Rolul familiei în dezvoltarea personalității elevului

Familia a fost și este un mediu de generare și regenerare a resursei umane, dar și al

formării personalității viitorilor adulți. Ea constituie mediul natural al copilului, exercitând o
influență esențială asupra dezoltării acestuia.
R. Shaffer (2005) consideră familia ca fiind un grup de oameni format dintr-un bărbat și
o femeie, uniți prin căsătorie, și copiii pe care acest cuplu îi aduce pe lume. Deși acceptă
ideea că familia tradițională a suferit numeroase modificări, R. Schaffer o consideră structura
de bază a unei societăți.
În literatura română, Stănoiu și Voinea (1983) oferă familiei următoarea definiție: „grup
social realizat prin căsătorie, alcătuit din persoane care trăiesc împreună, au gospodărie
casnică comună, sunt legate prin anumite relații natural-biologice, psihologice, morale și
juridice și care răspund una pentru alta în fața societății”.
Distingem două mari tipuri familiale: familia extinsă, patriarhală, de tip tradițional și
familia nucleară, conjugală, de tip modern.
Familia extinsă cuprinde pe lângă nucleul familial și alte rude și generații: părinți, frați,
surori ai/ale soțului/soției, bunici, unchi, mătuși, etc. De regulă, în familia extinsă se regăsesc
trei generații.
Familia nucleară este folosită pentru delimitarea unui grup alcătuit de regulă din, tată,
mamă și copiii lor. Ea este cea mai universală formă de organizare socială. Se întâmplă
uneori ca familia nucleu să nu fie complet, întâlnindu-se următoarele situații: tată cu un
copil/copii, mamă cu un copil/copii, un cuplu fără copii, doi sau mai mulți frați fără părinți.
Familia monoparentală se distinge de familia nucleară ca structură doar prin absența unui
părinte, fiind consecința unor experiențe diferite, ca și: nașterea unui copil în urma unei
experiențe sexuale juvenile care nu se finalizează cu o căsătorie, decizia unei femei de a avea
un copil în afara unei căsătorii legale, decesul unuia dintre părinți, divorțul unor cupluri cu
copii minori. Familia compusă sau familia cu părinți vitregi rezultă din căsătoria a doi părinți
rămași singuri cu copii proprii și/sau copii comuni.
Bătrânu (1980) consideră că, privită ca nucleu social, familia este prima care
influențează dezvoltarea individului, fiind cea dintâi școală pentru copil. Perioada copilăriei,
intervalul de vârstă cuprins între 0 și 11 ani, este considerată cea mai importantă în evoluția
ființei umane. Atunci se achiziționează peste 80% din experiența specific umană, atunci are
loc constituirea conduitelor fundamentale adaptive, se structurează însușirile personalității, se
dezvoltă caracteristicile cogniției și ale celor intelectuale, afective, ale motivației, atitudinilor
și sociabilității (Verza și Verza, 2000). Personalitatea se formează încă de la naştere şi
continuă să se dezvolte pe tot parcursul vieţii, având la bază ereditatea şi fiind puternic
influenţată de relaţiile interpersonale şi sociale. Personalitatea este o calitate pe care o poate
dobândi virtual orice individ într-o etapă a dezvoltării sale şi anume în perioada adolescenţei
avansate - întrunind anumite atribute caracteristice (Radu, 2002).
În general, prin dezvoltare se înțelege o succesiune de acumulări cantitative și de salturi
calitative, care se instituie într-o mișcare ascendentă de la inferior către superior, de la simplu
către complex. Dezvoltare implică procese de transformare, etape ce se succedă de la forme
elementare la forme mai complexe (Trodec și Martinot, 2003). Dezvoltarea umană include
modificări de natură fizică, psihică și socială de-a lungul întregii existențe a unei persoane.
Cu alte cuvinte, ea „afectează” individul de la naștere la bătrânețe. Dezvoltarea umană se
realizează stadial: apar, se consolidează și se rorganizează procese, însușiri sau trăsături
cognitive, afectiv-emoționale, volitive sau temperamentale ale individului. Stadiul
desemnează așadar acele transformări calitative care pot fi constatate în comportament sau în
gândire (Bideaud, Houde și Pedinielli, 1993).
Studiu de caz
Familia joacă rolul cel mai important în formarea și socializarea copilului. Toate familiile
sunt diferite, atât prin compoziția familiei, cât și prin stilul de educare a părinților.
Familia analizată de mine este o familie reconstruită, compusă din tatăl vitreg(34),
necăsătorit, fără copii și mama(30) divorțată cu copilul ei. Familia s-a reconstruit de circa 2
ani, fără să se căsătorească. Robert este un băiețel de 5 ani și jumătate, a avut aproximativ 3
ani la divorț.
Tatăl biologic(36) încă nu și-a refăcut viața, dar nici nu a acceptat relația mamei, producând
conflicte de multe ori. Nu s-a ocupat cu copil până când au fost împreună, și-a neglijat
familia. Toate sarcinile legate de creșterea copilului au fost suportate de mamă.
Robert s-a născut la 37 săptămâni, a fost alăptat 11 luni, a început să meargă singur de la 14
luni, a mâncat singur și a dormit singur în cameră de la 16 luni, a început să vorbească de la
18 luni. A fost un bebeluș liniștit, vesel, n-a plâns mult, s-a dezvoltat în ritm normal.
Robert în primele doi ani de viață a fost în continuu cu mama. Cu tatăl biologic a petrecut
foarte puțin timp, el fiind de mai multe ori în călătorie de afaceri.
Mama a păstrat strict programul zilnic a copilului, care în primele doi ani a constat din somn,
mâncare și joacă. S-a ocupat mult cu copil, a lăsat să experimenteze mediul încojurător, dar
protejându-l de pericole. Au participat săptămânal la gimnastică de bebeluși, inițiind
socializarea. Robert la 1 an și 11 luni a început să frecventeze creșa, unde s-a acomodat foarte
repede, și-a făcut prieteni. S-a dezlegat destul de ușor de mamă, fiindcă a avut cu el plușul lui
preferat cu care dormea.
Până la vârsta de aproximativ 2 ani și jumate, Robert a fost foarte deschis și prietenos cu
adulți, mai mult cu cei de sex masculin. Aproximativ la această vârstă au început
neînțelegerile și certurile dintre părinți, care l-au afectat foarte mult, astfel n-a reușit să se
dezobișnuiască de scutec, numai la 3-4 luni după divorț.
Robert la 3 ani a început grădinița, dar s-a acomodat mai greu decât la creșă, pentru că până
atunci s-a produs deja divorțul, copilul a avut o locuință nouă într-o localitate nouă. Totul a
fost nou pentru el, a devenit mai introvertit, mai timid, mai retras, mai plângăcios. Pe lângă
situația nouă a fost certat de multe ori de mămică, care a devenit nervoasă și nerăbdătoare cu
el, probabil din cauza divorțului și de teama că singură nu o să facă față problemelor.
Copilul nu a fost strâns legat de tatăl biologic, așa că nu i-a fost dor de el, dar s-a bucurat de
întâlnirile, care au avut o frecvență săptămânală la început, devenind cât mai rare. Copilul și-
a petrecut vacanțele la el, tatăl nu a fost cooperativ cu mama în ceea ce privește educarea
copilului. În aceste vacanțe programul zilnic al copilului nu a fost păstrat, schimbând orele
obișnuite de somn și mâncare. Tatăl biologic, pentru a-i câștiga dragostea copilului, i-a
cumpărat tot ce a vrut copilul, jucării scumpe și dulciuri în exces. În timpul petrecut cu el,
copilului i-a fost permis orice, tatăl crezând că face bine copilului și că prin acest
comportament va fi mai apropiat de el. Robert s-a obișnuit de fiecare dată repede de această
situație și i-a plăcut că nu este subordonat unor reguli. Astfel când s-a dus acasă la mamă, a
făcut crize de isterie, s-a încăpățânat, iar mama a trebuit să reconstruiască treptat tot ce a atins
până atunci.
Tatăl biologic nu s-a ocupat de nevoile emoționale a copilului, iar Robert s-a atașat mai mult
de mamă. Totuși viața impusă de tatăl e ademenitor, iar copilul merge cu plăcere la el.
Între timp mama a început o nouă relație, a devenit mai liniștită, mai răbdătoare, a primit
sprijin de la partenerul ei și a început să pună mai mult accent pe relația ei cu copilul și pe
educarea copilului. Copilul la început a fost distant cu tatăl vitreg, dar prin joacă și
compasiune a fost cucerit de el. Tatăl vitreg s-a apropiat treptat de copil, nu a forțat nimic, a
fost răbdător cu el, l-a sprijinit când a fost nevoie. Tatăl vitreg a fost întotdeauna contribuabil
în ceea ce privește educarea copilului, a respectat reguliile impuse de către mamă și a ajutat
copilul în respectarea regulilor. Robert a realizat că tatăl vitreg ocupă un loc important în
viața mamei, o iubește și o respectă pe mama ei, cu timpul a început să aibă încredere în el, s-
au împrietenit și l-a acceptat ca tată. Relația lor este mai repede unul de prietenie, decât
relație părinte-copil. Mama și tatăl vitreg exercită stilul de parenting exigent, au reguli de
casă și programul copilului bine stabilite. Robert e lăudat de fiecare dată când e nevoie, fără
să fie lăudat în exces, ci punând accent pe lucrurile importante. Pedeapsa constă în
interzicerea vizionării de desene animate, care oarecum e foarte restricționat, dar nu este
cazul de a aplica frecvent. El știe deja foarte bine programul lui zilnic și câteodată
îndeplinește fără să fie atenționat. E un copil independent, se îmbracă singur, mulțumit
mamei care l-a lăsat de mic să încerce lucruri și a avut încredere în el. Familia organizează
activități comune, ca și ture cu bicicletă, plimbare în parc, vizionare film la cinema, jocuri de
socitate. Copilul e implicat și în activitățile casnice, precum pregătirea mesei, curățenia,
așternarea patului. Aceste activități întăresc apartenența de familie. Părinții încearcă să fie
modelul de urmat pentru copil, iar copilul câteodată chiar le imită pe ei. Tatăl vitreg vrea să
fie un model de tată și de bărbat de urmat, prin gesturi și comportamente afective către mamă
și copil.
La momentul de față, Robert e un copil ascultător, iubitor și voios, dar încă e afectat de
diferența de educare a părinților naturali. L-a ajutat foarte mult faptul că poate să trăiască din
nou într-o familie completă, de unde primește afecțiune, apreciere și respect. Părinții nu
interzic relația copilului cu tatăl natural, dar discută cu copilul despre atitudinea incorectă a
tatălui legat de educarea copilului.
Robert frecventează grupa mare la grădiniță, se comportă prietenos cu colegii lui de grupă, e
afectuos cu ceilalți, dar câteodată e morocănos, când nu poate să atingă ce vrea el.
În situații străine sau în locuri străine e foarte distant și se dezleagă foarte greu, chiar și cu
rudele care îi vizitează sau se duc în vizită la ei. Are nevoie de timp pentru dezlegare, trebuie
apropriat de el treptat și jucăuș.
Deși încă e în curs de dezvoltare personalitatea copilului, totuși cred că întâmplările din
primele ani din viața lui vor pune niște amprente pe personalitatea lui. Mama fiind
ocrotitoare, iubitoare și înțelegătoare cu el, îl va ajuta mult în dezvoltare. Atitutdinea tatălui
natural ar trebui schimbat în favoarea copilului.
Părinții din familia reconstruită contribuie foarte mult la dezvoltarea personalității copilului,
pun mare accent pe timpul de calitate, îi satisfac nevoile fizice și emoționale ale copilului, se
comportă ca îndrumători, acționează ca modele, dovedind deprinderi și atitudini, încurajează
copilul. Părinții pun prea mult accent pe recompunerea familiei, pe încadrarea tatălui vitreg în
noua familie, neglijând socializarea copilului. Ar trebui să participe mai mult la activități sau
organizări de comunitate, astfel ajutând copilul la integrarea în societate.
Copilul din caz poate deveni un adult normal cu comportament adecvat, cu o personalitate
convenabilă, dacă părinții se ocupă la fel de mult de dezvoltarea lui și în continuare și dacă
tatăl biologic încearcă să fie mai contribuabil în educarea copilului.
Indiferent de tipul familiei în care crește, un copil are nevoie să simtă că nu este necesar ca el
să fie premiant sau olimpic pentru a fi iubit, acceptat și respectat.

Bibliografie:
Bonchiș, E., (coord.), (2011), Familia și rolul ei în educarea copilului, Editura Polirom, Iași