Sunteți pe pagina 1din 40

PROGRAM DE INTERVENŢIE SOCIOEDUCAŢIONALĂ ÎN

SPRIJINUL FAMILIEI MONOPARENTALE

Profesor învatamant promar si prescolar- FOARFECĂ M. LEONTINA

Gradinita cu program prelungit nr.6, structură


a Gradiniţei cu program prelungit nr.8 Constanta

INTRODUCERE

Cine-l vede pe copil cum creşte? Nimeni!


Numai cei care vin din altă parte spun: “Vai, ce a crescut!”.
Dar nici mama, nici tata nu l-au văzut cum creşte.
El a devenit în timp. Şi în fiecare clipă a fost ceea ce urma să fie.
Antoine de Saint-Exupery

Construcţia celor „7 ani de acasă“ este un proces îndelungat, proces în care avem
nevoie de parteneri. Atunci când construim împreună trebuie să fim conştienţi de importanţa
fiecăruia dintre noi, de ce anume ne leagă, cine suntem „noi“ şi cine suntem fiecare dintre noi. Ce
ştim să facem şi ce putem face fiecare, pentru a reuşi să facem împreună.
Rolul părinţilor este acela de a fi educatorii copilului lor. Unde şi când se termină rolul de
educator al părinţilor? Când învăţăm, când relaţionăm, când iubim? Avem de învăţat de la
copilul nostru? Când putem spune:“iartă-mă“!, „am greşit“? Ştim oare totul despre copilul nostru?
Dar despre noi, ca părinţi?
Ni se poate întampla şi nouă, părinţilor, să fim în dificultate: ce hotarâri luăm, cât
trebuie să îi ocupăm timpul copilului nostru, cum determinăm nevoia de ajutor a copilului şi
când îl lăsăm să îşi gestioneze singur eşecurile şi bucuriile? Gădiniţa şi educatorii ne pot
susţine în devenirea noastră ca părinţi? Avem nevoie de ajutor, dar nu ştim cui să ne adresăm?
O parte din răspunsurile la aceste întrebări dorim să le regăsim în acesta lucrare.. Restul
răspunsurilor la întrebările în legătură cu dezvoltarea integrată a copilului vor rămâne să fie
descoperite în cadrul unei relaţii de respect reciproc şi parteneriat care se leagă între părinţi şi
educatori, după ce vom citi aceste pagini. În fond, realitatea zilelor petrecute alături de copii ne
3
ajutăm să ne dezvoltăm ca părinţi şi ca profesionişti!
Familia monoparentală este considerată de unii specialişti ca fiind un tip special de
familie, pe când alţii nu consideră acest grup social o familie.
O definiţie complexă a familiei monoparentale este dată de Iolanda Mitrofan şi
Cristian Ciupercă care consideră că acest tip de familie este: structura familială asimetrică, formată
dintr-un părinte şi copilul (copiii) său (săi) fie din decesul celuilalt părinte, fie prin divorţ, fie prin
abandonarea familiei de către un părinte, fie prin decizia de a nu se căsători a părintelui, fie prin
adopţiunea realizată de o persoană singură, fie prin naşterea întâmplătoare a unui copil dintr-o
relaţie liberă, în afara căsătoriei, cu referire, în special, la părinţii adolescenţi.
Toate aceste apecte afecteaza viaţa copilului care şi aşa este o perioadã dificilã
atât pentru el, cât şi pentru cei din jur. Este perioada în care are mare nevoie de îndrumarea
pãrinţilor, de sprijinul, dragostea şi întelegerea lor, iar lipsa unuia dintre ei poate fii traumatizant
pentru unii copii aflaţi în aceastã situaţie. De-a lungul timpului s-au formulat păreri contradictorii
datorită mentalităţilor referitoare la funcţionalitatea familiei monoparentale. În societatea
traditională, care avea la bază familia extinsă, monoparentalitatea era dezaprobată, iar cei care
condamnau acest stil de viaţă erau încurajaţi. În societatea modernă viziunea asupra familiei
monoparentale s-a schimbat. Astăzi se consideră că este mai bine pentru copil ca parintii să se
despartă decât să fie supus unui climat familial conflictual.
Familia monoparentală este o familie normală, dar se vorbeşte de faptul că ea reprezintă o
criză a familiei datorită efectelor provocărilor sociale cu care se confruntă şi cărora nu le poate face
faţă: sărăcia şi excluderea socială.
Cercetările sociologice asupra familiei monoparentale s-au centrat pe:
- condiţiile de viaţă şi de vulnerabilitate economică, studii şi asupra nivelului de trai;
- eficacitatea politicilor familiale, a acţiunilor sociale şi a transferului social;
- efectele „disociaţiei familiale” şi a structurii monoparentalităţii asupra socializării copiilor.
Efectle familiei monoparentale asupra copiilor sunt multiple şi nu sunt în totalitate
cunoscute. Tocmai de aceea ele rămân o permanentă provocare pentru cercetători. Pentru a însoţi
copiii pe drumul dificil pe care îl au de parcurs şi a deveni adulţi, a da dovadă de inteligenţa
emoţională înseamnă ca părinţi să: devină conştienţi de sentimentele lor şi ale celor din jurul lor; să
se implice şi să încerce să înţeleagă punctele de vedere ale celorlalţi; să rămână calmi, să gândească
pozitiv, să îşi stabilească obiective şi să urmărească atingerea lor; sa folosească cele mai bune
aptitudini pentru a lucra cu copiii în relaţiile cu ei.

4
PROFILUL PSIHOLOGIC ŞI SOCIAL AL FAMILIILOR MONOPARENTALE

1. ROLUL FAMILIEI ÎN DEZVOLTAREA COPILULUI

,,Faptul ca aveţi un copil nu vă face părinte, precum faptul că aveţi un pian nu va


face pianist.’’
(Mihail Levine)

1.2. Competenţe şi responsabilităţi parentale

Rolul adultului în viaţa copilului


Este adevărat, devii părinte atunci când copilul se naşte şi/sau atunci când numele tău
este înscris pe certificatul său de naştere. Ar fi o greşeală să ne limităm doar la atât. Părinţi
devenim cu fiecare moment petrecut alături de copilul nostru, cu fiecare moment pe care îl trăim în
absenţa sa, dar cu gândul la el. Ne este util să recunoaştem cu toţii că părinţii cresc copilul, însă
copilul este în egală măsură cel care „îşi creşte“ părinţii: fiecare (mamă, tată sau copil) creşte şi se
dezvoltă în funcţie de celălalt.
Relaţia dintre copil şi părinte este definită ca una de dependenţă, sensul de derulare a
acestei relaţii fiind cel de a oferi copilului stimulii necesari dobândirii independenţei. Mulţi sunt
aceia care spun despre copil : „este mic, ce înţelege el?!“ Este adevărat, copilul este mic, însă nu şi
incapabil. Are nevoie de sprijin pentru a creşte şi pentru a se dezvolta, pentru a-şi repera
abilităţile şi pentru a-şi dezvolta competenţele. Pe măsură ce un copil dobândeşte abilităţi,
părintele trebuie să poată şi să ştie să se retragă din demersul său protectiv şi să îl ajute pe copil să
şi le consolideze.
Apoi, va avea nevoie doar să ştie că părintele este în apropierea sa, pentru a avea către
cine să se îndrepte în cazul în care se va simţi în nesiguranţă. Pe parcursul acestui proces, părintele
trebuie să-l pună pe copil în situaţia de a experimenta şi de a alege, dându-i ocazia să îşi cunoască
limitele şi competenţele, să îşi construiască un set de valori.
Transpus în viaţa de zi cu zi, acest lucru înseamnă că nou-născutul să fie alimentat la
cerere, copilul mic să aibă libertatea de a alege cu ce se îmbracă azi, cu ce jucărie se joacă, cu cine
se joacă, când doarme, iar adolescentul la ce cursuri doreşte să se înscrie, ce muzică ascultă sau
cum îşi tunde parul. De asemenea, înseamnă ca fiecare copil să ştie care sunt reperele şi regulile
familiei şi cele ale comunităţii în care trăieşte şi, prin extensie, care sunt valorile morale.
5
Noţiuni de bază

Pentru început, vom face o trecere în revistă a principalelor teorii* care încearcă să
determine elementele importante pentru paternalitate pentru a putea vorbi apoi de rolurile pe care
părintele (mamă şi tată) le are în viaţa copilului şi în susţinerea dezvoltării integrate a acestuia

Autorul ... afirmă că...

Freud Părinţii sunt responsabili de dezvoltarea psihică a copilului.

Lewin Comportamentul se conturează în funcţie de personalitatea, dar şi de


mediul în care copilul creşte şi se dezvoltă.

Piaget Părinţii au nevoie să înţeleagă cum gândeşte copilul şi care sunt


etaptele de dezvoltare cognitivă ale acestuia pentru a îl susţine în dezvoltarea
sa.
Vîgotsky Interacţiunile sociale susţin copilul în procesul învăţării, însă are
nevoie de sprijinul permanent al adultului, pentru a putea intra în demersuri
exploratorii.
Erikson Dezvoltarea e un proces de integrare a factorilor biologici
individuali cu factorii de educaţie şi cei socio-culturali.
Gese Rolul părintelui este de a susţine copilul în identificarea
predispoziţiilor interne şi de a-i pune la dispoziţie un mediu care să-i susţină
maturarea.
Copiii şi părinţii îşi adaptează reciproc comportamentele, în funcţie de
Bell, Mischel relaţia construită între ei.
Rogers, Maslow Pentru a înţelege nevoile, sentimentele copilului şi pentru a-i răspunde
nevoilor de creştere şi îngrijire, părintele trebuie să utilizeze empatia.
Ainswrth, Bowlby Dacă copilul are încredere că persoana de referinţă afectivă (fie mama,
fie tatăl) îi satisface nevoile, acest fapt se va reflecta în tipul de ataşament pe
care îl dezvoltă. Ataşamentul îl susţine pe copil în tot ce înseamnă dezvoltarea
sa integrată: în plan fizic, al sănătăţii, precum şi în plan cognitiv şi socio-
emoţional.
Schaefer, Părinţii au capacitatea de a-şi ajusta forma de manifestare a
Braumrind parentalităţii lor în funcţie de fiecare copil în parte, de sexul acestora, de vârstă
etc.

6
Minuchin În cadrul relaţiilor dintr-o familie, fiecare membru trebuie să aibă
recunoaşterea (ca status şi rol) celorlalţi membri ai familiei.

Holden, Hinde Parentalitatea este un proces dinamic şi este influenţată de relaţiile


din cadrul ei şi de modalitatea în care sunt ajustate aşteptările fiecărui
participant în relaţie.
Dunst, Cochran Părinţii au capacităţi de dezvoltare şi susţinere reciprocă, rezultatul
fiind consolidarea familială. Profesioniştii trebuie să îi susţină să îşi consolideze
capacităţile, respectând totodată aptitudinile existente.
Belsky Competenţele parentale sunt influenţate de:
• resursele parentale: experienţele sale; încrederea în sine; atitudini;
aptitudini;
• cunoştiinţe despre creşterea şi îngrijirea copilului, aşteptări de la
copil;starea sa de sănătate; etc.

*Material tradus şi adaptat după D. McDermott, 2002 „Parenting education from k-12:
Theoretical and empirical background and support.“
Pledoariile oamenilor de ştiinţă vin să confirme relaţia strânsă între copil şi părinţii săi,
felul în care fiecare participant în cadrul acestei relaţii se transformă, îşi dezvoltă capacităţile,
aptitudinile şi îşi defineşte atitudinile în rolurile sale.
Valori ale relaţiilor parentale de calitate:
• căldură şi afecţiune;
• limite clare şi bine precizate;
• răspuns imediat la nevoile copilului;
• disponibilitate de a răspunde întrebărilor copilului;
• sancţionare educativă, constructivă a comportamentelor inacceptabile ale copilului;
• respect;
• deschidere şi comunicare;
• recunoaşterea calităţilor şi a reuşitelor;
• confidenţialitate şi încredere reciprocă.
Când vorbim de parentalitate, dar şi de bune practici în asumarea ei, există câteva repere
generale care trebuiesc urmărite şi care se reflectează în dezvoltarea copilului, în forma de
manifestare a acestuia, în obiceiurile pe care le are, în tipurile de interacţiuni în care intră, în
modul în care copilul face faţă situaţiilor problematice, în iniţiativele pe care le are.

7
Enumerăm o parte dintre aceste repere, cu menţiunea că sunt doar câteva propuneri, lista
putând fi dezvoltată.
Pearce a descris relaţiile pozitive şi negative care pot influenţa dezvoltarea copilului
şi care constituie punctul de plecare în modificarea unor comportamente ale părinţilor:
Însuşiri pozitive Insuşirile negative

 Căldură şi afectiune;  Răceală şi ostilitate; Îngrijire


 Stabilirea clară a limitelor şi negocierea
insuficientă;
acestora cu copilul;  Atitudine de superioritate în relaţia cu
 Recunoaştereanevoilor copiluluAcceptarea
copilul;
defectelor copilului;  Atitudine de respingere în relaţia cu
 Respectarea individualităţii copilului;
copilul;
 Recunoaşterea şi respectarea calităţilor  Lipsă de respect a copilului;
copilului;  Lipsă de răspuns la nevoile acestuia.
 Implicare şi empatie.

Dacă analizăm relaţia dintre stilul părintesc şi comportamentele sociale ale copilului, vom
constata că relaţiile mult prea permisive, fără limite şi reguli, determină comportamente
imprecise, agresive şi imprevizibile din partea copilului. Relaţiile de autoritate pot fi cheia lipsei
de iniţiativă, de respect de sine şi supunerii necondiţionate din partea copilului. Prin atitudini
supraprotectoare sunt determinate comportamente pasive, dependente şi lipsa de reacţie la stimuli.
Imaginea ideală a părintelui bun cuprinde calităţi dificil de atins.
Însă există comportamente inadecvate ale părinţilor care afectează dezvoltarea integrată a
copilului. Iată câteva exemple:
• lipsa regulilor în familie (reguli şi limite inţelese, asumate şi aplicate de toţi membri
familiei!);
• îngrijirea şi supravegherea inadecvate (copilul lăsat singur în faţa televizorului timp
îndelungat, recompensele materiale şi alimentare);
• disciplină rigidă şi pedepse inadecvate vârstei şi puterii de înţelegere a copilului
(stabilirea regulilor „pentru copil“ fără a consulta anterior opinia copilului);
• neimplicarea în experienţele copilului (absenţa momentelor în care părinţii petrec timp
de joacă împreună, dezinteresul pentru dezvoltarea copilului, neglijarea copilului);
• agresiuni în familie (utilizarea pedepselor care presupun traumatizarea emoţională sau
fizică a copilului, violenţă domestică);

8
• aşteptări nerealiste de la copil (dorinţa părinţilor de participare a copilului la multe
activităţiopţionale în raport cu vârsta şi opinia lui).

1.3. Influenţa climatului familial asupra copilului


Climatul familial este definit ca fiind o ,,formaţiune psihosocială foarte complexă,
cuprinzând ansamblu de stări psihice, moduri de relaţionale interpersonală, atitudini, nivel de
satisfacţie etc, ce caracterizează grupul familial o perioadă mai mare de timp”. (Mitrofan, I.,
Mitrofan, N.). Climatul familial este sinonim cu atmosfera sau moralul grupului familial ca grup
social mic.
Acest climat poate fi pozitiv (bun) sau negativ (rău) şi se interpune ca un filtru între
influenţele educaţionale exercitate de părinţi şi achiziţiile psiho-comportamentale realizate la nivelul
personalităţii copiilor.
Ocupându-se în cadrul unor cercetări de influenţa climatului familial asupra randamentului
şcolar al copilului, M. Gilly precizează:
”Ipoteza noastră fundamentală este aceea că, orice copil are nevoie de un cadru general de
viaţă în care să se simtă în siguranţă. Pentru aceasta el are nevoie de părinţi calmi, înţelegători,
afectuoşi, destul de maleabili în raportul lor cu copilul, fără a da însă dovadă de slăbiciune. El are
nevoie să simtă că părinţii se ocupă de el, că iau parte la micile lui necazuri şi la problemele care îl
interesează şi că nu se dezinteresează de ceea ce se întâmplă la şcoală. Iar în acelaşi timp el are
nevoie de un cadru de disciplină destul de ferm pentru a nu-l lăsa să-şi închipuie că libertatea lui e
fără margini şi totodată, să ştie că părinţii săi împărtăşesc amândoi, acelaşi nivel de exigenţă. 1”
(M. Gilly (1976), apud. Mitrofan, I., Mitrofan, N.).

1.4. Factorii climatului familial sunt:


1. modul de raportare interpersonală a părinţilor (nivelul de apropiere şi de înţelegere,
acordul sau dezacordul în legătură cu diferite probleme);
2. ansamblul de atitudini ale membrilor familiei în raport cu diferite norme şi valori sociale;
3. gradul de coeziune al membrilor grupului familial;
4. modul în care este perceput şi considerat copilul;
5. modul de manifestare a autorităţii părinteşti (unitar sau diferenţiat);
6. gradul de acceptare a unor comportamente variate ale copiilor;
7. nivelul de satisfaţie resimţit de membrii grupului familial;
8. dinamica apariţiei unor stări tensionale şi conflictuale;
1
Mitrofan, I., Mitrofan, N., Familia de A --- la Z, Mic dictionar al vietii de familie, Editura Stiintifica,
Bucuresti, 1991. p..98.

9
9. modul de aplicare a recompenselor şi sancţiunilor;
10. gradul de deschidere şi de sinceritate, manifestat de membrii grupului familial.
,,Mediul familial- afirma Andre Berge- îl satisface pe copil în măsura în care răspunde
trebuinţelor sale elementare adică în măsura în care este un mediu afectiv şi protector, dublă
condiţie indispensabilă pentru ca fiinţa tânără să înveţe să se construiască pe sine, să se situeze în
raport cu ceilalţi, să se ”polenizeze” din punct de vedere sexual, efectuând fără pericol, primele sale
experienţe sociale şi sentimentale” (A. Berge, apud. Maria Voinea).
Comunicarea are un rol foarte important în favorizarea unui climat familial pozitiv. Fiecare
partener are stilul propriu în comunicare într-o relaţie intimă, ceea ce conferă o notă de complexitate
dacă ne gândim că diferitele metode de comunicare se îmbină cu stilurile specifice ale celor doi
parteneri, formând un adevărat sistem de comunicare. Un climat pozitiv favorizează îndeplinirea
tuturor funcţiilor cuplului conjugal şi grupului familial la cote înalte de eficienţă. ,,Câtă încărcătură
afectivă şi câtă căldură prezintă ,,acasă” pentru cei care beneficiază într-adevăr de un climat
favorabil! Aici ,,în sânul familiei”, individul este aşteptat, este preferat, este înţeles, preţuit,
respectat, i se cere părerea, sfatul, opinia.” (Mitrofan, I., Mitrofan, N., 1991).
Dacă toate acestea la un loc devin factori motivaţionali, ei determină creşterea gradului de
integrare a conduitei copilului în viaţă şi în activitatea familială şi totodată, la sporirea unităţii şi
coeziunii grupului familial. Fiecare membru apartenent familiei se simte din ce în ce mai atras de
,,forţele familiale centripete”, ceea ce determină creşterea gradului de stabilitate şi de funcţionalitate
a unităţii familiale. Familia fiind un mediu afectiv şi protector asigură copiilor securitate, îngrijire,
subzistenţă, sprijin material şi moral.
Relaţia copil-părinte. În cursul dezvoltării ontogenetice, fiinţa umană trece prin etape
succesive care-i permit să treacă de la situaţia de dependenţă totală (biologică şi socială) la cea de
independenţă
Perioada de gestaţie este relativ lungă la om (280 zile), timp în care creşterea
embrionului şi apoi a fătului este vertiginoasă. În această perioadă produsul de concepţie se află
într-o dependenţă totală de organismul mamei, relaţie ce a fost comparată cu parazitismul din
biologie. În momentul naşterii, prin secţiunea cordonului ombilical, nou-născutul devine
independent biologic, dar este încă foarte dependent social. El are nevoie de prezenţa mamei, care
este indispensabilă. Relaţia cu mama şi apoi cu familia transformă copilul într-un individ
independent social la sfârşitul adolescenţei. Tânărul se poate separa însă de familie doar atunci
când a devenit şi independent economic. Perioada corespunde maturizării fizice, cognitive şi
sexuale şi este considerată a fi vârsta de peste 18 ani. Până la această dată, copilul se află sub
controlul familiei, care îşi propune să-i rezolve toate nevoile lui, de la cele mai simple (hrană,

10
îmbrăcăminte), până la cele mai complexe (împlinirea personalităţii, program educaţional adecvat
şi integrarea socială). Abia după aceea sarcina familiei s-a incheiat.

Noţiuni de bază

Familia are un rol deosebit în formarea şi dezvoltarea personalităţii copilului. De atmosfera


din familie depind sentimentele de siguranţă sau nesiguranţă, dezvoltarea capacităţilor sale
intelectuale şi afective.

Autorul: Spune despre familie:

G.P. Murdock Familia este grupul social ai cărui membri sunt legaţi prin raporturi de
vârstă, căsătorie sau adopţie şi care trăiesc împreună, cooperează sub raport
economic şi au grijă de copii.
A. Giddens Familia este un grup de persoane legate direct prin relaţii de rudenie, ai
cărei adulţi îşi asumă responsabilitatea pentru creşterea copiilor.

E.W. Burgess, J. Familia este unitatea de interacţiuni şi intercomunicări personale,


Locke cuprinzând rolurile sociale de soţ şi soţie, mamă şi tată, fiu şi fiică, frate şi soră.

L. Berge Familia este un fel de personalitate colectivă a cărei armonie generală


influenţează armonia fiecăreia dintre părţi.

C. Levi Strauss Familia este un grup care îşi are originea în căsătorie, fiind alcătuit din soţ
şi soţie şi copiii născuţi din unirea lor (grup căruia i se pot adăuga şi alte rude), pe
care-i unesc drepturi şi obligaţii morale, juridice, economice, religioase şi sociale
(inclusiv drepturi şi interdicţii sexuale).

11
2. FAMILIA MONOPARENTALA – STRUCTURĂ FAMILIALĂ
ASIMETRICĂ
2.1. FAMILIA MONOPARENTALA ÎN SOCIETATEA MODERNĂ

2.2. Delimitări conceptuale

Definită în “Dicţionarul de Sociologie” 2 ca “menaj parafamilial format dintr-un singur


părinte şi copiii săi”, familia monoparentală are meritul de a defini familia prin relaţia parentală
care este secundară în definiţiile “clasice” ale familiei, unde decurge din relaţia conjugală.
Conceptul surprinde una din direcţiile esenţiale al transformărilor
înregistrate în ultimele trei decenii în domeniul familiei: “posibilitatea ca cele două tipuri de
raporturi familiale – conjugal şi parental – să apară şi să funcţioneze separat unul de celălalt”. 3
Termenul de “familie monoparentală”, cu un conţinut simplu şi clar, aparent,
ascunde totuşi o serie de capcane:
• Definiţia însăşi, obiect al controverselor, ridică întrebări referitoare la unitatea
de referinţă – menajul, care poate cuprinde şi alte persoane sau, în mod strict, unitatea părinte –
copil, la tipul de copil avut în vedere, definit în funcţie de vârstă sau în funcţie de statutul marital.
• Utilizarea conceptului, deşi ar trebui să fie neutră, tinde să se înregistreze modului
de a privi lucrurile specific pedagogilor şi psihiatrilor (care atribuie aproape toate tulburările
apărute în dezvoltarea copilului pe seama structurilor familiale “disimetrice”) şi câmpului
intervenţiei sociale (aflat în permanentă căutare de populaţie “în dificultate”, care trebuie asistate) 4 ;
• Monoparentalitatea nu este “staţionară”: ea poate aluneca într-o coabitare sau într-o
căsătorie, aşa cum, după consumarea unor experienţe de acest gen, poate fi regăsit caracterul
predominant transversal al cercetărilor nu permite, însă, o concluzie certă în ceea ce priveşte
caracterul său ,,tranzitoriu sau durabil’’ 5 .
• Atributul „monoparentală” instaurează o discriminare între cei doi parteneri din
punct de vedere al raportului între relaţia conjugală şi cea parentală: ultima este independentă
de prima în cazul partenerului căruia îi este încredinţat copilul şi care poate fi părinte (unic)
fără a (mai) fi soţ(ie), dar tot ultima este dependentă de relaţia conjugală pentru celălalt
partener, pentru care încetarea calităţii de soţ(ie) echivalează cu încetarea calităţii de părinte.
Monoparentalitatea efectivă nu coincide cu cea statistică. L.D. Scanzani şi
2
Zamfir C., Vlăsceanu L., Dicţionar de Sociologie, Ed. Babel, Bucureşti, 1998.
3
Stănciulescu, E., Socilogia educaţiei familiale, vol. I. Ed. Polirom, Iaşi, 1997, p.138.
4
Lefaucheur N., Les Familles dites Lifes Monoparentales, în Fr. De Singly (dir), “La Famille. L’etat de savoirs”,
Paris, 1991, Editions La Decouvert, p.67 – 74.
5
Kaumon, J.C., Famille et pauvreteé en Europe, Rapport à la Commission des Communauté Europeénnes, 1990
12
J.Scanzani(1998)vorbesc despre „sistemul familial binuclear”, iar C. Guillot şi G. Eyrand (1993)
preferă folosirea termenului de „familie bifocală”, specifică situaţiei copiilor care au doi părinţi şi,
deci, cel puţin potenţial, două cămine.
Introdusă sub influenţa feminismului, în vederea schimbării modalităţii de abordare a
maternităţii din afara familiei şi a disociaţiei familiei, noţiunea de„familie monoparentală”, în
ciuda limitelor sale, este preferată celor de „familiedezorganizată”, „familie dezmembrată”,
„familie incompletă” sau „disimetrică”. E. Stănciulescu consideră că „termenul de <<familie
parentală>>6 ar fi, poate, mai adecvat: el afirmă normalitatea sociologică a unităţii constituite
dintr-un adult şi copiii săi, respectiv a existenţei relaţiei parentale independent de cea conjugală” 7 .
Din punct de vedere sociologic, familie monoparentală poate fi definită ca un grup social
constituit pe baza relaţiilor de rudenie, între unul dintre părinţi (cel singur) şi copilul sau copiii
săi, grup caracterizat prin stări afective, aspiraţii şi valori comune. Într-o astfel de abordare,
familia monoparentală este un grup primar, iar membrii săi întreţin relaţii directe, informale.
Din perspectivă juridică, familia monoparentală apare ca „un grup de persoane între

care s-au stabilit drepturi şi obligaţii, reglementate prin norme legale”. 8 Faţă de accepţiunea
juridică a familiei nucleare, clasice, familia monoparentală tinde să constituie o abatere, în
sensul producerii efectelor juridice nu în urma încheierii unor contracte, cum ar fi cazul în
căsătoria legală ci„preponderent ca urmare a unor relaţii de descendenţă sau adopţie”. 9
În legea cea mai recentă care reglementează suportul social al statului pentru aceste
familii, sunt definite ca « familiile formate din persoana singură şi copiii în vârstă de până la 18
ani aflaţi în întreţinere şi care locuiesc împreună cu aceasta».
Familia monoparentală poate rezulta ca urmare a unor experienţe diferite:
• divorţ;
• decesul unuia dintre parteneri;
• cupluri cu copii, necăsătoriţi;
• naşterea precoce a unui copil fără a se căsători cu tatăl copilului (fertilitate precoce,
mame adolescente);
• decizia unor femei (trecute de 30 de ani, de regulă) de a avea un copil în afara
unei căsătorii legale, etc.
Cercetările sociologice privind familia monoparentală sunt centrate pe trei teme principale:
• Condiţii de viaţă şi vulnerabilitate socio-economică, studii asupra nivelului de trai;
6
Stanciulescu, E., Sociologia educatiei familiale, vol. I, 1997, vol I [editia a II-a], 2001 si vol. II,Editura Polirom,
Iasi,1998.p.93.
7
Stănciulescu, E., Socilogia educaţiei familiale, vol. I. Ed. Polirom, Iaşi, 1997 , p. 139
8
Codul familiei, Art.97.
9
Codul familiei, Art. 47 şi Art. 56.
13
• Eficacitatea politicilor familiale, a acţiunilor sociale şi a transferului social;
• Efectele „disociaţiei familiale”. 10 Din punct de vedere sociologic, analiza acestui
tip de familie vizează mai multe puncte de discuţie:
• Familia monoparentală antrenează riscul fragilităţii sociale, în sensul că,
puţine sunt rupturile între soţi care se petrec în linişte, fără să existe conflicte majore între cei
doi;
• Creşterea numărului familiilor monoparentale este însoţită, la nivel social,
de pierderea reperelor atât pentru părinţii separaţi, dar mai ales pentru copiii care cresc într-o
astfel de familie;
• Despărţirea de soţ/soţie duce la scăderea nivelului de trai, dar şi la creşterea
riscului de excluziune sau de dependenţă socială faţă de sistemule de asigurări sociale,
mai ales în cazul mamelor fără studii sau care nu au avut un loc de muncă înainte de separare.
În aceste situaţii reţeaua socială (familia de origine, prietenii etc.) este importantă
pentru limitarea fragilităţii sociale, dar este inegală de la un mediu la altul. Evoluţia reţelei de
relaţii sociale depinde într-o oarecare măsură şi de nivelul de studii al părintelui care rămâne
singur, datorită situaţiei financiare sau lipsei de timp liber;
Chiar dacă fiecare dintre cei doi soţi vor încerca să reintre într-o nouă relaţie, va exista
o perioadă, mai lungă sau mai scurtă de timp de „monoparentalitate";
De cele mai multe ori copilul va rămâne în grija mamei, dar şi tatăl trebuie să îşi
asume, în continuare, responsabilităţile legate de educaţia propriului copil.
De asemenea, apar mai multe tipuri de probleme, determinate de separarea
partenerilor care, până nu demult, constituiau un cuplu sau o familie:
• singurătatea;
• probleme de sănătate, depresia;
• dificultăţi financiare;
• probleme legate de viaţa cotidiană;
• suferinţa provocată de despărţirea de propriii copii;
• suferinţa copiilor de a fi despărţiţi de părinţi;
• suferinţa provocată de faptul că părintele va trebui să îşi crească singur copilul,
apărând probleme de autoritate, de educaţie, de responsabilitate, de sănătate;
• suferinţa provocată de conflictele pe care le poate avea cu propriii copii;
• găsirea unei linii de mijloc între viaţa profesională şi cea familială.

10
Gherghel, A., Familiile monoparentale, în „Revista Română de Sociologie”, nr. 5-6, Ed. Academiei Române,
Bucureşti, 1999, p.485.
14
2.3. TIPOLOGIA FAMILIEI MONOPARENTALE

Cercetările asupra familiei monoparentale au în ţările occidentale o istorie de aproape 30


de ani, în timpul cărora s-au impus câteva puncte de referinţă pentru acest domeniu, prin lucrările
cercetărilor care au studiat această problematic. Realizarea unei tipologii a familiilor
monoparentale este dificilă din cauza multiplelor aspecte ce trebuie luate în considerare.
Menajele formate dintr-un singur părinte şi copiii acestuia pot apărea în urma divorţului,
abandonului familial, decesului unuia dintre părinţi, a adopţiei realizate de o persoană singură sau
a creşterii copiilor în afara căsătoriei.

2.4. FAMILII MONOPARENTALE CU STATUT TEMPORAR/PERMANENT

R. Hill (1986) reconstruieşte tipologia familiilor monoparentale, având ca punct de


plecare faptul că părintele singur poate sau nu să se (re) căsătorească. Astfel, el distinge opt tipuri
de familii monoparentale, patru cu statut permanent şi patru cu statut temporar, fiecare tip
având caracteristici specifice, precum şi implicaţii şi efecte diferite, mai ales în ceea ce
priveşte creşterea şi influenţarea psiho-comportamentală a copiilor
În cadrul familiilor monoparentale cu statut temporar sunt incluse următoarele
tipuri:
• Soţul divorţat şi recăsătorit;
• Soţul văduv şi recăsătorit;
• Soţii separaţi de război şi apoi reuniţi;
• Căsătoria post-sarcină.
De cealaltă parte, familiilor monoparentale cu statut permanent, putem deosebi:
• Soţul divorţat şi necăsătorit;
• Soţul văduv dar necăsătorit;
• Separarea permanentă;
• Un părinte necăsătorit cu un copil nelegitim.

15
2.5. FAMILIA MONOPARENTALĂ VERSUS FAMILIA BIPARENTALĂ

Cristian Ştefan (“Familia monoparentală”, Ed. Arefeană, 2001, p.9) stabileşte drept
criteriu numărul persoanelor care constituie familia, aceasta putând fi o familie monoparentală
binară (doi membri), terţiară (trei membri), etc.P.A. Gongla şi E.H. Thompson (1985, p.401) o

tipologie a familiilor (mono şi bi-parentale), pe baza dimensiunilor specifice unei familii 11 .

• dimensiunea structurală, se referă la numărul şi calitatea familiei în cadrul


structurii relaţiilor de familie (de rudenie);
• dimensiunea interactivă, a organizării familiei se referă la procesele de
comunicare şi contact dintre membri şi variază deopotrivă în interiorul familiei şi în afara ei
• dimensiunea psihologică, ce include atât particularităţile fiecărui membru, cât şi
sentimentul ataşamentului şi identităţii comune a membrilor familiei.
În abordarea proprie a acestei tipologii, autorii fac următoarele precizări:
- cu toate că se face referire doar la prezenţa sau absenţa implicării unui părinte în fiecare
dimensiune în parte, gradul de implicare al acestuia se află, în realitate pe un continuum.
Acest grad de implicare, extrem de important în realitate, nu este luat în considerare de
această tipologie care, ca orice demers de acest fel, simplifică foarte mult realitatea;
- se consideră că părintele despre care se vorbeşte poate să fie sau să nu fie prezent (fizic)
în familie.
În ambele tipuri de structuri familiale este posibil să luăm în consideraţie că părintele în
discuţie este sau nu implicat psihologic şi interacţional în familie.

11
Apud Preda M., Grupuri sociale ignorate sau excluse de politicile sociale, în C. Zamfir (coordonator) -
“Politicile sociale în România”, Ed. Expert, Bucureşti, 1999, p.31
16
1.1. TIPOLOGIA FAMILIILOR MONO ŞI BI-PARENTALE

STRUCTURAL
DOI PĂRIN
PĂRINŢI Prezenţă Absenţă TE SINGUR Prezenţă
Interacţional Interacţional Absenţă
Psihologic A B Psihologic E F
Prezenţă Prezenţă

C D G H

Sursa: P.A. Gongla, E.H. Thompson, 1985, p.401

Tipul A: reprezintă familia nucleară, tradiţională: doi părinţi căsătoriţi, locuind


împreună, interacţionând în mod continuu cu familia, implicaţi psihologic în familie. Acest tip de
familie este conservat de societate, fiind considerat o formă ideală (dezirabilă) şi fiind folosit ca
o normă socială în raport cu care sunt judecate şi etichetate drept deviante (de către oamenii
obişnuiţi) toate celelalte familii care nu-i seamănă.
Tipul B: pune în discuţie acel părinte care interacţionează foarte puţin cu ceilalţi
membrii ai familiei, deşi din punct de vedere psihologic este membru al familiei. Acest tip de
familie poate apare dacă unul din părinţi este spitalizat, la închisoare sau are serviciul în altă
localitate, ceea ce-l obligă să fie despărţit de familie pe o perioadă lungă de timp.
Tipul C: interacţiunea unuia dintre părinţi cu familia este aparentă, el, de fapt,
canalizându-şi energia şi atenţia spre altceva (profesie, relaţie extraconjugală, etc.). Această
situaţie desemnează, în realitate, absenţa din cadrul familiei din punct de vedere psihologic.
Tipul D: considerat de autori, ca fiind foarte rar, poate fi exemplificat prin situaţia în care
un părinte a suferit acţiuni psihice serioase, ceea ce a impus absenţa, psihologică şi
interacţională, din viaţa de familie. Căsătoria dintre soţi este menţinută doar formal (unul din
motive ar putea fi cel economic), unul din părinţi renunţând cu totul la îndatoririle şi drepturile de
soţ şi părinte.
O primă observaţie poate fi făcută în legătură cu familiile “normale”, social etichetate
astfel, cu ambii părinţi prezenţi, care pot îmbrăca forme diferite în funcţie de tipul de
17
implicare a părinţilor în viaţa de familie. Putem discuta astfel de o camuflare a familiilor
monoparentale în cadrul legal al familiei nucleare.
Tipul E: reprezintă tipul de familie în care ambii părinţi, deşi separaţi sau divorţaţi,
păstrează legături intense cu copiii şi sunt implicaţi în viaţa acestora, atât psihologic, cât şi
interacţional. Poate fi cazul părinţilor care, după divorţ, au obţinut, fiecare dreptul de custodie
asupra copiilor.
Tipul F: pune în discuţie cazul părintelui care încetează să interacţioneze cu familia, dar
rămâne ataşat de ea, din punct de vedere psihologic. Acesta încă îi priveşte pe membrii familiei
ca fiind importanţi pentru el (ea) şi îşi modifică comportamentul în funcţie de modul în care
percepe aşteptările lor. Acest tip de familie poate cuprinde şi familiile în care unul dintre părinţi
a murit, dar ceilalţi membrii ai familiei îi păstrează amintirea vie şi o evocă pentru a se orienta
şi în funcţie de ea comportamentul, gândurile, emoţiile. Prezenţa acestui părinte în familie este
psihologică, chiar dacă fizic el nu mai există.
Tipul G: de familie monoparentală este foarte rar şi greu de imaginat, referindu-se la
un părinte separat de familie în mod formal, absent psihologic (nu se mai consideră responsabil şi
nu se mai implică în problemele familiale), dar care interacţionează cu membrii familiei şi, deşi
nu-i mai pasă de ea, îi întâlneşte în mod repetat pe ceilalţi membrii ai ei.
Tipul H: este tipul clasic de familie monoparentală, recunoscut ca atare şi de societate şi
de literatura de specialitate. El nu se referă la acea familie în care numai unul dintre părinţi se
ocupă de copii; este implicat atât psihologic, cât şi interacţional în viaţa acestora. Celălalt părinte
a părăsit familia prin divorţ, moarte, abandon sau nu a fost niciodată parte a acelei familii.
Desigur, există în realitate tipuri de familie care să corespundă fiecărui ideal tip
prezentat, numai că unele – precum tipul A – sunt mai mult răspândite decât altele, după cum
putem spune că există şi situaţii care nu pot fi încadrate în nici unul dintre acestea, fiind tipuri
intermediare.
Un tip aparte de familie monoparentală, menţionat de Cristian Ştefan, este cel în care
familia rezultă din adopţia de către un adult a unuia sau mai multor copii, exemplul de
notorietate publică fiind în acest caz al artistei Elena Cârstea. Putem afirma că acest termen
acoperă o mare varietate de situaţii, care se diferenţiază în funcţie de sexul părintelui,
situaţia matrimonială (văduv, divorţat, separat, celibatar), dar şi de factorii care au generat
situaţia monoparentală – separarea cuplului, decesul unuia dintre soţi, maternitatea în afara
căsătoriei, precum şi de factori subiectivi – situaţia dorită, căutată, deliberat sau voluntar
asumată sau impusă, ca urmare a unei opţiuni libere sau survenite în condiţii impuse, mai mult
sau mai puţin conştient asumată sau impusă, percepută negativ sau afirmată voluntar. Diferenţele
dintre aceste situaţii sunt notabile, aşa cum vom vedea într-un capitol viitor.
18
3. MONOPARENTALITATEA – DE LA STIGMATIZARE LA
OPŢIUNE INDIVIDUALĂ NORMALĂ

3.1.Evoluţia percepţiei sociale asupra monoparentalităţii

Societatea tradiţională, prin mecanismele ei, dezaproba monoparentalitatea şi încuraja


stigmatizarea celor ce alegeau, voit sau nu, acest stil de viaţă.
În societatea modernă, datorită apariţiei şi generalizării familiei nucleare, ruptura de
comunitate a permis schimbarea viziunii şi percepţiei faţă de acest tip de menaj. Familia clasică
nu mai este atât de importantă pentru dezvoltarea personalităţii optime a copilului, în anumite
condiţii, bineînţeles. Pentru un copil este mai indicată o familie monoparentală decât una în
care există certuri şi probleme. Dacă în trecut familiile cu căsătorii nereuşite trebuiau să
rămână împreună de dragul copiilor, în prezent se apreciază că este mai bine pentru copii dacă
părinţii se despart, în loc să-i supună unui permanent conflict în familie.
În ceea ce priveşte repercusiunile asupra adulţilor, se consideră că pentru bărbaţi, cele
mai mari sunt costurile psihologice, având în vedere faptul că rolul matern este imposibil de
substituit, în timp ce pentru. femei prevalează costurile materiale. Spre deosebire de alte modele
familiale menajele monoparentale se confruntă cu dificultăţi economice şi socializatoare mai mari.
S-au evidenţiat o serie de consecinţe negative şi pentru copii. Astfel, băieţii din familiile
monoparentale prezintă o rată mai mare a comportamentelor deviante. La nivelul familiei
monoparentale, funcţiile nu mai pot fi realizate în mod optim, apărând astfel o serie de dificultăţi
şi deficienţe. Funcţia sexuală şi cea reproductivă sunt minimizate deoarece separarea soţilor şi
dificultatea părintelui rămas cu copii în a-şi găsi un partener care să-i accepte situaţia
împiedică realizarea respectivelor funcţii.
Elementul cel mai vizibil care influenţează viaţa familiilor monoparentale este costul
ridicat al vieţii, implicând eforturi deosebite din partea părintelui rămas cu copiii. O situaţie
deosebită la familia monoparentală o prezintă funcţia de socializare. Lipsa unui părinte poate
determina lipsa afectivităţii de care are nevoie copilul, acesta nerealizând actul unei socializări
fireşti şi integrarea în societate. Totuşi, în zilele actuale sistemul şcolar înlocuieşte, în mare
măsură, procesul instructiv - educativ al familiei. Mai mult, chiar în familiile complete părinţii
nu mai dispun de timpul necesar realizării procesului instructiv - educativ, iar o parte dintre ei nu
au conştiinţa necesităţii acţiunilor educative. În concluzie, nu se poate afirma cu certitudine că

19
familia monoparentală nu este indicată pentru evoluţia ulterioară a copilului, din moment ce
şi familia clasică se confruntă cu probleme similare.
Ceea ce se desprinde tot mai clar, dincolo de varietatea şi complexitatea cazurilor
demonoparentalitate, este că urmând percepţia monoparentalităţii, ca “experienţă traumatizantă”
sau ca o “continuitate logicã” 12 , există două modalităţi de a trăi şi de a se raporta la
monoparentalitate: ca marginalitate sau ca model familial alternativ, liber ales, cu specificarea
că a doua variantă începe să se impună tot mai mult, în defavoarea celei dintâi. Este important a
sublinia caracterul alternativ al acestui tip de familie, care nu constituie un tip „deviant” sau
„anormal”.
Monoparentalitatea devine„normală13” în sens sociologic, în condiţiile în care
înregistrează o creştere a frecvenţei şi devine o conduită comună în societăţile actuale.

12
Ghelghel A., Familiile monoparentale, în “Revista Română de Sociologie”, Ed. Academiei Române, nr.5-6,
Ed.Academiei Române, Bucureşti, 1999.
13
Stănciulescu, E., Socilogia educaţiei familiale, vol. I. Ed. Polirom, Iaşi, 1997, p.138.

20
3.2. DIMENSIUNEA STATISTICĂ A MONOPARENTALITĂŢII

Creşterea ratei divorţialităţii, a fertilităţii ilegitime, schimbările valorice, de mentalitate


din ultimele decenii au făcut ca acest tip de familie să cunoască o răspândire deosebită. În
societăţile occidentale contemporane, problematica familiei cu un singur părinte este din ce în
ce mai amplu luată în consideraţie. În unele ţări, cum ar fi Norvegia, ponderea familiilor
monoparentale tinde spre 20%. De asemenea, în Marea Britanie aproximativ una din 5 familii
cu copii este monoparentală (Jarvis & Jenkins, 1997, p.60).
România prezintă un tablou aparte, cu o rată înaltă a căsătoriilor (comparativ cu alte
ţări), cu divorţialitatea scăzută. Un fenomen mai frecvent care conduce la formarea familiilor
monoparentale poate fi separarea, fapt mai greu surprins în studiile sociologice, precum şi
numărul foarte mare de copii născuţi în afara căsătoriei ar putea explica existenţa acestui tip
de familie. Studiile estimează o pondere a acestora de 10-12% în totalul gospodăriilor.

3.3. PROBLEME ASOCIATE FAMILIILOR MONOPARENTALE

A trăi într-o familie în care unul dintre părinţi lipseşte presupun e confruntarea cu
probleme majore care ţin atât de interacţiunea familiei cu mediul exterior, cât şi de relaţiile dintre
membrii familiei, de interacţiunile din interiorul familiei ca subsistem social.
Responsabilităţile părintelui singur cresc atât în exteriorul familiei, cât şi în interiorul
acesteia, iar statul preia adesea prea puţin din acest surplus de solicitări. Văduv, divorţat sau
niciodată căsătorit, femeie sau bărbat, părintele singur are nevoie de sprijin exterior pentru a-şi
rezolva problemele care în mod normal sunt rezolvate de două persoane (soţul şi soţia).
În urma rupturii, capacitatea de a exercita adecvat sarcina de părinte este puternic
diminuată, părinţii comunică mai puţin bine cu copiii, sunt mai puţin afectuoşi le controlează mai
puţin bine comportamentul.
Copiii din familiile monoparentale care au experimentat trauma divorţului părinţilor sunt
marcaţi de numeroase probleme psihologice şi relaţionale. Totuşi, aceşti copii reacţionează diferit
în funcţie de vârstă, sex, timpul trecut de la ruptura intervenită între părinţi, calitatea relaţiei
trecute şi prezente cu fiecare dintre aceştia.
Cei mai puternic afectaţi în urma unui divorţ sunt copiii de vârstă mică, ei devenind mai
neascultători, agresivi şi mai puţin afectuoşi. Studiile arată că sunt marcaţi de tristeţe, de
sentimente de frustrare, confuzie şi anxietate, mulţi dintre ei căutând contactul cu părintele absent.
Copiii de vârste mai mari sunt adesea furioşi pe părintele pe care îl consideră vinovat.
21
2.3. PROFILUL PSIHOLOGIC AL MAMEI SINGURE ÎN RELAŢIE CU COPILUL

Creşterea numărului familiilor monoparentale a dus la un număr tot mai mare de femei
care au dobândit statutul de mamă singură. Norton şi Glick apreciau că 88% din totalul
familiilor monoparentale în SUA în 1986 erau conduse de femei. Pe de altă parte, Jane
Millar (1992) concluziona că există un milion de mame singure în Marea Britanie, 2/3 din ele
trăind în condiţii de sărăcie. Din 1971 numărul mamelor singure a crescut de 2,4 ori, ajungând la
1.200.000, reprezentând 17,5% din totalul familiilor cu copii şi 93 din
familiile monoparentale (C. Oppenheim, 1990 ).
În cazul mamelor singure, se apreciază că prima problemă care va apare va fi experienţa
dificultăţilor financiare. Ele pot afecta monoparentalitatea pe termen lung. Copilul devine un
suport economic pentru multe dintre ele. Adolescentele care nu reuşesc să-şi termine studiile şi,
deci, nu se pot angaja, de obicei, rămân dependente de ajutoarele sociale acordate, chiar atunci
când copiii cresc şi ele ar putea să lucreze măcar cu program redus. Cert este că situaţia
economică a mamelor singure este din ce în ce mai gravă şi că ceea ce se numeşte “feminizarea
sărăciei” nu mai este demult doar o temă din cărţi, ci o realitate. Datele din Europa referitoare la
mamele singure, prezentate în tabelul următor, pot fi edificatoare.

Situaţia familiilor monoparentale şi a mamelor singure în Europa

Familii monoparentale
(%) Mame singure care
19 Marea lucrează50
15 Danemarca 87
13 Germania 69
11 Franţa 85
10 Olanda 48
10 Portugalia 71
9 Islanda 37
6 Italia 67
5 Grecia 65
10 Media 66
UniuniEuropene
21 Norvegia 90
5 Polonia 30
10,5 România -

Sursa: Comisia Naţională pentru Statistică. 1994

22
Interesul femeilor cap de familie de a-şi găsi un loc de muncă este foarte mare,
proporţional cu nevoile lor de venituri suplimentare. Din păcate multe dintre ele nu au calificarea
necesară pentru a găsi o slujbă, nu pot lucra datorită vârstei mici a copiilor sau preferă să nu se
angajeze pentru a nu pierde ajutorul social oferit de stat. În acest punct, foarte importante sunt
politicile sociale ale fiecărei ţări în parte, care pot încuraja sau descuraja părinţii singuri să-şi
caute o slujbă. O soluţie adoptată de unele state occidentale este aceea de a încuraja angajarea
cu program redus, prin prevederea numărului de ore de lucru/ săptămână, permis celor care
beneficiază de ajutor social.
Se poate considera că prin angajarea în activităţi profesionale o mamă singură va avea
mult mai puţin timp la dispoziţie pentru a-şi creşte şi educa copiii. Dar în acest caz, ea va dispune
de mai puţini bani pentru a le satisface acestora nevoile. Fără a avea o opţiune favorabilă uneia
sau alteia dintre situaţii, constatăm doar că în Europa Occidentală două treimi dintre mamele
singure lucrează sau caută de lucru, un procent foarte mare, comparându-l cu cel al mamelor
din familiile cu ambii părinţi care lucrează. Dincolo de problemele economice, mamele singure se
pot confrunta cu dificultăţi pe linia exercitării rolului parental şi a relaţionării interpersonale. În
cadrul familiei cu ambii părinţi distribuţia responsabilităţilor, a rolurilor parentale se realiza în
direcţie complementară şi compensatorie. Mama singură va fi pusă în situaţia unei creşteri a
tensiunii şi încordării în ceea ce priveşte adoptarea rolului parental, a unei extinderi a rolului cu
sarcini auxiliare, nespecifice rol – sexului. Această “acoperire” de roluri simultane parentale
necesită timp, energie şi angajează cereri conflictogene din punct de vedere psihologic.
Pe linia relaţionării mamă – copil se petrec schimbări, de asemenea. Timpul disponibil
afectat relaţionării cu copilul se restrânge considerabil. Există posibilitatea ca limitele dintre rolul
parental şi cel al copilului să se estompeze în sensul că, pe de o parte, mama, în special dacă are
mai mulţi copii poate “abdica” de la rolul său de părinte, devenind un fel de partener al celui mai
în vârstă dintre copii şi, pe de altă parte, poate pretinde copiilor săi să fie mult mai maturi decât
sunt ei în realitate (Glenwick şi Mowrey, 1986). Aşadar, mama începe să sporească raporturile
de comunicare privitoare la diferite aspecte legate de viaţă cu copilul care, în mod crescător îşi
asumă rolul de confident. În multe situaţii mama tinde să se sprijine pe copil, considerându-l
suport emoţional, astfel încât copilul este implicat în structuri interacţionale ce reclamă un anumit
grad de maturitate în raport cu care el este suficient pregătit. Dacă, treptat mama tinde să se
confeseze copilului rolul de părinte absent, conflictele ce apar între ei tind a se imita vechile
conflicte materiale. Copilul este presat să preia acest rol şi poate fi pedepsit pentru că
se“comportă”ca fostul soţ. Deoarece copiii nu pot să-şi exprime trăirile tensional-conflictuale
şi sentimentele, în timp pot să apară diferite forme “marcate” de reacţie, cum ar fi cazul
unor somatizări sau conduite nevrotice.
23
Unii cercetători atrag atenţia asupra unor probleme particulare mamă-fiică în această
situaţie. În mod primar, sunt implicate aici sentimente de gelozie şi competiţie, în arii
psihologice, cum ar fi “întâlnirile” şi realizările ulterioare academice.

2.4. PROFILUL PSIHOLOGIC AL TAŢILOR PĂRINŢI SINGURI

Deşi cazurile bărbaţilor în această situaţie sunt mult mai puţin frecvente, se constată în
ultimii ani o tendinţă în creştere. Conform aceleaşi statistici, Norton şi Glick apreciau că în 1986,
în SUA, 12% din totalul familiilor monoparentale erau conduse de tată, media de vârstă a acestuia
fiind în jur de 42 de ani, cu tendinţă de scădere. Privitor la sexul copiilor, în cele mai multe cazuri
figurează băieţii, spre deosebire de cazul mamelor singure unde predominau fetele.
Părinţii singuri, taţi, dispun de o mai mare libertate financiară decât mamele
singure, ca urmare a nivelului, în general, mai crescut de educaţie, care le permite asigurarea unei
securităţi economice sporite şi o mai mare flexibilitate în folosirea resurselor financiare.
Dilatarea rolului parental la taţii singuri este o experienţă diferită de cea a mamelor
singure. Tatăl în calitate de unic părinte prezintă caracteristici diferite pe linia adoptării şi
exercitării rolului parental. El este conştient că trebuie să fie pentru copil şi tată şi mamă ceea
ce conduce la apariţia unor noi responsabilităţi, cum ar fi cele legate de menaj şi de treburile
casnice şi gospodăreşti. Unii sunt lipsiţi de asemenea experienţe şi se manifestă prin tendinţa de a
împărţi acest gen de sarcină cu copiii (Greif G.L., 1985). Fetele sunt de mai mare ajutor în
aceste situaţii. Comparând cele două tipuri, tatăl primeşte un sprijin mai redus din partea copiilor
decât mama (ca părinţi singuri). Această situaţie este determinată de mai mulţi factori:
-neimplicarea voluntară a copiilor de către tatăl lor pentru ca el să poată oferi dovezi
privind “competenţa” lui în legătură cu treburile casnico- menajere;
- încercarea de a uşura tranziţia copiilor spre noul stil de viaţă;
- în planificarea muncilor casnice datorită implicării în două categorii de solicitări
(Hanson, 1986).

24
În adoptarea şi exercitarea noului său rol, tatăl întâmpină dificultăţi, ei se plâng mai ales
de faptul că nu mai pot sincroniza multiplele îndatoriri legate de creşterea şi educaţia copiilor, de
treburile casnico – menajere şi de activităţi socio- profesionale sursa mijloacelor de subzistenţă.
Cele mai multe dificultăţi apar în cazul în care copiii sunt foarte mici, necesitând măsuri speciale
de îngrijire.
Potrivit investigaţiilor, taţii (în calitate de singur părinte) îşi adoptă şi-şi exercită rolul
parental într-o manieră competentă, cu efecte pozitive asupra profilului psiho-
comportamental al copilului (Ambert A.M., 1982; Hanson S.,1981). De exemplu, ei satisfac
în mai mare măsură, nevoile emoţionale ale copiilor lor, oferindu-le, în manieră
compensatorie, răspunsuri comportamentale specifice rolului matern. Conform unor cercetări,
copiii ce aparţin familiilor numai cu tată apreciază şi evaluează gradul de investiţie afectivă a
acestuia într-un mod superior faţă de cei ce aparţin familiilor cu ambii părinţi. Există însă şi
multe deosebiri:
• tatăl solicită mai multă independenţă copilului;
• în asumarea noului rol parental tatăl îşi schimbă unele atitudini şi practici folosite
în creşterea şi educaţia copiilor. El devine mai protectiv şi mai grijuliu (slăbind în ceea ce
priveşte autoritatea), acordând o mai mare importanţă aspectelor legate de educaţie şi nu celor
disciplinare;
• apelul la diferite forme de sprijin extrafamilial (bunici, rude) este frecvent;
• se produc mai ample şi mai dese modificări ale stilului comportamental relaţional
existent înaintea preluării noului rol parental;
• tendinţa mai accentuată de “măsurare” şi evaluare a noului stil de viaţă.
O preocupare deosebită o vădesc taţii pentru fiicele lor, în privinţa dezvoltării lor ca
“stăpâne şi mame” ale casei. Cercetările remarcă o anumită preocupare anxioasă pentru o
socializare adecvată a fetelor şi a dezvoltării lor sexuale. Aceşti taţi sunt şovăielnici în privinţa
discutării chestiunilor sexuale şi îşi exprimă îngrijorarea cu privire la adecvarea modelului de rol
social al fiicelor lor.
În stilul de viaţă al taţilor singuri, ca indivizi adulţi, se produc unele modificări.
Datorită creşterii implicării lor emoţionale în raportul cu copiii, apare un declin al experienţei
lor în activităţile sociale. Ei preferă să-şi facă noi cunoştinţe (bărbaţi sau femei), dar evită
activităţile sociale care implică prezenţa unor cupluri căsătorite, iar activităţile în care ar
putea întâlni în special taţi divorţaţi sau văduvi sunt puţine. Participarea lor la evenimente e
mai redusă, dar creşte implicarea în activităţi politice, de studii sau antrenament formativ
suplimentar.
25
2.5. FUNCŢIONALITATEA FAMILIEI MONOPARENTALE

În comparaţie cu familia tradiţională, care îndeplinea mai multe funcţii cu impact pozitiv
25
asupra societăţii, familia monoparentală este considerată „un efect al funcţiei reproductive” ,
regăsindu-se în ceea ce priveşte socializarea copiilor, îngrijirii şi protecţiei membrilor săi, al
climatului afectiv, dar fiind deficitară sub aspectul realizării mediului securizat şi în modul de
conferire a statusului; de asemenea, reglementarea comportamentelor sexuale în afara familiei.
Dacă, sub aspectul îndeplinirii funcţiilor specifice, familia monoparentală îmbină
normalitatea cu carenţele, sub aspectul structural, la o primă evaluare, este calificată drept o
„structură familială atipică” 14 . Aceasta prezintă o structură aparte, rezultată dintr-o asimetrie
între membrii ei, în sensul în care apare inevitabil o „proeminenţă ierarhică, determinată
de statutul de susţinător şi ocrotitor al părintelui şi acela de dependent şi, în mare măsură, de

neajutorat, al copilului” 15

Din punct de vedere calitativ, privind modul de distribuire a rolurilor şi al exercitării


autorităţii, familia monoparentală poate gravita în jurul autorităţii incontestabile a adulterului
sau poate îmbrăca forme democratice, egalitare, cu o anumită autoritate decizională conferită
copilului sau copiilor.
După numărul generaţiilor, familia monoparentală presupune cel puţin două generaţii
(părinte şi copil sau copii); în cazul în care vorbim de mai multe generaţii, includem şi bunicii.
Rolurile membrilor familiei şi, de aici, realizarea funcţiilor acesteia, sunt condiţionate inevitabil
de structura grupului. Astfel, faţă de modelul tradiţional (familia este privită ca o asociere
naturală, cu caracter privat, alcătuită din bărbat, femeie şi copiii lor naturali), Astfel, faţă de
modelul tradiţional (prin care unul dintre soţi a murit, este plecat pentru perioade mai lungi de
timp sau, foarte rar, este separat sau divorţat), în care femeile şi copiii (trebuie specificat că
taţii conducători de menaje monoparentale sunt cazuri rare) riscă să rămână fără suport
financiar şi să fie constrânse la a cere sprijin familiei de origine.
În modelul comunitar, care articulează valorile comune, arătând că nici o persoană nu
devine autonomă fără a parcurge mai întâi o perioadă îndelungată de dependenţă, familia
monoparentală va primi un sprijin puternic din partea familiei extinse, a comunităţii, formându-

14
Ştefan, C. , Familia monoparentală, Ed. Arefeană, Bucureşti, 2001, p.7.
15
Voinea, M., Sociologia familiei, Ed. Universităţii Bucureşti, 1993, p. 32 .
26
se, probabil, „un tip de solidaritate analogă oricărei stări de criză resimţită de vreunul din
membrii comunităţii” 16 .
Moralitatea şi un mediu optim pentru dezvoltarea, conform cu aşteptările sociale, a
copiilor pot constitui garanţii ale legăturilor între familie şi comunitate.
Abandonând raportarea exclusiv teoretică, putem afirma că, „deşi nu cuprinde unul
dintre părinţi, familia monoparentală nu este exclusă de la a fi numită familie” 17 . „Faptul că
grupul părinte – copil (copii)” se consideră pe sine însuşi o familie, are o identitate comună,
include modele clare de schimb şi reciprocitate, îşi dezvoltă reguli de rezolvare a conflictelor,
satisface nevoile membrilor de afiliere şi suport emoţional, ,, toate acestea devin criterii de bază
pentru a decide dacă o familie există sau nu, din punct de vedere sociologic’’18. Familiile
monoparentale acoperă o varietate de situaţii, putând fi la fel de complexe şi diverse ca şi cele
cu ambii părinţi.

2.6. RELAŢIA PARENTALĂ ÎN FAMILIA MONOPARENTALĂ

A trăi într-o familie în care unul din părinţi lipseşte presupune a te confrunta cu
probleme majore, care ţin atât de interacţiunea familiei cu mediul exterior (rude, prieteni, vecini,
colegi de serviciu, instituţiile statului), cât şi de relaţiile intrafamiliale. Odată cu creşterea
responsabilităţilor părintelui singur se observă o slabă implicare a statului pentru a prelua din
surplusul de solicitări. Relaţiile părintelui singur cu rudele şi prietenii sunt foarte importante. În
analiza asupra familiilor monoparentale, M. Preda sintetizează problemele unui părinte singur,
precum şi efectele vieţuirii într-o familie monoparentală asupra membrilor acesteia.
Indiferent de motivul care determină monoparentalitatea, relaţiile cu rudele şi prietenii sunt
foarte importante pentru adult, el având nevoie de sprijin exterior pentru a-şi rezolva singur
problemele, care, de obicei, sunt rezolvate de două persoane.
Referitor la părinţii care nu au fost niciodată căsătoriţi (în majoritate femei),
este de presupus că părinţii şi celelalte rude nu vor privi favorabil situaţia acesteia, care încalcă
flagrant normele sociale general acceptate. Însă, în cazul copilului (copiilor) crescuţi de părintele
singur, blamarea rareori se extinde, astfel că, după o perioadă de “acceptare” rudele vor oferi
ajutor, în general, în numele copiilor.

16
Stănciulescu, E., Sociologia educaţiei familiale, vol. I. Ed. Polirom, Iaşi, 1997, p.21.
17
Preda M., Familia monoparentală: un tip de familie ignorat de politicile sociale din România, în Zamfir C.
(coordonator), „Politici sociale în România”, Ed. Expert, 1999, p.315.
18
Gongola P.,Thompson, E.H., Single Families: in The Mainstream of American Society, în Macklein E., Rubin R.
(eds) „Contemporary Families And Alternative Life Styles”, Beverly Hills, California, Saye Publications 1985, p.400.
27
Relaţiile de prietenie, foarte importante pentru oricine, pot fi afectate de
monoparentalitate. Prietenii pot să nu înţeleagă schimbările care au loc în viaţa persoanelor
amintite, să nu le aprobe şi să diminueze sau să întrerupă relaţiile cu acestea. Pe acest fond, se
manifestă două tendinţe: nevoia de suport şi sprijin a părintelui singur creşte substanţial, în timp
ce resursele sale pentru reciprocitate se micşorează. Este posibil ca prin strângerea cercului de
prieteni să apară un anumit grad de “izolare socială” a acestuia.
Relaţiile intrafamiliale se schimbă substanţial, în condiţiile monoparentalităţii,
fie că aceasta survine în urma divorţului, separării sau decesului unui părinte. Odată cu
creşterea responsabilităţilor, se manifestă şi nevoia de a comunica mai intens cu proprii copii.
Singurul adult din familie va trebui să se “împartă” între rolul de tată şi cel de mamă, va trebui
să răspundă şi nevoii de afectivitate, dar să şi disciplineze copiii. Dacă va fi cazul, insuficienţa
resurselor pentru ca proprii copii să-şi realizeze aspiraţiile va pricinui mai multă durere unui
părinte singur, pentru că toată responsabilitatea se va răsfrânge asupra sa.
Situaţia economică a familiei monoparentale va impune măsuri deosebite (program de
lucru prelungit), precum şi îndatoriri care, la un moment dat, ar putea părea că nu mai iau sfârşit.
În aceste condiţii, ajutat sau nu din exterior, părintele fie va transfera o parte din responsabilităţi
asupra copilului (celui mai mare, în cazul în care există mai mulţi copii), fie va reduce sau va
renunţa pur şi simplu la o parte dintre cele pe care nu le va considera indispensabile pentru familie.
Implicarea emoţională a părintelui singur în relaţia cu copilul său va fi mai puternică; el îi
va cere şi îi va oferi acestuia afectivitatea de care are nevoie şi pe care nu o va putea găsi la
altcineva. În acelaşi timp, el va fi suprasolicitat de nevoia de suport afectiv a copiilor.
Numărul şi intensitatea nevoilor emoţional afective ale copiilor vor depăşi adesea resursele
disponibile ale părintelui, fie şi numai pe cele de prezenţă fizică.
Dacă în linii mari, efectele vieţuirii într-o familie monoparentală asupra adulţilor, au fost
amintite, copiii suportă efecte în bună măsură diferite de cele amintite anterior, chiar dacă sunt
interconectate.
Astfel, copiii îşi menţin relaţia atât cu părintele divorţat sau separat, dar şi cu rudele
acestuia. Chiar dacă relaţia conjugală nu (mai) există, relaţia parentală poate exista. Mai mult
chiar în cazul mamelor necăsătorite cu copii, bunicii şi celelalte rude trec peste sentimentele
negative, şi oferă ajutor în numele copiilor. În cele mai multe cazuri, copiii se consideră ai
ambilor părinţi şi chiar dacă rolul părintelui care îi creşte capătă mai mare importanţă, rolul
celuilalt părinte nu se diminuează, din punct de vedere psihologic, pentru copil.
Tatăl sau mama absent(ă) din punct de vedere interacţional, este prezent(ă) psihologic. În
plus, prin intermediul telefonului sau al timpului petrecut în week- enduri ori în vacanţe,
comunicarea se menţine. Aceasta este o situaţie fericită pentru ambele părţi, fiindcă, la noi în
28
ţară fie justiţia nu găseşte o cale de a permite ambilor părinţi să petreacă suficient timp cu
copilul, fie părintele care a “obţinut” tutela preferă să nu mai interacţioneze cu celălalt
părinte, izolând copilul de acesta. Dincolo de acestea, ceea ce are o rezonanţă mai puternică
pentru copil este atmosfera din familia, climatul şi mediul familial. Importantă nu este structura
familiei, ci climatul este unul din factorii importanţi pentru dezvoltarea psihică şi
socializarea copilului. Părintele singur trebuie să se străduiască să menţină o atmosferă
optimistă, sănătoasă, în ciuda frustrării şi a problemelor.
Poate părea surprinzător, dar specialiştii afirmă că reducerea mărimii familiei
“transformă nu numai proporţiile comunicării, ci şi gradul satisfacţiei produse de comunicare”19
Interacţiunea dintre copil şi părinte se intensifică, gradul de afecţiune creşte,
iarostilitatea scade. Inegalitatea de status dintre părinte şi copil se diminuează,
autoaprecierea copilului creşte, iar sistemul relaţiilor de familie se deplasează spre un nou
echilibru, care poate fi mult mai favorabil evoluţiei psiho- sociale a copilului.
O altă direcţie de cercetare menţionează impactul pe care îl are sentimentul pierderii unuia
dintre părinţi asupra copilului. Climatul în care are loc separarea îşi pune amprenta asupra
apariţiei la copii a sentimentelor negative de teamă şi vinovăţie, precum şi a comportamentelor
negative de iritabilitate şi agresivitate.
Deşi situaţia economică a familiei monoparentale îl influenţează, întâi de toate, pe părinte,
copilul ia contact cu efectele acesteia, spunem, ulterior. Multe familii îşi dezvoltă, ca urmare a
noii situaţii, anumite strategii de adaptare, una din acestea fiind de a schimba locuinţa cu una mai
mică, într-un cartier mai ieftin, în vederea diminuării cheltuielilor şi a câştigării unei sume de
bani. Ceea ce nu iau în considerare părinţii în această situaţie este că aceste cartiere sunt
deseori “pungi de delincvenţã”20, că şcolile concentrează într-o mai mare măsură copiii
aparţinând unor familii din spaţiul, numit de occidentali “underclass” . W. J. Wilson (1991)
foloseşte termenul de “efect de concentrare ”, pentru a sublinia legătura dintre mediul de
locuire şi apartenenţa unei familii la subclasa celor mai săraci. O familie care trăieşte “într-un
astfel de cartier este influenţată de comportamentul, convingerile şi percepţia socială a altor
familii dezavantajate, disproporţionat concentrate în acel cartier” (W. J. Wilson).
Părinţii şi copiii, împovăraţi de greutăţi, responsabilităţi şi deseori de sărăcie, obligaţi
să-şi împartă sarcini mai numeroase, lipsiţi de intimitate, blamaţi de o societate ghidată de norme
sociale în care ei nu se mai încadrează perfect, tind să se lase “învinşi” de toate, “înfrângerea”
lor având mai multe aspecte negative decât s-ar fi gândit.

19
Macklein E. Rubin R. (eds.),, Contemporany F amilies And AlternativeLife Styles’’ (dir).Beverly Hills, California,
sayePublications,1985.
20
Ştefan, Cristina, ,,Familia monoparentală’’, Ed. Arefeană, Bucuresti,2001. pg.34-37.
29
2.7. MODELUL PARENTAL – AUTOREPRODUCERE VERSUS OPOZABILITATE

Modelul parental constituie un ansamblu de cerinţe şi prescripţii asociate rol-statusului de


părinte, impus de către societate, la un moment dat, ca exemplu, ca ideal (Mitrofan I., „Familia
de la A la Z”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1991). Acesta vizează, în special modelu
de relaţionare cu copiii, strategiile educaţionale ce trebuie utilizate, modelele şi
mijloacele folosite în creşterea şi educarea copiilor, răspunsurile sociale, ce revin părinţilor pe
linia formării şi dezvoltării personalităţii copiilor. Modelul parental ideal se caracterizează prin:
înalt nivel de organizare şi coeziune, echilibru, unitate de acţiune intramaritală, nivel înalt de
adaptare şi integrare, cadru relaţional optim, afecţiune, sprijin, cooperare, colaborare, etc. În
alt sens, modelul parental vizează tipul concret de relaţionare a părinţilor cu copiii într-o anumită
familie. Părinţii acţionează asupra copiilor în dublu sens: ca părinte şi ca soţ, oferindu-le un
model de conduită conjugală şi un model parental.
Aptitudinile pentru a fi partener şi părinte (paternitate şi parentalitate) se clădesc extrem
de minuţios în procesul educativ familial şi şcolar, care începe în copilăria timpurie şi se
desăvârşeşte în chiar funcţionalitatea familială a adultului, el însuşi aflat în continuu proces de
modelare, remodelare şi dezvoltare.
Echilibrul conjugal este condiţia primordială pentru echilibrul parental şi ambele
condiţionează echilibrul familiei de mai târziu. Se poate vorbi astfel de o adevărată “ereditate
socială” – proces mobil de transmitere a modelelor de rol conjugal şi parental, pe cale
inconştientă şi conştientă, prin imitaţie şi învăţare socială. “Copiii sunt oglinda părinţilor, iar
nepoţii oglinda oglinzii bunicilor. Şi chiar dacă în timp imaginile sunt din ce în ce mai
distorsionate, ele îşi păstrează un contur de bază, recognoscibil în expresivitatea şi reactivitatea
comportamentală, în stilul de comunicare, în nivelul aşteptărilor şi aspiraţiilor mutuale. Şi chiar
dacă, de la o generaţie la alta, se produc mutaţii în planul unor << concepţii de viaţă>>, în pas cu
particularităţile evoluţiei socio-economice, relaţiile intersexe în ceea ce au ele fundamental se
păstrează, deşi stilul interacţional se modifică el însuşi, conform nevoilor de adaptare şi
integrare a familiei în societate”.21 Nevoia de creştere calitativă şi în domeniul relaţiilor
intersexe în intergeneraţii este fundamental implicată în procesul general al societăţii.
Importanţa şi rolul modelului parental nu pot fi puse la îndoială; ceea ce este mai
interesant este modelul în care copiii percep şi interiorizează conduite specifice rolului conjugal
parental în familia monoparentală.

21
Stanciulescu, E., ,,Sociologia educaţiei familiale’’, vol. I Ed. Polirom, Iasi, 1997
30
În lucrarea “Copiii din familii despărţite: între traumă şi speranţă. Un studiu
psihanalitic” a psiho-pedagogului austriac Helmuth Figdor se menţionează apariţia fenomenului
de opozabilitate în dezvoltarea copilului. Esre vorba despre copiii la care se dezvoltă însuşiri
opuse celor ale părinţilor, fenomen ce pare mai ales atunci când părinţii şi-au pierdut din prestigiu
în faţa propriilor copii.
Copiii sunt cei care fructifică experienţa relaţională a părinţilor, ca reper fundamental,
pozitiv sau negativ, al viitoarelor lor relaţii de cuplu. În conduita lor viitoare, în funcţie de
aşteptările lor, proiecţia proprie asupra familiei, de traumele la care au fost supuşi trăind alături de
un singur părinte, de nivelul lor de educaţie, de statutul socio-profesional, ei vorreproduce multe
dintre comportamentele părinţilor lor sau le vor evita, considerându-le nepozitive.
Reuşita şcolară mai slabă, se asociază, de asemenea, unui nivel cultural scăzut al familiei
(Martin, 1992), respectiv unui nivel scăzut al studiilor mamei.
Un alt factor important este reprezentat de condiţiile în care se instalează (mono)
parentalitatea; cei mai afectaţi sunt copiii familiilor divorţate, iar dintre aceştia cei ai căror părinţi
se separă într-o atmosferă puternic conflictuală.
Reţelele de sociabilitate pot stimula conflictele între foştii parteneri şi pot, de asemenea,
construi un statut aparte al copilului, printr-un lanţ de “etichetări”.
Separarea soţilor nu conduce automat la o ruptură cu modul de angajare parentală şi
familială înainte de divorţ..
Studiile (sintezele realizate de Baca Zinn şi Eitzen, 1990; Bawin – Legros, 1988; Saxton,
1990; Segalen, 1981 şi 1996) dezvăluie faptul că cele mai multe dintre femeile care divorţează au
un statut socio-profesional, un nivel al veniturilor şi un nivel educaţional scăzute, preferă divorţul
din culpă care implică importante costuri psihologice şi sociale, aparţin unui mediu cultural
tradiţional – care, deşi oferă suport, incriminează conduita de rupere a căsătoriei, culpabilizează
adultul şi victimizează copilul, întreţinând un climat conflictual – sunt obligate să-şi
schimbe repetat domiciliul, schimbând, prin acesta, frecvent anturajul şcolar şi social al
copilului care ar avea, dimpotrivă nevoie de stabilitate. Această concluzie are o importanţă crucială
pentru orientarea intervenţiei sociale: ea arată că pentru a asigura copiilor şanse maxime de
dezvoltare, ţinta intervenţiilor trebuie să fie în primul rând situaţia socială a părintelui
care primeşte custodia copilului, respectiv fenomene cum sunt vulnerabilitatea statutului
socio-profesional al femeilor, veniturile scăzute, nivelul scăzut de cultură, costurile
materiale, psihologice şi simbolice ale divorţului şi maternităţii solitare şi nu familia conjugală (în
sensul “salvării”/impunerii ei ca model unic).

31
2.8. FAMILIA MONOPARENTALĂ ŞI INTEGRAREA SOCIALĂ A COPIILOR

Prin “integrare socială22” înţelegem situaţia în care un individ se manifestă ca membru al unei
colectivităţi, fiind capabil să participe la viaţa acesteia, să recepteze şi să prelucreze
informaţia specifică, să comunice printr-un sistem simbolic împărtăşit de toţi, să ocupe poziţii şi
să-şi asume roluri legitime. Este evident că integrarea într-o colectivitate presupune un nivel
corespunzător al dezvoltării cognitive şi al abilităţilor motrice, o anume implicare emoţională a
individului – încredere, sentiment de securitate, posibilitate de a conserva respectul de sine şi
respectul celorlalţi.
Preşcolarii sunt inhibaţi, se simt dominaţi de tensiunile din familie, dar şi neglijaţi, neapreciaţi
şi uneori excluşi. Fac încercări firave de a atrage atenţia, doresc să se afirme, să li se arate că sunt
mai importanţi decât toate celelalte probleme ale părinţilor lor. Prin analiza testelor pe bază de
desen – testul omului, testul arborelui şi testul familiei – cercetătorii au descoperit că aceşti copii
au realizat desene care indică dificultăţi de adaptare la mediu şi ataşament mai ales faţă de trecut şi
faţă de mamă. Tulburările de afectivitate sunt mai accentuate în categoria de vârstă 3 – 7 ani decât
în categoria 7 – 11 ani, pentru că primii sunt mai vulnerabili şi mai imaturi afectiv, având resurse
limitate pentru a se adapta şi apăra. Pentru copiii din familiile în care dezorganizarea se datorează
tatălui, acesta rămâne totuşi un personaj important, încărcat de semnificaţii afective, fie că sunt
negative fie că sunt pozitive, uneori copilul iubindu-l şi detestându-l în acelaşi timp.
Evaluând mediul familial prin caracteristici culturale şi sociale (IQ al mamei, trăsăturile
de personalitate ale acesteia, adaptarea sa socială şi familială, atitudinile sale educative) şi prin stilul
educativ (caracteristici ale interacţiunilor educative mama – copil) Purtois (1991) afirmă că familia
este responsabilă direct de 70,63 din variaţia în dezvoltarea intelectuală a copilului de 7 ani şi de
13,63% din variaţia achiziţiilor şcolare.
Discuţia despre integrarea socială a copiilor proveniţi din familii dezorganizate impune
cunecesitate luarea în considerare a devianţe comportamentale sau a delincvenţei, înţelese
ca manifestări/consecinţe ale unui grad scăzut de integrrare.
Majoritatea anchetelor pe această temă pun în legătură aceste fenomene cu structuri
familiale disimetrice, conflicte, violenţe şi maltratări în familie. Deşi stilul educativ al fiecăruia
dintre părinţi şi al familiei ca unitate educativă poate explica distribuţia diferenţiată a delincvenţei

22
Zamfir C., Vlăsceanu L., Dicţionar de Sociologie, Ed. Babel, Bucureşti, 1998.
32
juvenile, nu putem afirma că toţi copiii proveniţi din familii monoparentale au sau vor avea
comportamente delincvente doar pentru că aparţin unei astfel de structuri familiale.
„Când avem în vedere impactul educaţiei copiilor asupra personalităţilor suntem interesaţi
adesea de structura familiei: credinţa conform căreia copiii au nevoie de doi părinţi a generat
confuzie… Studiul nostru sugerează că modul în care părinţii se comportă este mai important decât
faptul de a locui sau nu cu copiii lor” (J. Mc.Cord, 1994).
Delincvenţa juvenilă poate să apară, fie ca ultimă tentativă a adolescentului de ai apropia pe
membrii familiei, fie se poate asocia cu un nivel scăzut de adaptabilitate caracteristic familiilor
rigide, care nu găsesc resurse interne pentru a depăşi o problemă oarecare. Aşadar, nu se poate
furniza o „reţetă” exactă a familiei perfecte din punctul de vedere al raportului dintre stilurile
educative şi integrare socială, de fiecare dată trebuind să adecvăm analiza situaţiei particulare în care
se află actorii.
2.9. SUPORTUL PENTRU FAMILIILE MONOPARENTALE

Guvernele îşi structurează în general programele şi politicile sociale în funcţie de familia


tradiţională, cu doi părinţi, ca atare multă vreme familiile monoparentale au tins să cadă în
afara sistemului de suport deşi ele ar avea nevoie de un suport sporit.
Rezultate ale cercetărilor privind sărăcia arată că aceasta este asociată cu şomajul de lungă
durată, munca în sectorul informal, lipsa de calificare, cu tipul de familie monoparentală sau alte
forme atipice de familie, ne-participare şi marginalizare socială, fenomene de dezagregare
socială, tendinţe de etnicizare şi de concentrare a săracilor în anumite zone clar delimitate teritorial.
În zonele sărace urbane, peste jumătate din familiile monoparentale, indiferent dacă
locuiesc singure sau în familii extinse, dacă au în întreţinere copiii mici sau de peste 15 ani, sunt în
sărăcie extremă.
Deşi reprezintă o proporţie importantă dintre familiile cu copii din fiecare ţară, familia
monoparentală este adesea lăsată să-şi rezolve mai mult singură problemele, statul ocupându-se,
ca în cele mai multe cazuri de problemele majorităţii a ceea ce este considerat “normal”, în
cazul nostru familia nucleară. În acest fel, problemele economice şi sociale se adaugă celor afective
sau relaţionale şi transformă membrii familiilor cu un singur părinte într-o categorie de
dezavantajaţi.
În acelaşi timp, suportul destinat familiilor monoparentale nu este lipsit de critici. Specialiştii
susţin că în prezent majoritatea măsurilor par să încurajeze absenţa tatălui, că sistemul de beneficii
pentru părintele singur vorbeşte despre moartea cuplului, despre absenţa oricărei implicări individuale

33
în privinţa celuilalt partener sau a copilului. Argumentele familialiste de acest tip arată că valorile
tradiţionale asociate instituţiei familiale şi funcţiilor sociale ale acesteia sunt încă prezente în
atitudinile contemporane.
Autorităţile devin adesea conştiente de anumite problem sau de implicaţiile acestora prea
târziu pentru a acţiona într-un mod optim asupra lor. Deşi, în politicile publice se consideră uneori
că cel mai potrivit moment pentru a începe rezolvarea sau prevenirea unei probleme este ca o
criză să determine includerea urgentă a unei chestiuni pe agendă politică este de dorit ca dificultăţile
pe care le întâmpina familiile monoparentale, să fie subiect de interes public mai înainte de a atinge
caracteristicile unei crize.
Prin măsuri specifice de suport se poate ameliora situaţia familiilor monoparentale cu
probleme. Politica socială în acest domeniu ar trebui focalizată mai mult pe activităţi de prevenire
cum ar fi : educarea viitoarelor mame pentru a nu avea copii nedoriţi sau în afara căsătoriei sau chiar
susţinerea cuplului (astfel încât să se evite divorţul), punându-se mai mare accent pe consiliere
familială, care să ajute partenerii să depăşească problemele fără a renunţa la căsătorie, făcându-i
să înţeleagă importanţa familiei pentru ei şi creşterea sănătoasă a copiilor lor. Intervenţia
statului în susţinerea familiilor monoparentale trebuie să vizeze în principal diversificarea
serviciilor în comunitate, în special cele privind creşterea şi educarea copiilor.
Cercetările asupra efectelor pe care familia monoparentală le are asupra copiilor au
condus la concluzii diferite. Pe de o parte se consideră că există riscuri mari pentru copil datorită
faptului că atunci când unul din părinţi lipseşte pentru o perioadă mai lungă de timp familia nu mai
funcţionează într-o manieră sănătoasă. Pe de altă parte S. Hanson consideră că suportul social şi
comunicarea eficientă conduc la sănătatea fizică şi mentală a copiilor din familiile monoparentale.
Reacţia copiilor la separare este variabilă, în funcţie de mai mulţi factori: vârstă,
timpul care a trecut de la divorţul părinţilor, climatul ce caracterizeză relaţiile părinţilor în timpul
divorţului şi după etc. .
În funcţie de vârstă, copiii mici vor fi cei mai afectaţi. Dezvoltarea lor generală e
bulversată, pe de o parte devenind neascultători, chiar agresivi, mai puţin afectuoşi, iar pe de altă parte
par a deveni dependenţi. La copiii de şase-opt ani se constată existenţa unor sentimente de tristeţe,
frustrare, anxietate şi confuzie. Ei trăiesc acut un conflict de loialitate, cautând contactul cu părintele
absent. La această vârstă băieţii par mai vulnerabili, având probleme şcolare şi de integrare socială. La
copiii de 9-12 ani conştiinţa separării părinţilor este mai clară, iar ei se manifestă mai discret, fiind
capabili să lupte împotriva stărilor psihologice care-i domină. Totuşi, ei trec adesea prin stări de
anxietate, ruşine, durere şi un sentiment al neputinţei care se poate exprima prin furie la adresa

34
părintelui considerat de ei vinovat sau împotriva ambilor părinţi. În adolescenţă, reacţiile la separarea
părinţilor îmbracă o gamă mai diversă; de la furie, tristeţe şi sentimente de ameninţare şi nelinişte în
privinţa viitorului, la decepţie, indignare sau chiar dispreţ pentru părinţi.
Fiind pus în situaţia de a rămâne cu un părinte (de cele mai multe ori cu mama) el îl va
învinovăţi pe celălalt sau se va învinovăţi pe sine însuşi pentru că sentimentele sale vor fi de respingere,
vinovăţie, neputinţă. Aceste sentimente îl vor face antisocial, revoltat, nevrotic sau complexat.
O diferenţă între familiile monoparentale şi cele cu ambii părinţi este aceea că în al
doilea tip de familie există o distribuire a responsabilităţilor. În cazul familiei monoparentale condusă
de mamă există o tensiune în adoptarea rolului parental care creşte pentru că responsabilităţile tatălui
trebuie acum îndeplinite de mamă. Încercarea acesteia de a îndeplini ambele roluri parentale conduce
fie la restrângerea sferei comportamentale specifice fiecarui rol, fie la exagerarea unor tipuri de
conduită din sfera rolului matern. Sarcinile familiale şi extrafamiliale răpesc mai mult timp mamei şi
consecinţa este diminuarea timpului disponibil pentru relaţionarea cu copilul/copiii săi. Este adevărat
că funcţia socializatoare este diminuată din cauza absenţei unui părinte (care determină lipsa
afectivităţii), dar trebuie să ţinem seama şi de faptul că şi în familiile cu ambii părinţi această funcţie
este din ce în ce mai puţin îndeplinită. Acest lucru se datorează faptului că şcoala intervine din ce în ce
mai mult în acest proces preluând atribuţiile familiei. Nu putem afirma că familia monoparentală are o
influenţă negativă asupra copilului datorită diminuării unor funcţii din moment ce şi familia clasică se
confruntă cu astfel de probleme.
Unii specialişti consideră că şansele copiilor de a avea rezultate slabe la testele de
inteligenţă sau de a avea un comportament criminal depind în foarte mare masură de situaţia din
familie, situaţie care este influenţată de prezenţa tatălui. Totuşi, doar pentru că tatăl nu este vizibil nu
înseamnă că este absent pentru că un părinte divorţat poate avea contacte cu copiii săi şi îi poate
influenţa deşi nu este prezent în familie. Chiar şi părintele decedat poate avea o influenţă asupra
copiilor prin amintirea pe care aceştia i-o poartă. Dacă tatăl este absent în timpul copilăriei există
posibilitatea ca dorinţa de realizare a acestuia să fie reprimată. Copilul nu va avea încrederea de sine
care este necesară pentru a-şi fixa obiective şi pentru a încerca să le atingă. Din acest motiv structurarea
personalităţii lui va rămâne deficitară, mai ales din punct de vedere al orientării către un viitor personal
şi al relaţiilor extrafamiliale. Insuficienţa paternă lasă amprente crude asupra copilului, iar socializarea
lui are şanse foarte mari să fie deficitară. Concluzia generală este aceea că absenţa părinţilor poate
genera probleme de identitate pentru copil.
Părintele nu trebuie să-şi arate niciodată superioritatea faţă de copil pentru că acest
lucru îi poate descuraja sau intimida foarte mult. Copiii simt nevoia să fie mereu în atenţia adulţilor, dar

35
asta nu înseamnă că nu trebuie să-i lăsăm să cunoască efectele reale ale acţiunilor lor. Libertatea de
mişcare este un factor deosebit de important pentru dezvoltarea şi pentru maturizarea lor socială.
Efectele familiei monoparentale pe termen scurt şi mediu asupra copiilor sunt diferite
de cele asupra părinţilor. Părinţii care asigură custodia manifestă o influenţă, dar această influenţă nu se
manifestă în toate privinţele. Chiar dacă relaţiile părintelui cu rudele fostului soţ nu se mai manifestă
din punct de vedere legal şi se diminuează din punct de vedere al interacţiunii şi comunicării, nu acelaşi
lucru se întamplă cu relaţiile dintre copii şi rude
Copiii din familiile monoparentale conduse de mamă se caracterizează printr-o maturizare
timpurie datorită faptului că de la vârste mici trebuie să rezolve diferite sarcini domestice şi sunt
investiţi cu rolul de parteneri. Datorită faptului că mama singură abdică uneori de la rolul de părinte şi
devine un fel de partener al celui mai în vârstă copil sunt sporite raporturile de comunicare privitoare la
aspecte legate de viaţă. Mama găseşte în copilul cel mai în vârstă un suport emoţional, determinându-l
pe acesta să se maturizeze înainte de vreme. Copilul preia treptat rolul părintelui absent, iar conflictele
ce apar tind să le imite pe cele vechi. Datorită faptului că cel mic poate fi pedepsit pentru că se
comportă ca fostul soţ, copiii nu îşi pot exprima sentimentele şi trăirile tensional-conflictuale. În timp,
pot apărea însă reacţii mascate sub forma unor somatizări sau conduite nevrotice.
În cazul în care familia monoparentală este condusă de tată, copiii au mai puţine atribuţii în
ceea ce priveşte treburile casei pentru că părintele caută ajutor în afara cadrului familial şi de aceea
sprijinul copiilor este mai redus decât în familiile conduse de mamă. Acest lucru se datorează:
- neimplicării voluntare a copiilor de către tată;
- încercării de a uşura tranziţia copiilor la stilul de viaţă al familiei monoparentale;
- dificultăţii în planificarea muncilor casnice
Experienţa unui părinte singur aduce schimbări în relaţia părinte-copil, schimbări ce se pot
produce în funcţie de timpul petrecut de mamă (tată) în familie, de modul în care separarea a afectat pe
copii sau pe părinti, de modul în care părinţii şi copiii au adoptat noi stiluri de viaţă.
Altă constatare a cercetărilor specialiştilor este aceea că reducerea numărului de membrii
ai familiei are o influenţă asupra copiilor în ceea ce priveşte gradul satisfacţiei produse de comunicare.
Se intensifică interacţiunea copil-părinte singur, creşte gradul de afecţiune şi scade ostilitatea. Totuşi,
conform unor specialişti performanţele intelectuale şi şcolare ale copiilor sau dezvoltarea lor
psihologică nu sunt influenţate de structura familiei. Odată cu separarea dispar conflictele anterioare
dintre părinţi şi se îmbunătăţeşte climatul familial. În familia monoparentală va scădea inegalitatea de
status dintre părinte şi copil şi se va instaura echilibrul în relaţiile familiale, echilibru ce va favoriza
evolutia psiho-sociala a copilului.

36
Pe termen lung efectele familiei monoparentale asupra copiilor pot fi negative. De cele
mai multe ori odată cu schimbarea structurii familiale sunt adoptate unele măsuri de adaptare la noua
situaţie. În România, situaţia veniturilor părinţilor singuri este gravă. Datorită faptului că salariul
reprezintă principala sursă de venit, iar copiii un factor principal care facilitează instalarea sărăciei,
majoritatea familiilor din această categorie trăiesc sub nivelul minim de subzistenţă. O astfel de măsură
este schimbarea locuinţei cu una mai mică şi care necesită cheltuieli mai mici. Deşi apar avantaje
financiare, evoluţia copilului poate fi influenţată negativ. Mutarea într-un cartier mai ieftin caracterizat
de sărăcie şi delicvenţă va influenţa comportamentul membrilor familiei. Datorită faptului că părintele
singur îşi va putea supraveghea mai puţin copiii decât ambii părinţi există o posibilitate foarte mare ca
cei mici să cadă pradă unor influenţe negative.
Efectele familiei monoparentale asupra copiilor sunt multiple şi nu sunt în totalitate cunoscute.
Tocmai de aceea ele rămân o permanentă provocare pentru cercetători.

2.10. . COPILUL CRESCUT DE UN SINGUR PĂRINTE ŞI RELAŢIA ÎNTRE


EDUCAŢIE, STIMA DE SINE ŞI COMPORTAMENT

Un alt aspect, foarte important în ceea ce-i priveşte pe copii crescuţi de un singur pãrinte este
stima de sine. Aceasta, uneori, poate fii scãzuta din cauzã cã se simt diferiţi faţa de ceilalţi copii,
“ciudaţi”. Nevoia pe care o simt şi adulţii de a fii acceptaţi de societate, de a fii “normali”, o simt cu
atãt mai mult aceşti copii care observã cã viaţa lor se desãşfoarã diferit faţã de cea a celor din jur. Lipsa
unui pãrinte, poate fi, pentru copii un motiv de tachinare, moment în care apare sentimentul de
inferioritate din partea celui tachinat, implicit o stimã de sine scazutã.
Copil înseamnă orice persoana din lume în vârstă de pâna la 18 ani.
Ataşamentul între copil şi părinte se construieşte gradat, dar pare să apară complet la vârsta de
aproximativ şapte luni. Prin procesul de interacţiune cu părinţii, ataşamentul se construieşte treptat prin
diferite căi. Copilul se naşte pregătit sa reacţioneze într-o anumită manieră faţă de părinţi şi, la rândul
lor, părinţii se comportă şi ei într-un anumit mod cu copilul. Treptat interacţiunea se dezvoltă, copilul şi
părinţii se acomodează şi, astfel, se formează relaţia de ataşament între ei. Înainte de aceasta, copilul nu
pare să se tulbure în mod deosebit dacă este separat de părinţii săi, dar după aceasta el va plânge sau va
afişa diferite simptome de suferinţă.

37
Familia reprezintă una din cele mai vechi forme de asociere umană, o instituţie stabilă cu rosturi
fundamentale pentru indivizi şi societate. Ea se regăseşte la toate popoarele şi toate comunităţile şi în
mod obişnuit a fost definită ca fiind un grup de persoane ce sunt unite prin actul căsătoriei sau rudenie,
duc o viaţă comună bazată pe sentimente, aspiraţii şi interese commune
Murdok definea familia ca fiind ”grupul social ai carei membri sunt legaţi prin raporturi de vârstaă,
căsătorie sau adopţie şi care trăiesc împreună, cooperează sub aspect economic şi au grijă decopii.”
Societatea contemporană se confruntă cu o problematică nouă în ceea ce priveşte viaţa de familie, noile
forme de constituire şi de organizare a cuplurilor. Odată cu schimbările care s-au produs în plan
economic, cultural şi educational, s-au diversificat şi opţiunile populaţiei. Schimbările profunde din
societate au avut un impact deosebit asupra structurii şi funcţiilor familiei. Din această cauză, chiar şi
termenul de familie a devenit ambiguu, el tinde sa acopere realităţi semnificativ diferite de cele
caracteristice societăţii tradiţionale.
Au aparut astfel, noi tipuri de familie ce se doresc a fi modele alternative ale familiei clasice
cupluriconsensuale
•cuplurifărădescendenţi
•familiimonoparentale(maternesaupaterne)
•persoanedivorţatecusaufărădescendenţi
•persoanevăduve
•persoanecelibatare
•mame-fete(mamecelibatare)
A. Tofler menţionează că în SUA, numărul familiilor monoparentale este foarte mare (unul din şapte
copii este crescut de un singur părinte, iar în mediile urbane, proporţia este de unul la patru incluzând şi
copii nelegitimi, copii adoptaţi de femei singure sau chiar de bărbaţi singuri).
În cadrul familiei monoparentale, oricare ar fi parintele singur (mama sau tata), acesta va trebui să se
adapteze unui anumit stil de viaţă ce comportă mai multe solicitări şi un alt mod de interacţiune în
vederea reacomodării şi reconsolidării familiei atât în plan intrafamilial cât şi societal.
Familiile monoparentale antreneazaă un sistem specific de acţiune şi comunicare, bazat pe anumite
priorităţi, practici şi valori. În cadrul lor se produc perturbări de rol, anumite functţii se pot diminua sau
dimpotrivă, are loc o potenţare a acestora. Apar de asemenea şi dificultăţi de ordin material prin
insuficienţa veniturilor ce se repercutează asupra satisfacerii în mai mică măsură a unor nevoi.
Perturbări apar şi în plan biologic prin confruntarea cu probleme legate de sexualitate. În plan afectiv,
consecinţele pot fi, uneori de-a dreptul dramatice atât pentru părinte ce se simte frustrat de dragostea

38
împărtăşită cu partenerul cât şi pentru copilul ce nu mai poate beneficia de suportul emoţional al
parintelui absent. Disfuncţionalităţi apar şi în sfera comunicării şi a sociabilităţii în urma complexelor
de inferioritate pe care copii le resimt în comparaţie cu copii ce provin din familiile bine structurate
având de suferit mai târziu chiar inserţia lor socială. În plan educativ apar carenţe la o parte din aceşti
copii atât din cauza că părintele singur este prea ocupat şi nu mai are timp suficient pentru comunicare
şi control al copilului, acesta intrând în diferite anturaje cât şi din cauza identificării copilului cu
modele negative în absenţa unui model parental ferm.
Caracterul fiinţei umane se formează pe parcursul vieţii, nu este un dat, de aceea este bine de
ştiut că atunci când într-o familie lipseşte un partener, pentru a suplini absenţa acestuia, părintele ar
putea alege pentru copilul său un model pozitiv şi prin observaţie, interacţiune şi învătare, copilul s-ar
putea modela prin internalizarea şi reproducerea comportamentelor acceptate şi valorizate de societate.
Imaginea de sine si Stima de sine sunt procese complexe şi implică mai multe dimensiuni. În cadrul
imaginii de sine, facem distincţia între Eul (sinele) real, Eul (sinele) viitor si Eul (sinele) ideal.
Eul real este rezultatul experienţelor noastre, cadrului social şi cultural în care trăim. Eul real cuprinde:
Eul fizic care structurează dezvoltarea, încorporarea şi acceptarea propriei personalităţi. Imaginea
corporală structurează gradul în care te simtţi confortabil în corpul tău şi cu corpul tău.
Eul cognitiv se referă la modul în care sinele receptează şi structurează informaţiile despre sine şi lume,
aici este inclusă şi memoria autobiografică
Stima de sine reprezintă o dimensiune fundamentala pentru fiinţa umană, indifernt că ne
referim la copil, adult sau vârstnic, indiferent de cultura, interese, personalitate, staut social, abilităţi.
Stima de sine se referă la modul în care ne evaluăm pe noi înşine, cât de buni ne considerăm
comparativ cu propriile expectanţe sau cu alţii. Ea este dimensiunea evaluativă şi afectivă a imaginii de
sine.
Stima de sine pozitivă este sentimentul de autoapreciere şi încredere în forţele proprii. Copii cu stima
de sine joasă se simt nevaloroşi şi au frecvente trăiri emoţionale negative, cauzate de cele mai multe ori
de trăirea unor experienţe negative. Adulţilor le revine obligaţia de a identifica cauzele stimei de sine
reduse şi de a-i dezvolta copilului abilităţi de a-şi modifica atitudinile negative faţă de sine. Adeseori
copilul se gândeşte ca “nu este bun de nimic, că este un prost, ca pe el nu-l iubeşte nimeni, că este
urât23”.
Psihologul american Carl Rogers intervenea în psihoterapie prin iubirea necondiţionată a fiinţei
umane. Ea este iubită chiar şi atunci când greşeşte şi este ajutată să se înţeleagă şi să depăşească
eşecurile prin shimbarea strategiei de soluţionare a problemei. Experienţele din timpul copilăriei au rol

23
Killen, Kari, Copilaria dureaza generatii la rând, Editura First, Timisoara, 2003.p. 37.
39
esenţial în dezvoltarea imaginii de sine care se formează pe parcursul vieţii din experienţele şi acţiunile
la care participă finţa umană, încă de la naşterea sa.Dacă părintii i-ar întelege pe copii, aceştia, ar găsi
singuri soluţia. Uneori împrejurările de viaţă nu sunt prea generoase cu copiii şi ei suferă din cauza
absenţei de identificare cu modelul parental şi a absenţei suportului emoţional şi instrumental. Familia
este aceea care ar trebui să ofere tinerelor mlădiţe bogăţia resurselor identitare, dar nu aşa se întâmplă şi
în cazul familiilor monoparentale. Ce ar trebui sa ştim atunci cand un copil dezvoltă o reacţie
neaşteptată sau un simptom? Cu siguranţă, în spatele unei reacţi sau simptom se ascunde ceva şi nu
întotdeuna putem descifra despre ce anume ne vorbeşte comportamentul copilului. Dacă părinţii nu pot
înţelege, nici copilul nu se înţelege tocmai pentru ca părintele nu-l întelege, dar întodeauna există un
motiv şi este firesc să încercăm să-l aflăm. Sub orice reactie, sub orice simptom se ascunde o intenţie,
numai că simptomul este asemenea unei metafore ce ascunde un sens mai profund, care se doreste a fi
cercetataprofundat,descoperit,decriptat.

40
BIBLIOGRAFIE

1. Alecu, Gabriela, Socializarea copilului în familie, în Bunescu Gh., Alecu G., Badea D.,
Educatia parintilor. Strategii si programe. Editura Didactica si pedagogica, Bucuresti, 1997.
2. Badea, Elena, Caracterizarea dinamica a copilului si adolescentului (de la 0 la 17/18 ani)
cu aplicatie la fisa scolara, Ed. Tehnica, Bucuresti, 1997.
3. Băran-Pescaru, A., Parteneriat în educaţie, Editura Aramis, Bucureşti, 2004
4. Baumrind, D., Patterns of parental authority and adolescent autonomy, (in press, 2005), în J.
5. Berge, Andre (1970), “L'Enfant au caractère difficile”, Paris, 1980.

6. Bistriceanu, C., Sociologia familiei, Editura Fundatiei România de Mâine, Bucuresti, 2005.
7. Bunescu, Gh. (coord.), Educatia parintilor. Strategii si Programe, Editura Lumina, Chisinau,
1999.
8. Ciofu, C. , Interacţiunea părinţi- copii, Editura Medicală Amaltea, Bucureşti, 1993
9. Ciuperca, C., Cuplul modern - între emancipare si disolutie, Editura Tipoalex, Alexandria,
2000.
10. Curriculum pentru învǎţǎmântul preşcolar (3-6/7) – Ministerul Educaţiei, Cercetǎrii şi
Tineretului, 2008.
11. Dragu A, Cristea S, Psihologie si pedagogie scolara, Ovidius University Press, Constanta, 2004
12. Dumitru, Muster – Metodologia cercetării în educaţie şi învăţământ, Ed. Litera, Bucureşti,
1985.
13. Dunst C.J., Jenkins, V., Trivette, C.M., Family Support Scale : Relia – bility and Validity,
Journal of Individual, Family and Commu –nity Wellness, I, 45 – 52, 1984.
14. Emil Păun, Romiţă Iucu – „Educaţia preşcolară în România” ,Editura Polirom, Iaşi, 2002
15. Gheorghe Bunescu, Democratizarea educaţiei şi educaţia părinţilor, www.1educat.ro
16. Ghid de bune practici pentru prevenirea abuzului asupra copilului, Organizaţia ,,Salvaţi copiii/
Alternative Sociale’’ Bucureşti, 2002.
17. H. Schaub, K. G.Zenke – „Dicţionar de pedagogie”, Editura Polirom, Iaşi 2001
18. Iliescu, M. (coord.), Cunostinte, atitudini si practici parentale în România. Cercetare de
referinta.Rezumatul raportului. FCN, CEDP, UNICEF, PETROM, Bucuresti, 2005.
19. Ilut, Petru, ,,Sociopsihologia si antropologia familiei ‘’, Colectia Sociologia
Antropologie. Bucuresti, EdituraPolirom, 2005.
20. Jinga, I., Negret, I., Familia - acest miracol înselator, Editura Didactica si Pedagogica,
Bucuresti,1999

41
21. Kaumon, J.C., Famille et pauvreteé en Europe, Rapport à la Commission des Communauté
Europeénnes, 1990.
22. Killen, Kari, Copilaria dureaza generatii la rând, Editura First, Timisoara, 2003.
23. Mihailescu, I., Rolul familiei în dezvoltarea copilului, Editura Cartea Universitara, Bucuresti,
2004.
24. Mitrofan, Iolanda, Ciuperca, Cristian, Psihologia relatiilor dintre sexe. Mutatii si
alternative,Editura Alternative, 1997.
25. Mitrofan, I., Mitrofan, N., Familia de A --- la Z, Mic dictionar al vietii de familie,
Editura Stiintifica, Bucuresti, 1991.
26. Mitrofan, I., Cuplul conjugal. Armonie si dizarmonie, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1989.
Smetana (Ed.) Jossey-Bass, San Francisco.
27. Stanciulescu, E., Sociologia educatiei familiale, vol. I, 1997, vol I [editia a II-a], 2001 si
vol. II,Editura Polirom, Iasi,1998.
28. Stefan, Cristina, Familia monoparentala. O abordare politica, Ed. Arefeana, Bucuresti, 2004.
29. Stern, H.M., Educarea parintilor în lume, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti,1972.
30. Turnball, A.P., Turnball, H.R., Families, professionals, and Exceptionality : A special
partnership, Columbus, Ohio :Merril Publishing, 1986.
31. Voinea, M., Sociologia familiei, Tipografia Universitatii Bucuresti, Bucuresti, 1993.
32. Vrăşmaş E, Educaţia copilului preşcolar, Bucureşti, Ed. Pro Humanitate, 1999,Editura Polirom,
Iasi,1998
33. Vrasmas, E.A., Consilierea si educatia parintilor, Editura Aramis, Bucuresti, 2002.
34. Vrasmas, E.A., Intervenţie socioeducaţionala ca sprijin pentru părinţi’’ Editura Aramis Print,
Bucuresti, 2008.
Zamfir, C, Vlasceanu , L. (coord.), Dictionar de sociologie.

42