Copilul cu autism - implicații în procesul de

învățare
Autismul este o afecțiune a cărei simptomatologie diferă mult de la o persoană la cealaltă, însă
are unele caracteristici generale, care pot fi depistate încă din primii ani ai copilăriei. Astfel
copilul cu elemente de autism are probleme semnificative în dezvoltarea abilităților de
comunicare verbală și non-verbală, ca expresivitatea expresiei faciale, limbajul corpului, evitarea
privirii directe. Acești copii nu au capacitatea de a stabilii relații de prietenie cu ceilalți, nu
împărtășesc bucuria, realizările lor cu cei din jur, nu empatizează deoarece nu înțeleg tristețea,
bucuria sau durerea celorlalți.

Copii cu autism sunt introvertiți, trăiesc într-o lume a lor, din cauza percepției diferite față de cea
generală. Întârzierile din vorbire sau lipsa acesteia se manifestă la aproximativ jumătate dintre
persoanele care suferă de acest sindrom. Este frecventă ecolalia, stereotipia în comunicare care
se manifestă prin repetarea unor cuvinte, a unor propoziții auzite recent. Nu reușesc să susțină o
conversație la care sunt provocați și nici nu inițiază conversații. Pot memora sau interpreta
anumite texte cuvânt cu cuvânt, dar au mari dificultăți în ceea ce privește înțelegerea mesajului
celuilalt, al polisemanticii sau al umorului.

Stereotipia se manifestă și în comportamentul zilnic. Copilul simte nevoia de uniformitate,

simetrie și rutină, dorește să urmeze aceeași traseu zilnic către școală, eventual însoțit de aceeași
persoană, consumă zilnic a același aliment, este preocupat de aceeași activitate, are mișcări
stereotipe ale corpului sau ale feței. Pus în fața unor jocuri sau jucării va fi preocupat doar de o
anumită parte a acesteia sau de anumite piese ale jocului (poate chiar de ambalaj).

Cu ajutorul terapiilor zilnice cu personal specializat și tratament administrat de timpuriu, acești

copii reușesc în mare măsură să își îmbunătățească capacitatea de a comunica cu cei din jur, să-și
formeze capacității de auto-îngrijire, dobândind astfel mai multă libertate, independență.

Educația acestor copii presupune o preocupare deosebită a tuturor factorilor implicați, părinți
terapeuți, medici profesori și nu în ultimul rând al colectivului de elevi și de părinți din clasa și
școala unde urmează a fi integrat deci, un efort de echipă. Fiecare copil, în mod normal prezintă
particularități individuale și de relație cu mediul, trăsături care necesită o evaluare și o abordare
personalizată. În plus acești copii au în același timp și anumite necesități particulare, specifice și
individualizate. Ei sunt la rândul lor diferiți din punct de vedere al temperamentului,
capacităților, motivației, chiar dacă prezintă același tip de diagnostic tulburări din spectrul autist.
Pentru ca integrarea să fie una de succes, copilul cu tulburări din spectrul autist trebuie să fie
înțeles, iubit și privit ca fiind egal în colectivitate, iar cadrul didactic este cel mai în măsură să
creeze mediul propice dezvoltării acestuia din punct de vedere social, comportamental și
emoțional.

Am dobândit ceva experiență de a lucra cu un elev diagnosticat cu TSA, din fericire elevul meu,
are însoțitor permanent, specializat, manifestă oarecare empatie față de colegi, față de mine, de
restul profesorilor cu care interacționează. Manifestă stereotipie în limbaj, comunicarea se reduce
mai mult la acoperirea nevoilor primare, este vizibil deranjat de zgomot, de tonalitatea ridicată,
de tensiunile dintre colegi chiar dacă el nu este implicat, își pierde interesul pentru anumite
sarcini școlare, pe altele le refuză vehement. În ceea ce privește comunicarea, pornesc de la acele
cuvinte pe care el le cunoaște și le utilizează, mă adresez în propoziții simple, scurte, clare,
utilizez imagini sau pictograme dacă vreau să-i transmit ceva nou, limbajul verbal este susținut
de o expresivitate în mimică și gesturi supradimensionată.
Mediul copilului autist poate suferi modificări minore doar dacă acestea vor fi introduse treptat și
reprezintă o necesitate pentru copil. Imaginația poate fi stimulată prin joc de rol, copilul fiind
învățat inițial să execute mecanic o activitate. Aceasta va fi descompusă în mai multe acțiuni, ce
vor fi însușite treptat de către copil. Pe măsură ce el se obișnuiește cu sarcina, cadrul poate fi
schimbat (vor fi folosite situații diverse, activitatea rămânând aceeași).

Un copil „altfel"
Indiferent cum ar fi copilul care urmează să se nască și dizabilitățile pe care le poate avea, inima
este cea care vorbește înainte de toate.

Un copil cu … probleme, are nevoie, în primul rând de dragostea părinților săi, pentru a crește în
cele mai bune condiții. Nu de puține ori, s-a întâmplat să existe un copil pe care să îl iubim, dar
în a cărui vindecare ne-am pierdut orice nădejde. Acesta este copilul cu… handicap, pe care îl
putem întâlni oriunde: pe stradă, la școală, la grădiniță. Important este să-l vezi și să vrei să-l
ajuți. Ceva ne spune că acest copil trebuie să fie iubit, că trebuie să-i descoperim calitățile.

Existența unui copil cu dizabilități într-o familie, are repercusiuni majore asupra întregii familii.
Întrebările vin una după alta și așteaptă răspunsuri, care de cele mai multe ori, dor: „Ce anume îl
face să fie astfel?”, „De ce să nu fie și el ca ceilalți copiii?”, „Oare poate să învețe sau nu vrea?”,
„Oare va fi acceptat de cei din jur?” etc. La toate aceste întrebări, există doar un singur răspuns:
„În primul rând, pentru a-l putea ajuta, copilul trebuie iubit!”.

Ce facem când întâlnim privirile pline de tristețe ale părinților care au avut neșansa de a li se
naște un copil cu probleme sau care, în urma unui accident nefericit s-au trezit cu un copil care a
rămas infirm pe viață? Avem mai multe variante, dar cel mai important este să fim alături, să
ascultăm, să îndrumăm, să ajutăm sau să consiliem. Indiferent de momentul când părintele este
informat asupra stării de sănătate a copilului, se produc o serie de trăiri, de manifestări cum ar fi:
reacții similare reacțiilor de doliu, reacții de negare a realității, atitudini de culpabilitate și
disperare, atitudinea de imputare, reacția fraților față de copilul bolnav.

Pentru a înțelege mai bine problemele persoanelor cu deficiențe, incapacitate, handicap, este
nevoie să înțelegem conținutul definițiilor acestor termeni. O „deficiență” corespunde oricărei
pierderi de substanță sau alterare a unei structuri sau a unei funcții psihologice, fiziologice sau
anatomice. O „incapacitate” corespunde oricărei reduceri (rezultată ca urmare a unei deficiențe)
parțială sau totală a capacității de a îndeplini o activitate de o manieră sau în limitele considerate
ca normale de o ființă umană. Un „handicap” este un dezavantaj social pentru un individ dat,
care rezultă dintr-o deficiență sau o incapacitate care limitează sau interzice îndeplinirea unui rol
normal (în raport cu vârsta, sexul, factorii sociali sau culturali) de către aceea persoană.

Reiese din aceasta că handicapul depinde de relațiile persoanei cu mediul înconjurător.

Handicapul constă în pierderea sau limitarea posibilităților de a participa, pe picior de egalitate
cu ceilalți indivizi, la viața comunității. Copiii cu asemenea probleme, pot beneficia de educare,
recuperare, socializare, stimulare complexă, iar familiile, de informare și consiliere, în instituții
ale statului care sunt abilitate să ofere aceste servicii, dar cel mai important lucru este ca acești
copii să beneficieze de afectivitatea părinților, care nu poate fi substituită de către nici o alta
persoană. Consilierea părinților trebuie să urmărească două aspecte esențiale: învățarea unor
comportamente adecvate care să-i ajute să fie eficienți în procesul de educare a copiilor și
depășirea de către aceștia a dificultăților de natură psihologică, pe care le presupune existența în
viața lor a unui copil cu dizabilitate. Familia deține rolul cel mai important în educația copilului,
iar lipsa de îngrijire, de bucurii, amărăciunile, influențează nefast dezvoltarea armonioasă a
copilului. De regulă, cu cât handicapul este mai sever, cu cât mama este mai autoritară, înclinată
să ia cu totul în sarcina sa activitatea copilului și, prin acesta, să stânjenească posibilitatea
dezvoltării sale. În acest caz, putem observa că este vorba de supra compensare din partea
mamei, deoarece intervine sentimentul de vinovăție și deci responsabilitatea crește față de copil.
Tipul relațiilor părinți-copii se dezvoltă, în mod diferit, în funcție de personalitatea părinților,
precum și de particularitățile copilului însuși. Părinții trebuie să înțeleagă că măsurile
fundamentale sunt cele educative, prin care potențialitățile copilului sunt dezvoltate la maximum.
Este nevoie însă de mult calm și răbdare, deoarece efectele subtile ale educației nu se pot obține
de la o zi la alta.

Rolul de părinte al unui copil cu dizabilități este de cele mai multe ori foarte stresant. Deși își
iubesc copiii, părinții pot reacționa la stres țipând la ei sau tratându-i în moduri în care nu i-ar
trata niciodată pe alții. Părinții copiilor cu dizabilități, sunt confruntați mereu cu solicitări de
schimbare a timpului, răbdării și energiei.

Pentru a le reduce stresul și a le păstra autocontrolul părinților prezint câteva exemple de

exerciții.

„Faceți o pauză!” -- Asigurați-vă că și copilul este în siguranță, apoi îndepărtați-vă de situație.

Duceți-vă în dormitor sau baie și închideți ușa, luați-vă câteva minute să vă reveniți!”

„Mișcați-vă!” -- Indiferent dacă, credeți sau nu, acest lucru dă rezultate cu adevărat. Când copiii
sunt iritabili și se plâng, iar dumneavoastră simțiți că stresul sporește, găsiți un mijloc de a face
mișcare, exerciții fizice. Puteți să alergați în jurul mesei de la bucătărie sau să faceți 20 de
sărituri pe loc, până când veți termina, veți avea răsuflarea tăiată și veți…râde.

„Faceți câțiva pași înapoi!” -- Prin simpla mișcare înapoi, ne detașăm de situație suficient cât să
câștigăm puțină perspectivă. Aceasta ne acordă, de asemenea, posibilitatea de a înțelege că avem
alegeri în ceea ce privește modul cum reacționăm față de situațiile stresante.

„Respirați adânc de 3 ori și numărați până la 10.” -- Inhalați și expirați forțat. Respirația
profundă, va clarifica mintea. Poate să ajute la reducerea sentimentelor și emoțiilor negative.
După aceea, avem mai multe șanse să tratăm problemele în mod constructiv. Acest exercițiu ne
cumpără câteva secunde prețioase, ajutându-ne să ne revenim și să ne concentram asupra unei
chestiuni anume, care se află la îndemână.

În general, copiii nu ne spun cum se simt ei, ci se poartă cum simt – ei plâng sau au un
comportament inadecvat. În orice zi, un părinte poate observa duzini de emoții la un copil.
Sarcina părinților este să-i ajute pe copii să învețe despre sentimentele lor și să le arate relația
dintre sentimentele și comportamentele lor. Copiii doresc ca și oamenii importanți din viața lor
să-i înțeleagă și să știe ce simt ei. Când sentimentele unui copil sunt înțelese și confirmate de
către un părinte, se întâmplă adeseori un lucru minunat în comportamentul sau starea lui de
sănătate se îmbunătățește.

Cu sprijinul părintelui, copilul va învăța să caute propriile sale soluții pentru probleme, să devină
mai independent și să-și stăpânească emoțiile și comportamentul.

În concluzie, putem să spunem că pe acești copii cu dizabilități trebuie „să-i ajutăm, iubindu-i!”
Model de activitate cognitivă aplicat elevilor
În viața copiilor cu CES educația are un rol foarte important. Doar prin educație acești copii pot
atinge nivele optime de trai, tocmai de aceea un plan educațional specific nevoilor elevilor este
necesar, plan ce se poate realiza în cadrul terapiilor educaționale complexe și integrate (TECI).

Aceste terapii TECI abordează complex și integrativ programele educațional terapeutice pentru
valorificarea resurselor de învățare prin: stimulare cognitivă, ludoterapie, terapie ocupațională,
activități de socializare și formarea autonomiei personale a elevului oferind o largă deschidere
spre normalizarea condițiilor de viață.

Educația specială are în vedere un anumit tip de educație adaptată și destinată copiilor care nu
reușesc să atingă în cadrul învățământului obișnuit nivele educative și sociale corespunzătoare
vârstei.

Cerințe educative speciale - CES - este o sintagmă, care se referă la cerințele în plan educativ ale
unor categorii de persoane, cerințe consecutive unor disfuncții sau deficiențe de natura
intelectuală, senzorială, psihomotrice, fiziologică sau ca urmare a unor condiții psihoafective,
socioeconomice sau de altă natură. Aceste cerințe plasează elevul într-o stare de dificultate în
raport cu ceilalți din jur, stare care nu-i permite o existență sau o valorificare în condiții normale
a potențialului intelectual și aptitudinal de care acesta dispune și induce un sentiment de
inferioritate ce accentuează condiția sa de persoană cu cerințe speciale. În consecință, activitățile
educative școlare reclamă noi modalități de proiectare și desfășurare a lor în relație directă cu
posibilitățile reale ale elevilor.

Altfel spus, cerințele educative speciale solicită abordarea actului educațional de pe poziția
capacității elevului deficient sau aflat în dificultate de a înțelege și valorifica conținutul învățării,
și nu de pe poziția profesorului sau educatorului care desfășoară activitatea instructiv-educativă
în condițiile unei clase omogene sau pseudo-omogene de elevi.

Totuși, sintagma cerințe educaționale speciale este utilizată mai ales în domeniul
psihopedagogiei speciale, unde semnifică necesitatea unor abordări diferențiate și specializate ale
educației copiilor cu dizabilități sau deficiențe mintale, intelectuale, ale celor cu afecțiuni
neuropsihice, neurofiziologice, senzoriale, fizice, somatice.

În continuare voi prezenta o activitate realizată în cadrul terapiei cognitive. Activitatea a fost
realizată de mine la o clasă cu elevi cu deficiență mintală severă și tulburări din spectrul autist.
Activitatea se numește « Anotimpurile » și a avut ca scop consolidarea cunoștințelor despre
caracteristicile celor patru anotimpuri, sesizarea transformărilor din natură și dezvoltarea
limbajului oral.

Din punct de vedere a strategiei metodologice am folosit metode și procedee ca: explicația,
conversația euristică, observația, problematizarea, munca independentă și lucrul practic, ca și
mijloace și materiale didactice am a utilizat un laptop, cântecel despre anotimpuri, cretă, tablă,
planșele suport, jetoanele sub forma unor petale de flori, planșa nr. 2,creioane, fișa de lucru
individuală, ghiveci, plantă, pământ. Am realizat activitatea atât frontal cât și individual.

Am început activitatea cu ascultarea unui cântecel « Anotimpurile » prin care elevii au dedus
titlul activității, apoi am construit patru flori reprezentând fiecare anotimp cu elementele
specifice. Elevii au extras dintr-un coșuleț jetoane sub formă de petale de flori și apoi le-au lipit
în funcție de anotimpul pe care îl reprezintă. În acest timp s-au purtat și conversații asupra
jetoanelor. Apoi elevii au completat la tablă o planșă în care erau propoziții despre cele patru
anotimpuri. A urmat o fișă individual în care elevii au unit 16 imagini cu anotimpul potrivit. S-au
realizat aprecieri individuale, iar ca recompensă elevii au plantat împreună cu profesorul o floare
într-un ghiveci

În concluzie indiferent de activitatea realizată aceasta trebuie să aibă în vedere abordarea actului
educațional de pe poziția capacității elevului deficient sau aflat în dificultate de a înțelege și
valorifica conținutul învățării.