TEMA 1

Educatorul specializat este persoana calificată a cărei intervenţie este regăsită în

sectorul serviciilor primare şi de protecţie a copilului.

Servicile primare în care îşi poate desfăşura activitatea pot fi centrele de zi pentru
copil, centrele de zi pentru copilul cu handicap, centrele de
recuperare/reabilitare,etc. Serviciile pentru protecţia copilului în care îşi poate
desfăşura activitatea pot fi servicii de tip rezidenţial pentru copii, servicii de tip
rezidenţial pentru copilul cu handicap, etc. Acestea din urmă pot fi organizate sub
forma caselor de tip familial, centrelor de plasament modulate, apartamentelor
sociale. Educatorul specializat este angajat in cadrul serviciilor publice, cât şi
private. Intervenţia educatorului specializat se înscrie în cadrul metodologiilor de
lucru determinate de legislaţia română referitoare la protecţia şi promovarea
drepturilor copilului în vigoare, de proiectul pedagogic al instituţiei în care îşi
desfăşoară activitatea si metodologiile tehnice ale organismelor de reglementare.
Educatorul specializat este membru al unei echipe pluridisciplinare, care asigură
servicii de susţinere specializată pentru copilul aflat in situaţie de dificultate în
cadrul familiei sale sau aflat în situaţie de separare de familia sa şi pentru care s-a
luat o măsură de protecţie specială. Educatorul specializat este atât membru al unei
echipe disciplinare, pluridisciplinare şi interdisciplinare care deserveşte
funcţionarea unei instituţii, cât şi membru al unei echipe pluridisciplinare care
intervine pentru soluţionarea problematicii unei familii, numită echipă de caz. De
aceea, educatorul specializat intervine atât în cadrul serviciului, cât şi în
comunitate, la nivelul asigurării relaţiei cu diverse servicii specializate educative,
medicale, etc..

Rolul pe care îl îndeplineşte educatorul specializat la nivelul echipei poate fi de

responsabil de caz şi persoană de referinţă pentru unul sau mai mulţi copii în
acelaşi timp. Astfel, educatorul specializat este implicat într-o relaţie socio-
educativă strânsă cu copilul/tânărul beneficiar al serviciilor primare sau de
protecţie şi este responsabil de implementarea acţiunilor şi activităţilor pe care
prevăzute de Planul de Servicii sau de Planul Individual de Protecţie elaborat în
echipa pluridisciplinară pentru fiecare copil în parte.

1
Aria de intervenţie specifică a educatorului specializat este determinată de
dezvoltarea integrată a copilului, de acces la servicii de educaţie şi îngrijire a
copilului, de dezvoltare a capacităţilor de autonomie, socializare şi integrare a
acestuia.

În activitatea sa, educatorul specializat stimulează menţinerea relaţiei părinte-copil,

valorizând rolul părinţilor în creşterea şi îngrijirea copilului lor.

Educatorul specializat desfăşoară în principal următoarele activităţi:

 Susţinerea dezvoltării limbajului copilului

 Crearea contextului cotidian de stabilitate emoţională a copilului
 Acordarea îngrijirilor necesare copilului
 Realizarea educaţiei specializate a copilului
 Susţinerea integrării copilului în viaţa socială
 Asigurarea menţinerii relaţiilor cu familia copilului
 Menţinerea integrităţii şi siguranţei beneficiarilor
 Planificarea activităţii
 Gestionarea actelor şi documentelor

Educatorul specializat se subordonează coordonatorului serviciului şi dezvoltă

relaţii funcţionale şi de colaborare cu managerul de caz, psihologul, asistentul
medical/medicul, asistentul social, personalul din serviciile din comunitate.

TEMA 2

2
Este greu de cuantificat cu precizie care sunt etapele dezvoltării copilului din cel
puțin două motive:

Fiecare copil este unic și are propriul său ritm de dezvoltare și, în plus, etapele
dezvoltării depind în foarte măsură de mediul în care crește copilul, de aici putând
rezulta diferențe mari și foarte mari față de un etalon standardizat al etapelor
dezvoltării copilului. Cu alte cuvinte, mediul poate accelera sau încetini etapele de
dezvoltare, poate modifica algoritmul acestora, poate determina arderea unor etape
sau inversarea ordinii acestora.

Principalele cuceriri și despre etapele dezvoltării copilului în intervalul 0-36 de

luni

Dezvoltarea copilului înseamnă uluitoarea călătorie de la nașterea puiului de om la

aniversarea a trei ani de viață. Acumulările de cunoștinte, ritmul dezvoltării și
progresul general al unui pui de om de la 0 la 3 ani este unic și nu se mai regăsește
în nici o altă perioadă din viața lui.

In primii săi trei ani de viață, copilul învață cum să existe în lume, începe să fie
capabil să se calmeze singur, să se simtă bine în propriul corp, să relaționeze cu
părinții și să se bucure de dragostea lor, să-și manifeste nevoile și să înceapă să
aibă gânduri și idei despre ceea ce se întâmplă în jurul lui, pe care mai apoi să le
poată exprima. Cunoașterea etapelor de către părinți este importantă.

Oficial, se consideră că este vorba despre șase etape de dezvoltare ale copilului
în intervalul 0-36 de luni:

Etapa 1 de la 0 la 6 luni. Prima provocare a unui nou-născut este să facă față

impulsurilor senzoriale în avalanșă care vin la creierul său. Toate simțurile sale
sunt funcționale în momentul în care vine pe lume, deci bebe aude, vede, simte
atingerile de pe piele, are senzația de cald și frig și o avalanșă de mirosuri și
gusturi.La finele primelor șase luni de viață copilul are conștiință de sine își
cunoaște părinții și, deși nu vorbește, se poate exprima și se face înțeles. La șase
luni, îi va plăcea să să joace și începe să își dea seamă de legăturile dintre diferite
obiecte, de exemplu, va putea să sorteze jucăriile sau cuburile după mărime, iar
dacă îl surprinzi admirându-și imaginea în oglindă și la un moment dat apari în
spatele lui se va întoarce să te privească, și nu va mai crede că ești în oglindă.
3
 Etapa 2,de la 7 la12 luni. După ce s-a obișnuit cu lumea care îl înconjoară,
copilul a învățat să își identifice părinții și este foarte atașat de părinții săi. Îi
privește în ochi, le zâmbește, se luminează la față când ei intră în câmpul său
vizual. Marile momente: primii pași, primele cuvinte (silabe), dezvoltarea
dexterității. La 6-7 luni stă bine în funduleț, iar la 12 luni copilul reușește să
meargă. Sunt granițele perioadei. Unii o fac bine, alții au încă nevoie de ajutor.
Sunt curioși, sunt încântați de lumea din jur, râd și sunt dornici de aventură. Pentru
ei cățăratul pe un dulap și datul jos din pat este o aventură, după cum o aventură
este și explorarea tururor locurilor din casă. Curiozitatea este un semn al evoluției
și trebuie încurajată.

Etapa 3 de la 13 la 18 luni. Copilul devine o ființă care poate să își impună

voința și poate să influențeze mediul în care trăiește și conștientizează asta.
Învățarea este continuă și se bazează pe efectele deciziilor sale, pe reacțiile pe care
le provoacă faptele sale. Marile momente: râsul în hohote, limbajul, stabilitatea în
picioare și cățăratul.Se poate spune că bebelușul devine copil. La 18 luni puteți
spune că nu mai aveți un bebeluș, ci un om în miniatură, curios, curajos, posesiv și
gata să explodeze. A învățat să facă tot felul de lucruri și viață voastră s-a
simplificat și diversificat cu mult. Poate acordă o atenție mai mare de câteva
minute unei cărticele, măzgâlește tot ceea ce prinde în cale, râde cu gură până la
urechi când îi interziceți ceva și o va face în următoarele câteva secunde.

Etapa 4, 19-24 luni este etapa unor noi descoperiri atât ale personalității
copilului, cât și ale modului în care acesta reușește să interacționeze cu mediul din
jurul său. Copilul descoperă sentimente noi (furia, tristețea), autonomia și dorința
de autonomie. Este perioada lui ”nu” și a lui ”fac eu!”. Pe de altă parte, copilul
devine mai sociabil, chiar dacă nu participă la jocuri complexe cu alți copii, ci mai
degrabă se joacă unii lângă alții. Cunoaște mai multe cuvinte și va puteți distra
repetând culori și cifre. Personalitatea să iese la iveală, iar sentimentul sinelui se
dezvoltă. Dacă înainte modalitatea de a exprimă refuzul era una pasivă (plângea),
acum poate caută un lucru care i-a fost luat, poate să refuze să facă o activitate
îndreptându-se către o altă acțiune preferată.

Etapa 5 de la 25 la 30 luni. Totul se rezumă la joacă. Este dispus să facă orice i

se cere dacă împachetezi cerința în joc. Înțelepciunea lui este joaca! Profită de
faptul că este atât de disponibil că să îl înveți să facă anumite lucruri singur: să își
4
scoată șosetele și papucii, să se spele singur pe dinți, să mănânce fără ajutor. Jocul
este cel care ajută copilul să-și dezvolte înțelegerea asupra lumii, este modalitatea
lui de a exersa și de a integra realitatea. Cuvintele în sine sunt niște simboluri.
Etapa acesta este caracterizată de o gândire pornind de la propriile emoții și
sentimente, copilul își folosește reprezentările, gândirea, cuvintele și gesturile
pentru a exprima stări, nevoi și dorințe. Emoțiile și activitățile de joacă se
alternează cu rapiditate.

Etapa 6 de la 31 la 36 luni. Este etapa întrebărilor, a descoperiri negației și a

ambiției de a face ceva. După doi ani și jumătate o să descopere întrebarea și rostul
acesteia, iar pentru o bună bucată de vreme o să te asalteze cu „de ce”, repetat până
la absurd. Copilul nu-ți pune, la această vârstă, „întrebari” ci experimentează
primele lui dialoguri. Răspunde-i!!! Memoria lui nu este suficient dezvoltată pentru
toată această avalanșă de informații, dar o parte din ele se vor stoca. Jocul copilului
va conține secvențe cu sens. Păpușa va primi de mâncare, după care se va culca,
apoi se va trezi și va bea un ceai. Răspunde la întrebări de genul: „Ce?”, „Când?”
și "De ce?"

Rețineți: Fiecare copil e unic și noi, ca și viitoare cadre didactice sau asistenți
sociali, trebuie să îi descoperim pe fiecare în parte.

TEMA 3

Cum faceți adaptarea copilului de vârsta mică la gradiniță ca și educator???

Adaptarea la gradinita: cand universul copilului si al parintilor se schimba.

Mersul la gradinita constituie primul moment deosebit de important din viata

sociala a copilului. Pentru prima oara in viata sa, micutul experimenteaza
5
cunoasterea, invatarea si interactiunea cu alti copii intr-un mediu nou, cel al
institutiei de invatamant. Daca pana acum familia si casa erau centrul universului
celui mic, acum descopera bucuria de a cauta noi relatii, cu educatoarea si cu alti
covarstnici si de a explora noi spatii stimulative pentru cresterea sa. Gradinita
reprezinta o etapa fireasca in dezvoltarea oricarui copil. Cu toate acestea, adaptarea
la gradinita a copiilor, acomodarea lor cu aceasta situatie noua de viata presupune
un proces unic si singular atat pentru micuti cat si pentru familiile lor.

Toti parintii isi doresc pentru copilul lor sa se adapteze cat mai usor la gradinita, sa
fie inca de la inceput vesel la ideea de a merge la gradi. Nu toti copiii insa reusesc
sa faca din mersul la gradinita un moment pe care sa-l astepte cu nerabdare zi de zi.
Pentru unii prescolari, adaptarea la acest nou mediu se face mai dificil. Exista chiar
si situatii mai problematice, in care copilul refuza sa mearga la gradinita sau, odata
ajuns acolo, incepe sa planga puternic si sa isi implore parintii sa il ia acasa.

Problemele de adaptarea la gradinita si cele de integrare au stransa legatura cu ceea

ce se numeste anxietatea de separare. Ea exprima o teama puternica a copilului de
a se desparti de parinte, chiar si pret de cateva ore, iar cauzele sunt, in general,
psihologice.

O adaptare dificila la gradinita ridica probleme atat pentru copil, cat si pentru
parintii sai. In fiecare dimineata in care este adus si lasat cu educatoarea, copilul
plange puternic si refuza sa il lase pe parinte sa plece. De multe ori, tensiunea se
amplifica pentru ca parintele insusi se simte confuz si deznadajduit in legatura cu
trairile foarte puternice ale celui mic si cu refuzul lui de a ramane in gradinita.

Exista, de asemenea, situatii in care copilul accepta cu bucurie gradinita primele

saptamani iar apoi apare, brusc, refuzul de a mai merge la gradi. Parintii au
tendinta sa considere, in aceasta situatie, ca o situatie particulara sau o persoana din
gradinita au cauzat refuzul copilului. Ei pot avea dreptate, insa, in spatele refuzului
copilului, se poate afla constietizarea de catre cel mic a faptului ca va trebui, pentru
o perioada lunga de timp, sa revina zi se zi in acelasi loc numit “gradinita”. Daca la
inceput el a fost absorbit de jocurile si activitatile interesante pe care doamna
educatoarea le-a pregatit pentru copii, acum, pentru ca s-a obisnuit mai mult cu
mediul si activitatile specifice, teama si dificultatea legate de separarea lui de
parinti au revenit. In plus, gradinita vine cu invatarea responsabilitatii si a

6
autonomiei. Desi ni se pare fireasca achizitia acestor deprinderi la copii, ele
presupun un cost emotional important din partea micutului aflat in mijlocului
conflictului legat de dorinta de a ramane mic si dorinta de a creste.

TEMA 4

Evaluarea inițială la începutul anului școlar

ADP-activități de dezvoltare personală

ADE-activități domenii experențiale

ALA-activități liber alese

În activitatea din grădiniţă, actul de evaluare are drept scop măsurarea şi aprecierea
cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor dobândite de copii în cadrul actului
educaţional. În acelaşi timp, evaluarea urmăreşte şi aspectele formative ale muncii

7
educatoarei, concretizată în modalităţile de abordare a conţinuturilor şi a
modalităţilor de transmitere ale acestora.

8
9
TEMA 5

Educatoarea își desfășoară activitatea cu copiii in gradiniță conform unei

programe, pe domenii de activități, pe care le putem asocia cu materiile de la
școala.

Domeniul știință

 Cunoașterea mediului
 Matematică

Domeniul limbă şi comunicare

Dezvoltarea vorbirii și a limbajului

Limba română

Domeniul om şi societate

Educație, activități legate de societate

Activități practice și gospodărești

Domeniul estetic şi creativ

Activități plastice (desen, pictură, modelaj)

Muzică

Domeniul psihomotric

Educație fizică

10
ACTIVITĂŢI PE DOMENII EXPERIENŢIALE

DOMENIUL LIMBĂ ŞI COMUNICARE

Are ca scop primordial dezvoltarea capacităţii de exprimare orală, de înţelegere şi

utilizare corectă a semnificaţiilor structurilor verbale orale. Totodată, prin
activităţile desfăşurate, ne propunem să dezvoltăm creativitatea şi expresivitatea
limbajului oral şi să educăm exprimarea corectă din punct de vedere fonetic,
lexical şi sintactic a celor mici.

DOMENIUL PSIHOMETRIC

Prin activităţile de Educaţie Fizică, ne dorim formarea şi dezvoltarea deprinderilor

motrice de bază, stimularea calităţilor intelectuale, de voinţă şi afective în vederea
aplicării independente a deprinderilor însuşite, dar şi cunoaşterea deprinderilor
igienico-sanitare pentru menţinerea stării de sănătate.

DOMENIUL OM ŞI SOCIETATE

Activitatea de Educaţie pentru Societate îşi propune să educe trăsăturile pozitive de

voinţă şi caracter, şi formarea unei atitudini pozitive faţă de sine şi faţă de ceilalţi,
şi a abilităţii de relaţionare. Cunoaşterea şi respectarea normelor de comportare în
societate, dezvoltarea comportamentelor de cooperare, pro-sociale, pro-active,
reprezintă deziderate ale acestei activităţi. Activitatea Practică are în vedere
formarea şi consolidarea unor abilităţi practice specifice nivelului de dezvoltare
motrică, îmbogaţirea cunoştinţelor despre materiale şi caracteristicile lor, precum şi
despre tehnici de lucru necesare prelucrării acestora în scopul realizării unor
proiecte creative.

DOMENIUL ŞTIINŢE

Activitatea matematică îşi propune dezvoltarea operaţiilor intelectuale

prematematice, a capacităţii de a înţelege şi utiliza numere, cifre, unităţi de măsură,
figuri geometrice, precum şi a capacităţii de rezolvare de situaţii problematice, prin
achiziţia de strategii adecvate. Cunoaşterea mediului este o categorie de activitate
menită să stimuleze curiozitatea privind explicarea şi înţelegerea lumii
înconjurătoare prin explorarea acestuia. Dezvoltarea capacităţii de observare şi

11
stabilire de relaţii cauzale, spaţiale, temporale, utilizarea unui limbaj adecvat în
prezentarea unor fenomene din natură şi mediul înconjurător, dar şi formarea şi
exersarea unor deprinderi de îngrijire şi ocrotire a mediului înconjurător, în
vederea educării unei atitudini pozitive faţă de acesta reprezintă, de asemenea,
obiective ce se doresc a fi atinse prin activităţile instructiv-educative desfăşurate în
grădiniţa noastră.

DOMENIUL ESTETIC ŞI CREATIV

Activităţi de Educaţie Muzicală prin care urmărim să formăm capacitatea de

receptare a lumii sonore şi a muzicii, a capacităţii de exprimare prin muzică, dar şi
să facem cunoscute preşcolarilor marile valori ale creaţiei muzicale naţionale şi
universale. Activităţi de Educaţie Plastică care îşi propun să formeze deprinderi de
lucru pentru realizarea unor desene, picturi, modelaje şi să stimuleze expresivitatea
şi creativitatea prin limbaj artistic-plastic.

TEMA 6

12
Planificarea anuală a activităților în grădiniță

PLANIFICAREA CALENDARISTICĂ

În contextul noului curriculum, planificarea calendaristică este un document

administrativ care asociază elemente ale programei cu alocarea de timp considerată
optimă de către cadru didactic pe parcursul unui an şcolar.

În elaborarea planificărilor calendaristice recomandăm parcurgerea următoarelor

etape:

1. Realizarea asocierilor dintre competenţele specifice şi conţinuturi.

2. Împărţirea în unităţi de învăţare.

3. Stabilirea succesiunii de parcurgere a unităţilor de învăţare.

4. Alocarea timpului considerat necesar pentru fiecare unitate de învăţare, în

concordanţă cu competenţele specifice şi conţinuturile vizate.

Planificările pot fi întocmite pornind astfel:

- Unităţile de învăţare se indică prin titluri (teme) stabilite de către profesor.

- In rubrica Competenţe specifice se trec simbolurile competenţelor specifice din

programa şcolară.

O planificare anuală corect întocmită trebuie să acopere integral programa şcolară

la nivel de competenţe specifice şi conţinuturi.

13
14
TEMA 7

Organizarea centrelor de interes

Fiecare gradinita trebuie sa fie pentru copii un spatiu dorit, cu activitati care sa-i
implice, sa le ofere posibilitatea de a se dezvolta global, intr-o atmosfera deschisa,
stimulatoare. Cand copilul intra pentru prima data intr-o sala de grupa ce ar trebui
sa gaseasca aici, astfel incat sa vina zilnic la gradinita cu placere, stiut fiind ca
prima impresie se formeaza in primele 20 de secunde?

Organizata pe zone, centre de interes, centre de activitate sau arii de stimulare (asa
cum au fost denumite in timp si in functie de specificul grupei) sala de grupa
devine un cadru adecvat situatiilor de invatare si obtinerii experientei. Prin felul in
care este amenajata, ea ofera copilului ocazii sa se simta bine in intimitatea lui,
stimulandu-i interesul si invitandu-l la invatare prin descoperire si explorare. Sala
de grupa ii vorbeste copilului prin ceea ce ofera ca posibilitate de actiune si
experienta. Aflat in fata mai multor posibilitati, copilul este invitat sa aleaga ceea
ce i se potriveste, sa decida.

TEMA 8

15
EVALUAREA ÎN GRADINIȚĂ!!!

Evaluarea preşcolară reprezintă un ansamblu de activităţii dependente de anumite

intenţii. Acestea transcend datele imediate şi contingente, raportându-se la o serie
de funcţii şi scopuri bine determinate. Scopul evaluării nu este de a parveni la
anumite date, ci de a perfecţiona procesul educativ. Raportat la derularea unei
secvenţe de învăţare sau prin relaţionare la un ansamblu structurat de activităţi de
formare, se desprind funcţii ale evaluării specifice dimensiunii normative
(constatativă, diagnostică, prognostică), respectiv funcţii specifice dimensiunii
formative (motivaţională, decizională, informaţională).

Privite din punctul de vedere al educatorului, funcţiile evaluării vizează:

-culegerea de informaţii cu privire la măsura în care au fost realizate obiectivele

stabilite

controlul asupra activităţii desfăşurate

-stabilirea eficienţei organizării, structurării, accesibilizării conţinutului, a alegerii

strategiei adecvate grupei sau indivizilor din grupă

-descoperirea unor lacune, dificultăţi, rămâneri în urmă pentru ca pe baza lor să se

elaboreze un program de recuperare (cu întreaga grupă, pe grupe mici sau
individual)

-anticiparea, proiectarea, organizarea şi conducerea ştiinţifică, eficientă a

următoarelor secvenţe de instruire.

Pentru preşcolar, funcţiile specifice ale evaluării sunt:

-îl ajută să fixeze, să consolideze şi să reţină cunoştinţele prin repetare şi întărirea

pozitivă pe care evaluarea o determină, să le integreze în sisteme

să-i mărească încrederea în forţele proprii şi să-i descurajeze comportamentele

negative

-îi susţine interesul pentru cunoaştere stimulându-i şi dirijându-i învăţarea

16
contribuie la formarea capacităţii de autoapreciere şi la stimularea tendinţei de
autoafirmare

-contribuie la întărirea legăturii grădiniţei cu familia.

Toate aceste funcţii demonstrează necesitatea includerii evaluării în activitatea

didactică. Ele apar şi se actualizează diferenţiat, prin prevalenţa uneia faţă de alta
la un moment dat. O probă evaluativă oarecare nu îndeplineşte toate funcţiile
posibile în aceeaşi măsură. Toate funcţiile se pot întrezări, mai mult sau mai puţin,
în toate situaţiile de evaluare.

Strategii de evaluare în grădiniţă

Activitatea educativă în grădiniţă este complexă şi solicită forme de evaluare

variate, multiple, adaptate la particularităţile preşcolarilor. Diversitatea situaţiilor
didactice, precum şi multitudinea de obiective ale evaluării presupun conceperea şi
aplicarea unor strategii diferite care să mijlocească procesul evaluativ. Astfel, în
grădiniţă sunt utilizate următoarele strategii şi forme de evaluare:

Evaluarea formativă (continuă) este indispensabilă înr-o pedagogie a formării

centrate pe copil. Rezultatele se raportează, după fiecare secvenţă, la obiective, cu
scopul de a înregistra lacune, greşeli sau a confirma eficienţa învăţării. Evaluarea
formativă ajută la prevenirea unor distorsiuni în învăţare, provenite din surse
afective (nesiguranţă, încredere nejustificată, indiferenţă).

Evaluarea formativă are implicaţii atât în activitatea educatoarei/institutorului, cât

şi în cea a copilului. Funcţia diagnostică şi prognostică sunt valorificate pentrul
copil în stabilirea caracteristicilor viitorului program instructiv-educativ. Copilul
va învăţa mai eficient dacă beneficează de rezultatele evaluării, şi le asumă parţial
ca autoevaluare, dacă înţelege semnificaţia evaluării. Este o evaluare continuă, ea
evită ruperea procesului de învăţare sau reluarea unor trasee lungi (greşit parcurse),
printr-o învăţare conştientă de obiectivele, desfăşurarea şi rezultatele sale (feed-
back). Continuitatea propriu-zisă nu este însă nci posibilă, nici necesară. Nu pot fi
fixate norme de timp sau cantitate de informaţii ce se evaluează, evaluarea depinde
de amplitudinea proceselor cognitive implicate, complexitatea activităţii,
posibilităţile celui educat.

17
Evaluarea este necesară după fiecare secvenţă semnificativă a învăţării, fără care
nu se poate înainta în proces. Chiar dacă cere un consum mare de timp, frecvenţa
evaluării nu poate fi prea mare.

Evaluarea formativă se mai caracterizează prin punerea în legătură a rezultatelor

sale cu activitatea trecută şi cu cea viitoare. Astfel, este o evaluare sumativă
repetată, de sancţionare a copiilor care nu obţin performanţe în timp, cu scopul de a
cultiva încrederea în propriile capacităţi de reuşită în învăţare.

Evaluarea sumativă este tipul de evaluare prin care se constată nivelul de

performanţă atins în raport cu anumite exigenţe de formare care au fost stabilite la
începutul unei perioade lungi de învăţare sau care se formulează abia în momentul
evaluării. Constatările se exprimă în calificări atribuite copiilor, clasificări sau
promovări ale acestora.

În grădiniţă putem vorbi de evaluare iniţială în momentul venirii copilului în

instituţie şi evaluare finală, la părăsirea acesteia, când trebuie să i se completeze
fişa psiho-pedagogică finală (profil de personalitate, inventar de cunoştinţe,
interese şi posibilităţi de învăţare) pentru a se recomanda înscrierea la şcoală.

Autoevaluarea este o formă de trecere la autonomie (de exemplu reconstituirea

unei imagini din bucăţele poate fi autoevaluată). Există activităţi pe care
preşcolarul nu este capabil să le autoevalueze fără exerciţiu prealabil. Pentru
autoevaluare este necesară cunoaşterea obiectivului şi a căii de realizare. Atunci
când preşcolarul se autoevaluează, rezultatele sunt superioare.

TEMA 9

Proiectarea didactică

Un cadru didactic bine intentionat trebuie sa-si puna urmatoarea intrebare: cum as
putea face astfel incat intotdeauna activitatile didactice pe care le desfasor sa fie

18
eficiente? Pentru aceasta este nevoie de o metoda rationala de pregatire a
activitatilor didactice care sa preintampine sau sa anuleze alunecarea pe panta
hazardului total si a improvizatiei. Daca „harul didactic” nu este suficient (si nu
este! ), atunci apelul la o cale rationala, premeditata este justificat.

A devenit o judecata de bun simt asertiunea dupa care un „lucru bine facut” este
rezultatul unui „proiect bine gandit”. Unii autori (Jinga,Negret,1994) avanseaza un
algoritm procedural ce coreleaza patru intrebari esentiale, in urmatoarea ordine:

- Ce voi face?

- Cu ce voi face?

- Cum voi face?

- Cum voi sti daca ceea ce trebuia facut a fost facut?

Raspunsurile la cele patru intrebari vor contura etapele proiectarii didactice. Prima
intrebare vizeaza obiectivele educationale, care trebuie fixate si realizate. A doua
intrebare trimite catre resursele educationale de care dispune sau trebuie sa dispuna
educatorul. A treia intrebare cere un raspuns concret privind stabilirea unei
strategii educationale, coerente si pertinente, pentru atingerea scopurilor.
Raspunsul la a patra intrebare pune problema conturarii unei metodologii de
evaluare a eficientei activitatii desfasurate.

Elementul central in realizarea proiectarii didactice este programa scolara. Ea

reprezinta un document normativ in sensul ca stabileste obiective, adica tintele ce
urmeaza a fi atinse prin intermediul actului didactic. Chiar daca in proiectare sunt
obligatorii obiectivele, remarcam faptul ca, adesea, acelasi obiectiv se realizeaza
prin mai multe continuturi si resurse, dupa cum mai multe obiective pot fi realizate
cu acelasi continut si aceleasi resurse, dupa cum mai multe obiective pot fi
realizate cu acelasi continut si cu aceleasi resurse. Aprecierea acestora este la
latitudinea profesorului.

19
20
21
22
TEMA 10

Dezvoltarea copiilor cu vârste între 6-11 ani

23
Această perioadă este apreciată de unii autori ca sfârşit al copilăriei şi un început
primar al pubertăţii. Problemele acestei etape sunt legate de adaptarea şcolară şi de
învăţare. Învăţarea devine tipul fundamental de activitate, solicitând intens
intelectul şi determinând dezvoltarea unor capacităţi şi strategii de învăţare.

Paralel cu acest proces, copilul face achiziţii importante – deprinderile de scis/citit,

ce devin condiţia şi instrumentul însuşirii altor achiziţii. Copilul între 6-7/10-11 ani
poate învăţa orice sport: mersul pe bicicletă, înot, patinaj etc. cu condiţia să fie
susţinut şi stimulat în acest sens.

Copilul însuşeşte pe parcursul acestei perioade un mare volum de cunoştinţe,

dezvoltându-şi concomitent modalităţi noi de înţelegere. Se dezvoltă o serie de
calităţi ale cunoaşterii cum ar fi: observarea atentă, exprimarea în mod desfăşurat a
ideilor, imaginaţia etc.

Imaginaţia elevului mic devine mai complexă, mai bogată, se bazează pe termeni şi
împrejurări din ce în ce mai variate. El se entuziasmează repede, are o mare
admiraţie pentru faptele eroice şi pentru întâmplările neobişnuite, îi place să aibă
roluri în care să interpreteze personajele preferate.

Înainte de intrarea în şcoală, copilul se caracterizează prin instabilitate emoţională,

copleşit de emoţii. Se dezvoltă propriile dorinţe şi aspiraţii. Copilul înţelege şi
resimte tot ceea ce se întâmplă în familie(conflicte, certuri, despărţiri). Relaţiile
afectuoase dintre părinte şi copil, cât şi relaţiile dintre părinţi conduc la structurarea
pozitivă sau invers a personalităţii. În această perioadă, la nivelul personalităţii se
structurează trebuinţele, interesele şi atitudinile.

Armonizarea relaţiilor părinte-copil, o viaţă de familie echilibrată şi afectuoasă

dezvoltă o personalitate ce are încredere în forţele proprii, se adaptează uşor la
viaţa şcolară şi dobândeşte un real echilibru emoţional.

Modul în care el apreciază mediul şcolar (corectitudinea, lipsa favoritismului),

dezvoltă la copil simţul propriei valori. La acest nivel de vârstă, jocul capătă
valenţe noi. Copiilor le plac jocurile cu subiect, cu roluri.

24
Perioada şcolarului mic se caracterizează din punct de vedere social, prin apariţia
prieteniilor, copiii devenind mai puţin dependenţi de părinţi şi mai interesaţi de
colegi, de prieteni.

Regimul de viata si dezvoltarea fizica între 6 si 10 ani.

Programul zilnic trebuie stabilizat si respectat.

Spre deosebire de stadiul anterior, în programul zilnic al scolarului mic intervin

urmatoarele schimbari:

. programul activitatilor este mult mai stabilizat, adica ora de trezire si cea de
culcare trebuie mai mult respectate pentru ca activitatea scolara sa se desfasoare
optim

. timpul petrecut la scoala este mai bine organizat si plin cu activitati care se
deosebesc din ce în ce mai mult de cele de la gradinita;

. dupa întoarcerea acasa copilul trebuie sa realizeze o perioada de învatare

independenta care poate fi asistata de parinti dar, nu poate fi substituit de acestia;

. jocul trebuie sa ramâna în programul zilnic al scolarului mic dar momentul si

durata lui sunt dependente de solicitarile scolare.

scolarul mic are nevoie de 10-11 ore de somn noaptea si mai ales stabilizarea si
respectarea orei când merge la culcare. Insuficienta somnului genereaza scaderea
atentiei, a eficientei memoriei si a performantelor gândirii.

Copilul trebuie sa faca efortul de a se adapta la:

a) spatiul scolar,

b) timpurile de activitati si solicitari scolare,

c) relatia cu un nou adult semnificativ care este învatatoarea,

d) la grupul de covârstnici cu care se confrunta si se compara pe terenul unei

activitati foarte importante cum este învatarea scolara.

Specificul vietii afective la vârsta de 6-10 ani

25
Trairile afective sunt mai diferite.

Comparând afectivitatea cu celelalte planuri ale dezvoltarii psihice a scolarului mic

s-a facut aprecierea ca aceasta este eclipsata de celelalte (P. Osterrieth) sau ca la
aceasta vârsta se trece printr-o perioada de latenta afectiva (autorii de orientare
psihanalitica).

Putem deci, considera ca o prima caracteristica a afectivitatii scolarului mic este

evolutia ei discreta, latenta, mai intima. Emotiile, dispozitiile, sentimentele
copilului sunt mai putin exteriorizate, atât cele pozitive cât si cele negative. Cu
privire la acestea din urma, se constata ca tind sa fie mai mult traite în tacere,
copilul însusi punând pe primul plan felul în care raspunde la cerintele scolii.
Contactul cu noul mediu-scoala si problemele de adaptare intensifica raspunsurile
afective si le fac sa se succeada uneori cu mare viteza si sa se intensifice.
Activitatea scolara prin continuturile si prin sistemul nou de relatii pe care îl
implica îmbogateste emotiile si sentimentele copilului.

Creste controlul conduitelor emotional-expresive.

De asemenea, dupa fazele initiale de adaptare la noul mediu se constata o crestere a

capacitatilor de autocontrol asupra conditiilor emotional-expresive. Ei se adapteaza
astfel, mai bine la cerintele de desfasurare a lectiilor si reusesc sa comunice mai
bine unii cu altii. Pot chiar sa simuleze cu succes suferinta si tristetea mai ales când
doresc sa ascunda ceva parintilor. De mare importanta ramân legaturile afective cu
parintii, mai ales acum când copiii se confrunta cu sarcini numeroase si adesea
dificile. Dragostea neconditionata a parintilor este un important factor de
securizare si sprijin pentru a trece peste dificultati.

TEMA 11

COPIII ABANDONAȚI la vârstă mică

Neglijarea unui copil în primii doi ani de viață îi afectează iremediabil dezvoltarea
creierului, arată un studiu finanţat de universitatea Harvard şi realizat de o echipă

26
de cercetători americani și români care au urmărit timp de 16 ani evoluția copiilor
instituționalizați din ţara noastră.

Copiii neglijați, care n-au beneficiat de atenția și de afecțiunea a cel puțin un adult
dedicat, așa cum se întâmplă într-o familie normală, au un IQ mult mai scăzut și
dezvoltă probleme psihice, de discernământ și de control al impulsurilor.

Dacă un copil a ratat trenul de a fi scos din instituție până la vârsta de 2 ani, este
probabil ca aceste probleme să se mențină.

Mai exact, vorbim despre un IQ mai scăzut decât ne-am aștepta în mod tipic. Unui
astfel de copil îi lipsesc capacitatea de a defini mai bine cuvinte uzuale şi
capacitatea de a reține mai bine informația de care are nevoie pentru școală. De
asemenea, vorbim de o capacitate mai redusă de a forma relații de substanță cu
colegii, de a-și regla emoțiile atunci când devine agitat sau tulburat.

Totuși, de câțiva ani, copiii abandonați din România care au vârste sub 2 ani nu
mai sunt plasați în orfelinate, ci direct în asistență maternală.

Asistenţii maternali profesionişti primesc de la stat o retibuţie lunară şi o

indemnizaţie pentru creşterea copilului. Ei sunt instruiţi să acorde asistenţa
necesară de care au nevoie copiii, dar şi să facă faţă unor situaţii cum ar fi
despărţirea atunci când copii îşi găsesc o familie.

TEMA 12

Copiii cu CES (cerințe educative speciale)

A avea un copil cu dizabilități este o experiență care îți schimbă viața constant și
pe termen lung. Este esențial să oferim suport părinților, să îi ajutăm să se sprijine
reciproc. Un expemplu pot fi chiar școlile, care pot oferi un loc sigur pentru

27
membrii familiior, un spațiu al lor, în care să se întâlnească, un loc pentru suport și
împătășirea experiențelor, unde nu sunt prejudecăți. Educatorii trebuie să fie
susținătorii acestor părinți, și astfel să îi ajute să susțină cauza copiilor lor. Numai
lucrând împreună se poate face această schimbare. Acest lucru nu este întotdeauna
ușor pentru un profesor sau pentru un membru al familiei care se confruntă deja cu
stresul zilnic, dar în experiența mea am înțeles că acestă colaborare dă rezultate și
poate fi o schimbare de durată.

Cum ajută educația la integrarea copiilor cu dizabilități?

Educația este foarte importantă. Asigurarea dreptului la educație pentru persoanele

cu dizabilități le dă acestora șansa obținerii unui loc de muncă, o posibilitate mai
crescută de a trăi independent, de a beneficia de statutul de membri ai comunității
lor.

Copiii cu dizabilităţi fac parte din categoria copiilor cu cerinţe de educaţie speciale
(CES). Gama cerinţelor speciale este mai vastă şi cuprinde, pe lângă categoria
„dizabilităţi”, încă alte două categorii: „dificultăţi” şi „dezavantaje” .Din punct de
vedere statistic, „dizabilităţile” sunt reprezentate de 2–5% dintre populaţia şcolară.

În şcolile de masă, sarcina principală în incluziunea copiilor cu CES le revine

cadrelor didactice care predau la clasă. Ei trebuie să organizeze clasa şi să
proiecteze strategia didactică, astfel încât toţi copiii să dobândească un minim de
cunoştinţe.

Deoarece nu se poate vorbi de egalizarea şanselor şi de acces la participarea

şcolară şi socială fără a se acorda copiilor cu CES atenţie şi asistenţă educaţională
suplimentară.

Posturile profesorilor psihopedagogi se calculează în funcţie de numărul total de

elevi din şcoală. Din acest motiv, liceele şi şcolile centrate spre performanţă, care
sunt căutate şi au un număr mare de elevi, sunt deservite de un profesor
psihopedagog. În schimb, în şcolile incluzive, numărul de elevi este mai mic, iar
din acest motiv profesorul psihopedagog are doar jumătate de normă, cu toate că
problemele acestor elevi sunt numeroase.

28
Profesorii psihopedagogi din cabinetele de asistenţă psihopedagogică oferă servicii
copiilor cu tulburări de comportament şi dificultăţi de adaptare şcolară, aflaţi în
situaţie de risc sau criză, dar şi familiilor şi cadrelor didactice. Au rolul de a
optimiza relaţiile şcoală–elevi–părinţi, inclusiv pentru copiii cu CES.

Profesorii logopezi au atribuţii de a asigura depistarea, evaluarea complexă,

identificarea şi corectarea tulburărilor de limbaj şi de comunicare la copiii
preşcolari şi la şcolarii mici, precum şi de a îndruma educatorii, învăţătorii cu
privire la activitatea de intervenţie logopedică.

Mediatorii şcolari sunt angajaţi în şcolile care au o populaţie şcolară numeroasă de

etnie rromă. Rolul acestora este de a sprijini copiii cu risc de abandon şcolar, prin
încurajarea implicării părinţilor în educaţia copiilor şi prin facilitarea colaborării
dintre familie, şcoală şi comunitate.

Profesorii de sprijin sunt angajaţi ai şcolilor speciale, dar funcţionează în şcolile

integratoare. Principalele sarcini pe care le îndeplinesc constau în: adaptarea
programei şcolare la abilităţile şi nevoile copiilor, în colaborare cu cadrele
didactice care predau la clasă; conceperea unor planuri de intervenţie personalizată,
care să răspundă nevoilor copiilor cu CES şi pe care să le implementeze împreună
cu logopedul şi profesorul psihopedagog; consilierea părinţilor.

Aceşti copii nu sunt speciali în sine. Ei au nevoie doar de o abordare persona-

lizată în ceea ce priveşte demersurile pe care le întreprindem în educaţia lor. O
caracteristică specială a acestor copii aflaţi “în pericol de excludere”o constituie
faptul că ei nu sunt în concordanţă cu nivelul obişnuit al aşteptărilor faţă de copii,
ei nu se adaptează cu uşurinţă. În spatele acestor probleme stă, desigur, şi faptul că
nici în cadrul familiei, nici în societate ei nu beneficiază de o stimulare
corespunzătoare. Deficitul apărut în urma educaţiei necorespunzătoare este totuşi
reversibil şi poate fi compensat chiar şi în cazul unor tulburări organice, cu
condiţia ca potenţialul copilului să fie activat în mod corespunzător.

Educaţia incluzivă presupune ca copiii cu dizabilităţi şi cei fără probleme să înveţe

împreună în instituţiile de învăţământ având sprijinul corespunzător. Un început
timpuriu în grupuri de joacă sau grădiniţe obişnuite este cea mai bună pregătire
pentru o viaţă integrată.

29
Fiecare copil este diferit şi special şi are propriile nevoi, fie că este sau nu un copil
cu dizabilităţi. Toţi copiii au dreptul la educaţie în funcţie de nevoile lor. Și copiii
diferiţi au drepturi egale cu ceilalţi, iar o educaţie sepa- rată ar duce la
marginalizare şi discriminare, împiedicând formarea, împlinirea de sine şi
afirmarea personalităţii. Beneficiile incluziunii sunt reciproce, dar majoritatea
dintre noi nu a conştientizat încă acest lucru evident. Separarea ne limitează
înţelegerea reciprocă. Familiaritatea şi toleranţa reduc frica şi respingerea,
favorizând relaţii de comunicare şi colaborare în beneficiul tuturor. Câți suntem
pregătiţi (părinţi, cadre didactice, copii) pentru diversitatea existentă în fiecare
grupă/clasă şi grădiniţă/şcoală şi cât de bine suntem pregătiţi să o acceptăm ?

TEMA 13

Măsura plasamentului copilului

Adopția

Plasamentul copilului, în termeni legali, reprezintă o măsură de protecție specială

având caracter temporar care poate fi dispusă, după caz, la o persoană sau familie,
un asistent maternal sau la un serviciu de tip rezidențial.

30
Măsura plasamentului se stabilește de către comisia pentru protecția copilului, în
situația în care există acordul părinților, în cazul:copilului care, în vederea
protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinților din motive
neimputabile acestora ,copilului care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și
nu răspunde pe penal.

Și se poate stabili de către instanță în cazurile de mai sus când părinții (sau unul
dintre ei) nu sunt de acord cu plasamentul sau în cazul: copilului ai cărui părinţi
sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti sau cărora
li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti, puşi sub interdicţie,
declaraţi judecătoreşte morţi sau dispăruţi, când nu a putut fi instituită tutela

copilului abuzat sau neglijat și copilului găsit sau copilului părăsit în unități
sanitare.

În cazul plasamentului, drepturile și obligațiile părintești față de copil se mențin pe

toată durata măsurii plasamentului dispusă de către comisie. În cazul plasamentului
dispus de instanță, atunci când părinții nu sunt de acor, drepturile și obligațiile
părintești se mențin, iar în cazul celorlalte două situații acestea sunt exercitate de
directorului direcției generale de asistență socială și protecția copilului.

Adopția reprezintă operațiunea juridică prin care se creează o legătură de filiație

între adoptator și adoptat, precum și legături de rudenie între adoptat și rudele
adoptatorului. Oh, multe cuvinte grele și de neînțeles, nu? Mai pe scurt este situația
în care înfiezi un copil și acesta devine copilul tău, dar și rudă cu rudele tale.

Însă în cazul adopției trebuie să fii cu 18 ani mai mare decât copilul pe care îl iei în
adopție, în general. Trebuie să existe consimțământul părintelui firesc sau al
tutorelui pentru adopție, ceea ce nu prea se întâmplă la noi.

În cazul adopției, drepturile și obligațiile părintești nu se mai mențin în relațiile cu

părinții firești, astfel raporturile de rudenie cu aceștia și rudele acestora încetează.

Procedura adopţiei trebuie să respecte în mod obligatoriu următoarele principii:

a) principiul interesului superior al copilului;

b) principiul creşterii şi educării copilului într-un mediu familial;

31
c) principiul continuităţii în educarea copilului, ţinându-se seama de originea sa
etnică, culturală şi lingvistică;

d) principiul informării copilului şi luării în considerare a opiniei acestuia în raport

cu vârsta şi gradul său de maturitate;

e) principiul celerităţii în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura

adopţiei;

f) principiul garantării confidenţialităţii în ceea ce priveşte datele de identificare ale

adoptatorului sau, după caz, ale familiei adoptatoare, precum şi în ceea ce priveşte
identitatea părinţilor fireşti.

TEMA 14:

Sitemul de protecție al copilului

Conform legislației actuale (Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea

drepturilor copilului, republicată, cu modificările și completările ulterioare)
protecţia specială a copilului reprezintă ansamblul măsurilor, prestaţiilor şi
serviciilor destinate îngrijirii şi dezvoltării copilului lipsit, temporar sau definitiv,
de ocrotirea părinţilor săi sau a celui care, în vederea protejării intereselor sale, nu
poate fi lăsat în grija acestora.

Peste tot în România au fost deschise „leagăne” (centre de plasament pentru copii
până la vârsta de 3 ani) pentru copiii ai căror părinţi nu puteau să-i îngrijească.
32
După vârsta de trei ani, copiii erau plasaţi în diverse instituţii, în funcţie de grupa
de vârstă, dar fără a se lua în considerare preferinţele individuale şi menţinerea
fraţilor împreună, până când împlineau 18 ani. Rezultatul acestui proces continuu
de „dezrădăcinare” de lângă locuri familiare şi prieteni, precum şi abuzurile atât de
des întâlnite în instituţii au traumatizat pe viaţă nenumăraţi copii. Odată cu declinul
economiei româneşti şi din cauza lipsei personalului specializat în îngrijirea
copiilor, condiţiile din instituţii s-au deteriorat dramatic. Nu există date statistice,
însă se estimează că la începutul anului 1990, erau aproximativ 100.000 copii în
instituţii.

Sistemul de protecție al statului este un mecanism prin care copiii care nu pot
crește în familiile biologice sunt luați în grija statului, care are misiunea de a-i
îngriji și proteja pe minori până când aceștia vor putea fi reintegrați în familie sau
până în momentul în care vor fi adoptați. Statul, prin organismele care îl reprezintă,
are datoria de a oferi sprijin și consiliere atât copiilor, cât și părinților, astfel încât
interesul superior al copilului să fie atins.

Cum ajung copiii în sistemul de protecție?

Situațiile care duc la integrarea copiilor în sistemele de protecție sunt diverse,

fiecare caz fiind unic în felul său. Există însă anumite situații menționate în
legislația amintită mai sus, după cum urmează:

-copii cu părinți decedați, necunoscuți, decăzuți din drepturile părintești sau cărora
li s-a interzis execitarea acestor drepturi;

-copiii ai căror părinți au fost declarați judecătorește morți sau dispăruți și nu s-a
putut institui tutela;

-copiii care nu pot fi lăsați în grija părinților, din motive neimputabile acestora;

-copiii abuzați sau neglijați;

-copiii părăsiți sau găsiți în unitățile sanitare;

-copiii care au săvârșit fapte penale și care nu răspund legal.

33
În toate aceste cazuri, principiul care primează în decizia autorităților de a include
copiii în sistemul de protecție al statului este acela de a respecta interesul superior
al minorului. Acolo unde acest lucru este posibil, părinții pot păstra legătura cu
copiii, astfel încât aceștia din urmă să aibă parte de conexiunile emoționale de care
au nevoie pentru o dezvoltare armonioasă.

TEMA 15

Dezvoltarea copiilor adolescenți

Adolescența, perioadă de mari transformări datorate dezvoltării fizice și psihice,

este etapa care începe în timpul pubertății și durează până la vârsta legală de adult
(majoratul). Copiii au ritmuri diferite de maturizare, atât biologică cât şi
emoţională, de aceea şi manifestările și comportamentele lor variază. În prezent,
exista o gamă destul de largă de manifestări considerate ca fiind normale, specifice
vârstei adolescenţei.

Odată cu transformările specifice pubertății, respectiv dezvoltarea caracteristicilor

sexuale ale corpului, în jurul vârstei de 11- 12 ani, unii copii pot experimenta un
regres în ceea ce priveşte manifestarea anumitor abilităţi. Studiile arată că anumite
34
părţi din creier responsabile cu memoria prospectivă, sau mai simplu spus acea
parte din creier responsabilă să ne amintească ce ar trebui să facem în viitorul
apropiat, încă se maturizează. Să nu vă mire, deci, dacă fiul dumneavoastră de 11
ani nu are habar de faptul că ar trebui să vă dea la semnat teza la matematica pentru
a o duce a doua zi la şcoală. De asemenea, se constată un declin și în ceea ce
priveşte învăţarea spaţială.

Pentru a preîntâmpina dificultățile ce pot apărea ca urmare a acestor transformari

ale creierului, părinţii își pot ajuta adolescenții să-și îmbunătățească abilităţile ce
ţin de organizare, prin a le introduce în rutina zilnică, indicii care să funcţioneze pe
post de atenționari: să îşi facă un semn cu pixul pe mână dacă au nevoie să nu uite
ceva nume, să poarte o brăţară ca un indiciu care să le amintească că zilnic trebuie
să facă ceva anume, cum ar fi să bea câte un pahar cu apa când văd brăţara, să îşi
pună pe telefon o sonerie anume care să îi anunţe că e timpul să treacă la teme. De
asemenea, pentru copiii care apreciază zona digitală, părinţii le pot permite accesul
la o aplicaţie care să funcţioneze pe post de organizator al sarcinilor şi
responsabilităţilor lor: să îşi facă curat în cameră, să dea mâncare peştilor, să îşi
organizeze temele, lecturile, activităţile extraşcolare.

În jurul vârstei de 13-14 ani copii devin foarte sensibili la opiniile colegilor şi
prietenilor lor şi vor reacţiona puternic la aceste opinii. Totuşi, ei nu au încă pe
deplin dezvoltate abilităţile sociale prin care să înțeleagă exact ceea ce gândesc cu
adevărat prietenii, ceea ce poate să facă acesta perioadă şi mai plină de frământări.
În acelaşi timp, ei fac faţă şi mai greu stresului în această perioadă, aşa că adesea
vom vedea izbucniri în lacrimi sau de nervi, sau vom auzi uşa de la camera lor
trântindu-se mai des. Este perioada în care stresul social atinge cel mai înalt vârf.
Jumătate dintre adulţii care au dificultăţi mentale cu factor declanşator stresul, au
fost diagnosticaţi în jurul vârstei de 15 ani.

Tot la această vârstă, copii au nevoie să își exerseze tot mai mult abilitățile de luare
a deciziilor, iar părinţii îi pot ajuta pe copii în acest proces prin trecerea în revistă a
argumentelor pro şi contra şi prin a-i învăţa să ia în considerare şi punctele de
vedere ale celorlalţi. Un studiu publicat în Journal of Behavioral Decision Making,
în 2014, a arătat că acei copii care la 10-11 ani ştiau să ia decizii în mod analitic şi
raţional, au avut tendinţa să experimenteze mai puţină anxietate şi tristeţe şi s-au

35
implicat în mai puţine certuri şi au avut mai puţine probleme cu prietenii lor la
vârsta de 12-13 ani.

Deoarece prietenii au un rol atât de important la această vârstă, adolescenţii pot fi

ghidaţi cum să „citească” expresiile şi limbajul corpului celor cu care intră în
contact. Părinții îi pot încuraja să îşi aleagă prieteni de vârsta lor pe baza
intereselor comune, și nu pe criterii ce țin de popularitate. De asemenea, părinții îi
pot sfătui pe adolescenți să renunţe la relaţii care nu sunt potrivite sau benefice.
Părinţii îi pot îndruma pe adolescenţi cum să îşi repare relaţiile de prietenie după o
ceartă prin cererea de scuze, prin revizuirea atitudinii sau prin compromisuri.

O serie considerabilă de schimbări şi transformări care apar în adolescenţă sunt

normale. Dar, dacă apar schimbări prea drastice sau de lungă durată în
personalitatea sau comportamentul adolescentului, acestea pot semnala probleme
reale, acel gen de situaţii în care e nevoie de implicarea și controlul mult mai mare
din partea părinţilor, sau chiar poate fi nevoie de ajutorul unui profesionist.

În cele din urmă, anii adolescenței vor trece şi dorinţa şi speranţa fiecărui părinte
este că adolescentul lor va deveni un adult independent, responsabil şi
comunicativ.

TEMA 16

Conflicte în perioada adolescenței

Adolescența presupune cu necesitate rezolvarea unor „probleme de dezvoltare”,

care fac posibilă apariția nu doar biologică, ci și psihosocială a viitorului adult.

 dobândirea independenței de părinți;

 adaptarea la propria maturizare sexuală;

 stabilirea unor relații de cooperare și de lucru cu alte persoane, fără a fi dominat

de acestea;

 decizia și pregătirea pentru o anumită vocație;

36
 dezvoltarea unei filosofii de viață, a unor credințe și standarde morale;

 dobândirea unui sentiment al identității;

Aceste ”probleme de dezvoltare” vor fi rezolvate în funcție de modul în care adulții

responsabili din viața actualului adolescent l-au învățat deprinderile de viață
independentă care să-l ajute să ia decizii cât mai corecte de viață și să abordeze cu
succes problemele cu care se va confrunta ca și adolescent. Adolescentul fără
aceste deprinderi este ca un soldat aruncat în război fără pușcă, șansele de
traversare a perioadei adolescenței fără probleme care să-i marcheze întreaga
existență sunt minime fără aceste deprinderi.

În această perioadă adolescentul își formează identitatea în relație cu ceilalți.

Grupul de egali reprezintă pentru el un punct de referință, iar presiunile grupului de
prieteni sunt puternice și în cazuri extreme duc la acte antisociale.

În adolescență există un risc crescut de apariție a conflictelor datorate

manifestărilor specifice adolescenților:

• refuzul supunerii și disprețul față de regulile impuse de adulți;

• neîncrederea în adulți (părinți, profesori);

• refuzul autorității adulților;

• disprețul față de tot ceea ce nu le place și nu știu ;

• goana după greșelile altora;

• acte de indisciplină gratuită;

• dorința de a fi remarcat;

• bucuria de a contrazice pe oricine;

• nevoia de a impresiona;

• capacitatea de a ignora pe oricine;

• tendința de a testa limitele.

37
Cauzele cele mai des întâlnite ale conflictelor interpersonale cu care se confruntă
adolescenții sunt comunicarea defectuoasă, deficitul exprimării emoționale,
competiția și lipsa asertivității.

Deprinderile sociale insuficient dezvoltate sunt asociate cu performanțe scăzute,

probleme emoționale și comportamentale, dificultăți de adaptare socială.
Deprinderile de comunicare și relaționale reprezintă un factor protector față de
comportamentele de risc (consumul de droguri) și față de situațiile de criză
(suicid). Dificultățile de comunicare la adolescenți pot fi produse de inabilitatea de
recunoaștere și exprimare a emoțiilor, de teama de autodezvăluire.

Comunicarea asertivă este o modalitate de adaptare eficientă la situații conflictuale

interpersonale. Asertivitatea este rezultatul unui set de atitudini și comportamente
învățate care au ca și consecințe pe termen lung îmbunătățirea relațiilor sociale,
dezvoltarea încrederii în sine, respectarea drepturilor personale, formarea unui stil
de viață sănătos, îmbunătățirea abilităților de management al conflictelor.
Asertivitatea este abilitatea de a exprima emoțiile și convingerile fără a afecta și
ataca drepturile celorlalți. Învățarea deprinderilor de asertivitate este facilitată de
contrastarea ei cu cele două modele comportamentale opuse, pasivitatea și
agresivitatea.

Educarea adolescenților pentru recunoașterea și rezolvarea conflictelor, cât și

demontarea miturilor pe care le au față de conflicte au ca efect impactul aspectelor
pozitive ale conflictelor asupra dezvoltării individuale și de grup. Cunoașterea
amănunțită a unor strategii de rezolvare a conflictelor, a modalităților de prevenire
a neînțelegerilor și soluționarea conflictelor în mod productiv trebuie să constituie
abilitățile fiecărui adolescent, abilități necesare viitorului adult.

În instituțiile de învățământ elevii și profesorii se confruntă cu o multitudine de

conflicte, educatorii trebuie să cunoască problematica conflictului, să formeze
abilitățile conciliatorii la elevi, să încurajeze colaborarea și nu competiția.

Înzestrarea adolescentului cu modalități sănătoase de comunicare, competențe

ridicate de înțelegere și exprimare a emoțiilor, abordarea responsabilă a
problemelor de viață, scad serios riscul adoptării unor comportamente deviante sau
care pot afecta serios viitorul adultului de mâine.

38
39