cuplurilor Mai
Vechi (CLOC). În primul nostru studiu, folosind aceste date (Bonanno et al.,
2002), am cartografiat variațiile simptomelor depresive în timp, începând cu
trei ani înainte de decesul soțului și continuând până la 18 luni după decesul
soțului. Am folosit mai multe abordări statistice diferite. Indiferent de
modul în care am examinat aceste date, aproape jumătate din eșantion a
arătat un profil stabil de suferință scăzută începând înainte de moartea
soțului, precum și relativ puține simptome de durere (de exemplu, dorința,
disperare) în timpul doliului. Ca și în studiile anterioare, modelul de stres
scăzut a fost din nou mai răspândit decât modelul de recuperare (vezi Figura
2.1) și nu a existat nicio dovadă de reacții de durere întârziate.
Într-un alt set de studii, am definit rezistența utilizând comparația
normativă. În termeni simpli, comparația normativă în aceste studii a
implicat
compararea nivelului simptomelor psihologice într-un eșantion îndoliat cu
nivelul simptomelor psihologice într-un eșantion comparabil de persoane
căsătorite; adică persoane căsătorite de aproximativ aceeași vârstă, sex, sex,
și statutul economic ca popor îndoliat. Se presupune în mod obișnuit că
literalmente toate simptomele psihologice observate după moartea unei
persoane dragi trebuie să facă parte din reacția de durere; adică, trebuie să fi
apărut ca răspuns la pierdere. Cu toate acestea, este posibil ca cel puțin
unele dintre simptomele observate să fi apărut ca răspuns la stresul mai
general care uneori însoțește schimbări majore cum ar fi pierderea, cum ar fi
noi probleme financiare sau un grad aparent copleșitor de aranjamente
logistice. De asemenea, este posibil, totuși, ca nivelurile scăzute ale
simptomelor psihopatologice să apară ca parte a stresului normal și a
tensiunii vieții de zi cu zi și să nu aibă nimic de-a face cu pierderea.
Majoritatea adulților sănătoși din când în când vor avea simptome similare.
De exemplu, oamenii se îngrijorează de finanțe, de performanța copiilor lor
la școală sau de performanțele lor la locul de muncă. Astfel, stresul normal
al vieții de zi cu zi poate și adesea duce la perioade scurte de insomnie sau
nervozitate sau tulpina temporar capacitatea sistemului nostru imunitar,
astfel încât să experimentăm simptome fizice ușoare.
Întrebarea este într-adevăr una de grad, și aceasta este exact întrebarea
adresată de compararea normativă a oamenilor îndoliați și a oamenilor
neîndurerați.
Într-un studiu, am măsurat simptomele individuale din interviurile clinice
structurate într-o probă de vârstă mijlocie la patru și 18 luni după pierdere și
într-un eșantion de aparent normal, sănătos, adulți căsătoriți de vârstă
mijlocie (Bonanno, 2005). Acest studiu a arătat că eșantionul căsătorit a
avut, în medie, aproximativ un simptom psihologic actual și jumătate și că
intervalul normal de variație a acestor simptome pentru eșantionul căsătorit,
calculată ca media eșantionului plus o abatere standard, a fost de patru
simptome. Cu alte cuvinte, o persoană medie sănătoasă căsătorită ar putea
prezenta patru simptome psihologice. Când am comparat acest nivel de
simptome cu eșantionul îndoliat, ambele probe fiind potrivite pentru vârstă,
sex și statut economic, peste jumătate (52%) proba îndurerată a rămas în
același interval de simptome atât la patru luni de la deces, cât și la 18 luni de
la deces. Cu alte cuvinte, mai mult de jumătate din eșantionul îndurerat nu a
prezentat o suferință psihologică sau o reajustare mai mare decât un grup
comparabil de persoane sănătoase căsătorite.

De asemenea, am folosit abordarea de comparare normativă într-un al doilea

studiu care a implicat bărbați gay HIV+ care au fost în relații pe termen lung
angajate și au oferit îngrijire unui partener care a suferit de și în cele din
urmă a murit de SIDA. Acești bărbați au fost comparați cu un eșantion
potrivit de bărbați homosexuali HIV+ care au fost, de asemenea, în relații pe
termen lung, dar nu au fost nici îndoliați, nici nu au oferit îngrijire pentru
partenerul care se ocupă de ei. Această comparație a fost deosebit de
iluminantă, deoarece datele pentru acest studiu au fost colectate inițial în
zona San Francisco Bay la sfârșitul anilor 1980 și începutul anilor 1990.
Homosexual
bărbații, în general, tind să prezinte niveluri ridicate de depresie. Din cauza
densității populației gay din zona San Francisco, a existat, de asemenea, o
epidemie de durere la nivel comunitar la acel moment, pe fondul pierderii pe
scară largă a vieții pentru SIDA. Dacă acest lucru nu ar fi fost suficient,
bărbații pe care i-am luat în considerare în acest studiu pardu-lar au fost ei
înșiși HIV+, iar în momentul studiului medicamentele antiretro-virale, care
au prelungit dramatic viața pentru persoanele cu SIDA, nu au fost încă
disponibile. Astfel, fiind HIV+ la acel moment, în general, a însemnat că s-
ar putea anticipa o mortalitate dramatic redusă.

Având în vedere natura combinată a acestor factori de stres, nu a fost

surprinzător faptul că eșantionul non-bereaved HIV+, non-îngrijitor, a fost
foarte deprimat. Majoritatea bărbaților din grupul de comparație au marcat
aproape sau peste pragul pentru tulburarea depresivă majoră. De asemenea,
după cum era de așteptat, mulți dintre îngrijitorii îndoliați ai HIV+ au fost,
de asemenea, foarte deprimați. Cu toate acestea, similar cu comparația
normativă cu persoanele îndoliate conjugal, descrisă mai sus, aproximativ
jumătate din eșantionul de îngrijitor îndoliat al HIV+ nu a fost mai deprimat
decât eșantionul de comparație non-îngrijitor al HIV+. Această constatare
nu numai că a dezvăluit un nivel similar de rezistență ca în studiile
anterioare de doliu, dar a ridicat, de asemenea, implicația convingătoare că
chiar și nivelurile ridicate de depresie după moartea unei persoane dragi nu
pot fi neapărat o reacție directă la pierdere. Cu alte cuvinte, depresia
crescută pe care am observat-o printre mulți dintre îngrijitorii îndoliați ai
HIV+ ar fi putut fi la fel de probabilă din cauza stresului continuu de a fi
seropozitivi pentru o boală mortală care la acel moment era alergând agresiv
prin comunitate.

Multiplicitatea Factorilor Conducând la Reziliență

Una dintre cele mai surprinzătoare concluzii care rezultă din această
cercetare este că nu există un singur tip sau mod de a fi rezistent.
Cercetătorii din domeniul dezvoltării care se ocupă de copiii expuși la
condiții adverse au afirmat de mult că există mai multe căi de rezistență. În
încercarea de a înțelege aceste căi divergente, am încercat recent să
cataloghez factorii de promovare a rezilienței adulților în două mari
categorii: adaptarea flexibilă și copingul pragmatic (Bonanno, în presă). Nu
mai este nicio îndoială în poveste. Cu toate acestea, aceste două categorii
oferă un punct de plecare pentru a explora în continuare eterogenitatea
rezilienței.

Adaptare Flexibilă
La nivel abazic, ti pare evident că mulți dintre aceiași factori care
promovează dezvoltarea sănătoasă la copiii expuși la circumstanțe
nefavorabile ar stimula, de asemenea, rezistența la adulții confruntați cu
pierderi. Cu alte cuvinte, caracteristicile și factorii care promovează în
general sănătatea ar fi, de asemenea, probabil recrutați în serviciul de a face
față extremelor adversității. Acești factori ar include, de exemplu, variabile
situaționale sau contextuale, cum ar fi relațiile de susținere, precum și
variabilele individuale de diferență legate de dispoziția personalității.

De remarcat în special în ceea ce privește acestea din urmă sunt variabilele

de personalitate care sugerează o capacitate de elasticitate sau exemple
flexibile de adaptare a unor astfel de variabile includ rezistența ego-ului
(Block & Block, 1980) și duritate (Kobasa, Maddi &Kahn, 1982).
Pragmatic Coping
Cu toate acestea, la un alt nivel, cercetările noastre au sugerat că persoanele
care demonstrează rezistența la pierdere se descurcă adesea eficient prin
mijloace care nu pot fi adaptive în circumstanțe normale. De exemplu, deși
cercetări considerabile atestă beneficiile pentru sănătate ale exprimării
emoțiilor negative legate de stres, studiile de exprimare emoțională în
timpul decesului nu au arătat același rezultat (Stroebe, Stroebe, Schut, Zech
și altele, & van den Bout, 2002). În plus, persoanele rezistente tind să
exprime emoții negative relativ mai puțin în timp ce discută despre pierdere
în comparație cu alte persoane îndoliate (de exemplu, Bonanno & Keltner,
1997). În explicarea acestor constatări, Dacher Keltner și cu mine am
sugerat că capacitatea de a minimiza expresia emoțiilor legate de durere
poate ajuta la minimizarea impactului pierderii, în același timp, "creșterea
contactului continuu și a sprijinului din partea persoanelor importante din
mediul social" (p. 134).

Constatările de acest fel subliniază un punct crucial de plecare în comparația

rezistenței în rândul copiilor și adulților. În timp ce rezistența copilăriei este
de obicei înțeleasă ca răspuns la mediile corozive durabile, reziliența în
rândul adulților este mai des o chestiune de a face față unui eveniment
stresant scurt și de obicei (dar nu întotdeauna). Punctul cheie este că, în timp
ce mediile corozive necesită soluții adaptive pe termen lung, evenimentele
de stres izolate obligă adesea indivizii să adopte o formă mai pragmatică de
a face față; indiferent de ce abordare este nevoie, care poate implica
comportamente și strategii care sunt mai puțin eficiente sau chiar
maladaptive în alte contexte. M-am referit în altă parte la aceste
comportamente folosind fraza oarecum vagă, dar per-haps mai evocatoare,
care se confruntă cu urât.
Eterogenitatea rezilienței este ilustrată de un subset de participanți îndoliați
din studiul CLOC, discutat anterior. Acest grup a avut niveluri ridicate de
depresie, nevrotism și conflict marital înainte de moartea soțului. Cu toate
acestea, după moartea soțului, acestea s-au îmbunătățit semnificativ și, de
fapt, nu au putut fi distinse de participanți, evidențiind un model mai stabil
de suferință scăzută (Bonanno et al., 2004). Am observat un model similar
într-un studiu recent al stilului de doliu și atașament (Fraley & Bonanno,
2004). Adulții identificați ca având un stil de atașament sigur au, în general,
încredere în relațiile lor și, deloc surprinzător, acești indivizi au arătat o
traiectorie rezistentă în timpul decesului. Cu toate acestea, o traiectorie
rezistentă a fost observată și în rândul subiecților îndoliați cu un stil de
respingere-evitare (adică o tendință de a minimiza importanța relației). De
fapt, subiecții care evită concedierea au făcut față, precum și subiecții atașați
în siguranță și ambele grupuri nu au fost mai simptomatici decât un eșantion
comparabil de persoane căsătorite. Acest lucru nu înseamnă a nega faptul că
atașamentul de respingere-evitare vine cu un preț potențial grav: intimitate
compromisă. Cu toate acestea, după cum indică în mod clar aceste
constatări, pare, de asemenea, să fie destul de pragmatică în timpul
decesului și are avantajul de a face față eficient pierderii. O altă cale
pragmatică către reziliență este ilustrată în cercetarea dimensiunii trăsăturii
autoîmbunătățirii. Taylor și colegii săi (Taylor & Brown, 1988) au susținut
convingător că prejudecățile de auto-îmbunătățire (de exemplu,
supraestimarea calităților pozitive) sunt un aspect natural și benefic al
cunoașterii umane. Cu toate acestea, unii oameni tind să se bazeze pe astfel
de prejudecăți mai mult decât alții, iar această tendință are costuri și
beneficii. De exemplu, auto-îmbunătățitorii trăsăturilor se descurcă eficient
într-o paradigmă de laborator a provocării stresului (Taylor, Lerner,
Sherman, Sage, & McDowell, 2003), dar, de asemenea, scor mare cu privire
la măsurile de narcisism și tind să evoce reacții negative la alte persoane
Paulhus, 1998).
Când lumea devine urâtă, totuși, auto-îmbunătățitorii par să aibă un avantaj
autentic de a face față. Într-un set de studii, echipa noastră de cercetare a
examinat auto-îmbunătățirea în rândul unui eșantion îndurerat care se ocupă
de moartea prematură a unui soț, dintre care unii au murit din cauza unor
mijloace violente (Bonanno, 2004). În acest studiu, auto-îmbunătățirea
trăsăturii a fost asociată pozitiv cu evaluările ajustării făcute de experții în
sănătate mintală. Cu toate acestea, observatorii neinstruiți au dezvoltat, de
asemenea, mai multe impresii negative ale auto-îmbunătățitorilor. Cu toate
acestea, aceste impresii sociale negative nu păreau să interfereze cu
capacitatea auto-îmbunătățitorilor de a face față în mod eficient.

Analizele secundare au arătat că auto-îmbunătățirea a fost deosebit de

adaptivă pentru persoanele îndoliate care se confruntă cu pierderile mai
dăunătoare cauzate de moartea violentă. Pentru participanții care au pierdut
un soț din cauze naturale, auto-îmbunătățirea a arătat o asociere modestă
predictivă inversă cu simptomele PTSD de-a lungul timpului. Cu toate
acestea, pentru participanții care și-au pierdut soțul în urma unei morți
violente, autoîmbunătățirea a fost considerabil mai puternică și invers
predictivă a simptomelor PTSD de-a lungul timpului. Într-adevăr, nivelurile
PTSD pentru participanții cu pierderi violente care au fost îndoliați de auto-
îmbunătățire au fost aproape imposibil de distins de participanții cu pierderi
naturale, în timp ce participanții cu pierderi violente care au avut un nivel
scăzut de auto-îmbunătățire au avut PTSD considerabil mai mare în
comparație cu celelalte grupuri. Am observat modele similare de constatări
în studiile despre auto-îmbunătățitori care se confruntă cu evenimente pur
traumatice (Bonanno et al., 2005).

REZISTENȚA DUPĂ ATACUL TERORIST DIN 11 SEPTEMBRIE

Problema rezilienței în urma pierderii cauzate de moartea violentă sau în
urma altor evenimente potențial traumatice reprezintă un imperativ crucial
pentru cercetările ulterioare (de exemplu, Litz, 2005). Din păcate, au existat
relativ puține date disponibile pentru a examina această întrebare. Doar
câteva studii au identificat reacții de pierdere traumatică, iar aceste studii nu
au luat încă în considerare rezultate rezistente.
Singurul studiu disponibil în prezent pentru a aborda această problemă
provine din datele epidemiologice privind atacurile teroriste din 11
septembrie asupra World Trade Center (WTC) din New York City. Într-un
studiu ambițios, Galea și colegii săi au reușit să obțină un eșantion de
probabilitate mare de persoane care trăiesc în sau în apropierea orașului
New York la momentul atacului din 11 septembrie (Galea, Ahern, Resnick,
et al., 2002; Galea, Resnick, Ahern et al., 2002; Galea et al., 2003).
Eșantionul final (N =2752) a reprezentat în mod adecvat populația mai largă
din New York, după cum reiese din asemănarea sa strânsă cu datele de
recensământ cele mai disponibile pentru zonă. Deși prevalența probabilă a
PTSD pentru zona metropolitană din New York în primele șase luni după
atac a fost estimată la 6,0% (Galea et al., 2003), Estimările PTSD au fost
considerabil mai mari în rândul persoanelor expuse cel mai direct în timpul
atacului.

Ca parte a unui proiect de colaborare, acești investigatori și cu mine am

încercat să examinăm rezistența la diferite niveluri de expunere (Bonanno,
Galea, Buc-ciarelli, & Vlahov, în presă). De un interes deosebit pentru
discuția noastră din acest capitol, a fost de asemenea posibil să examinăm
rezistența în rândul persoanelor care au pierdut pe cei dragi în atac. Pentru a
determina limita de rezistență în acest studiu, am încercat să folosim aceeași
abordare de comparație normativă ca și colegii mei și cu mine am folosit în
unele dintre studiile discutate mai sus. Deoarece aceasta a fost o colecție de
date epidemiologice pe un eșantion mare, cu toate acestea, au fost
disponibile numai date de auto-raport și interviu telefonic, iar măsura
principală a rezultatului a fost simptomele PTSD. Diagnosticul PTSD este
format din 17 simptome și include mai multe simptome nespecifice (de
exemplu, dificultăți de somn) care pot fi prezente chiar și în absența unei
expuneri a traumei. Într-un studiu anterior, am evaluat simptomele PTSD în
absența expunerii la traume într-unul dintre grupurile noastre de comparație
căsătorite, și a constatat că intervalul normal în acest grup a fost de două sau
mai puține simptome PTSD (Bonanno, 2005). Cu toate acestea, am decis să
greșim pe partea conservatoare și să urmărim studiile privind depresia sub
prag, care au stabilit de obicei un criteriu mai conservator pentru absența
depresiei ca unul sau zero simptome (Judd et al., 1997). Acelaşi criteriu a
fost folosit şi pentru a determina rezistenţa în timpul doreavement (Zisook et
al., 1997). Prin urmare, deoarece nu am avut măsurile multiple de rezultat
obișnuite în studiile noastre anterioare, am adoptat criteriul relativ
conservator pentru reziliență ca unul sau zero PMSD simp-toms. De
asemenea, am definit un răspuns ușor/moderat la traume ca două sau mai
multe simptome PTSD în absența diagnosticului PTSD. Apoi am evaluat
proporțiile eșantionului care prezintă rezistență, un răspuns ușor/moderat la
traume sau PTSD în diferite categorii de expunere.
Rezultatele au indicat în mod clar o rezistență larg răspândită la aproape
toate nivelurile de expunere în timpul celor șase luni de după 11 septembrie
atac. Chiar și în rândul grupurilor cu cele mai dăunătoare niveluri de
expunere și cele mai mari niveluri probabile de PTSD, proporția care a fost
rezistentă nu a scăzut niciodată sub o treime. Acest lucru a fost valabil și
pentru persoanele care și-au pierdut prietenii sau au avut reluări în atac.
Acest grup a avut o proporție probabilă de PTSD de 11,8%, care este
oarecum mai mare decât media națională pentru PTSD după evenimente
potențial traumatice (de exemplu, Kessler, Sonnega, Bromet, Hughes și
colab., 1995). Cu toate acestea, puțin peste o treime (37%) din acest grup a
prezentat simptome ușoare până la moderate de traumă, în timp ce peste
jumătate (51,2% au evidențiat rezultatul rezistent al unuia sau al zero
simptome de traumă. Puțini s-ar certa cu caracterizarea pierderii unui prieten
sau a unei reluări în atacul din 1 septembrie asupra World Trade Center ca o
pierdere din cauza morții violente. Cu toate acestea, trebuie subliniat faptul
că a existat o mare variabilitate în această categorie în ceea ce privește
specificul și nivelul de apropiere în relațiile participanților cu persoana
pierdută.
Un potențial mai mare interes pentru preocupările noastre aici a fost o
constatare suplimentară din acest studiu care indică o prevalență
considerabil mai mare a PTSD în rândul persoanelor care au pierdut un
prieten sau o rudă în atac și au fost martori atacul în persoană. În comparație
cu probabilitatea de 11,8% a prevalenței PTSD pentru pierdere în general,
persoanele care au pierdut pe cineva și au asistat la atac în persoană au avut
aproape de trei ori mai mult PTSD; probabilitatea PTSD pentru acest grup a
fost estimată la 31,3%. Aproximativ aceeași proporție de persoane din acest
grup cu simptome ușoare până la moderate de traume (35,4%) nu diferă
semnificativ de grupul care a pierdut un prieten sau o rudă, dar nu a asistat
direct la atac. Cu toate acestea, rezistența în rândul grupului care a suferit
pierderi a scăzut la 33,4%

Împreună, aceste constatări sugerează două concluzii importante. În primul

rând, nivelul de rezistență la pierdere este redus în mod clar atunci când
pierderea are loc în contextul celor mai violente și potențial traumatice
pierderi. În al doilea rând, deși, după cum a arătat acest studiu, astfel de
pierderi extrem de dăunătoare au ca rezultat niveluri de psihopatologie
excep-tional ridicate și reduc proporția eșantionului care prezintă rezistență,
trebuie subliniat faptul că reziliența nu a fost eliminată. Departe de aceasta;
faptul că rezistența a fost încă expusă de o treime din eșantion este destul de
remarcabil, având în vedere că aproape aceeași proporție a eșantionului a
evidențiat PTSD.
Au existat limitări evidente ale acestui studiu; în special, deși măsura PTSD
utilizată în studiu a avut o fiabilitate și o valabilitate adecvate, necesitatea
utilizării interviurilor telefonice a făcut imposibilă efectuarea unor judecăți
clinice mai aprofundate cu privire la funcționarea sau absența relativă a
simptomelor PTSD. În mod similar, natura epidemiologică a studiului a
însemnat că nu putea exista decât un scor limitat de măsuri și, din acest
motiv, definiția noastră operațională a rezilienței a fost, de asemenea,
restricționată în mod necesar. Cu toate acestea, am explorat utilizarea unei
definiții mai stricte sau mai liberale a rezilienței, iar acest lucru nu a
schimbat în mod semnificativ modelul de bază al rezultatelor. Cu toate
acestea, cel puțin, aceste constatări sugerează durabilitatea rezistenței umane
la pierderi chiar și în cele mai dăunătoare condiții și cer continuarea
cercetărilor în acest domeniu.

CONCLUZIE
În mod clar, există mult mai multe despre subiectul rezilienței în timpul
doliului. Pentru că am ignorat atât de mult timp funcționarea rezistentă, este
încă un fenomen relativ prost înțeles. Un imperativ evident este să înveți
cum rezistența sau factorii care informează ti pot varia în funcție de diferite
tipuri de pierderi. O altă cale importantă demnă de explorare ar fi
modalitățile prin care indivizii rezistenți experimentează cele mai timpurii
săptămâni și luni de doliu, o perioadă pentru care avem perspective clinice.