COLABORAREA FAMILIE-CADRE

DIDACTICE ÎN VEDEREA INTEGRĂRII

OPTIME A COPIILOR CU CES

A lucra pentru copil, a duce pana la capat munca abositoare de a-l salva, inseamna a
cuceri taina umanitatii.
Fiecare cadru didactic pus in ipostaza de a avea in colectivitatea sa un copil cu
dizabilitati actioneaza in urma unei reflectii indelugate. Un punct important al interventiei
cadrelor didactice il reprezinta colaborarea cu parintii si consilierea acestora, implicarea
lor directa in lucrul efectiv cu copiii, nu doar in calitate de observatori ci si de participanti
activi.
Sa fii parinte este experienta cea mai dificila, solicianta si generatoare de satisfactii
pe care o ofera viata . Parintii sunt fundamentul familiei si avem nevoie de informatii
despre rolul de parinte pentru a fii parinti buni. Deseori parintii in devenire, precum si cei
ce sunt deja parinti au pareri gresite despre cum va fi rolul de parinte. Ideile lor pot sa fie
naive, romantice sau gresite datorita lipsei de informatii. Conceptiile gresite pot include
notiuni ca oboseala, izolarea, lipsa timpului liber, schimbarea prietenilor, sentimentele
contradictorii, relatiile tensionate in cadrul cuplului, sentimentul neimplinirii, sau lipsa de
organizare.
Cadrele didactice ar trebui sa ii ajute pe parintii copiilor cu dizabilitati sa se
ingrijeasca de ei insisi pentru a se ingriji mai bine de copiii lor. Cand sunt relaxati,
echilibrati si se simt bine le este mult mai usor sa isi vada copiii ca fiind oameni.
Abilitatile lor de rezolvarea problemelor sunt mai ascutite si sunt mai putin tentati sa
considere comportamentul copiilor lor ca pe un afront personal sau ca o reflectare a
faptului ca sunt parinti ,, buni,, sau ,,rai,,. Cadrele didactice trebuie sa-i faca pe parinti sa
inteleaga ca au multe idei pentru a relationa cu copii lor in mod pozitiv si ca pot sa ii
aprecieze mai mult. Ei sunt modele pentru copii lor si prin ei invata sa traiasca in armonie
cu lumea.
Rolul de parinte al unui copil cu disabilitati este deseori stresant. Desi isi iubesc
copiii pot reactiona la stres tipand la ei sau tratandu-i in moduri in care nu ar trata
niciodata pe altii. Cand reactioneaza in aceste fel ei le reduc pretuirea fata de ei insisi.
Cand isi controleaza stresul ei modeleaza abilitati pentru copii lor si ii ajuta sa-si mentina
pretuirea de sine.
Parintii copiilor cu dizabilitati sunt confruntati mereu cu solicitari de schimbare a
timpului, rabdarii, energiei si imaginatiei lor. Intelegand ce se intampla in corpul nostru
sub influenta unui stres prelungit sau intens, putem sa intelegem de ce managementul
stresului ste o parte importanta a ingrijirii de sine insusi.
Corpul nostru reactioneaza cand ne aflam sub stres. Ne creste pulsul, respiratia
devine mai alerta, presiunea arteriala si nivelul glucozei in sange cresc iar digestia se
incetineste. Sangele se grabeste spre muschii nostri pentru a ne ajuta sa ne pregatim sa
raspundem. Acstea sunt reactii fizice normale fata de prezenta stresorilor. Pentru parinti
este important sa aiba cateva tehnici care sunt comode pentru folosirea in vederea
reducerii rapide a stresului si pastrarea autocontrolului.
Telul unui cadru didactic este sa-i ajute pe parintii copiilor cu dizabilitati sa
inteleaga importanta comunicarii incepand cu toate metodele prin care comunicam fara sa
spunem vreun cuvant si cat de mult putem comunica fara a folosi cuvintele. Este nevoie
de practica pentru a invata sa comunici pozitiv si eficient. Ca si rolul de parinte, aceasta
nu este o abilitate nascuta, dar poate fi invatata.
In general, copiii nu ne spun cum se simt ei. Ei se poarta cum simt. Ei plang sau au
un comportament inadecvat. In orice zi un parinte sau un cadru didactic poate observa
duzini de emotii la un copil. Sarcina parintilor si a cadrelor didactice este sa-i ajute pe
copii sa invete despre sentimentele lor si sa le arate relatia dintre sentimentele si
comportamentul lor.
Copiii doresc ca oamenii importanti din viata lor sa-i inteleaga si sa stie ce simt ei.
Cand sentimentele unui copil sunt intelese si confirmate de catre un parinte sau un cadru
didactic se intampla deseori un lucru minunat : comportamentul sau starea lui de sanatate
se imbunatateste. Cu sprijunul unui parinte sau al unui cadru didactic, copilul va invata sa
caute propriile sale solutii pentru probleme, sa devina mai independent si sa-si
stapaneasca emotiile si comportamentul .
Relatia dintre parinti, cadre didactice si copii cu dizabilitati trebuie privita pozitiv
iar pentru acest lucru e nevoie de respectarea catorva reguli.
Parintii si copii trebuie sa fie realisti in asteptari. Trebuie luate in considerare varsta
copilului, precum si alte circumstante. Trebuie recunoscute atat sentimentele copiilor cat
si ale parintilor sau ale cadrelor didactice. Copilul trebuie implicat in luarea deciziilor si
trebuie alese situatiile la care poate sa participe. Uneori este important pentru parinti sa
insiste asupra propriei lor agende. Alteori este bine sa fie lasat copilul sa decida. Trebuie
oferita copilului o alegere din 2 optiuni, pe care cei mari le accepta.. Trebuie sa fie atrasa
atentia asupra schimbarilor viitoare. Problemele trebuie discutate pana cand se ajunge la
o concluzie acceptabila, chiar daca nu se ia o hotarare.
Trebuie sa existe un parteneriat cat mai strans intre partintii copiilor cu dizabilitati
si cadrele didacticie bine pregatite si informate in legatura cu felul in care pot interveni
pentru consilierea acestora. Acest lucru ajuta la reducerea stresului pe care-l resimt
familiile si micsoreaza riscul ca parintii sa-si manifeste frustrarile asupra copiilor lor.
Trebuie redusa izolarea parintilor punandu-i in legatura cu alti parinti aflati in situatii
similare, promovand o abordare pozitiva a cresterii si disciplinarii copiilor . Masurile
intreprinse trebuie sa se adreseze in mod specific factorilor care contribuie la abuzare si
neglijare, inclusiv lipsa informatiilor si abilitatiilor ca parinte sau caracterul nepotrivit al
acstora, respectul scazut fata de sine insusi, sentimentul de izolare, asteptarile nerealiste
si intelegerea gresita a dezvoltarii copilului si al rolului de parinte.
Trebuie sustinut ca nu exista un singur model de parinte si nu trebuie insistat ca ar
exista o singura metoda de a fi parinte. "Unde-s multi, putera creste" spune invatatura
populara si numai prin unirea fortelor parintilor, cadrelor didactice si a scolii se poate
face o mai buna integrare a copiilor cu CES.
 Probleme de integrare a copiilor cu
cerinte educative speciale (CES)

Ca fiinta sociala, omul este dependent de ceilalti oameni. Aceasta dependenta

inseamna, de fapt, ajutor, posibilitatea de a comunica si coopera. Acest lucru da nastere la
sentimentul de apartenenta si solidaritate umana, precum si la sentimentul de securitate al
individului.
Din categoria copiilor cu CES fac parte atat copiii cu deficiente propriu-zise - la
care, cerintele speciale sunt multiple, inclusiv educative, cat si copiii fara deficiente, dar
care prezinta manifestari stabile de inadapatare la exigentele scolii. Deci, din aceasta
categorie fac parte :
- copiii cu deficiente senzoriale : vizuale, auditive, locomotorii etc,
- copiii cu deficiente mintale,
- copiii cu tulburari afective (emotionale),
- copiii cu handicap asociat.

Problema handicapului
Intalnim pretutindeni oameni cu deficiente. Perceperea lor sociala nu este
intotdeauna constanta, ea variaza de la societate la societate, furnizand semnificatii
diferite, functie de cultura si de valorile promovate.

In antichitate se considera ca Homer cel orb vede ce ceilalti nu vad si nici nu

inteleg. Despre evanghelicul orb din nastere, vindecat, Iisus Hristos spune ca in aceasta se
arata lucrarile lui Dumnezeu. Tot Evul Mediu este marcat de ideea ca deficientele umane
reprezinta un semn de Ť ales ť al lui Dumnezeu sau de Ť posedat ť de diavol.
In cultura moderna europeana repulsia fata de acestea este atat de mare, incat nu
numai ca devine imposibila propozitia Ť Scoala-te, ia-ti patul tau si umbla ! ť, dar om si
minune deopotriva sunt izgoniti la periferia lumii, daca lumea are asa ceva. Principiul
separarii oamenilor cu deficiente de restul societatii exprima, pe de o parte, frica acestore
de contaminare, iar pe de alta parte forma de a-si transfera propriile esecuri sociale,
politice, economice asupra celor ce nu aveau cum sa se apere de asemenea acuzatii.
In cadrul societatilor ce promoveaza valori religioase, deficientele pot fi interpretate
ca pedepse pentru pacatele savarsite, ca semne ale Ť alegerii ť sau ale Ť pedepsirii ť.
In cadrul societatii moderne, industriale ce promoveaza valori ale succesului
individual si realizarilor personale" deficienta reprezinta un dezastru, o nenorocire, o
tragedie personala.
Ce se crede despre persoanele cu deficiente ? Multi oameni au reticente fata de
acestea deoarece au o conceptie gresita despre ele. Unii stiu din trecut despre persoanele
cu handicap faptul ca erau cersetori sau lautari ori au in acest domeniu o slaba experienta.
Nici una dintre aceste idei nu ofera o imagine clara a persoanelor cu deficiente. Si ele
sunt oameni ca si ceilalti : unii dependenti, altii independenti ; unii lideri, altii persoane
obisnuite ; unii bogati, altii saraci ; unii grasi, altii slabi etc. Ca orice persoana, ei sunt
produsul unic al ereditatii lor si al mediului si sunt indivizi.
Dar si persoanele deficiente, la randul lor, au doua pareri in ceea ce priveste
impedimentul lor : unele il considera un dezastru, iar altele un simplu inconvenient.

Definirea handicapului
Exista mai multe perspective de abordare a handicapului ce se concretizeaza in
diferite definitii sau modele ale acestuia :
1 Modelul medical. Handicapul este definit ca o boala cronica.
2 Modelul economic. Pe baza definitiei medicale, se considera ca persoanele cu handicap
sunt incapabile de a munci sau a se deplasa, deci sunt neproductive sau mai putin
productive. Handicapul este, asadar, o boala economica.
3. Modelul limitarii functionale. Handicapul este definit ca o deficienta severa, cronica,
proprie persoanei care indeplineste urmatoarele conditii :
- manifesta o deficienta mentala sau fizica sau o combinatie de deficiente mentale si
fizice ;
- se manifesta inainte de varsta de 22 de ani ;
- pare a continua fara a preciza vreo limita ;
- reflecta nevoia persoanei de ingrijire, tratament sau alte forme de servicii (de tip special,
interdisciplinar sau general) pentru o perioada indelungata sau pentru toata viata,
concepute si aplicate in mod individual.
4. Modelul psiho-social raporteaza handicapul la societate. Problema handicapului este
plasata la interactiunea dintre persoane si diferitele segmente ale sistemului social.
Adaptarea nu mai este unilaterala, nu mai apartine doar persoanei. Din ce in ce mai mult,
societatea este cea care trebuie sa se adapteze la persoanele care o compun.
Anul 1981 a fost Anul International al Persoanelor Handicapate, iar scopul sau
oficial : a ajuta persoanele cu handicap sa se adapteze din punct de vedere fizic si psihic
la societate.
Shearer apreciaza ca problema reala este cea a societatii si nu a persoanei cu
handicap, si anume, cat de dispusa este societatea in a-si schimba propriile metode si
asteptari relativ la integrarea persoanei.
 Scoala incluziva - o necesitate in educatia
actuala

Poate fiecare profesor a încercat să răspundă la un moment dat la întrebări de genul:

De ce nu toţi elevii mei progresează în acelaşi fel? Cum pot să-i ajut pe toţi să înţeleagă?
Cum pot să-i ajut pe cei care învaţă mai greu?
Un prim pas în oferirea răspunsurilor la aceste întrebări stă în faptul că profesorul ar
trebui să accepte, în primul rând, diversitatea dintr-o clasă; faptul că fiecare elev are
propriile sale capacităţi intelectuale, diferite de cele ale altor colegi, că fiecare are stilul
său propriu de a învăţa şi fiecare are nevoile sale în privinţa asimilării de informaţii.
Aşadar, unul dintre cele mai importante aspecte a le învăţământului actual este
nevoia sa de adaptare la necesităţile copiilor, oricare ar fi acele necesităţi şi oricare ar fi
copiii – fie că sunt copiii cu CES, fie că pur şi simplu sunt copii cu un ritm mult mai încet
de învăţare.
O astfel de metodă de adaptare o constituie şcoala incluzivă, o şcoală ce se axează
pe includerea acelor copiii sau chiar grupuri ce au fost anterior marginalizate şi care
implică în procesul de învăţare şi de luare a deciziilor părinţii, îngrijitorii şi consilierii
specializaţi.
S-a dovedit că metodele utilizate în cadrul claselor incluzive pot îmbunătăţi
semnificativ performanţa tuturor elevilor. In comparaţie cu educaţia în centre sau şcoli
speciale, care are riscul de a-i menţine pe copii şi adolescenţi în afara societăţii, şcoala
incluzivă constituie un teren de pregătire ideal pentru viitoarea lor integrare în societate.
In loc să-i izolăm şi să spunem că sunt „dificili”, „turbulenţi” sau chiar „handicapaţi”, am
putea să admitem faptul că aceşti copii ar putea progresa mai mult într-o clasă obişnuită,
dacă noi, profesorii, am accepta că educaţia este pentru toţi.
Cel mai important lucru de luat în considerare este că predarea în cadrul diversităţii
implică predarea pentru fiecare individ în parte. Ţinând cont de interesele fiecărui elev,
de experienţele şi ţelurile sale facem, de fapt, un pas important în educaţia elevilor şi
integrarea lor în societate, după terminarea studiilor. Mai mult, putem spune că
diferenţele dintre indivizi sunt mult mai pregnante decât cele dintre grupuri. Din acest
punct de vedere, poate una dintre cele mai mari provocări căreia trebuie să-i facă faţă un
profesor este adaptarea stilului de predare astfel încât să corespundă necesităţilor fiecărui
elev în parte.
O nouă dimensiune care începe să se contureze în peisajul învăţământului românesc
este aceea de democratizare şi egalizare a şanselor fiecărui copil în parte. În acest scop a
fost înfiinţată şi şcoala incluzivă – un răspuns la redimensionarea educaţiei. Scopul
acestei şcoli este de a crea pentru toţi copiii un cadru prielnic învăţării, pornind de la
premiza că diferenţele dintre oameni sunt normale şi ele trebuie acceptate. Un rol
important în cadrul şcolii incluzive îl are pedagogia şi învăţarea centrată pe elev. Acest
lucru implică automat adaptarea curriculumului şi metodelor de predare la capacitatea şi
nevoia fiecărui elev în parte.
Predarea la elevii cu nevoi speciale solicită aceleaşi strategii şi practici ca şi
predarea la orice alt tip de clasă. Cu alte cuvinte, o bună metodă de predare în general va
fi o bună metodă de predare şi pentru elevii cu nevoi speciale. Toţi elevii au dreptul să
aştepte de la învăţământ cele mai bune şi eficiente metode, iar elevii cu CES nu fac
diferenţă.
Şcoala incluzivă reprezintă o provocare pentru şcolile obişnuite, însă ea nu trebuie
privită ca o ameninţare pentru performanţa acestor şcoli. Multe dintre aceste instituţii
găsesc ca fiind dificil să integreze elevii cu nevoi speciale în cadrul claselor obişnuite.
Însă această teamă poate fi depăşită prin educaţie, resurse didactice adecvate, sprijin şi nu
în ultimul rând credinţa că incluziunea este un drept moral şi social ce nu poate fi negat
nimănui.
Există anumite etape ce trebuie urmate în cadrul şcolarizării copiilor cu CES,
printre care, în primă fază, este acceptarea ideii că există astfel de copii, recunoaşterea
dreptului lor la educaţie, integrarea lor treptată în cadrul şcolilor obişnuite. Astfel pe
măsură ce aceşti copii vor creşte, vor deveni adulţi şi vor avea probabil proprii copii,
incluziunea va fi deja un fapt acceptat şi o măsură firească în cadrul educaţiei. Copiii
educaţi în cadrul şcolii incluzive vor fi mai bine pregătiţi să interacţioneze cu diverşi
indivizi precum şi cu diverse situaţii din lumea reală.
In cadrul şcolii incluzive profesorii trebuie să colaboreze cu diferiţi specialişti în
domeniul educaţiei, cum ar fi psihologi, consilieri, terapeuţi şi alţi specialişti pentru că
doar împreună vor reuşi să obţină cele mai bune rezultate. Profesorul consultant pentru
CES este probabil cel care va lucra cel mai mult cu fiecare profesor în parte, el fiind şi cel
care va participa în cea mai mare măsură la orele de curs.
Şcoala incluzivă presupune îmbunătăţirea sistemului educaţional pentru toţi elevii.
Implică schimbări în curriculum, în modul de predare al profesorilor, în modul de
învăţare al elevilor, precum şi schimbări în modul cum interacţionează copiii cu CES cu
colegii lor şi viceversa.
Ideea este ca şcolile, centre de învăţare şi educaţie, să se schimbe astfel încât să
devină comunităţi educaţionale în care nevoile tuturor elevilor şi profesorilor să fie
îndeplinite. Şcolile incluzive nu mai asigură o educaţie obişnuită sau o educaţie specială,
ci asigură o educaţie incluzivă, iar ca rezultat elevii vor putea învăţa împreună. Cu alte
cuvinte, acest tip de şcoală este deschisă tuturor elevilor, astfel încât toţi elevii să
participe şi să înveţe. Pentru ca acest lucru să se întâmple, profesorii şi şcolile, în general,
au nevoie de o schimbare, pentru a întâmpina cu mai mult succes diversitatea nevoilor
elevilor. Educaţia incluzivă este un proces de facilitare a procesului de învăţare pentru
toţi elevii, chiar şi pentru cei ce au fost anterior excluşi.
Printre avantajele şcolii incluzive se numără faptul că elevii cu CES sunt trataţi ca
parte integrantă a societăţii, au ca model restul colegilor care nu au probleme, atât copiii
cu CES cât şi colegii lor îşi dezvoltă abilităţile comunicative, devin mai creativi, acceptă
diversitatea,etc. Profesorii adoptă metode diverse de predare-învăţare, de care beneficiază
toţi elevii, nu numai cei cu CES. Socializarea între elevii şi dezvoltarea prieteniilor între
colegi este destul de importantă în dezvoltarea procesului de învăţare, datorită schimbului
de informaţii permanent.
În ceea ce priveşte cadrele didactice din cadrul şcolii incluzive, ele trebuie
încurajate să adopte practici moderne în cadrul orelor de curs, să se autoperfecţioneze în
permanenţă în ceea ce priveşte copiii cu CES. Un alt rol important pe care cadrele
didactice îl au este acela de a-i face pe copiii fără probleme să-şi accepte şi să-şi ajute
colegii cu CES, fără a-i ridiculiza, sau exclude.
 Trebuie precizat, de asemenea, că alături de cadrele didactice şi colegii de clasă, un
rol important în asigurarea succesului copiilor cu CES este atribuit familiei şi părinţilor
acestor copiii. A fost demonstrat, de altfel, că în acele cazuri în care părinţii şi familia, în
general s-au implicat activ în procesul de învăţare, copiii cu CES au avut rezultate mult
mai eficiente. Prin această implicare activă a familiei se crează, de fapt, o comunitate
incluzivă ce-i va ajuta pe copiii cu CES să se integreze mai repede şi cu mai mult succes
în societate, după terminarea studiilor.
Aşadar, necesitatea de redimensionare a învăţământului pentru a stabili standarde
educaţionale şi pentru a determina şcolile să devină responsabile de rezultatele elevilor,
necesită un mare efort şi dedicaţie, atât colectiv cât şi individual. Pentru aceasta trebuie să
credem că fiecare copil în parte poate învăţa şi reuşi, că diversitatea ne este utilă tuturor şi
că elevii expuşi diferitelor riscuri le pot depăşi printr-o atenţie şi implicare din parte
cadrelor didactice şi a comunităţii, în general.
Pe măsură ce va interveni această redimensionare a învăţământului, incluziunea nu
va mai fi privită ca o acţiune izolată, distinctivă, ci va deveni o acţiune naturală,
simultană.
Concluzionând, putem spune că incluziunea nu-i implică numai pe copiii cu CES;
ea este de fapt o realitate şi recunoaşterea faptului că fiecare copil este unic. Şcoala
incluzivă ne demonstrează, aşadar, că suntem unul, dar nu unul şi acelaşi.