Controlul parental

Numeroase cercetări arată faptul că mediul familiar constituie baza formării

comportamentului.Rolul părinților este să pregătească copilul pentru viața adultă utilizând
anumite reguli și comportamente, care fie încurajează, fie descurajează anumite obiceiuri și
reacții la diferite situații.Perioada adolescenței poate aduce numeroase provocări pentru
părinți, iar influența controlului parental va fi resimțită ți în viața adultă.Atitudinile interne și
comportamentul exterior pot fi uneori într-o contradicție și poate cauza confuzie în rândul
unui tânăr.Vom analiza în cele ce urmează anumite stiluri parentale care influențează modul
de manifestare a controlului parental.

Controlul parental (Estlein, Roi, and Jennifer A. 2014) se referă la obligațiile pe care un
părinte le solicită de la un copil, pentru ca acesta să se integreze în sistemul de funcționare
familiar și care să faciliteze ascultarea și disciplina.În acest sens există două dimensiuni ale
controlului :

a) controlul comportamental care reglează comportamentul copilului prin disciplină,

monitorizare și setarea limitelor
b) controlul psihologic care abordează aspectul emoțional al controlului

Controlul comportamental poate include uneori o atitudine negativă din partea părintelui care
dorește să genereze un anumit răspuns și care poate ajunge la varianta unei pedepse
fizice.Controlul psihologic utilizat în sens poate include expresii de dezaprobare, retragere a
iubirii, inducerea unui sentiment de vinovăție.

Stresul și dinamica relației de cuplu ca factori de contribuție în formarea

controlului parental

Controlul parental este legat și de capacitatea de face față unor nesiguranțe specifice rolului
de părinte.Acest rol poate fi deosebit de provocator în anumite situații și este nevoie de
anumite strategii care să ajute la o funcționare optimă a strategiilor de coping ale
familiei.Apariția stresului este un fenomen normal însă care poate avea diferite implicații pe
care le vom aborda pe parcursul discuței noastre.Pentru început vom aborda stresul dintr-o
perspectivă generală pentru a înțelege apariția și desfășurarea acestui fenomen.

Stresul este un fenomen care apare în numeroase situații ale vieții în care rezervele mentale,
emoționale sau chiar fizice încep să fie insuficiente.Exista o moblizare puternică a
organismului de a lupta și se folosesc anumite mecanisme de apărare care să micșoreze
impactul.Uneori mecanismele de apărare au rolul de a apăra o imagine sau poate chiar un stil
parental, deși acesta nu este întotdeauna benefic sau actual situației în care un părinte se poate
afla.Conform lui Gowen (1998) mecanismele de apărare sunt procese inconștiente, involuntar
procesate în care stresul este ținut departe de conștiință și distorsionat care reprezintă o
micșorare a amenințării( Lazarus and Folkman 1984).Mecanismele de apărare sunt necesare
de timpuriu în viață ca parte a unui răspuns normal la frustrare și teamă care extinde abilitatea
copilului de a face față circumstanțelor stresante (Cramer, 1991; Freud, 1966).Natura
mecanismului se modifică o dată cu vârsta, fiind folosite mecanisme mai puțin distorsionate
decât cele mai vechi (Cramer, 1991; Lazarus and Folkman, 1984).Studiile recente cu
adolescenții au arătat ca mecanismele de apărare se împart în imature și mature( Feldman et al
1996; Steiner & Araujo).Mecanismele imature corelează cu protecția, negarea, regresia,
somatizarea și presiune asupra altora.Mecanismele mature corelează cu subpresiune,
umor,sublimare, anticipare, altruism.

Stresul parental este o experiență care poate cauza disconfort și anxietate, având în vedere
implicațiile pe care această responsabilitate le are.După Folkman and Lazarus (1985)
( vezi Hayes, Stephanie A., and Shelley L. Watson, 2013) modelul general al stresului implică
interacțiunea individului cu mediul și rezultă din capacitatea redusă a unui individ de a
gestiona resursele și de a-și adapta mecanismele de coping care să il ajute să controleze
cantitatea de energie și implicare în activitatea pe care o desfășoară.În momentul în care nu
există o adaptare a mecanismelor de coping la o situație, se poate întâmpla ca această stare să
includă și o anumite simptome psihologice cum ar fi un episod depresiv, iritare, un nivel
ridicat de funcționare neuronală și hormonală care pot crește riscul pentru bolile cardiace sau
in unele cazuri chiar și a celor neurologice, în funcție de intensitatea si durata acestui
fenomen.

După autorii menționați în paragraful anterior, starea de stres este văzută ca fiind
individuală, deci cu un conținut subiectiv.Această subiectivitate poate fi extinsă la familie ca
și nucleu de funcționare și poate fi înțeles ca o incapacitate a unei famili de a gestiona o
situație de stres prin utilizarea mecanismelor de coping ale familiei. În cadrul familiei sunt
exprimate anumite așteptări cu privire la dezvoltarea ulterioară a persoanei.Individul își
construiește un set de valori și expectanțe pe baza a ceea ce a asimilat din mediul
familial.Astfel el își creează o imagine prin care consideră că este benefic să o mențină pentru
a se adapta mai bine experiențelor.Atașamentul față de această imagine poate crea inhibiție în
momentul în care individul se confruntă cu situații noi și nu se poate exprima conform acelei
imagini.Datorită acestui fapt se poate manifesta timiditatea, care are un efect de perturbare a
comunicării.După Ana Stoica Constantin (Stoica Constantin, 2004, p.60), timiditatea este
prezentă mai ales la copii și adolescenți , dar și la adulți timiditatea este definită ca
”incapacitatea de a trece la act în conduitele verbale, profesionale sau sexuale”( Doron și
Parot, 1999) ca un ”comportament defensiv și anxios, ezitant și astenic, exprimând dificultăți
de adaptare socială (sau o adaptare negativă ).Aceste dificultăți de adaptare pot fi resimțite
puternic și în viața adultă și pot crea probleme majore.Timiditatea la vârsta adultă poate ave
efecte agresive în plan psihologic, chiar dacă șansele ca acesști părinți să devină violenți fizic
sunt minore.

Stresul parental poate fi amplificat de această neconcordanță cu imaginea de părinte

creată mental.Stresul parental poate fi rezultatul unor probleme de natură emoțională
nerezolvată în familie, care este de cele mai multe ori legată de o utilizarea neadecvată a
controlului parental sau o proastă înțelegere a lui.Neînțelegerea rolului de părinte dintr-o
perspectivă echilibrată poate genera nesiguranțe. Soții se raportează unii la alții prin preluarea
modelelor relaționare ale părinților lor.Prin această raportare la trecutul familiar se contruiesc
numeroase așteptări și cerințe cu privire la partenerul de cuplu, la rolul de părinte, iar
presiunea poate veni atât din interior cât și din exterior, de la partenerul de cuplu.Stilul
parental pe care adultul îl abordează este adesea moștenit.Percepția asupra controlului
parental suferă modificări și în funcție de responsivitatea partenerului de cuplu care poate
întări sau descuraja anumite comportamente.

Viața de cuplu este una deosebit de complexă care suferă numeroase transformări de-a
lungul timpului. Stresul este resimțit uneori și la nivel fiziologic, iar sprijinul partenerul poate
reprezenta de multe ori un ajutor major de gestionare a resurselor.Sistemul fiziologic joacă un
rol important în răspunsul la stres, iar un indicator foarte bun este nivelul salivar al
cortizolului Pietromonaco, Barret (1999) a realizat un studiu investighează legăturile dintre
stilul de atașament și indicatorul fiziologic pentru stres, nivelul salivar al cortizolului, pentru
124 de cupluri. Răspunsurile fiziologice la stres sunt mai puțin conștiente decât cele care le
prezintă o persoană.Rezultatele studiului realizat de către acestea arată că tipul de atașament și
responsivitatea partenerului pot influența rezistența la stres.De aceea și în ceea ce privește
parentigul, sprijinul partenerului poate fi extrem de benefic pentru creearea unui mediu
pozitiv în care copilul să crească.

Formarea atașamentului este de asemenea un aspect important atât pentru legătura părinte-
copil, care este motivul central al discuției, cât și pentru relația de cuplu pe care cei doi
părinți o au sau au avut-o.În ceea ce privește relația parentală care o privește pe mama, David
J.Wallin (2010) susține că arhitectura creierului este asociativă .Bebelușul primește anumiți
stimuli de la mamă, cum ar fi atingerea mamei, vocea caldă, expresia feței, toate acestea
contribuie la dezvoltarea unor conxiuni neuronale care formează atașamentul.Responsivitatea
mamei are un rol important în formarea atașamentului dar și în dezvoltarea neuronală.

Relația de atașament care se formează în copilărie contribuie și mai târziu în formarea

adultului și chiar se transmite mai departe, generațiilor viitoare. stilul de atașament al
adultului poate fi legat de interacțiunile individuale care le au cu părinții în timpul copilăriei,
caracteristicile de personalitate ale părinților, patternurile de interacțiune între cei doi părinți
și climatul general în care individul a crescut. Dinamica familiei pentru femei este legată de
atașamentul evitant, în timp ce pentru bărbați este legat de atașamentul ambivalent.De regulă
este de așteptat ca femeile să fie calde, atente, să împărtășească sentimente private cu ceilalți
să caute intimitate și apropiere, ceea ce în timp poate favoriza atașamentul evitant, în cazul în
care nu se ating aceste așteptări.Atunci când femeile au un atașament evitant, pot fi
considerate ca reci și distante.În cazul bărbaților, este de așteptat să fie puternici, asertivi, ceea
ce poate favoriza formarea un stil de atașament anxios ambivalent, în cazul în care nu se
realizează aceste așteptări.Dezvoltând un atașament anxios-ambivalent, putem asista la un
nivel scăzut în ceea ce privește autocontrolul ceea ce poate avea efecte negative asupra
controlului parental.

Analizând mai departe dinamica din relația de cuplu și relația părinte copil, controlul
parental se poate manifesta sub o fomă fizică.Această formă fizică poate fi una care conduce
la violența domestică și care are impact asupra vieții copilului încă din perioada copilăriei.
Femeile abuzate întâmpină numeroase dificultăți atunci când este nevoie să își asume rolul de
părinte.Aceste femei au tendința de manifesta un comportament agresiv, să își neglijeze copii,
să fie indisponibile emoțional, cu un scor scăzut în privința responsivității parentale.Conform
lui Amiya, Weintraub (2015) aceste femei au tendința de a fi mai puțin flexibile atunci când
vine vorba de schimbare ( vezi și Huth-Bocks, Levendosky, Theran, & Bogat, 2004).Există și
alte studii care demonstrează că nu există o diferență seminificativă între aceste mame și
mame care nu au avut parte de violență domestică, ceea ce face ca acestă abordare să necesite
un studiu aprofundat.

Amiya, Weintraub (2015) consideră că violența care se manifestă între părinți

afectează dezvoltarea emoțională și socială.Acești copii manifestă dificultăți chiar și atunci
când vine vorba de funcționarea jocului care este o activitate fundamentală în perioada
copilăriei ( vezi și Cooper, 2000).Acești copii au dificultăți și în jocul în perechi care
reprezintă una din primele forme de socializare care contibuie la dezvoltarea armonioasa a
viitorului adult.Copii care au avut un șoc posttraumatic au arătat foarte multă seriozitate în
jocul lor și o dezvoltare scăzută a aptitudinilor de joc.Supraviețuitorii violenței domestice, au
anumite nevoi speciale iar conform lui Amiya, Weintraub (2015) care îi citează pe
Lieberman, Van Horn și Ozer (2005) intervenția psihoterapiei are efecte pozitive. Intervenția
a fost bazată pe teorii ale atașamentului, cognitiv-comportamentale, și social learning.Aceasta
s-a realizat într-un adăpost special amenajat pentru persoanele care au suferit de pe urma
violenței.Adaptarea este dificilă pentru copii care schimbă mediul familiar, dar și pentru
mămici care uneori sunt nevoie să renunțe la jobul lor.

Controlul parental și stilurile parentale

Stilul parental surpinde răspunsuri variate la situațiile pe care experiența de părinte le

scoate la lumină și crează o dinamică interesantă atât pentru părinte ca individ dar și pentru
conexiunile familiare care se formează între membrii.

După Hoskins ( 2014) Baumrind a definit controlul parental ca fiind un set de pretenții pe
care părinții le au față de copii pentru ca aceștia sa se integreze în familie, utilizând disciplină
și supervizare matură pentru a gestiona situația de neascultare din partea copilului.Baumrind a
definit trei stiluri parentale : autoritativ ( authoritative), autoritarian (authoritarian) și
permisiv. Maccoby and Martin ( Hoskins 2014) au adăugat responsivitatea parentală ca fiind
o altă dimensiune a controlului parental care include afecțiunea parentală, suportul parental și
implicarea parentală.După aceași autori menționați, nivelul de implicare a părintelui a mai
creat încă un stil parental : parentingul neimplicat (uninvolved parenting).Controlul parental și
responsivitatea exercită o influență asupra stilului parental.

Stilul parental autoritativ. Acest stil este caracterizat de responsivitate iar cerințele
parentale se împletesc într-un mod care este perceput ca fiind suportiv.Părintele autoritativ
încurajează schimbul verbal și discută deschis despre gândirea din spatele regulilor pe care i
le impune copilului și folosește puterea argumentelor raționale.Studiile efectuate pe acest stil
arată faptul că adolescenții care au avut cel puțin un părinte din această categorie au
înregistrat nivele ridicate în privința angajamentului școlar și nivele scăzute de depresie sau
consum de droguri față de adolescenții care au avut părinți neimplicați.Cu privire la
monitorizare și control parental, nivelul este mai ridicat în anii copilărie, dar se reduce o dată
cu înaintarea în vârstă și se pliază mai ușor pe nevoia de independență a adolescentului.În
general, cercetările efectuate au arătat că această abordare are influențe pozitive asupra
dezvoltării armonioase ale adolescentului.

Stilul parental autoritarian. Părinții care adoptă acest stil sunt mai puțin responsivi și mai
dominatori.Acest sil este menit să încurajeze obediența și conformitatea și se așteaptă ca
aceste reguli să fie respectate fără a fi nevoie de explicații suplimentare.În multe cazuri,
părintele autoritarian acordă un nivel scăzut de încredere copilului lui, descurajând
comunicarea deschisă, iar controlul parental cunoaște nivele foarte ridicate și stricte.Conform
lui Hoskins (2014) adolescenții care provin din familii unde s-a manifestat acest gen de stil
parental au înregistrat nivele scăzute de încredere în sine și abilități sociale scăzute.

Stilul parental permisiv. Acest stil este caracterizat de un grad ridicat de responsivitate și
de o dominanță scăzută în relația părinte-copil.Acești părinți reacționează pozitiv la
impulsurile și dorințele adolescenților și se consultă cu aceștia în problemele familiale.Într-o
familie cu un astfel de stil, nu există reguli, iar expectanțele cu privire la comportamentul
adolescentului sunt mici.Controlul parental crește o dată cu înaintarea în vârstă, iar cazurile
abuzurilor de substanțe sau a abandonului școlar sunt mult mai frecvente pentru cei care
provin din familii cu acest stil parental.Adolescenți au un nivel scăzut de încredere în sine, iar
motivația lor este orientată mai mult extrinsec.

Stilul parental neimplicat.Acest stil are efecte mai negative asupra educației unui
adolescent decât restul celor prezentate.Controlul parental este la un nivel scăzut,
monitorizarea este aproape inexistentă, ceea ce poate duce la probleme pe linia auto-
controlului.Responsivitatea și domninața sunt la nivelele extrem de scăzute, iar nevoile
copilului sunt adesea neglijate.Ca rezultat, reacțiile adolescentului sunt mai exteriorizate, iar
rata infracțiunionalității este mai ridicată în cazul acestora.Neglijența din partea mamei este
resimțită mai puternic decât cea a tatălui, iar depresia sau alte tulburări psihice sunt resimțite
mai puternic.

Controlul parental cuprinde anumite aspecte care țin de comportament, iar cele mai
frecvente sunt monitorizarea, disciplina, uneori pedepse corporale sau duritate.Controlul
parental ca monitorizare este menit să cunoască anturajul adolescentului, preferințele sale și
are rolul de prevenție.Desigur că legătura părinte-copil poate influența calitatea și cantitatea
informațiilor pe care un părinte le poate obține despre copilul său.

Aspectul care ține de disciplină ca și compentă a controlului parental, sublinează ideea că

adaptarea la cerințele societății va fi mai bună pe măsură ce înaintează în vârstă.Lipsa unei
discipline contante, poate fi asociată cu probleme care țin de depresie, anxietate sau chiar
infracționalitate.Disciplina severă poate avea aceleași efecte ca și lipsa unei
discipline.înțelegerea modalități de aplicarea a ei, ține de responsivitate, de implicare față de
nevoile copilului.După Hoskins ( 2014) utilizarea pedepsei corporale este mai frecventă în
familile cu posibilități materiale foarte reduse, care de multe ori conduc la o externalizare al
acesteia sub forma unor acțiuni infracționale sau de vandalism.
 Comportamentele de îngrijire reprezintă o altă formă de control parental.Aceste
comportamente includ afecțiune, suport, raționament inductiv și comunicare deschisă.Un
nivel crescut de afecțiune poate fi un factor favorizant pentru dezvoltarea și adaptarea socială
a copilului, iar riscul unor dependențe față de anumite substanțe este mai scăzut decât în alte
situații.Suportul parental este definit ca o prezență caldă care descurajează un comportament
violent din partea copiilor daca este bine proporționat cu celelalte comportamente.

Raționamentul inductiv este o formă de îngrijire parentală prin care se clarifică așteptările,
se identifică problemele și posibilele consecințe ale acțiunilor.Prin această metodă se oferă
idei și se crează o deschidere spre exploare care poate avea rezultate mai bune decât utilizarea
coercitivă a disciplinei.Această modalitate de control parental contribuie la dezvoltarea
abilității copilului de a lua decizii și de a evalua anumite situații cu care se poate confrunta la
un moment dat în viață.

Prin această abordare adolescentul învață pași care să îl conducă spre autodisciplină și
spre o încredere în capacitatea de a lua deciziile benefice.Conform lui Haskins (2014) anumite
cercetări arată că lipsa implementării unui raționament inductiv poate cauza frustrare,
incertitudine care pot conduce la simptome depresive.

Statutul socio-economic poate fi un predictor important în controlul parental.Există

cercetări care sugerează că funcționarea psihică a părinților este determinată de situația
materială, ceea ce poate afecta funcționarea socioemoțioanlă a adolescenților.După Haskins
(2014) Conger considera că presiunea economică poate fi relaționată cu starea depresivă a
părinților și uneori cu un nivel mai strict al disciplinei.Există și situații în care părinții pot
avea un statut economic favorabil, însă acest lucru să îi conducă la o indulegență nepotrivită
uneori, alteori excesivă.Această indulegență poate avea efecte nefavorabile pentru viitorul
adult care va deveni nerealist în așteptările sale și adesea confuz, cu schimbări emoționale
bruște.

Stuctura familiară. Familia poate fi privită ca un sistem în care sunt conexiuni și

subsisteme de comunicare și organizare.Natura holistică a comunicării familiare implică
prezența unor roluri care adesea pot deveni prestabilite și care influențează interacțiunile
membrilor din familie.Aceste roluri sunt influențate de prezența unor experiențe anterioare ale
părinților care își pun adesea amprenta pe modul de abordare a situației parentale.Strategiile
de control parental pot suferi numeroase influențe exterioare determinate de diferite
evenimente care de regulă pun rolul parental într-o luminp nouă.Ideile cu privire la modalitate
de educare a copiilor pot fi sursă de conflict, iar aceste neînțelegeri au impact direct asupra
copilului.

După Haskins (2014) cercetările care s-au efectuat asupra adolescenților care trăiesc într-un
mediu în care ambii părinți sunt căsătoriți au înregistrat o mai bună adaptare la cerințele
societății decât cei care trăiesc în familii unde există doar un singur părinte. Cercetările cu
privire la stilul parental analizează diferit modalitatea maternă de abordare, care pare să aibă
anumite particularități mai subtile, față de modalitatea paternă care pare să fie tratată dintr-o
perspectivă mai generală. Conform lui Estlein, Roi, and Jennifer A.(2014) comportamentul
parental poate fi determinat de responsivitatea parentală și controlul parental. Aceași autori (
vezi și Baumrind, 1991) consideră că responsivitatea parentală se referă la modalitatea
părinților de a răspunde nevoilor copilului cu ajutorul unei atitudini de suport și afecțiune care
să promoveze individualitatea și autonomia copilului.Acestă responsivitate este cea care oferă
unui copil sentimentul unei aparetenețe, suport și acceptare, așa cum am arătat în discuția
noastră.Cu toate ca avem aceste aspecte pozitive,cercetările care s-au efectuat cu privire la
stilul și controlul parental au vizat de multe ori un singur părinte.Analiza cu privire la
influența controlului parental și a stilul parental este o analiză foarte complexă și de aceea
încă există numeroase aspecte care necesită să fie luate în considerare.

Pot exista similitudini între cei doi părinți atunci când vine vorba de comportament sau
credințe.Acest aspect este legat și de presupunerea că partenerii sunt atrași unul de celălalt
datorită acestor similitudini pe baza cărora întemeiază o familie.Modalitatea de a comunica
este esențială și își pune amprenta atât interpersonal în relația de cuplu cât și ca reflecție în
dezvoltarea copilului.Cu toate aceste există numeroși factori externi care pot influența
practicile cu privire la controlul parental.Spre exemplu dacă se pornește de la o prespunere
socială cum că un copil are nevoie de îngrijire și protecție, acest lucru poate fi dus uneori la
extrem sau poate deveni o povară în cazul în care nu se menține un echilibru în acest
sens.Dacă există preferința pentru un rol familiar tradițional atunci cu siguranță aspectul
parental care ține de protecție și responsivitate, va fi adoptat preponderent de mame.În mod
similar, există expectanțe cu privire la modul patern de comportament care ar trebui să includă
mai multă disciplină și control decât responsivitate.Dacă există o comunicare deschisă aceste
roluri și aspecte care țin de control sau responsivitate pot fi negociate într-un mod care să
conducă la o flexibilitate, la o completare armonioasă care să asigure un climat favorabil
dezvoltării copilului.

Familia poate fi considerată un subsitem care s-a dezvoltat în urma interacțiunilor unor
alte familii care au creat o geneaologie complexă de interacțiuni.Subsistemul parental este o
moștenire de credințe și comportamente cu privire la tot ce înseamnă acest rol.Denumirea de
subsistem pare mai potrivită pentru că adesea se manifestă într-un mod programat aproape
genetic și nu întotdeauna este conștientizat.Modelul parental din interior este modelat de
percepțiile pe care un copil le formează în drumul său spre viața adultă.Acest model parental
se manifestă mai întâi în relația de cuplu, atunci când exista anumite situațiicare aduc la
lumină relația părinte- copil care există în interiorul fiecăruia.Apoi în funcție de experiența
relațională a partenerilor, părintele interior iese la suprafață fiind șlefuit și nunțat în funcție de
credințele și percepțiile avute cu privire la acest rol.Experiența de coparenting este la fel de
importantă ca și cea de parenting pentru că este nevoie de o armonie între cele două roluri
astfel încât copilul să poată relaționa eficient în raport cu lumea exterioară, dar și pentru a-și
crea o lume interioară securizantă.

Există numeroși factori care pot influența stilurile parentale ale soților și care pot
contribui în unele situații la un deacord marital.Nivelul de extraversie sau introversie poate fi,
conform lui Roi, Theiss (2014) unul dintre aspectele care pot contribui la un dezacord, dar și
abilitățile de comunicare cu privire la rezolvarea problemelor.Problemele cel mai intens
discutate se referă la creșterea și educarea copilului, iar dacă există divergențe serioase pe
această temă, acest lucru poate avea un impact major pentru relația maritală.Stilul parental
poate produce anumite unghiuri de analiza pentru celălalt partener cu privire la modul în care
ar trebui crescut un copil.După Roi, Theiss (2014) partenerii care au atribute psihologice
similare, caracteristici demografice asemănătoare, precum și asemănări în privința educației
au un rol suportiv când vine vorba de coparenting.Dacă există forme de control parental și
responsivitate care se manifestă similar, tendința de a evalua pozitiv partenerul este mai mare.
 Pentru a testa efectul acestor similarități Roi și Theiss (2014) au realizat un experiment
prin care au urmărit controlul parental, responsivitatea și satisfacția în relația maritală.Pentru
acest lucru au fost selectați 51 părinți care sunt căsătoriți, au un copil între 3 și 6 ani care este
primul născut ( în cazul în care au și alți copii). Acești părinți au fost invitați într-un laborator
pentru oferi anumite elemente necesare analizei.Participanților li s-a spus că se va cerceta
dinamica de comunicare dintre părinți și copii dar și dintre soți, fără a li se preciza cu
exactitate ceea ce se urmărește prin acest experiment, pentru a nu influența rezultatele.Mai
întâi a fost completat un anumit chestionar iar apoi subiecții au participat la anumite
interacțiuni de tip joc alături de copii lor, activitate care a fost filmată.În timp ce un părinte
efectua sarcina interactivă celălalt părinte urmărea dintr-o altă cameră aceasta
interacțiune.Părintele care urmărea ceea ce se întâmplă avea sarcina de evalua controlul
parental și responsivitatea.Apoi cel care evalua, trecea în locul celui care interacționeaza cu
copilul, având cunștiință de faptul că se evaluaeză reciproc.Rezultatele au arătat că există o
influență a relației maritale asupra dezvoltării copilului, iar similitudinile între stilurile
parentale și controlul parental sunt pozitive pentru educația copilului.

Coabitarea partenerilor împreună presupune o interdependență și influență care vine de la

sine, însă la fel de importante sunt și modelele parentale interne care au rămas ca moștenire a
experiențelor anterioare.Desigur că și procesul de selecție a partenerului de viață are și
consecințele anterioare ale modelului parental.Problema controlului parental gravitează în
jurul ideii de control ca fiind principala modalitate de educare a copilului.Acest motiv central
al educației are numeroase definții și percepții și poate fi înțeles ca o negociere între părinți cu
privire la disciplină și pedeapsă ( după Roi și Theiss, 2014).Rezultatele cercetării acestor
autori arată și faptul că există o ușurință în a comunica așteptările cu privire la exercitarea
controlului parental, spre deosebire de responsivitate.Îngrijirea și protecția sunt mai vag
comunicate.Importanța modalității și a nivelului de responsivitate este adesea trecută cu
vederea în familile unde există disfuncționalități.Atât controlul parental cât și responsivitatea
au un rol important pentru dezvoltarea copilului.Desigur că responsivitatea și similaritățile
între partenerii unui cuplu sunt strâns legate și de multe ori daca legătura dintre soți este foarte
apropiată există un acord puternic cu privire la acest aspect.Rezultatele studiului au arătat că
există o diferență importantă între responsivitatea mamei și cea a tatălui.Acest lucru poate fi
influențat și de stereotipurile de gen, conform cărora femeia s-ar ocupa de îngrijirea și
protecția copilului, în timp de bărbatul ar fi cel care impune limite și control.Comportamentul
responsiv poate fi exagerat în unele cazuri datorită unor înclinații feminine, materne.Datorită
acestor stereotipuri legate de roluri, bărbații pot atribui responsivitatea femeilor.Influențele
culturale sunt cele care pot nunanța aceste roluri tradiționale și percepțiile cu privire la control
și responsivitate.

Cu toate că studiul menționat anterior analizează importanța similarității între parteneri,

este important de subliniat că interdependența stilurilor comportamentale poate sugera și
nevoia unei complementarități, nu doar similarități.Cu alte cuvinte, stilul diferit parental poate
contribui la un echilibru în interiorul familiei.Spre exemplu unul dintre părinți cu un stil
parental unde responsivitatea este ridicată, poate ajuta un copil să își dezvolte relațiile sociale
mai bine, în timp ce celălalt părinte îl poate ajuta să fie disciplinat ceea ce îl va ajuta pe partea
profesională.Desigur că este nevoie de un studiu aprofundat asupra tipurilor de
complementaritate care ar putea fi mai bune pentru dezvoltarea armonioasă a
copilului.Comunicarea și negocierea rămân soluțiile la îndemâna părinților care pot aduce
schimbări benefice, chiar dacă nu întotdeauna modele parentale, cu care vine fiecare soț, sunt
benefice.
 Focalizarea pe efectele controlului parental asupra adolescenților a condus la creearea unor
programe de intervenție pentru părinți și adolescenți.Aceste programe se centrează pe
informarea adolecenților cu privire la modalitatea de dezvoltare a unor aptitudini care să
fortifice relațiile familiare.Studiile care s-au făcut pe această arie arată că este nevoie de
creeare unui program de intervenție care să pornească de la părinți și adolescenți până la nivel
comunitar.Este nevoie să se acorde mai multă atenție controlului parental, pentru că așa cum
am văzut în scurta noastră analiză, implicațiile sunt multiple și acționează pe termen
lung.Prevenția și intervenția din copilărie poate facilita dezvoltarea adecvată ți echilibrată
pentru un copil.

Bibliografie

Ana Stoica Constantin, Conflictul interpersonal-Prevenire, rezolvare și diminuarea efectelor,

Editura Polirom 2004

David J.Wallin, Atașamentul în psihoterapie, Editura Trei, 2010

Donna Hancock Hoskins, Consequences of Parenting on Adolescent Outcomes, Published: 18

September 2014, Bridgewater College

Estlein, Roi, and Jennifer A. Theiss. "Inter-parental similarity in responsiveness and control
and its association with perceptions of the marital relationship."Journal of Family
Studies 20.3 (2014): 239+. Academic OneFile. Web. 29 Apr. 2015.

Fishtein, J., Pietromonaco, P. R., & Barrett, L. F. (1999). The contribution of attachment style
and relationship conflict to the complexity of relationship knowledge. Social Cognition,
17(2), 228-244.

Gowen, L. K. (1998). Conflict negotiation tactics in romantic relationships in high school

students. Journal of Youth and Adolescence,27(6), 691-717.

Hayes, Stephanie A., and Shelley L. Watson. "The impact of parenting stress: a meta-analysis
of studies comparing the experience of parenting stress in parents of children with and
without autism spectrum disorder." Journal of Autism and Developmental Disorders 43.3
(2013): 629+. Academic OneFile. Web. 27 Apr. 2015.
Ruwa Sabbagh, 2005, Adult Atachment and wives emphatic accuracy during conflict
resolution, Department of psychology, Applied Developmental psychology, University of
Toronto