,, SĂ-I AJUTĂM, IUBINDU-I !

’’

Centrele de Resurse pentru Educație și Dezvoltare, sunt unită ți de educa ție nonprofit, care au
ca scop, oferirea de servicii complementare, prin raportarea la serviciile oferite prin intermediul
grădinițelor.
Aceste unități de educație, au în centrul activită ții lor, copiii cuprin și cu vârste de la na ștere – la
7 ani și toate categoriile de adulți care participă la educarea, protec ția și îngrijirea lor – membrii familiei,
cadrele didactice și celelalte categorii de salaria ți ai grădini ței.
Misiunea CRED constă în furnizarea serviciilor integrate de educa ție, îngrijire și protec ție,
pentru copiii mai mici de 7 ani. Aceste servicii, sunt de:
 consiliere – atât pentru părinți sau familii cât și pentru resursele umane din unită țile de educa ție
timpurie sau comunitate;
 educație / formare / perfecționare;
 dezvoltare de materiale educaționale;
 campanii de informare – diseminare;
 alte tipuri de servicii.
Serviciile de consiliere pe care le poate oferi personalul CRED abilitat prin cursurilor de formare
pe care le-au făcut în acest sens, sunt:
 consiliere informațională – transmiterea de informa ții pe domenii sau teme specifice;
 consiliere de dezvoltare personală – prin formarea de abilită ți și atitudini care permit func ționare
personală în scopul atingerii stării de bine;
 consiliere de criză;
 consilierea educațională – stabilirea de repere psihoeduca ționale pentru sănătatea mintală,
emoțională, fizică, socială și spirituală a copiilor.
Visul părinților pentru un copil perfect poate fi câteodată spulberat de anun țul că acesta are un
handicap.
Indiferent cum ar fi copilul care urmează să se nască și dizabilită țile pe care le poate avea, INIMA
este cea care vorbește înainte de toate.
Un copil cu…probleme, are nevoie, în primul rând, de dragostea părin ților săi, pentru a cre ște în
cele mai bune condiții.
Nu de puține ori, s-a întâmplat să existe un copil pe care îl iubim, dar în a cărui vindecare ne-am
pierdut orice nădejde. Acesta este copilul cu …handicap, pe care îl putem întâlni oriunde: pe stradă, la
școală…la grădiniță…
Important este să-l vezi și să vrei să-l aju ți.
Ceva ne spune că acest copil trebuie să fie iubit, că trebuie să-i descoperim calită țile.
Existența unui copil cu dizabilități într-o familie, are repercursiuni majore asupra întregii familii.
Întrebările vin una după alta și așteaptă răspunsuri, care de cele mai multe ori, dor :
 Ce anume îl face să fie astfel ?
 De ce să nu fie și el la fel ca, ceilalți copiii ?
 Oare poate să învețe sau nu vrea ?
 De ce tot ceea ce face ne enervează și ne intristează ?
 Ce facem pentru a-l putea iubi ?
 Cum să luptăm cu frustrarea, teama, anxietatea ?
 Mai sunt oare și alți copii ca el ?
 Există oare un remediu ?
 Care este tratamentul potrivit?
 Cum poate fi educat ?
 Oare, va fi acceptat de cei din jur ?
1
  Cum comunic cu el ?
La toate aceste întrebări, există doar un singur răspuns:
,, În primul rând, pentru a-l putea ajuta, copilul trebuie iubit ! ’’
,, A lucra pentru copil, a duce până la capăt munca obositoare de a-l salva, înseamnă a cuceri taina
umanității.’’
Un gând bun, un sfat adresat la nevoie are uneori un efect neașteptat de bun. O privire
necondiționat pozitivă, înțelegere și căldură, sunt trei elemente la îndemâna oricui, care pot ajuta la
nevoie un prieten de familie, o cuno știn ță care se află în impas. Un astfel de impas poate fi considerat și
aflarea veștii că în familie, în locul copilului sănătos, a șteptat și mult dorit, s-a născut un copil cu
probleme. Un astfel de copil, produce modificări care afectează atât echilibrul interior cât și echilibrul
exterior care vizează relația familie – societate.
Ce facem atunci ? Ce facem când întâlnim privirile pline de triste țe ale părin ților care au avut
neșansa de a li se naște un copil cu…probleme sau care, în urma unui accident nefericit s-au trezit cu
un copil care a rămas infirm pe viață ?
Avem mai multe variante dar, cel mai important este să fim alături, să ascultăm, să îndrumăm, să
ajutăm sau să consiliem.
Atitudinea părinților față de copilul cu dizabilită ți, oscilează în funcție de de următorii factori:
 categoria socio-profesională;
 relația conjugală dintre părinți;
 atitudinea părinților în fața bolii;
 experiențele trecute și aspirațiile viitoare ale membrilor familiei.
Indiferent de momentul când părintele este informat asupra stării de sănătate a copilului, se
produc o serie de trăiri, de manifestări cum ar fi:
 reacții similare reacțiilor de doliu;
 reacții de negare a realității;
 perceperea realității despre factura realistă;
 atitudini de culpabilitate și disperare;
 atitudinea de imputare;
 reacția fraților față de copilul bolnav.
Pentru a înțelege mai bine problemele persoanelor cu deficien țe, incapacitate, handicap, este
nevoie să înțelegem conținutul definițiilor acestor termeni :
 o,,deficiență’’ corespunde oricărei pierderi de substan ță sau alterare a unei structuri sau a unei
funcții psihologice, fiziologice sau anatomice;
 o ,,incapacitate’’ corespunde oricărei reduceri (rezultată ca urmare a unei deficien țe) par țială sau
totală a capacității de a îndeplini o activitate de o manieră sau în limitele considerate ca normale de
o ființă umană;
 un ,,handicap’’ este un dezavantaj social pentru un individ dat, care rezultă dintr-o deficien ță sau o
incapacitate care limitează sau interzice îndeplinirea unui rol normal (în raport cu vârsta, sexul,
factorii sociali sau culturali) de către acea persoană.
Reiese din aceasta că, handicapul depinde de rela țiile persoanei cu mediul înconjurător. Handicapul
constă în pierderea sau limitarea posibilită ților de a participa, pe picior de egalitate cu ceilal ți indivizi, la
viața comunității.
Copiii cu asemenea probleme, pot beneficia de educare, recuperare, socializare, stimulare
complexă, iar familiile de informare și consiliere, în institu ții ale statului care sunt abilitate să ofere
aceste servicii, dar cel mai important lucru este ca ace ști copii să beneficieze de afectivitatea părin ților,
care nu poate fi substituită de către nici o altă persoană.
Nu de puține ori, ne confruntăm zilnic cu mentalită ți rigide ale părin ților cu copii cu dizabilită ți.
Consilierea părinților trebuie să urmărească două aspecte esen țiale:
 învățarea unor comportamente adecvate care să-I ajute să fie eficien ți în procesul de educare a
copiilor;

2
  depășirea de către aceștia a dificultăților de natură psihologică, pe care le presupune existen ța în
viața lor a unui copil cu dizabilitate.
Familia deține rolul cel mai important în educa ția copilului, iar lipsa de îngrijire, de bucurii,
amărăciunile, influențează nefast dezvoltarea armonioasă a copilului. Deasemenea , erorile de educa ție
familială (severitatea, autoritatea excesivă, părinte posesiv), inhibă voin ța și dezvoltarea afectivă a
copilului. Apar astfel, tulburări ale caracterului și spiritului său, ester tulburată judecata , capacitatea de
decizie, conduita.
,,Cook, observă că, de regulă, cu cât handicapul este mai sever, cu atât mama este mai autoritară,
înclinată să ia cu totul în sarcina sa activitatea copilului și, prin acesta, să stânjenească posibilitatea
dezvoltării sale’’. În acest caz, putem observa că este vorba de supracompensare din partea mamei,
deoarece intervine sentimental de vinovă ție și deci responsabilitatea cre ște fa ță de copil.
Considerându-se vinovată pentru starea copilului, prin autoritate și prin de ținerea totală a controlului
asupra existenței copilului, poate controla acum evenimentele care ar putea duce la o nouă infirmitate,
evită și încearcă să stăpânească și să controleze orice factor care ar putea dăuna copilului, dar prin
aceasta nu face altceva decât să accentueze starea copilului și să-i diminueze și mai mult șansele.
Tipul relațiilor părinți-copii se dezvoltă, în mod diferit, în funcție de personalitatea părinților, precum
și de particularitățile copilului însu și.
Părinții trebuie să ințeleagă că măsurile fundamentale sunt cele educative, prin care poten țialită țile
copilului sunt dezvoltate la maximum.
Este nevoie însă de mult calm și răbdare, deoarece efectele subtile ale educa ției nu se pot ob ține
de la o zi la alta.
Atitudinea adoptată de părinți față de un copil cu dizabiliă ți, depinde de mai mul ți factori, printre
care:
 gradul deficitului sau al anomaliei pe care o prezintă;
 factorii afectivi, sociali și culturali ai anturajului care condi ționează modul în care mama trăie ște
această realitate;
 nivelul de aspirație familială și valorizarea poten țialită ților intelectuale;
 măsura în care copilul nu corespunde a șteptărilor paterne, în sensul unei realizări intelectuale și
profesionale.
Atitudinile părinților față de copilul cu dizabilită ți, sunt diferite, astfel că :
 întâlnim părinți care trăiesc un profund sentiment de culpabilitate fa ță de copil, se simt
răspunzători că au dat naștere unui copil cu handicap și fa ță de situa ția lui;
 în cazul în care în familie există și copii care sunt normal dezvolta ți din punct de vedere fizic și
psihic, pot apărea situații în care copiii normali se simt marginaliza ți deoarece aten ția părin ților
este îndreptată mai mult spre copilul cu nevoi speciale;
 întâlnim părinți care nu știu să formeze la ceilal ți copii din familie, o atitudine adecvată fa ță de
fratele lor anormal;
 mulți părinți trăiesc o stare de jenă atunci când ies cu copilul în societate.
De asemenea, nu trebuie să neglijăm comportamentele părinților față de copilul cu dizabilită ți :
 există părinți care alintă copilul în mod excesiv și din această cauză apar o serie de aspect
negative în procesul educațional al minorului care vor duce la unele caren țe în dezvoltarea
personalității copilului și la dezvoltarea unor trăsături negative ale caracterului;
 alți părinți, își izolează copilul atât din cauza atitudinii de respingere pe care o are mediul din
jurul familiei, precum și din cauza dificută ților de adaptare și de acceptare a situa ției în care se
află, ca părinți ai unui copil cu nevoi special. În acest caz, părin ții trebuie ajuta ți să în țeleagă că
trebuie să meargă în continuare cu copilul lor în locuri publice pentru că acesta are nevoie de
societatea adulților;
 există cazuri în care, din cauza gravită ții handicapului, copiii necesită institu ționalizare într-o
instituție specializată, în care să beneficieze de o îngrijire adecvată. De cele mai multe ori, ace ști
părinți, acceptă cu greu despărțirea de copilul lor.În acest caz, părin ții vor primi lămuriri că ori cât

3
 s-ar ocupa de de copil în familie, acesta se va dezvolta mult mai bine într-o asemenea institu ție
specializată în recuperarea copiilor cu handicap sever. Bineîn țeles că se va păstra legătura cu
familia, copilul mergând cât mai des posibil în familie;
 situația cea mai gravă este aceea în care părinții își abandonează copilul într-o institu ție de
ocrotire a minorilor.
După o atentă analiză de nevoi pe care am făcut-o prin aplicare unor teste, chestionare, fi șe de
compotamente pentru copii, am stabilit că se impun acordarea de servicii de consiliere a familiior în care
există copii cu dizabilități și am încercat să ținem cont de următoarele nevoi ale părinților:
 nevoia de sprijin, pentru că aceștia cred că, în situa ția lor, nimeni nu-i mai poate ajuta;
 nevoia de informații asupra bolii și a consecin țelor pe termen lung ale acesteia asupra evolu ției
copilului;
 nevoia de a fi înțeleși, de a le fi înțeleasă situa ția și dificultă țile prin care trec, dar să nu fie
compătimiți;
 nevoia de se ocupa de ceilalți copii și de a nu periclita viitorul acestora din cauza îngrijirii
permanente pe care o necesită copilul cu dizabilită ți;
 nevoia de integrare a copiilor în învă țământul de masă și de a colabora eficient cu cadrele
didactice ale grădiniței, implicându-se direct în lucrul efectiv cu copiii, nu doar în calitate de
observator ci și de participanți direcți;
 nevoia de a nu fi condamnați dacă și-au institu ționalizat copilului, deoarece asta nu însemnă că și-
au abandonat copilul, ci doar că, nu au mai putut să facă nimic pentru copilul lor, iar internarea într-
o instituție specializată era unica soluție pe care o mai putea lua pentru copilul lor;
 nevoia de consiliere și de suport, deoarece se simt singuri și consideră că nu pot fi în țele și decât
de către părinții care se află într-o situa ție asemănătoare lor.
Pe parcursul anilor, am putut observa că, în majoritatea cazurilor, ameliorarea afec țiunilor copilului
s-a putut realiza datorită climatului afectiv pe care părin ții l-au construit.
Am încercat să-i facem pe părinții copiilor cu dizabilită ți, să în țeleagă că, indiferent de gradul de
deficiență, copilul cu probleme grave de sănătate, ca orice copil, are nevoie în primul rând, de
afectivitatea propriilor părinți.
Părinților le-am explicat că nu trebuie să aibă a șteptări foarte mari, că nu trebuie să ceară și nici să
aștepte foarte mult de la copilul lor. Deasemenea, am insistat să în țeleagă care este riscul neacceptării
posibilităților reale ale copilului și că acest lucru va putea genera anumite consecin țe pe care ei, ca
părinți, le vor simți din plin. Riscul acestui raport espectan țe-posibilită ți, neadecvat, este instalarea unor
stări depresive, insomnia, stare generală de oboseală, tulburări somatice, complexe de inferioritate,
surmenaj, descurajare, tendință de abandon și reac ții de demisie, sentimente de neputin ță și
culpabilizare.
Am putut constata că o acceptere și o înțelegere a faptului că posibilită țile copilului sunt limitate, au
avut consecințe favorabile asupra părin ților. Un scop atins de către familie a avut darul de a o mobiliza
și încuraja în continuarea demersului recuperator, dând sentimentul că nu totul este pierdut pentru
copilul lor, că se poate face ceva. Această corelare a espectan țelor părin ților cu posibilită țile copilului a
indus acestora, în cazul celui mai mic succes al copilului, bucurie, sentimente pozitive fa ță de copil și a
crescut capacitatea familiei de a se mobiliza spre o mai aten ță preocupare fa ță de acesta.
Accentuăm două aspecte pe care noi le considerăm extrem de importante pentru reu șita
demersului recuperator comun întreprins de către familie și echipa de educatoare din cadrul institu ției:
 se va sugera în așa fel încât să nu deranjeze, ideea ca părin ții să acorde mai mult credit sfaturilor
ce vin din partea echipei de speciali ști, care se ocupă în cadrul grădini ței în mod direct, de
recuperarea copilului, decât sfaturilor venite din afară sau propriilor concep ții despre educa ție. De
asemenea, se va încerca să se explice că normele educative aplicate copiilor fără probleme pe
care îi au, chiar dacă au dat rezultate în educarea și disciplinarea acestora, nu au acelea și șanse
și pentru copilul cu dizabilități.

4
 Obținerea unor rezultate pozitive are la bază și consensul părin ților cu cel al echipei de speciali ști în
ceea ce privește concepțiile educative și recuperatorii ce trebuie aplicate în lucrul cu copilul.
 scopurile stabilite, trebuie să fie concrete și cât mai mult posibil să vizeze aspecte practice. Cele
mai importante scopuri practice au în vedere autonomia personală, autoservirea, învă țarea unor
gesturi de bază utile. Aceste scopuri trebuie foarte clar formulate.
Am încercat să optimizăm relația părinte-copil prin învă țarea de către părin ți a unor moduri de a
răspunde adecvat reacțiilor copiilor și de a discrimina comportamentele.
Din discuțiile purtate cu părinți ai căror copii au dizabilită ți, am constatat că majoritatea
întâmpină probleme în disciplinarea copilului, întâmpină dificultă ți în a învă ța copilul să reac ționeze
pozitiv.
Cele mai importante probleme în rela ția părinte-copil, sunt date de faptul că părin ții nu
discriminează comportamentele și nu știu să reac ționeze adecvat, în sensul de a ști când și cum să
răspundă pozitiv sau negativ sau deloc copilului.
Echipa de educatoare a explicat părin ților cum să manevreze aprobarea și să arate interes pentru
comportamentele pozitive, înainte de a ignora sau a pedepsi. Rolul cadrelor didactice a fost acela de a-
i ajuta pe părinți să definească aceste comportamente.
Părinții reacționează, de cele mai multe ori, spontan la comportamentul negativ. Aceasta se explică
în primul rând, datorită uzurii psihice survenite de-a lungul timpului și de la faptul că nu cunosc metode
de disciplinare pozitivă. Aceștia nu reu șesc să se stăpânească atunci când ar trebui să ignore anumite
comportamente și nu reușesc să ofere un răspuns potrivit comportamentului copilului. De aceea, se
impune ca părinții trebuie să-și însu șească și să- și dezvolte deprinderile de a răspunde pozitiv, negativ
sau de a ignora comportamentul copiilor.
Rolul de părinte al unui copil cu dizabilită ți este de cele mai multe ori foarte stresant. De și î și
iubesc copiii, părinții pot reacționa la stres țipând la ei sau tratându-i în moduri în care nu ar trata
niciodată pe alții. Părinții copiilor cu dizabilită ți, sunt confrunta ți mereu cu solicitări de schimbare a
timpului, răbdării și energiei.
Pentru acești părinți, am încercat să prezentăm câteva exerci ții care, executate, au rolul să le
reducă stresul și păstrarea autocontrolului.
Ex. :
,,Face-ți o pauză! Asigurați-vă că și copilul este în siguran ță, apoi îndepărta ți-vă de situa ție.
Duceți-vă în dormitor sau baie și închide ți u șa, lua ți-vă câteva minute să vă reveni ți !’’

,,Mișcați-vă! Indiferent dacă, credeți sau nu, acest lucru dă rezultate cu adevărat. Când copiii sunt
iritabili și se plâng iar dumneavoastră sim ți ți că stresul spore ște, găsi ți un mijloc de a face mi șcare,
exerciții fizice. Puteți să alergați în jurul mesei de la bucătărie sau să face ți 20 de sărituri pe loc, până
când veți termina, veți avea răsuflarea tăiată și ve ți…râde. ’’

,,Faceți câțiva pași înapoi! Prin simpla mișcare înapoi, noi ne deta șăm de situa ție suficient cât să
câștigăm puțină perspectivă. Aceasta ne acordă deasemenea posibilitatea de a în țelege că avem
alegeri în ceea ce privește modul cum reacționăm fa ță de situa țiile stresante.’’

,,Respirați adânc de 3 ori și numărați până la 10! Inhalați și expirați forțat. Respirația profundă vă
clarifică mintea. Poate să ajute la reducerea sentimentelor și emo țiilor negative. După aceea avem mai
multe șanse să tratăm problemele în mod costructiv. Acest exerci țiu ne… cumpără câteva secunde
prețioase…ajutându-ne să ne revenim și să ne concentrăm asupra unei chestiuni anume, care se află la
îndemână.’’
În general, copiii nu ne spun cum se simt ei, ci se poartă cum simt – ei plâng sau au un
comportament inadecvat. În orice zi, un părinte poate observa duzini de emo ții la un copil. Sarcina
părinților este să-i ajute pe copii să înve țe despre sentimentele lor și să le arate rela ția dintre
sentimentele și comportamentele lor.

5
 Copiii doresc ca și oamenii importanți din via ța lor să-i in țeleagă și să știe ce simt ei. Când
sentimentele unui copil sunt înțelese și confirmate de către un părinte, se întâmplă adeseori un lucru
minunat în compotamentul sau starea lui de sănătate se îmbunătă țe ște.
Cu sprijinul părintelui, copilul va învă ța să caute propriile sale solu ții pentru probleme, să devină
mai independent și să-și stăpânească emo țiile și comportamentul.
În concluzie, putem să spunem că pe ace ști copii cu dizabilită ți trebuie, în primul rând,
,,să-i ajutăm, iubindu-i !’’

BIBLIOGRAFIE:
Arcan Petru, Ciumăgeanu Dumitru (1990) – Copilul deficient mintal – Ed. Facla, Timi șoara
Mitrofan Iolanda, Buzducea Doru (2002) – Terapii de familie – Editura Sper, Bucure ști.
Roșca Mariana (1967) – Psihologia deficien ților mintal – Editura Didactică și Pedagogică, Bucure ști.