CALITATEA MEDIULUI FAMILIAL ÎN DEZVOLTAREA PERSONALITĂŢII

COPILULUI

În cursul devenirii si existentei sale, individul parcurge diverse clase de relatii

definitorii pentru personalitatea sa, relatii de filiatie, relatii scolare, relatii profesionale, relatii de
asociere extrascolara si extraprofesionala, relatii interumane generale (relatii de prietenie, relatii
de dragoste), relatii transpersonale (relatii cu divinitatea, cu universul valorilor culturale), etc..

Relatia primordiala în care fiinta umana este integrata prin însusi procesul genezei sale este aceea
de filiatie, de rudenie. Pe lânga dimensiunea fizica, relatia de filiatie are si o dimensiune
functionala ce consta în satisfacerea de catre parinti a trebuintelor primare ale copilului. De
asemenea, importanta în dezvoltarea generala a personalitatii copilului este si interactiunea si
comunicarea cu proprii parinti. Astfel, "în functie de felul în care mama si tatal îsi înteleg si îsi
joaca rolul în primii ani de viata ai copilului, dezvoltarea psihica a acestuia poate fi stimulata,
accelerata sau dimpotriva, întârziata, frânata, fiind desfasurata în maniera echilibrata, armonioasa
ori cu producerea unor dezechilibre si dizarmonii ce-i vor periclita mai târziu modul de
relationare cu cei din jur si integrarea normala în viata sociala si profesionala"

Ceea ce primeaza si ceea ce imprima mediului familial trasatura sa specifica

este calitatea legaturii dintre parinti. Întreaga structura familiala depinde în mare masura de
atitudinea pe care o au sotul si sotia unul fata de celalalt. Astfel, un mediu familial închegat se
constituie, în mod clasic din tata, mama si copii.

Având în vedere ca parintele este principalul manager al relatiei filiale, el trebuie sa

asigure evolutia acestor relatii atât în continut, cât si în forma, modificându-si expectatiile,
cerintele si comportamentele în concordanta cu dezvoltarea fizica si psihica a copilului. În
îndeplinirea functiilor lor, parintii trebuie sa tina seama de o serie de principii ale "parintelui
bun":

1.      Sa dai copilului un sentiment de securitate;

2.      Sa dai copilului sentimentul ca este dorit si iubit;
3.      Sa eviti amenintarile, pedepsele fizice exagerate;
4.      Sa-l înveti pe copil cu independenta si sa-l determini sa-si asume responsabilitati;
5.      Sa ramâi calm si sa nu te socheze manifestarile instinctuale ale copilului;
6.      Sa fii tolerant si sa eviti conflictele;
7.      Sa eviti sa-l faci pe copil sa se simta inferior;
8.      Sa nu-l împingi pe copil dincolo de ceea ce este natural;
9.      Sa respecti sentimentele copilului;
10.  Sa raspunzi cu franchete la întrebarile copilului;
11.  Sa te intereseze activitatile copilului, chiar daca nu consideri ca e ceva util;
12.  Sa tratezi dificultatile copilului fara sa-l consideri anormal;
13.  Sa-i favorizezi cresterea, progresul, fara sa hiperprotejezi.

Cresterea si educarea copiilor, precum si ceea ce înseamna "bun" pentru copil se afla
într-o dinamica continua de la o cultura la alta, de la o perioada la alta. În prezent, prin
întelegerea procesului de dezvoltare a copilului, cât si urmare a îmbunatatirii conditiilor de viata
în societate, în sarcina parintilor se pot stabili anumite functii deosebit de importante si totodata
decisive pentru dezvoltarea copilului, indiferent de contextul cultural sau istoric.

Astfel, în 1988, Killen Heap stabilea urmatoarele functii de baza ale parintilor, strâns
legate una de cealaltă:

1). Abilitatea de a percepe copilul în mod realist

Modul în care este perceput copilul are urmari asupra atitudinii si comportamentului
fata de el. Cu cât parintii sunt capabili sa perceapa mai realist si mai diferentiat, cu atât este mai
mare sansa de a se apropia de el într-un mod adecvat nevoilor si potentialului sau.

De cele mai multe ori, asteptarile parintilor cu privire la proprii copii îi împiedica sa
vada calitatile reale pe care acestia le poseda. În acest sens, de un real interes este modul în care
este perceput copilul - percepere pozitiva sau negativa - deoarece parintii relationeaza cu copilul
în modul în care îl percep. În acest demers, copilul va introiecta perceptia parintilor asupra lui si
pe masura ce timpul trece, se va percepe pe sine "bun", "destept", "binecuvântat" sau "rau",
"prost" ori "blamat", asa cum îl percep parintii.

2).  Abilitatea de a accepta ca este responsabilitatea adultilor sa satisfaca nevoile copilului

si nu invers

În primul si în primul rând parintii, adultii sunt cei care trebuie sa satisfaca nevoile
emotionale, nevoile de liniste, îngrijire si apropiere ale copilului. Parintii se manifesta realist în
legatura cu satisfacerea nevoilor copilului atunci când, prin comportamentul lor, îi transmit
copilului ca este normal ca ei sa-i satisfaca nevoile de baza.

3). Abilitatea asteptarilor realiste fata de colaborarea copilului

Asteptarile realiste privind colaborarea cu copilul joaca un rol decisiv în dezvoltarea

copilului, deoarece aceste asteptari pot stimula, provoca si confirma. Cu toate acestea, uneori,
ele pot fi prea mari sau prea mici si, în consecinta, pot conduce la sentimente de insatisfactie sau
lipsa de stimulare.

4). Abilitatea de a se angaja pozitiv în interactiunea cu copilul

Este hotarâtor pentru copil ca parintii sa fie capabili sa se angajeze pozitiv în relatia cu
el, în dezvoltarea, învatarea, jocul, tristetea si bucuriile lui. Un angajament predominant pozitiv
este în concordanta cu nevoia copilului de îngrijire, de a i se raspunde, de stimulare, de
structurare si fixare a limitelor initiativei. Este important ca într-un asemenea angajament
pozitiv, adultul sa-l accepte pe copil asa cum este el si sa îi faca placere, sa ia initiativa pentru
stimularea copilului si sa puna limite fara a respinge sentimentele acestuia. În acest sens,
Maurice Debesse spunea ca cea mai buna cale de a creste un copil, consta în a sti sa ne bucuram
de copilul nostru asa cum este el.

5). Abilitatea parintilor de a avea o relatie empatica cu copilul

 Relatia empatica a parintilor cu copiii presupune trei elemente:

·        abilitatea de a diferentia si de a da un nume gândurilor si sentimentelor copilului;

·        abilitatea de a prelua rolul acestuia din punct de vedere mintal, de a se pune în locul
copilului;
·        abilitatea de a raspunde în functie de sentimentele copilului.

6). Abilitatea de a da prioritate satisfacerii nevoilor de baza ale copilului, înaintea celor

proprii

Pentru ca un copil sa se poata dezvolta fizic, emotional, intelectual si social, trebuie sa-i
fie satisfacute nevoile de hrana, îngrijire, stimulare, securitate si stabilitate, nevoia de a explora
mediul înconjurator, nevoia de joaca si companie a altor copiii într-un cadru sigur. Daca parintii
pot satisface aceste nevoi ale copilului, se poate spune ca propriile lor nevoi nu sunt atât de
imperative încât sa nu le poata da la o parte.

7). Abilitatea de a-si înfrâna propria durere si agresivitate fara a o rasfrânge asupra

copilului

Aceasta functie depinde de caile prin care parintii au de a face cu frustrarea si

agresiunea, precum si de felul în care aceasta se rasfrânge asupra copilului. Este vorba, în acelasi
timp, de expresia verbala si fizica a frustrarii si a agresiunii si cuprinde atât frustrarea si
agresiunea provocate de copil, cât si de alti factori din viata lor.

Un anumit grad de abilitate de a tolera conflictele si frustrarea este decisiv în rolul

parintesc. Este inevitabil ca si copiii sa-i frustreze pe parinti. Totalitatea factorilor determinanti
ai conflictelor si frustrarilor, atât din cadrul familiei, cât si din afara ei (de exemplu de la locul
de munca), nu fac altceva decât sa se rasfrânga asupra copilului atunci când abilitatea parintilor
de a prelua conflictul si frustrarea este limitata.

Cuprinzând ansamblul de stari psihice, moduri de relationare interpersonala, atitudini,

nivel de satisfactie, climatul familial caracterizeaza grupul familial, ca grup social mic. Acest
climat, care poate fi pozitiv sau negativ, se interpune ca un filtru între influentele educationale
exercitate de parinti si achizitiile psihocomportamentale realizate la nivelul personalitatii
copilului, trasaturile psihocomportamentale ale copilului fiind influentate de trasaturile pe care
le are familia în care traieste.

În functie de caracteristicile si trasaturile climatului familii, se pot diferentia:

·        familii stabile, bazate pe o anumita constanta a vietii de familie, pe respectarea ferma a

unor principii si norme de viata, de activitate;
·        familii instabile, caracterizate prin schimbari permanente ale modului de viata.

      De asemenea, se poate stabili o tipologie familiala si în functie de gradul de libertate de

actiune acordata copilului, putând fi:
 ·        familii reprimatoare, ce înabusa spiritul de independenta al copilului;
·        familii liberale, care dezvolta initiativele copilului.

Constatam astfel ca de o importanta deosebita, în relatia filiala, este componenta

afectiva, respectiv "caldura" sau "raceala emotionala", "rautatea" sau "bunatatea", "duritatea"
sau "gingasia" care îmbraca si coloreaza activitatea de îngrijire, comunicarea verbala si jocul cu
copilul, raportul dintre toleranta, întelegere, blândete si intoleranta, coercitie si severitate în
procesul cotidian de educatie al copilului, precum si raportul dintre permisivitate si interdictie în
reglarea tendintelor, trebuintelor si dorintelor copilului.

Pentru a avea valente formative pozitive, relatia parinti-copil trebuie sa fie cât mai bine
adecvata la individualitatea copilului si la specificul situatiilor. Orice unidimensionare si orice
exces, nu pot avea decât un efect negativ asupra desfasurarii procesului de formare a
personalitatii copilului.

O atitudine depreciativa, minimalizatoare si nihilista   va favoriza instalarea

neîncrederii în sine si formarea complexelor de inferioritate, cu consecinte nefaste asupra
adaptarii si integrarii mai întâi în activitatea scolara, iar mai târziu, în viata socială.

Din punct de vedere psihologic, este considerata ca fiind optima relatia în care ambii
parinti îsi sincronizeaza, în limitele rationale, tratamentul aplicat copilului. Evident, nu se poate
pretinde o sincronizare perfecta, firile celor doi parinti fiind sensibil diferite, însa o corelare cât
mai strânsa, obtinuta chiar prin efort deliberat, se impune cu necesitate. Disocierea si
discordanta comportamentala a parintilor în relatia cu copilul se poate manifesta în doua forme:
mama hiperprotectoare si tatal exigent sau mama hiperexigenta si tatal hipertolerant.

În aceste situatii, copii pot aborda moduri preferentiale de relationare cu fiecare dintre
parinti: afectiune si atractie fata de unul, indiferenta, raceala sau chiar apatie fata de celalalt.
Aceste relationari induc în sfera inconstientului anumite tensiuni latente, care în anumite situatii
pot rabufni într-un conflict deschis între parinti si copii.

Probabil ca nu exista o alta relatie interpersonala cu o încarcatura psihologica atât de

puternica si de complexa ca relatia dintre parinti si copii. Pecetea pe care parintii o lasa asupra
structurii si profilului spiritual-moral al personalitatii propriilor copii se mentine toata viata.
Datorita locului pe care-l ocupa parintele în sistemul relational al copilului, acesta din urma va
tinde spre o anumita idealizare a celui dintâi si corespunzator, va emite exigente deosebite în
ceea ce priveste statutul lui social si moral.

Influența mediului familial asupra procesului de dezvoltare a copilului

Mediul familial pozitiv reprezintă principalele condiții pentru dezvoltarea umană și are un aport
semnificativ în procesul de formare a personalității și a funcționării întregului sistem familial.
Conceptul unui mediu pozitiv de creștere a copilului contribuie la dezvoltarea timpurie a
mecanismelor cognitive, nivelului funcțional, emoțional și relațional. Cu cât experiența cotidiană
a copilului este mai bogată, cu atât capacitatea lui de a răspunde și de a se adapta noilor condiții
este mai înaltă, de aceea valorificarea potențialului trebuie realizat într-un mod firesc.
În acest sens, responsabilitatea adulților se extinde nu doar la îngrijirea copilului, ci și la crearea
unui mediu stimulant, luând în considerare particularitățile individuale de dezvoltare a copilului,
capacitățile acestuia și necesitățile de bază, printre care se regăsesc și cele de a primi afecțiune și
susținere. Aici putem menționa dezvoltarea deprinderilor de autoservire, accesul la rutina zilnică,
explorarea obiectelor într-un mod securizat și relaționarea activă cu cei din jur. În asemenea
mod, părinții facilitează participarea copilului în activitățile cotidiene pentru o bună învățare și
creștere în împrejurări potrivite nevoilor copilului mic. Desigur, aceste responsabilități nu se
referă doar la părinții copilului, ci se extind asupra întregii familii. Influența tuturor
participanților în procesul de educație este indispensabilă și acționează direct asupra formării
personalității copilului