Nivelurile de manifestare a problemelor sociale

Sărăcia, ca fenomen social, are o deosebită importanţă, datorită faptului că ea

caracterizează o anumită stare la nivelul unei comunităţi, prin modificarea celei existente
anterior sau prin amplificarea şi agravarea celei prezente. Dupa C. Zamfir există patru niveluri
pe care le pot ocupa la un moment dat problemele sociale: potenţială, latenta, manifestă şi
centrală. Definirea sărăciei din punct de vedere social poate arăta că aceasta reprezintă
expresia unui dezechilibru accentuat, pe o anumită perioadă, cu implicaţii profunde în viaţa
grupurilor sociale supuse acestui proces şi nu numai. Consecinţele pot fi directe, dar şi
indirecte, respectiv asupra categoriilor sociale mai puţin sau deloc sărace, dar care intervin în
această problemă socială.

Problema socială potenţială prezintă toate caracteristicile unei probleme sociale, dar
nu este asumată la nivelul conştiinţei colective şi nici nu este formulată ca o problemă socială.
Ex: Saracia manifestata la nivel potential o regasim de exemplu in zonele perferice ale
oraselor unde nu este asumata de comunitate si prin urmare nu este considerat ca o problema
sociala. Aceasta problema sociala poate fi potentiala deoarece poate exista
etichetarea/stigmatizarea persoanei sarace (persoana cu venituri insufieciente). În mediul
urban, există cartiere sau zone aflate în declin, cu populaţie săracă, fără ocupaţie, familii cu
mulţi copii, vârstnici lipsiţi de sprijin familial. Pentru toate aceste situaţii este necesară o
implicare mai activă a factorilor responsabili, a comunităţii şi societăţii civile.
Problema socială latentă, este luată în considerare de colectivitate ca o problemă dar este
asociată cu o atitudine pasivă: resemnare, frustrare, anxietate. Deci nu este stimulate vointa de
actiunesi colectivitatea afiseaza o atitudine pasiva.
Ex: Saracia identificata in satele din Moldova, unde reprezentantii comunitatilor asigura
venitul minim garantat, locuitorii manifestand o atitudine pasiva de resemnare., frustrare ;I
anxietate. In zonele miniere, gasim aceasta situatie a sarciei ca problema sociala latenta.
Masurile luate de stat pentru a inlatura saracia sunt ajutoarele sociale, alocatiile acordate de
stat familiilor nevoiase, asigurarea posibilitatii unei calificari corespunzatoare. Se pare ca
aceste masuri de inlaturare a saraciei nu sunt suficiente pentru solutionarea problemei, ceea ce
face ca problema sa ramana in stare de latenta.

Starea de latenta este data de lipsa solutiilor din partea politicilor sociale pentru nevoile
identificate. Ceea ce determina ascendenta problemei sociale este lipsa schimbarii valorilor
persoanelor care nu isi cresc nivelul de instruire.

Solutiile care ar putea rezolva problema sunt nesatisfacatoare la nivelul societatii si, astfel,
problema nu este vazuta ca o prioritate, ceea ce ii da starea de latenta.

Populatia prezinta o neincredere in ceea ce priveste viitorul de natura economica (siguranta

locului de munca, somaj, venituri). De aceea problema sociala nu poate fi plasata in
centralitate ci ramane in stare de latenta. Populatia percepe situatia saraciei ca fiind rezultatul
unei lipse de masuri, de interes si empatie din partea statului. Cei ce pot lua decizii sunt vazuti
ca persoane care nu inteleg realitatea vietii de zi cu zi a persoanelor sarace.

Problema socială manifestă, este asumată de colectivitate ca problemă în sine şi este

asociată cu voinţa de a acţiona. Starea manifesta a saraciei o intalnim in zonele miniere unde
se cauta solutii si se incearca prin programe finantate din diferite surse interne sau externe la
rezolvarea problemei.

Pentru starea de manifest, problema stimuleaza actiunea/vointa colectiva, se cauta solutii si se

procedeaza la rezolvarea problemei.

Problema socială centrală este considerată o prioritate în mobilizarea atenţiei dar şi

pentru canalizarea resurselor disponibile. Centralitatea unei probleme manifeste este data de
prioritatea pe care o ocupa fata de celelalte probleme existente in acelasi timp. Cu toate ca mai
multe probleme pot ocupa un stadiu de centralitate numai una poate fi prioritara.

C. Zamfir descrie şase teoreme ale dinamicii problemelor sociale:

TEOREMA 1: “De regulă, în poziţia de centralitate este plasată la un moment dat o singură
problema şi mai rar cîteva în acelaşi timp”. Saracia are o dinamica in functie de stadiile pe
care le ocupa. Astfel poate avea o ascendenta de la potentialitate/latent spre centralitate dar si
o descendenta spre nivelul latent. Factorii care determina ascendenta saracei sunt: schimbarile
unor valori si cresterea starii de ingrijorare, a tensiunilor din partea comunitatii, cresterea ca
urmare a efectelor negative ale saraciei. Factorii care determina descendenta saraciei sunt:
existenta resurselor financiare si a sanselor pentru solutionarea problemei sociale, presiunile
interne prin mass-meda, sindicate, ong-urile.
In cazul saraciei unul dintre factorii care au dus in anumite perioade la un grad ridicat de
saracie, a unui numar mare de persoane este reprezentat si de diferenta dintre mediul rural si
cel urban. Multe persoane care au ramas fara loc de munca in mediul urban au migrat catre
medul rural sperand ca se vor descurca mai usor. Insa lipsa unui venit sigur, fix in fiecare luna
a condus la tot mai multe lipsuri ale acestor perosane si deci la saracie. De cele mai multe ori
factorii care readuc pentru o perioada de timp problema saraciei la un nivel central sunt
reprezentati cel mai adesea de presiunile mass-mediei atunci cand este intalnit un caz destul
de grav si caruia nu i s-a gasit rezolvare.

Diferenţele regionale sunt marcante. Spre exemplu, ratele de sărăcie de consum ale gospodăriilor
rurale variază în regiunea Vest a ţării între 12% şi 87%. Totuşi, majoritatea satelor şi comunelor
sărace din România se concentrează în regiunile Nord-Est, Sud-Est şi Sud-Vest, cu rate totale de
sărăcie rurală de 48%, 45%, respectiv 42% (CASPIS, 2004). Satele mici sunt în acelaşi timp
caracterizate de sărăcie comunitară şi de sărăcie de consum a unei părţi importante din populaţie.
Zone de concentrare a sărăciei se găsesc însă şi în satele mari şi bogate, mai ales dacă acestea se află
în imediata vecinătate a unor oraşe (Stănculescu şi Berevoescu, coord., 2004). Zonele din satele mari
şi dezvoltate, care concentrează gospodării sărace (o parte chiar în sărăcie extremă,
multidimensională), se suprapun cu două tipuri de comunităţi, demarcate printr-un criteriu al
alterităţii: comunităţile de romi (altă etnie decât cea majoritară) şi comunităţile de venetici (alt loc de
naştere decât în sat).
Diferenţa majoră între cele două tipuri de oraşe în declin constă în profilul dominant al economiei
locale încă funcţionale. Oricum, chiar dacă, la nivelul economiei formale, în primele predomină
agricultura, iar în cele din ultima categorie profilul dominant este încă unul industrial, la nivelul
gospodăriilor populaţiei, agricultura de subzistenţă este o strategie de supravieţuire la fel de larg
răspândită. Astfel, în oraşele în declin dependente de agricultură ponderea populaţiei de 15–64 ani,
care se declară ocupată în agricultură este în medie 26%, în oraşele industriale în declin valoarea
scade la 20%, rămânând însă considerabil mai mare decât 12% la nivelul tuturor oraşelor mici sau 6%
în cazul oraşelor mici relativ dezvoltate.

Pe baza argumentelor prezentate în acest studiu, în România, sărăcia, atât la nivelul comunităţilor şi
la nivelul gospodăriilor, este concentrată teritorial. – Sărăcia de consum şi sărăcia comunitară
predomină în mediul rural, dar … – mediul rural este înalt diferenţiat; – satele mici, periferice în
cadrul comunei, izolate (departe de oraşe, de un drum european, de capitala de judeţ) sunt
considerabil mai sărace decât satele mari, centrul administrativ de comună, mai ales dacă se află în
vecinătatea unui oraş sau drum european; – în satele mari dezvoltate sunt în proces de formare zone
de concentrare a gospodăriilor în sărăcie, şi anume zonele de romi şi zonele de venetici; – sărăcia de
consum şi sărăcia comunitară au dimensiuni reduse în mediul urban, dar … – oraşele mici, cu cel mult
30 de mii de locuitori, mai ales cele în declin, sunt considerabil mai sărace decât celelalte oraşe şi
chiar decât unele comunele mari dezvoltate; – sărăcia extremă, definită multidimensional şi asociată
cu excluziunea socială, este specifică mediului urban. În toate tipurile de oraşe sunt în proces de
dezvoltare zone intraurbane sărace, caracterizate de sărăcie comunitară mai accentuată decât cea
rurală şi de sărăcie extremă a gospodăriilor rezidente.

TEOREMA 2: “Trecerea unei probleme dintr-un stadiu preliminar în unul superior se

produce datorită accentuării unor efecte adverse, creşterea presiunilor interne/externe,
apariţia unor noi oportunităţi de acţiune pentru soluţionarea respectivei probleme.

Descendenta problemei legate de saracie este determinate de faptul ca centralitatea acesteia nu este
de durata ci fluctueaza in functie de perioade istorice sau situatii economice ale tarii,acestea
involuand spre stari de inferioritate sau chiar latent atunci cand este asociata de comunitate cu o
atitudine pasiva:resemnare sau frustrare.Factorul principal care face ca acesta problema sa scada din
interesul societatii este cel legat de faptul ca de cele mai multe ori politicile menite sa solutioneze
acesta problema intampina rezistenta din partea institutiilor reponsabile.Acestui factor I se adauga
situatiile in care o alta problema devine imminent prioritara si automat devine centrala in defavoarea
problemei saraciei.

TEOREMA 3: “Ascensiunea unei probleme sociale în poziţia de centralitate, impinge pe cea

care ocupă această poziţie în poziţii inferioare”
Astfel in cazul saraciei solutiile pentru rezolvarea acesteia sunt in anumite cazuri
nesatisfacatoare,fapt pentru care problema scade ca prioritate si trece spre celelalte niveluri.
TEOREMA 4: “O problemă socială plasată în centralitate/manifestă, după ce îşi epuizează
capacitatea de a fi redusă semnificativ prin efort, este trecută spre latenţă”
Astfel, poziţia de centralitate are tendinţa de a nu rămâne niciodată neocupată.

Astfel chiar daca problema saraciei poate sa fluctueze de la unul central la unul de latenta nivelul
central nu ramane niciodata ocupat ci o alta problema ii ia locul.

TEOREMA 5: “ Legea - Golul atrage plinul - scoaterea unei probleme din poziţia de
centralitate, tinde să atragă în această poziţie o altă problemă”
Faţă de identificarea problemelor sociale apare o altă întrebare: în ce măsură o
colectivitate este capabilă să realizeze o diagnoză corectă a problemelor sociale?
Pot fi identificate două tipuri de probleme sociale:
 Probleme-stare (căderea economiei, război, cataclisme, conflicte la nivelul comunităţii
sau care afectează comunitatea, etc.) care sunt conştientizate de regulă adecvat la
nivelul populaţiei;
 Probleme-cauză, care se referă la factorii ce determină apariţia problemelor respective.

De la nivelul problemelor cauză, pot apărea distorsiuni în identificarea adecvată a

problemelor sociale.Aceste distorsiuni apar şi sunt alimentate de menţinerea situaţiei de criză.
Este identificată o funcţie compensatorie pentru că oferă o relaxare a stresului social
prin identificarea unor cause iluzorii, false, pentru colectivitatea necunoscătoare. Pe acest
fond al lipsei de cunoaştere şi înţelegere a problemei sociale, populaţia poate fi lesne
manipulată. Astfel, formularea distorsionată a problemelor sociale poate devein instrumental
manipulării unor actori sociali.

TEOREMA 6: “Pe un deficit de cunoaştere a cauzelor problemei stare, formularea

problemelor cauză poate deveni instrument al manipulării de către actorii sociali, un
instrument de luptă politică, dar şi un mecanism de absorbţie a incertitudinii, în jurul
profundelor frustrări şi temeri colective”).

Sărăcia, ca fenomen social, are o deosebită importanţă, datorită faptului că ea caracterizează o

anumită stare la nivelul unei comunităţi, prin modificarea celei existente anterior sau prin
amplificarea şi agravarea celei prezente. Dacă acest fenomen rezultă ca o consecinţă a unor
antecedente sociale, cu evidente influenţe pentru societatea contemporană, atunci se impune
analiza sa de-a lungul timpului, precum şi formele ei specifice.
Cele mai multe definiţii care s-au dat sărăciei au avut în vedere fie formele de manifestare, fie
consecinţele, existând în prezent numeroase preocupări în sensul aprofundării şi detalierii
conceptelor, identificării cauzelor, tipurilor specifice, dar şi a efectelor determinate, generate
într-un context sau altul.

Definirea sărăciei din punct de vedere social poate arăta că aceasta reprezintă expresia unui
dezechilibru accentuat, pe o anumită perioadă, cu implicaţii profunde în viaţa grupurilor
sociale supuse acestui proces şi nu numai. Consecinţele pot fi directe, dar şi indirecte,
respectiv asupra categoriilor sociale mai puţin sau deloc sărace, dar care intervin în această
problemă socială.

Sărăcia de lungă durată reprezintă “starea de nesatisfacere a nevoilor de bază ale unei
persoane pe o durată lungă de timp, fapt care are repercursiuni asupra stării fizice şi psihice
a persoanei, împiedicând participarea deplină a acesteia la societate.
Spre deosebire de aceasta, sărăcia temporară reprezintă o stare de nesatisfacere a nevoilor de
bază care se întinde pe o perioadă scurtă de timp, afectând într-o mică măsură capacităţile
fizice, intelectuale ale persoanei, precum şi participarea socială a acesteia. Nu există însă un
consens în literatura de specialitate cu privire la momentul în care se sfârşeşte sărăcia
temporară şi începe cea de lungă durată.

Zonele industriale, cele miniere sau afectate de criza economică din ultimii ani
sunt puternic afectate de sărăcie, salariile sunt diminuate sau neplătite, rata
ridicată a şomajului, lipsesc oportunităţile de dezvoltare, alternativele
ocupaţionale au nevoie de strategii de reabilitare şi redresare economico-
socială.