Sunteți pe pagina 1din 5

III.

Teoria intervenţiei în criză

Asistenţii sociali întâlnesc zilnic persoane care se confruntă cu diverse situaţii


de criză. Dealtfel, majoritatea indivizilor experimentează de-a lungul stadiilor vieţii,
într-un fel sau altul, situaţiile de criză, iar uneori participă activ sau pasiv la
situaţiile de criză ale celorlalţi.
În timp ce unele persoane reuşesc singure să depăşească situaţiile de criză,
altele solicită ajutor de la prieteni, rude sau solicită sprijin practic şi emoţional din
partea specialiştilor în asistenţă socială.
Formele de manifestare precum şi caracteristicile crizei diferă de la un individ
la altul ceea ce face cu atât mai dificil procesul de definire a crizei.
Această teoriei consideră că fiecare persoană are un potenţial de creştere
precum şi abilitatea de a rezolva problemele. Asistentul social trebuie doar să
faciliteze celor aflaţi în situaţii de criză procesul de descoperire şi dezvoltare a
strategiilor necesare pentru a face faţă dificultăţilor.
Intervenţia în criză reprezintă acţiunea de întrerupere a unei serii de
evenimente care conduc la disfuncţionalităţi socio-comportamentale. Propune
schimbări pe termen lung în ceea ce priveşte capacitatea clienţilor de a face faţă
problemelor.
De obicei, teoria intervenţiei în criză este asociată cu ideea de echipă
multidisciplinară (medic, psiholog, asistent social) care intervine în cazul clienţilor
care se confruntă cu diverse crize (copiii ai căror părinţi divorţează, clienţi aflaţi în
faza terminală, victimile violenţei domestice, etc).
Caplan (1964), Carkhuff (1969), Rapoport (1970), Shneidman (1972), Golan
(1974), Baldwin (1981), Thompson (1991) şi Coulshed (1998) consideră că printr-o
intervenţie minimală în timpul perioadei de criză se pot obţine efecte maxime.
De asemenea, perioada de intervenţie este de scurtă durată comparativ
cu intervenţiile ghidate după alte teorii, ceea ce implică şi costuri scăzute din
partea autorităţilor publice.
În plus, considerăm că este nevoie de o intervenţie rapidă în situaţia de
criză chiar dacă după aceea se decide şi acordarea pe termen lung a altor servicii
de asistenţă socială.
Literatura de specialitate diferă în funcţie de crizele asupra cărora se axează:
pierderi şi suferinţă, suicid, victimele violenţei, clienţi cu probleme mentale,
consumatori de drog şi alcool, etc.

Definirea crizei:
Aşa cum menţionam anterior este dificil de stabilit ce înseamnă o situaţie de
criză. Ceea ce constituie o criză pentru unii, nu este o criză pentru alţii. Pe de altă
parte persoanele reacţionează în mod diferit la situaţiile de criză. De asemenea,
răspunsurile la criză pot să fie determinate şi cultural (grupurile etnice).
Criza reprezintă o tulburare emoţională acută a individului asociată cu
lipsa abilităţilor de a face faţă acesteia.
Criza se manifestă la nivel fizic, psihologic, cognitiv şi relaţional.
Criza poate să fie experimentată fie la nivel individual fie la nivel de grup
(familial) sau comunitar.
De regulă, o criză este precedată de evenimente stresante de viaţă
(naştere prematură, boală, divorţ) care induc sentimentul pierderii, ameninţare cu
pierdere, suferinţă şi schimbare.
Situaţia de criză este limitată în timp la câteva săptămâni sau luni după
care apare o rezolvare adaptativă sau în cel mai rău caz o rezolvare maladaptativă.
Două categorii de evenimente de viaţă determină o criză (Baldwin, 1978):
experienţe universale de viaţă (copilăria, adolescenţa, căsătoria) şi experienţe
extraordinare, traumatice de viaţă (deces, abuz sexual, crimă).
O criză este însoţită de confuzie, anxietate, depresie, disperare precum şi
simptome fizice. Individul experimentează vulnerabilitatea psihică, diminuarea
capacităţii de funcţionare socială şi diminuarea capacităţii precum şi a abilităţilor de
a face faţă situaţiei de criză.

Răspunsul la criză implică şoc, reacţii emoţionale şi eforturi de


restabilire a echilibrului.

Procesul interveţiei în criză:

Caplan (1961) a definit trei faze ale crizei iar Roberts (1990) a stabilit
existenţa a şapte etape ale procesului de intervenţie în criză. Ambii autori stabilesc
o structură a crizei şi respectiv a intervenţiei, chiar dacă în practică este dificil de
stabilit în mod clar graniţele dintre aceste stadii. Fără îndoială că cele două modele
stabilesc direcţii pentru practica asistenţei sociale.

Cele trei faze ale crizei dezvoltate de către Caplan sunt:

- stadiul de impact: când evenimente neaşteptate crează confuzie şi dezorientare.


În această fază este foarte important de stabilit efectele imediate asupra individului
şi modalitatea de percepere a crizei de către acesta. Persoana aflată în criză
trebuie implicată atât în definirea naturii problemelor cât şi în procesul de
intervenţie. Young (1983) consideră că există trei activităţi extrem de importante
care trebuiesc dezvoltate în acestă fază de impact: analiza emoţiilor, restructurarea
situaţiilor de criză şi elaborarea unui răspuns.
- stadiul de retragere: apare atunci când individul încearcă să folosească
mecanisme convenţionale (obişnuite) de depăşire a crizei pentru a-şi regăsi
echilibrul, iar aceste mecanisme eşuează. Aşa cum am menţionat, experienţa
eşecului induce o stare de supărare şi dezorganizare. Thompson (1991) afirma că
pot apărea şi simptome fizice asociate acestei faze ale procesului de criză, cum ar
fi oboseala, durerile de cap sau probleme cu stomacul.
- ajustare şi adaptare: este de asemenea un stadiu de “inovare şi regresie”
(Thompson, 1991) sau o fază integrativă a crizei (Zoung, 1983). Această fază are o
importanţă deosebită pentru simplul fapt că implică individul şi asistentul social cu
care lucrează într-o confruntare cu crizele şi intervenţiile realizate.

Continuând modelul lui Caplan, Roberts (1990) identifică şapte stadii ale
intervenţiei în criză care au aplicabilitate în munca cu indivizii care trec prin crize
accidentale. Aceste stadii sunt:
1. Evaluarea crizei şi a percepţiei individului asupra crizei;
2. Stabilirea unei relaţii între client şi asistent social bazate pe încredere şi respect;
3. Identificarea problemelor majore sau a evenimentelor precipitante precum şi a
metodelor obişnuite dar ineficiente de depăşire a crizei;
4. Analiza sentimentelor şi oferirea de suport prin ascultare activă şi facilitatea
exprimării într-un mediu securizant care încurajează autodezvăluirea;
5. Explorarea alternativelor posibile prin examinarea reacţiilor trecute mai puţin
adaptate la evenimentele de criză şi definirea unor comportamente adaptate
rezolvării crizei;
6. Formularea unui plan de acţiune prin restaurarea funcţiei cognitive şi întărirea
dorinţei de a face faţă problemelor;
7. Asigurarea disponibilităţii de a lucra şi în alte situaţii de criză în viitor.

N. Golan (1978) sintetizează teoria intervenţiei în criză în felul următor:


- orice persoană, grup sau organizaţie se confruntă cu diverse crize de-a lungul
vieţii;
- evenimentele problematice sau o serie de dificultăţi sunt cele care determină
apariţia crizelor;
- evenimentele pot fi anticipate (criza din adolescenţă) sau neanticipate (decesul,
divorţul, etc);
- vulnerabilitatea se instalează atunci când evenimente determină pierderi;
- echilibrul depinde de capacitatea de a coopera cu ceea ce li se întâmplă;
- când echilibrul este ameninţat sau distrus, încercăm să găsim soluţii la
problemele apărute;
- tensiunea şi stresul însoţesc fiecare eşec;
- evenimentele precipitante care se adaugă problemelor existente măresc
tensiunea şi stresul;
- criza activă poate să aibă o stare dezorganizată;
- există situaţii problematice percepute de către client ca fiind o criză dar de fapt
acestea să nu fie o criză reală, ci doar un eveniment minor căruia i s-au asociat
emoţii imense;
- răspunsurile sunt diferite în funcţie de evenimentele stresante (ameninţări –
anxietate; pierderi – depresie; schimbări – speranţă, aşteptări şi chiar anxietate).
- dacă individul a trecut prin crize similare şi a reuşit să le facă faţă atunci va fi
mult mai uşor pentru el să rezolve crizele prezente;
- toate crizele sunt soluţionate în 6-8 săptămâni;
- persoanele aflate în criză sunt mult mai deschise să primească ajutor decât cele
care nu trec printr-o criză;
- în procesul de reintegrare ce se desfăşoară post criză, persoanele devin mai
eficiente în rezolvarea viitoarelor probleme.

Hallmark consideră că există câteva principii ale intervenţiei în criză:

- intervenţia este realizată cât mai repede posibil,


- intervenţiile sunt limitate în timp,
- rolul practicianului este unul activ,
- reducerea simptomelor reprezintă principalul scop,
- se acordă sprijin tangibil şi informare,
- sprijin social,
- se încurajează experimentarea sentimentelor,
- se analizează capacitatea/competenţa de a face faţă situaţiei,
- se testează realitatea prin confruntarea experienţelor stresante.

Persoanele care au experimentat diverse situaţii de criză sunt mai pregătite


pentru a rezolva alte eventuale crize.

Etapele procesului de reintegrare sunt următoarele:

(a) percepţia cognitivă corectă: o viziune corectă din partea clientului asupra
evenimentelor care-l afectează,
(b) analiza sentimentelor generate de situaţiile de criză,
(a) dezvoltarea noilor răspunsuri comportamentale.
Rapoport (1970) defineşte două nivele ale intervenţiei:

La primul nivel avem următoarele tipuri de intervenţie:

- eliminarea simptomelor,
- readucerea clientului la nivelul anterior de funcţionare,
- sprijinirea clientului în înţelegerea crizei,
- implicarea familiei şi comunităţii în sprijinirea clientului.

La al doilea nivel, intervenţiile sunt următoarele:

- sprijinirea clientului în înţelegerea legăturii dintre prezent şi crizele trecute,


- căutarea unor modalităţi de soluţionare.

Întrebări pentru autoevaluare:

- Cum definim intervenţie în criză?


- Prin ce se caracterizează intervenţia în criză?
- Cum definim situaţiile de criză?
- Care sunt cele trei faze ale crizei dezvoltate de către Caplan?
- Care sunt etapele intervenţiei în criză dezvoltate de către Roberts?
- Cum sintetizează teoria intervenţiei în criză N. Golan?
- Principii ale intervenţiei în criză (Hallmark)?
- Care sunt etapele procesului de reintegrare?

Bibliografie selectivă:

Buzducea, D., 2005, Aspecte contemporane în asistenţa socială, Editura Polirom,


Iaşi.
Caplan, G., 1964, Principles of Preventive Psychiatry, New York: Basic Books.
Golan, N., 1978, Treatment in Crisis Situations, New York: Free Press.
Payne, M., 1993, Modern Social Work Theory – A Critical Introduction, Macmillan
Press LTD, London.
Rapoport, L., 1970, Crisis Intervention as a Mode of Treatment, in Roberts, R.W.,
Nee, R.H. (eds), Theories of Social Casework, pg. 265-311, Chicago: University of
Chicago Press.
Roberts, A.R. (ed), 1991, Contemporary Perspective on Crisis Intervention and
Prevention, Englewood Cliffs.
Turner, J. Fr., 1996, Social Work Treatment – Interlocking Theoretical Approaches,
The Free Press, SUA.