Intervenţia în criză

Cunoaşterea comună şi realitatea pe care aceasta o legitimează ca fiind circumscrisă conceptului de

“criză”, ne crează o imagine inadecvată şi chiar incompletă a ceea ce înseamnă în accepţiunea
ştiinţifică “situaţie de criză”.
Astfel, criza pare să fie înţeleasă doar în termeni de “dramă, panică, haos, criză economică”
(Coulshed,1993), în termeni care creionează o situaţie cu caracter de urgenţă, ceea ce limitează sau
chiar “deturnează” înţelegerea situaţiilor de acest gen, şi implicit, aplicarea modelelor de intervenţie în
acest context.
Formulat în principal de Erich Lindemann şi Gerald Caplan în anii ’40 şi ’50, conceptul de “criză”
urmăreşte să ilustreze modul în care “individul reacţionează la situaţiile psihologic aleatorii (idem).
Apariţia unui sentiment de pierdere pe care îl poate resimţi un individ la un moment dat, sentiment
asociat cu anumite schimbări în stilul de viaţă sau alte modificări accidentale, pot crea un sentiment de
neajutorare, de panică, o stare în care pare că toate vechile strategii de funcţionare şi scheme de lucru
nu mai sunt valabile, aşa cum se întampla anterior. Se poate vorbi atunci de o criză la nivel individual.
Această determinare cauzală se reflectă în modul în care patru autori au studiat şi definit criza:
• Robert W. Roberts şi Robert H. Nee, care au notat criza ca fiind “o tulburare de creştere”, care
apare atunci când echilibrul de la nivel individual este perturbat dintr-un anumit motiv;
 • G. Caplan, care leagă criza de “o perturbare situaţională acută”, ceea ce indică faptul că
situaţiile de criză au în mod cert un caracter intens, de vârf, urgent;
• L. Rapoport, care consideră criza ca fiind “o tulburare stabilizată”.
Se pare deci că absolut toate încercările de definire a crizei o prezintă ca pe un eveniment
perturbator, care zdruncină o stare de echilibru. Această stare de echilibru, denumită şi de
“homeostazie”(termen împrumutat din biologie) este caracteristică unei funcţionări
considerate normale, asigurând o adaptare satisfăcătoare la mediu, iar când apare o situaţie
nouă, o situaţie care nu a putut fi anticipatã sau o situaţie care depăşeşte capacitatea de
adaptare a individului, se instalează criza.
Practica pe acest segment, ne arată că evenimentele declanşatoare de crize sunt legate de
împrejurări extrem de variate în care s-a aflat sau se află actualul nostru client, începând de
la situaţii de disfuncţionalitate în sistemul familial, determinate de moartea unui membru al
familiei, divorţul sau separarea de partener, existenţa unei dependenţe la unul dintre membrii
familiei (cel mai frecvent de alcool), continuând cu pierderea locului de muncă (datorită
reducerilor de personal sau incapacităţii de a mai face faţă sarcinilor de serviciu), probleme
legale legate de locuinţă (ipotecă neachitată, escrocherii legate de statutul de girant pentru
împrumuturile bancare ale altor persoane, retrocedări de case proprietarilor de drept),
instalarea unei boli cronice de tip somatic sau psihic, etc.
În aceste situaţii, vorbim despre o criză atât la nivelul sistemului familial din care individul
face parte, şi implicit de o criză la nivel individual. Resursele necesare a fi mobilizate pentru
a face faţă unei astfel de situaţii fie nu există, fie sunt insuficiente, astfel că, pentru acest
plan, avem de-a face cu o situaţie complexă, adânc înrădăcinată, care va necesita un efort de
aplanare mult mai profund şi mai îndelungat decât în planul descris anterior, în principal
pentru că demersurile vor viza schimbări pentru client nu doar la nivel punctual, situaţional,
ci la nivel cognitiv şi comportamental.
Investirea unui eveniment sau a unei stări de fapt cu conotaţia de factor de risc, cu factor
potenţial declanşator al unei situaţii de criză, trebuie să ţină cont de semnificaţia pe care acel
individ o acordă acelui eveniment/situaţie, cu alte cuvinte de semnificaţia cu care individul
încarcă acel eveniment. Prin aceast mod simbolic de a percepe realitatea, propriu fiecăruia în
parte, anumite evenimente, cum ar fi pierderea locului de muncă sau separarea de partenerul
conjugal, sunt considerate de unii factori declanşatori de crize, iar de alţii situaţii
problematice dar care pot fi depăşite satisfăcător.
Există mai multe modele care descriu modul în care se desfãşoară o criză. Caplan (1964)
arăta că, crizele se auto-limitează, parcurgând pe o durată de până la şase săptãmâni o fază de
început, una de mijloc şi una de sfârşit.
În faza iniţială se produce o creştere a tensiunii, ca reacţie la acţiunea factorului stressor, iar
individul încearcă să rezolve situaţia cu care se confruntă apelând la vechile scheme de
rezolvare a problemelor.
Faza de mijloc se instalează în momentul în care această încercare se dovedeşte ineficientă,
ceea ce duce la o exacerbare a stării de tensiune.
Se instalează apoi faza finală în care sau problema este rezolvată, sau individul, în efortul de
a scăpa de problemă o redefineşte sau dimpotrivă, o ignoră, distanţându-se de ea.
Se observă deci că, în această desfãşurare există un punct culminant (de inflexiune), în
apropierea căruia se mobilizează toate resursele şi energiile disponibile pentru a face faţă
situaţiei (Coulshed,1993, p.60,apud Parad şi Caplan,1965).
Ceea ce diferenţiază acest gen de intervenţie de celelalte, este caracterul ei de scurtă durată,
şi mai ales faptul cã ea nu are ca scop dezvoltarea eu-lui, ci urmăreşte susţinerea şi
conservarea lui, într-un efort de refacere şi restructurare.
De aceea, intervenţia în criză este centrată pe prezent, pe “aici şi acum”, având ca obiective
imediate (după Coulshed,1993):
• contracararea efectelor situaţiilor de criză
• estomparea simptomelor stărilor emoţionale care acompaniază aceste evenimente;
• readucerea individului la normal, prin procesul de consiliere şi asistare socială.
Pe acest fond de imediat, rapid, urgent dar care în nici un caz nu trebuie să se transforme în
ceva de tip “pompieristic”, demersul de diagnosticare a situaţiei sau a efectelor capătă o
importanţă deosebită, ceea ce reclamă acurateţe şi rapiditate în această etapă din partea
asistentului social pentru a putea trece cu succes la intervenţia propriu-zisă.. La o primă
vedere această evaluare poate părea uşoară, dar există frecvent riscul (în special pentru cei
neexperimentaţi) să realizeze generalizări premature, bazate pe informaţii limitate, trunchiate,
şi să elaboreze astfel concluzii nefundamentate legate de cauzele problemelor. De aceea,
pentru a evita aceste “capcane”, este deosebit de importantă nu numai colaborarea reală cu
clientul, dar şi cu celelalte grupuri, actori sociali cu care aceasta se află în legătură, într-un
efort de abordare tip holistic.
Instrumentul tehnic prin care se realizează intervenţia în criză este consilierea. De altfel, şi
definiţia dată acestui demers ne apropie de specificul situaţiei de criză, consilierea fiind
văzută ca “suportul imediat acordat indivizilor într-o situaţie de criză sau într-un moment de
schimbare care necesită o adaptare a individului la condiţii de viaţă cu care nu este
familiarizat” (Pop, 2002, p.187).
În acest caz, rolul asistentului social este acela de a informa şi a mobiliza resursele şi
energiile lui, pentru a-l potenţa să înfrunte situaţia prin care trece şi pentru a lua deciziile
potrivite.
O condiţie obligatorie pentru desfăşurarea cu succes a procesului de consiliere este stabilirea
unei comunicări eficiente între asistentul social şi client, crearea unui sentiment de încredere
şi deschidere din partea acestuia. De asemenea, o sarcină extrem de importantă a asistentului
social este aceea de a oferi informaţii corecte şi complete, care să vină în sprijinul luării unei
decizii optime.
Aplicat pe cele trei stadii de desfăşurare ale crizei, iată care ar fi tehnicile de interveţie
prescrise de acest model (după Coulshed,1993):
In primul interviu este importantă focalizarea asupra circumstanţelor actuale ale crizei,
încercându-se conţinerea problemei de către client atât în plan cognitiv, prin întrebări de
tipul: “Ce s-a întâmplat ?”, “Spune-mi despre ce este vorba”, dar şi în plan afectiv,
urmărindu-se obţinerea unei ventilări emoţionale, declanşarea unor sentimente care
blochează gândirea, prin exprimări de genul: “Nu mă mir că eşti atât de supărat”sau “Cred că
te simţi îngrozitor”. Se încearcă astfel, într-un efort comun al asistentului social şi clientului
să se realizeze o estimare a evenimentului care a declanşat criza, dar şi a cauzelor care l-au
generat.
Un alt obiectiv subsumat acestei etape este legat aprecierea capacităţii de mobilizare a
resurselor persoanei în rezolvarea problemei; în acest sens sunt utile întrebări de tipul:
“Cand au început lucrurile să meargă rău ?” , “Cum ai încercat să faci faţă situaţiei ?”, “Ce s-
a întâmplat atunci ?”, “Ce se întâmplă acum ?”. Odată conturată imaginea asupra resurselor
reale existente, clientul va fi pus în situaţia de a defini care este cea mai urgentă problemă,
cea mai stringentă din punctul său de vedere. În acest sens, i se va cere să fixeze o arie de
obiective, după care folosindu-se o exprimare de genul: “Deci, cel mai important lucru
este…”
Etapa iniţială este una care are ca obiectiv principal acela de a transmite speranţe clientului,
care pare blocat şi copleşit de problema sa, căreia nu reuşeşte să-i facă faţă. Fragmentarea
problemei globale în segmente mai mici, soluţionabile, cunoscută în literatura de specialitate
sub denumirea de partajare a problemei, are tocmai acest scop. Spre exemplu, lipsa
locuinţei, care este problema cheie, poate fi fragmentată în mai multe probleme mici, de
genul: conflicte cu partenerul, dependenţa acestuia de alcool, lipsa unui loc de muncă, care,
cumulate au dus la imposibilitatea de a plăti cheltuielile aferente menţinerii unei locuinţe şi
au generat situaţia de criză.
Prin stabilirea unui contract, care va stipula ce va intreprinde asistentul social, şi ce sarcini
are clientul, lucrurile devin foarte concrete, ceea ce va genera o viziune ancorată în aici şi
acum, cu note măcar realiste, dacă nu optimiste, pentru client.
Odată ce în plan cognitiv şi afectiv lucrurile sunt mult mai bine conturate pentru client, se va
continua în sensul restabilirii sentimentului de autonomie al acestuia, în sensul că se va fixa o
sarcină concretă pe care o are de dus la îndeplinire până la întâlnirea următoare. Aceasta
pentru a obţine o mobilizare a clientului care pare a fi blocat în această stare de inacţiune, de
pasivitate. Se poate începe prin a permite clientului să fixeze el data următoarei întâlniri,
pentru a-i crea sentimentul că este un element activ, care poate să aibă control asupra unei
situaţii.
În faza de mijloc, pe parcursul următoarelor contacte, asistentul social se va concentra în
primul rând pe completarea informaţiilor pe care le-a extras din prima întâlnire. Clientul va fi
încurajat să detalieze infromaţiile deja furnizate, prin exprimări de genul :”Poţi să îmi spui
mai multe despre…” sau “Aş vrea să poveşteşti mai multe despre situaţia…”.Deşi
clarificarea cognitivă este un obiectiv la fazei iniţiale, şi în această etapă se pot realiza
diferite conexiuni explicative între conflicte mai vechi, care nu au fost puse în evidenţă în
faza anterioară, şi situaţia de criză, ceea ce îl ajută pe client să formuleze o exliplicaţie
cauzală pertinentă a stării de criză, în loc să facă asocieri distorsionate sau nereale.
Încurajarea clientului de a vorbi reprezintă o modalitate probată de descărcare a tensiunii, şi
poate genera soluţii pentru rezolvarea problemelor din trecut.
Se va face o permanantă selecţie a soluţiilor care au funcţionat sau nu în procesul de
rezolvare a problemelor din trecut, vor fi cântărite soluţiile alternative.
Explorarea resurselor nefolosite sau folosite insuficient în trecut pentru rezolvarea
problemelor contribuie la restabilirea stării de echilibru, şi la dezvoltarea obişnuinţei de a le
folosi în viitor.
Faza finală – în momentul în care criza pare a fi depăşită şi s-a reuşit instalarea unei stări de
echilibru, prelungirea acestui tip de intervenţie s-ar afla în contradicţie cu ideea potrivit
căreia orice fiinţă posedă un potenţial propriu de dezvoltare şi creştere. Ultimele două
întâlniri au ca scop trecerea în revistă a progreselor înregistrate şi planificarea viitoarelor
acţiuni, ceea ce va contribui la prevenirea instalării dependenţei clientului.
Întreruperea bruscă sau prematură a relaţiei de ajutor, fie de către asistentul social, fie de
către client, care ar putea considera că “Mă descurc de acum singur, deci nu mai e nevoie să
ne întâlnim” poate avea ca efect recăderea clientului, şi compromiterea finalului demersului
de ajutor.
Apare evident (şi în cazul societăţii româneşti cu atât mai mult) faptul că, intervenţia în criză
este de cele mai multe ori una de post-criză, când evenimentele sunt în desfăşurare sau au
avut deja loc. De aici decurge cu claritate necesitatea realizării demersurilor cu caracter
preventive.
Este logic deci să gândim, pe baza judecăţii conform căreia este mai scump să tratezi decât să
previi, că, şi în acest caz, costurile psihologice şi financiare pentru individul aflat în criză cât
şi resursele investite în procesul de asistare de către agenţiile specializate sunt considerabil
mai mari decât dacă aceste situaţii ar fi prevenite.
Astfel, ne putem orienta atenţia spre serviciile de prevenire pe care ar putea sã le desfăşoare
aceleaşi servicii de asistenţă socială care intervin şi post-criză, şi care ar diminua considerabil
şansele apariţiei crizelor propriu-zise.
Analizând această funcţie de prevenţie, Barbara Dohrenwend (1998) susţine că se poate
interveni cu mult înaintea producerii crizei, că “the timing of help” al unei reacţii la stress
poate fi decalat, plasat într-un moment precedent declanşării crizei.
Apare aici, în viziunea autoarei menţionate, o dilemă, şi anume: aceste servicii trebuie să fie
disponibile pur şi simplu pentru persoanele/familiile care au nevoie de ele sau trebuie să
funcţioneze astfel încât persoana/familia să beneficieze de ele în faza acută a crizei ?
Această dilemă apare pornind de la faptul că, spre exemplu, help-lines-urile sunt folosite
uneori nu tocmai de către populaţia care ar avea realmente nevoie de ele. Deoarece accesarea
unui astfel de serviciu are un caracter voluntar, de multe ori, ele activează un grup cu risc mai
redus, realizându-se ceea ce se numeşte prevenţie primară, şi nu sunt utilizate de către
segmentul expus în cea mai mare măsură riscului, în ceea ce ar trebui să se constituie în
demersuri de prevenire secundară.
Concluzia la care au ajuns Levine şi Perkins (1987) este că există o problemă de marketing a
serviciilor sociale, fie că sunt de prevenţie sau terapeutice, în cea mai mare măsură ele
nefiind configurate, lansate şi publicitate adecvat.
Modelul propus de Dohrenwend cu privire la prevenţia crizelor se bazează pe asumţia
conform căreia, în determinarea răspunsului individului/familiei la situaţii de stress un rol
important îl au mediatorii psihologici (valori şi abilităţi de coping ale subiecţilor), dar şi
mediatorii situaţionali. Rezultă deci, că, pentru prevenirea situaţiilor de criză şi eficientizarea
modelului de reacţie al individului/familiei la factorii de stress psiho-social sau economic,
trebuie îmbunătăţite şi dezvoltate aceste două categorii de mediatori.
Astfel, iniţierea unor demersuri care să urmărească întărirea capacităţii psihologice a unei
persoane de a face faţă problemelor sale, ar putea să o ajute să atingă un nivel ridicat al
abilităţilor necesare pentru a rezolva probleme sociale şi emoţionale complexe. În acest sens,
organizarea unor campanii de informare cu privire la violenţa domestică, la cauzele, efectele
şi manifestările tipice ale dependeţelor de diverse tipuri, promovarea prin diverse instrumente
mass media a cazurilor de escrocare imobiliară sunt tot atâtea instrumente prin care se poate
diminua impactul unor astfel de situaţii asupra indivizilor care le experimentează.
În ceea ce priveşte mediatorii situaţionali, dezvoltarea comunitară, pe care se pune accent din
ce în ce mai mult, urmăreşte crearea unor programe, instituţii, servicii care să asigure
sprijinul şi susţinerea individului/familiilor cu risc, să diminueze circumstanţele care produc
evenimente stressante. Organizarea de reţele de sprijin pe diverse aspecte (pentru familiile
care au un membru dependent sau cu handicap, pentru familiile monoparentale, pentru
mamele tinere, pentru pentru persoanele victime ale violenţei domestice, pentru persoanele
care îşi pierd locul de muncă, etc.), duce la creşterea coeziunii reţelei sociale a
individului/familiei, contribuind la atenuarea stressului.
Crearea unui sistem eficient de reconversie profesională, care să ofere oportunitatea de
învăţare şi practicare a unei noi meserii pare a fi, de asemenea, o altă cale de diminuare a
efectelor pe care le determină pierderea locului de muncă.
Dezvoltarea unui fond de locuinţe sociale adecvat din punct de vedere al numărului, dar şi al
condiţiilor oferite, care să fie în concordanţă cu cererile celor care, de exemplu, prin
retrocedarea locuinţei vechiului proprietar, nu mai au un spaţiu propriu de locui, reprezintă
un alt instrument de dezvoltare a mediatorilor situaţionali.
Concluzionând, situaţiile de criză pot apărea, sau fac parte chiar în mod necesar şi firesc
uneori din existenţa fiecărui individ, semnalizând existenţa unei situaţii care depăşeşc
capacitatea de adaptare de care dispune la un moment dat. Intervenţia în criză, ca metodă de
lucru în asistenţa socială îşi propune să facă posibilă trecerea cu costuri cât mai mici prin
această situaţie, încercând să menţină individul/familia cel puţin la starea anterioară de
funcţionare.

Bibliografie

1. Pop. L. (2002), Dictionar de politici sociale, Editura Expert, Bucuresti.

2. Coulshed, V. (1993), Practica asistentei sociale, Editura Alternative, Bucuresti.
3. Sandu, A. (2003), Tehnici in asistenta sociala, Editura Lumen, Iasi