Program de pregatire pentru familii potential adoptatoare

SEPARARE / PIERDERE

Separarea si pierderea persoanelor de care s-au atasat copiii pot avea implicatii pe lunga durata
asupra lor, implicatii care pot afecta toate aspectele dezvoltarii si comportamentului acestora.
Cunoasterea procesului durerii (adica stadiile de acomodare la separare si pierdere) ii poate
ajuta pe parintii adoptivi, sa inteleaga si sa rezolve comportamentul copiilor care au fost separati de
familiile lor naturale.

Tipuri de suferinta

Exista trei tipuri de suferinte ale copiilor, de varste mici si medii:

Exista in primul tip de suferinta, o suferinta de neanlaturat: pentru a creste este nevoie ca,
copilul sa invete ca mama nu poate sa stea intotdeauna cu el, ca nu se poate dori si obtine totul, ca
unele regulile sunt necesare. Pentru a deveni mare, copilul trebuie sa invete putin cate putin, sa se
rupa de placerile si de siguranta de a ramane mic. Pentru a putea invata toate acestea, copilul are
nevoie de foarte multa dragoste, foarte multa rabdare, si foarte multa coerenta din partea parintilor.
Suferinta de al doilea tip nu este indispensabila, dar cateodata din pacate este inevitabila. Cand
se intampla o nenorocire sau un doliu in familie, cand apare o boala grea a copilului sau a unei
rude, cand parintii se despart, sau mai simplu, cand se naste de exemplu o surioara si se reduce un
pic atentia data de parinti, atunci nu se pot, din pacate, evita suferintele copilului. Ceea ce se poate
face este de a nu-l lasa singur, de a-l ajuta sa vorbeasca, sa se manifeste, sa-si exprime sentimentele
de frica de incertitudine, de protest, de manie.
Suferinta, cel de-al treilea tip, poate si trebuie sa-i fie evitata copilului daca se doreste ca
acesta sa creasca sanatos si linistit. Aceasta suferinta este cauzata de ignoranta, de nepasare, de
incapacitatea adultului de a asculta, de a intelege, de a fi atent si apropiat de copil. Aceasta suferinta
este cauzata si de neglijenta, de violenta psihologica si fizica a adultului fata de copil.

Procesul durerii
Atunci cand copiii sunt nevoiti sa paraseasca mediul in care au crescut, ei experimenteaza
primul tip de suferinta: o separare de persoanele cu care au trait anterior, indiferent daca acestea fac
parte dintr-o institutie, din familia lor naturala sau din familia asistentului maternal profesionist. In
aceasta situatie, copiii vor intelege separarea ca un fel de pierdere si daca pierd complet contactul
cu familia naturala acest sentiment va deveni si mai intens si confuz. Copiii vor parcurge procesul
durerii chiar daca modalitatile concrete in care ei traiesc aceasta experienta vor fi unice pentru
fiecare copil. Exista cinci faze generale ale durerii, pe care atat copiii cat si adultii le parcurg ori de
cate ori sufera o pierdere.
Aceste faze pot fi ilustrate foarte semnificativ de pierderea unui apel telefonic pe care-l asteptati
de la o perosna afoarte importanta. Imaginati-va ca suna telefonul, va grabiti sa raspundeti stiind ca
trebuie sa sune cineva drag, dar chiar in momentul cand ajungeti la telefon, acesta se opreste.
Reactiile sunt:
- faza de soc si negare: "O, nu-i adevarat. Nu se poate sa se fi oprit."
- faza de manie si vina: "De ce nu a sunat mai mult?" sau "De ce nu am fost in stare sa ajung aici
mai repede?"
- faza de tristete si disperare: "Acum n-o sa mai pot vorbi cu persoana care m-a sunat."
- faza de intelegere si acceptare: "Ei bine, daca este ceva foarte important va suna din nou."
- faza de integrare: va intoarceti la ce faceati anterior sau veti incepe o alta activitate.
In cazul unui apel telefonic, procesul descris mai sus dureaza numai cateva secunde, dar in
situatia unei pierderi majore sau separari (de exemplu moarte, divort sau ocrotire temporara)
procesul poate dura cel putin un an si de obicei dureaza chiar mai mult. Pentru copii, acest lung
proces poate avea un impact puternic asupra comportamentului lor si poate chiar intarzia

1
Program de pregatire pentru familii potential adoptatoare

dezvoltarea lor. De asemenea, procesul nu se desfasoara lin: fazele se pot suprapune pe alocuri, pot
avea loc regrese sau progrese in evolutia lor.
1. Socul si negarea
Copiii pot exprima aceste sentimente prin a refuza sa accepte ceea ce se intampla, de exemplu:
fugind intotdeauna spre usa pentru a vedea daca nu este persoana de care s-a atasat, chiar daca li s-a
spus ca aceasta nu-l poate vizita. Sau poate pune aceeasi intrebare din nou si din nou, parand a nu
intelege raspunsul.
2. Mania si vinovatia
Copiii isi pot exprima mania fata de persoanele de care s-au atasat fie prin refuzul de a vorbi cu
ei cand sunt vizitati de acestia, fie prin distrugerea lucrurilor pe care acestea le-au daruit. Isi pot
arata mania si fata de familia adoptiva sau alti copii din familie printr-un comportament agresiv sau
distructiv.
3. Tristete si disperare
Copiii pot sa-si exprime tristetea interiorizandu-se, evitand contactul si conversatiile cu alte
persoane. Sau acesta se poate manifesta printr-un comportament dificil, testand astfel devotamentul
familiei adoptive. Copilul nu este constient de motivele aflate in spatele actiunilor sale, dar
comportamentul sau este o consecinta a disperarii si a unui respect de sine scazut. "Mamica mea
(care poate fi asistenta maternala profesionista) nu ma mai vrea, deci nu merit sa fiu iubit. In
concluzie nici alte persoane nu ma pot iubi.”
4.Intelegere si acceptare
Copiii pot fi ajutati sa accepte ceea ce li s-a intamplat si pot fi pregatiti pentru noi situatii de
schimbare, astfel incat nu vor mai suferi atat de puternic de pe urma separarii.

2
 Program de pregatire pentru familii potential adoptatoare

ATASAMENT / TULBURAREA REACTIVA DE ATASAMENT

Conform teoriei atasamentului, toti copiii se ataseaza de persoanele cu responsabilitati de
ingrijire, indiferent de felul in care sunt tratati. Pe masura ce copilul se dezvolta fizic, devine
capabil sa se apropie si mai mult de persoana fata de care se ataseaza.
Pe baza experientelor de atasament, copilul dezvolta o percepere a propriei persoane, a
celor ce il ingrijesc si a ceea ce se poate astepta de la ceilalti. Aceste experiente contribuie la
dezvoltarea comportamentului si tipurilor de atasament. Comportamentul de atasament este reactia
copilului la comportamentul parintilor si la interactiunea cu ei. Copiii ale caror nevoi sunt
satisfacute se asteapta ca aceasta stare de lucruri sa continue. Copiii ale caror nevoi nu sunt
satisfacute si care sunt tratati cu duritate de cei din jur, se asteapta la un astfel de tratament si in
continuare. Copiii care au parinti imprevizibili se vor astepta la situatii neprevazute. Copiii care nu
sunt observati se asteapta ca treptat sa nu mai fie vazuti deloc. Toti vor dezvolta tipuri de atasament
in acord cu experientele lor. Teoria atasamentului ne ajuta sa intelegem felul in care copiii
descopera ca trebuie sa se relationeze fata de o persoana pentru a o determina pe aceasta sa ramana
in apropierea sa sau pentru a evita un comportament imprevizibil, necomunicativ, agresiv sau
neglijent din partea acestei persoane. Teoria atasamentului ne-a facut sa intelegem modul in care
copiii incearca sa se inteleaga pe ei insisi, lumea adultilor si rolul propriu in aceasta lume.
Pare a fi o presupunere comuna ca exista intotdeauna un atasament pozitiv fata de parinti.
Nu este asa. Calitatea interactiunii decide calitatea atasa
Iata cateva motive pentru care atasamentul este important in viata unui copil:
 Formarea increderii in sine
 Capacitatea de a forma relatii stabile, sanatoase cu cei din jur
 Asigura o dezvoltare mentala sanatoasa copilului
 Influenteaza personalitatea copilului: dezvoltarea relatiilor intime, dezvoltarea emotionala,
dezvoltarea interactiunilor sociale, aceptarea de sine
Astfel, pentru un copil atasamentul presupune dezvoltarea unui set de calitati relationale si
capacitatea de a avea si recunoaste sentimentele atat la el, cat si la cei din jurul sau.
Atasamentul este cheia in a controla/regla frustrarea sau anxietatea copilului. De exemplu, atat
timp cat parintii vin in intampinarea nevoilor copilului, in momentul in care parintii se vor indeparta
de copil, acesta va sti ca parintii se vor intoarce la el, pentru ca el stie ca este important pentru
parintii lui. Are incredere atat in el, cat si in parintii lui
Ainsworth a descris trei tipuri de atasament care pot fi prezente in grade variate:
1. Atasamentul securizant / sigur
Atasamentul sigur asigura copilul ca este iubit, ca se poate baza pe parinti, ca ei vin in
intampinarea nevoilor lui, ca poate explora lumea din jurul lui, ca parintii pot rezolva probleme si
ca pot reduce durerea.
In cazul unui atasament sigur si sanatos atat parintii, cat si copilul realizeaza ca fac un “lucru”
bun in a-si impartasi reciproc dragostea tot timpul.
Un rol important il joaca imitarea de catre copii a parintilor, astfel ei avand sansa de a invata
semnificatia sentimentelor, precum si modul de exprimare a lor. In acest sens isi aduce contributia
tonul vocii, cuvintele, gesturile, expresiile parintilor, etc.
Copilul are incredere ca parintii vor fi disponibili, receptivi si ii vor acorda ajutor daca s-ar ivi
situatii dificile sau de teama. Cu aceasta convingere, copilul are curaj sa exploreze lumea.
Aceste model este mentinut si dezvoltat de parinti, ei fiind in primii ani disponibili, atenti la
semnalele copilului si capabili sa ii ofere liniste, alinare iubitoare, ori de cate ori are nevoie de ea.
2. Atasament ambivalent

3
Program de pregatire pentru familii potential adoptatoare

Copilul este nesigur ca parintii vor fi disponibili, receptivi si gata sa ii ofere ajutorul cand sunt
solicitati. Din cauza incertitudinii, copilul trece prin anxietatea/teama de separare si tinde sa fie
timorat in manifestarea comportamentului de explorarea a mediului sau.
Acest model este mentinut de parinti care uneori sunt disponbili si dispusi sa acorde ajutor, iar
alteori nu. Amenintarile cu bataia sau cu abandonul sunt folosite in cresterea si educarea lui.
Acestea duc mai departe la trairea unor sentimente de nesiguranta care pot deveni cronice. Acest
mod de atasament il observam adesea la copilul “iubitor” care-si sacrifica propriile nevoi pentru a
le satisface pe ale adultilor.
3. Atasament anxios-evitant
Copilul nu are incredere ca parintii vor reactiona in mod pozitiv si repede pentru a-si oferi
ajutorul. Dimpotriva, el se asteapta la respingere. Copilul incearca sa se descurce singur, fara
dragostea si ajutorul celorlalti. El lupta pentru a deveni independent emotional.
Aces tip de atasament este vazut in relatiile parinti/copil, in care copilul a devenit independent
in mod prematur. De obicei, mama este rece cu copilul, il respinge atunci cand el cauta o forma de
apropiere cu aceasta.
Datorita acestor evenimente, copilul este incapabil sa se ataseze si sa se dezvolte normal, ca alti
copii, pentru a putea relationa. Explicatia de fata este simplificata, dar consideram ca aceasta
constituie un bun inceput pentru a invata despre aceasta tulburare. In primii doi ani de viata, copiii
parcurg ciclurile de atasament sanatoase – ciclurile primului an si celui de al doilea an. Un ciclu de
atasament sanatos pentru primul an de viata arata asa:

Fig.1

Deoarece nou-nascutul are nevoi care se manifesta prin plans, mama adoptiva il alina si ii
satisface nevoile. Daca acest ciclu este repetitiv, iar nevoile copilului sunt continuu si constant
satisfacute de catre parinti, acesta invata sa aiba incredere. In aceasta situatie el va reusi sa
progreseze natural, depasind toate etapele dezvoltarii copilariei. Acum privind ciclul tulburarii de
atasament:

4
Program de pregatire pentru familii potential adoptatoare

Daca vei compara cele doua cicluri vei observa cum copilul care are o nevoie, plange, dar
nevoia lui nu este satisfacuta de catre cei din jurul lui. Uneori nevoia este satisfacuta, dar nu
suficient, sau exista diferite persoane care nu se pun de acord cu respectivul copil. Uneori plansul
unui copil nu este alinat, ceea ce inseamna neglijare, alteori i se raspunde cu violenta, ceea ce
numim abuz fizic. Oricare ar fi cauza, nevoile copilului nu sunt satisfacute asa cum ar trebui sa fie.
Acest copil, in loc sa invete increderea, va crede ca lumea este un loc nesigur, ca el trebuie
sa-si poarte singur de grija, ca nu trebuie sa se increada in nimeni pentru ca nevoile sa-i fie
satisfacute. El concluzioneaza ca nu poate sa depinda de adulti. In loc sa-si dezvolte increderea,
apare furia care prinde proportii. El invata ca trebuie sa fie propriul stapan pentru a supravietui. Nu
este de mirare ca un asemenea copil simte nevoia de a tine controlul. El crede ca intreaga lui viata
depinde de control. Daca copilul a reusit sa treaca prin primul ciclu sanatos, cu bine, atunci el va fi
pregatit sa intre in al doilea ciclu, care se numeste Ciclul atasamentului sigur din cel de-al doilea an
de viata:

Doar parcurgand acest al doilea ciclu, copilul va invata sa accepte limitele

comportamentale. Doar parcurgand primele doua cicluri firesc, normal si sanatos, doar asa copilul
va invata sa aiba incredere, va invata ce inseamna reciprocitatea, isi va regla emotiile. Atunci incep
sa se dezvolte constiinta, increderea in sine, empatia, gandirea logica. Cand primul ciclu esueaza,
copilul nu va face fata celui de al doilea. Nu este rational sa credem si sa ne asteptam ca un copil
care a suferit tulburari in dezvoltarea lui, sa se dezvolte ca oricare copil ce a avut o dezvoltare
normala. Pe acesti copii trebuie sa-i intoarcem la pasii pe care nu i-au parcurs natural si firesc
pentru a-i recupera. Acest lucru se poate indrepta prin terapie de atasament.

“Attaching in Adoption – practical Tools for Today’s Parents” (chapter 3), Deborah D. Gray,
Perspectives Press, Inc., Indianapolis, Indiana.