UNIVERSITATEA “Al.I.

CUZA” DIN IAŞI

FACULTATEA DE FILOSOFIE ŞI ŞTIINŢE SOCIAL-POLITICE
DEPARTAMENTUL DE SOCIOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ

DISCIPLINA: DIAGNOZA ŞI SOLUŢIONAREA PROBLEMELOR SOCIALE

Note de curs

Conf.univ.dr.Nina Mihaela MIHALACHE

Obiectivele disciplinei:

- Analiza conceptelor fundamentale privind problemele sociale şi procesul de

diagnoză;
- Cunoaşterea principalelor tipologii şi a dinamicii problemelor sociale;
- Cunoaşterea principalelor caracteristici şi etape ale procesului de diagnoză;
- Aplicarea elementelor teoretice în practică pentru diagnoza şi
soluţionareaproblemelor sociale;

Competenţe specifice acumulate:

 Identificare, culegere de informaţii, documentare, evaluare şi înregistrare a
informaţiilor, analiza, evaluare şi intervenţii specific pentru reducerea riscurilor
sociale de la nivel individual, familial, de grup, comunitar şi societal;
 Definirea conceptelor, metodelor si tehnicilor specifice de diagnoza a
sistemului de asistenta sociala;
 Elaborare, implementare si evaluare a proiectelor, programelor si politicilor de
asistenta sociala pentru diferite categorii vulnerabile;
 Explicarea aparitiei si mentinerii problemelor sociale ale grupurilor vulnerabile,
utilizând procedurile specifice;

1
  Dezvoltarea serviciilor si activitatilor de prevenire precum si a celor de suport
acordate beneficiarilor sistemului de asistenta sociala;
 Definirea conceptelor, metodelor si tehnicilor specifice de diagnoza a
sistemului de asistenta socială;
 Elaborarea unor strategii si scenarii alternative de interpretare a realitatilor si
problematicilor sociale;

Tematica generală:
Teorii şi delimitări conceptuale;
Perspective ale naturii problemelor sociale;
Definiţii. Clasificări şi tipologii;
Dinamica problemelor sociale;
Nivelurile de manifestare ale problemelor sociale;
Teoreme ale dinamicii problemelor sociale;
Diagnoza, oportunităţi şi riscuri;
Diagnoza ca funcţie ciclică în abordarea strategică;
Diagnoza sistemică a problemelor sociale;
Evaluarea principiilor diagnozei sociale.

Evaluare:
Evaluare tutorial:
Realizaţi un referat cu temă la alegere în care să exemplificaţi şi particularizaţi
diagnoza unei probleme sociale utilizând metodele de analiză şi bibliografia
recomandată. Acesta va cuprinde: tema principală, problema socială, metoda de
analiză, argumentarea teoretică şi practică, concluzii şi propuneri.
Teme propuse:

1. Probleme sociale şi dezvoltare socială;

2. Schimbare socială vs dezvoltare socială;
3. Limite şi controverse ale procesului de diagnoză;
4. Utilizatori şi beneficiari ai diagnozei sociale;
5. Neutralitatea diagnozei sociale;
6. Manipularea problemelor sociale;
7. Elaborarea strategiilor pentru soluţionarea problemelor sociale;

NOTĂ:
Punctaj: 1,5 puncte pentru argumentare teoretică, 3 puncte pentru exemplificare
practică, 0,5 puncte pentru bibliografie:
 Trimiterile bibliografice sunt obligatorii;
 Referatul va avea max. 5 pag.;
 Se susţine la tutorial;

Evaluare Proiect:
Plecând de la una din perspectivele învăţate şi utilizând teoremele dinamicii
problemelor sociale realizati diagnoza unei probleme sociale.

2
Punctaj: 1,5 puncte pentru argumentare teoretică, 3 puncte pentru exemplificare
practică, 0,5 puncte pentru bibliografie.
NOTĂ:

 Trimiterile bibliografice sunt obligatorii;

 Proiectul va avea max. 3 pag.;
 Susţinerea proiectului se face la data stabilită pentru colocviu;

Evaluarea finală:
Formula notei finale va fi:
Examen scris - 5 puncte
Tutorial - 5 puncte (susţinere Referat si Proiect)
TOTAL: 10 puncte

TEORII ŞI DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Trecerea rapidă a societăţilor prin schimbări complexe, induce modificări la
nivelul tutror dimensiunilor: politice, sociale, economice şi cultural. Acest fapt atrage
după sine apariţia altor probleme sociale sau modificarea celor existente.
Cuvântul diagnoză provine din cuvântul grecesc diagignosko = eu deosebesc,
discern,la rândul său cu originea în gignosco = eu ştiu(www.ilo.org.ciaris.ro/ Studiul
diagnozei : 6.09.2007)
În medicină, diagnoza se referă la asocierea simptomelor unui pacient cu
analizele medicale pentru definirea clară a unei boli.
Diagnoza poate fi definită ca:

a) Proces de identificare şi analiză, efectuat de către actorii implicaţi, a cauzelor

determinante dar şi a oportunităţilor şi a impedimentelor realizării planurilor de
acţiune;
b) Raţionament a unui anumit context sau a unor circumstanţe;

Diagnoza vizează nu numai rezultatul unui proces ci şi procesul în sine.

Scopul diagnozei nu este unul singular, de analiză-concluzie. Accentul cade atât pe
identificarea cât şi pe înţelegerea realităţii problemelor sociale. Altfel spus, diagnoza
se regăseşte ca etapă în proiectele de acţiune/intervenţie.
Problema socială (Teodorescu,1988:446) reprezintă “situaţia apărută în
dinamica unui sistem social, situaţie ce afectează funcţionarea acestuia”.
În 1961, K.R.Merton definea problema socială ca “o discrepanţă semnificativă
între normele sociale şi realitatea socială”(Merton apud.Teodorescu, 1998:446).
Merton şi Nisbet în 1971 (apud. Dan, 2007:18) susţin ideea că o problemă
socială prezintă anumite caracteristici:

3
 a) Apariţia unei probleme sociale este legată de manifestarea unei
neconcordanţe între ceea cear trebui să fie oamenii şi ceea ce sunt ei în
realitate ( o neconcordanţă între normele sociale şi realitatea existentă;
b) O problemă socială poate fi consecinţa neanticipată, nedorită şi indirect a
modelelor instituţonalizate ale comportamentului social;
c) La nivel structural, sistemele sociale pot avea probleme distincte în funcţie
de caracteristicile şi valorile lor;
d) Soluţiile problemelor sociale sunt diferite în funcţie de particularităţile
fiecărui sistem social în parte;
e) Modificările şi intervenţiile la nivelul elementelor (subsistemelor) unui
sistem, atrag după sine apariţia altor problem deoarece sunt în strânsă
interdependenţă, influenţându-se astfel reciproc.

Earl Rubington şi Martin S. Wenbeirg , 1989, (apud.Dan, 2007:19-30),

consideră problema socială ca fiind o situaţie incompatibilă cu valorile unui număr
semnificativ de oameni şi care consideră că e nevoie să schimbe această situaţie.
Din perspectiva acestor autori, o problemă socială vizează următoarele
aspecte:

- O anumită situaţie care există şi este recunoscută de oameni;

- Incompatibilitatea cu valorile personale/grupul social;
- Amploarea acestei situaţii în ceea ce priveşte numărul de persoane afectate;
- Reacţia, dorinţa de schimbare a celor afectaţi.

PERSPECTIVE ALE NATURII PROBLEMELOR SOCIALE

Aceeaşi autori grupează câteva perspective ale naturii problemelor sociale,
astfel: (Dan, 2007:19-30)

4
Patologie socială
Dezorganizare socială
Conflict de valori
Comportament deviant
Etichetare socială
Perspectiva critică

Problema socială vazută ca patologie socială

Perspectiva patologiei sociale s-a dezvoltat în perioada 1890-1910,
după care a fost reluată după 1960. Această teorie îşi are originea în teoria
organicistă a lui H. Spencer. Astfel patologia social este definită ca insucces al
socializării indivizilor, clasificaţi în:
- defectivi (cei care pot fi educaţi),
- dependenţi (cei cu problem în primirea educaţiei),
- delincvenţi (cei care refuză educaţia).

O altă abordare a acestei perspective se referă la însuşirea greşită sau

defectuoasă a valorilor sociale. Există astfel două puncte de vedere:
- persoanele care determină apariţia problemelor sociale sunt
considerate “bolnave” sau,
- sunt considerate “criminale”.
Ambele variante susţin ideea de imoralitate a persoanelor ce determină
apariţia problemelor sociale. Ca soluţii pentru problemele sociale, adepţii
patologiei sociale au propus de-a lungul istoriei mai multe variante, precum:
-eugenia socială ce vizează eliminarea indivizilor “defective genetic”;
-educarea şi creşterea nivelului moralităţii claselor de jos şi de mijloc;
-schimbarea nivelului de valori instituţionale ce se reflect în
comportamentul individului.

Ca o concluzie la această perspectivă ar fi ca soluţia la problemele sociale să

fie educaţia morală.

Perspectiva dezorganizării sociale,

Această perspectivă determină schimbarea social şi este centrată pe
semnificaţia normelor şi a legilor.
Dezorganizarea socială apare ca urmare a amplorii problemelor
sociale, de la nivelul indivizilor la nivelul societăţii ca urmare a migraţiei şi a
industrializării. Un număr din ce în ce mai mare a populaţiei devine săracă şi
apar fenomene asociate delincvenţei, criminalităţii, alcoolismului, şomajului
etc.

5
 Dezorganizarea socială se referă la imposibilitatea/eşecul manifestării rolurilor
sociale datorită: lipsei normelor, a conflictului cultural, a
nefuncţionalităţii/prăbuşirii normelor.
Starea de dezorganizare se manifestă atât la nivelul sistemului dar şi
lanivel individual.Cu alte cuvinte, dezorganizarea socială determină
dezorganizarea individual. Dezorganizarea social are la bază schimbarea
social. Apare ca o tranziţie în tendinţa de modificare a sistemului.
Există trei variante ale acestei dezorganizări:
-schimbările din sistem sunt adaptabile şi aduc sistemul din nou la o
stare de echilibru;
-sistemul poate funcţiona dar la alţi parametric, fără a se adapta în
totalitate la schimbare;
-schimbarea este distructivă şi produce prabuşirea în totalitate a
sistemului.
Ca soluţii, teoreticienii au fost de accord ca sistemul să rămână funcţional prin
aducerea lui la o stare de echilibru.

Perspectiva conflictului de valori – o perspectivă ce face referire la valori şi

scopuri/interese.
Această perspectivă are la bazăideea că problemele sociale sunt
determinate de conflictul la nivelul valorilor/intereselor individuale/sociale.
Perspectiva conflictului de valori se originează în teoria conflictului
social, teorie apărută la începutul secolului XX, care pleacă de la teoriile lui
Marx şi G.Simmel. Aceşia văd şi analizează întreaga istorie a omenirii ca
“luptă între clase”şi ca interacţiune social.
Richard R.Myers şi R.C.Fuller sunt iniţiatorii analizei problemelor
sociale din perspectiva conflictului de valori şi de interese dintre grupuri ce se
găsesc în opoziţie. În acest caz, problemele sociale sunt compuse dintr-o
condiţie obiectivă- ce se referă la contactul şi competiţia dintre aceste grupuri
şi o definire subiectivă ce se referă distribuirea la evaluarea contactului, a
competiţiei şi la distribuirea bunurilor şi drepturilor.
Ca soluţii pentru rezolvarea problemelor sociale, din perspectiva
conflictului de valori sunt:
- Consensul (rezolvarea problemelor prin împărtăşirea de comun acord a
unor valori);
- Negocierea (prin schimbul de valori);
- Puterea brută (grupul ce deţine mai multă putere are câştig de cauză);

Perspectiva comportamentului deviant

6
 Această perspectivă are pronunţat accent asupra rolurilor. A fost studiată de
prin 1950, plecând de la teoria anomiei a lui R.Merton şi a teoriei interacţiunii sociale
a lui Sutherland. Din prisma acestei perspective, comportamentele sau situaţiile care
se depărtează de la normele sociale acceptate sunt considerate deviante.
Acest tip de comportament deviant se originează în eşecul socializării primare,
dar şi a internalizării acestuia. La aceasta contribuie şi lipsa oportunităţilor pozitive de
resocializare. Ca soluţii ale comportamentului deviant se recomanda creşterea
gradului de re/socializare în grupul primar, accesul la oportunităţi şi mai ales la
educaţie dar ş reducerea contactului cu modelele de rol deviante.
Perspectiva etichetării sociale
Această perspectivă are rolul de analiză a reacţiilor sociale. Apărută între anii
1950-1970, teoria etichetării sociale defineşte problema socială ca reacţii sociale la o
pretinsă încălcare a regulilor sau aşteptărilor sociale. Condiţiile în care o
persoană/situaţie poate fi etichetată ca fiind problematică, se referă la relaţiile de
putere şi influenţă din partea celor care exercită controlul social, dar şi la potenţialul
“câştig” de a fi etichetat, ceea ce numim autoetichetare.
Soluţiile pentru această perspectivă se referă la revizuirea definirii unei
persoane/situaţii ( prin creşterea şanselor de reabilitare, prin toleranţă şi înţelegere)
dar şi prin diminuarea potenţialelor câştiguri realizate prin autoetichetare.

Perspectiva critică
Perspectiva critic apareprin anii 1970 şi se referă la relaţiileantagonice dintre
cei care conduc instituţiile şi cei care desfăşoară activităţi în beneficial acestora.
Vizează aspectele economice instituţionale şi apariţia problemelor sociale.
Această perspectivă, îşi are originea în teoriile lui Marx şi a fost dezvoltată ca
o critică la adresa culturii şi societăţii capitaliste. Din această perspectivă, o problemă
socială apare din exploatarea celor ce deţin puterea şi clasa muncitoare.
Perspectiva critic a fost dezvoltată de mai mulţi teoreticieni. Soluţia pentru rezolvarea
problemelor sociale sunt reforma sau revoluţia pentruproducerea unei societăţi
egalitare, fără clase sociale. Cu toate acestea, fără punctele forte, se regăsesc şi o
serie de slăbiciuni ale acestor teorii.

7
 DEFINIŢII ALE PROBLEMELOR SOCIALE
Aşa cum s-a argumentat în capitolele anterioare, definirea unei probleme
sociale depinde de abordarea condiţiilor de manifestare, metodologice şi teoretice
ale cercetătorilor. După R. Merton (1971) care definea o problemă socială ca fiind “o
discrepanţă între normele sociale şi realitatea socială”, apar şi alte definiţii. C.Zamfir
(1977), defineşte problema socială ca “un proces, o caracteristică, o situaţie despre
care societatea sau un subsistem al ei consider că trebuie schimbat”. Tot C. Zamfir
(2006:17), defineşte problema socială ca “un factor, un proces, o stare social sau
natural care afectează negativ funcţionarea societăţii şi condiţia umană”. În aceste
definiţii, autorul include două elemente:

a) Obiectul – acel obiect, situaţie, proces care este problematic, reprezintă, cu

alte cuvinte, o sursă de dificultăţi şi asupra căruia urmează a se acţiona pentru
a fi schimbat într-un sens convenabil. Poate fi vorba de un aspect pozitiv sau
negativ.
b) Conştientizarea dificultăţii – respectivul aspect este eliminate sau estepus ca
problem, acceptat de către “membrii sistemului social respectiv ca trebuind
schimbat”

În ceea ce priveşte problemele sociale pozitive, se referă la apariţia unor

oportunităţi de dezvoltare şi la idenificarea modalităţilor de a fructifica oportunităţile
de dezvoltare.
Pentru a formula o problema social, trebuie să avem în vedere:
 Identiicarea unei problem sociale reale, fie pozitivă fie negativă;
 Realizarea diagnozei problemei sociale;
 Amploarea sau magnitudinea problemelor sociale;
 Identificarea posibilelor soluţii şi evaluarea lor în vederea alegerii celor mai
optime variante;
 Prezenta/absenţa voinţei collective de a acţiona.

J.E. Farley susţine teoria conform căreia, o problem socială este o situaţie
caracterizată de 3 elemente (Dan, 2007:14).

 Este privită ca fiind indezirabilă sau ca o sursă de dificultăţi;

 Este determinată de acţiunea/inacţiunea oamenilor sau a societăţii;
 Afectează sau se presupune că va afecta un mare număr de persoane;

8
 După C.Zamfir(2006:16) societăţile se confruntă continuu cu problem sociale
specifice: delincvenţă, tensiuni, şi conflicte sociale, catastrophe natural, criză
economic. Autorul propune o listă a tipurilor de problem sociale, dar lasă lista
deschisă. Acestea ar putea fi:

 Deficitul de dezvoltare;
 Grupuri/ societăţi, zone aflate în criză/dificultate (sărăcie, familii numeroase,
resurse financiare reduse, zone defavorizate etc.)
 Condiţii naturale/ sociale care afectează advers colectivităţile/ condiţia
umană(catastrophe natural, conflictesociale, războaie, conflicte interetnice,
boli cornice etc.)
 Comportamentedeviante, violente,discriminante;
 Funcţionarea defectuoasă a unor instituţii datorită corupţiei şi a slabei
organizări;
 Deficit de capacităţi individuale şi clective de acţiune la nivel educaţional şi
nerespectare a normelor;
 Deficit al implicaţiilor instituţiilor responsabile în acţiune;
 Deficit comportamental al societăţii în raport cu respectarea valorilor
importante; demnitate umană, libertate, egalitate etc.
 Apariţia oportunităţilor de dezvoltare prin integrarea României în UE.

Dinamica problemelor sociale

După C.Zamfir (2006-18), pentruproblemele sociale există două abordări:

 Una tradiţională care se referă la reacţia spontană la problem. În acest

context, se referă la problemele care persist sau la soluţionarea lor prin
schimbarea/eliminarea cauzelor generatoare;
 Una modern orientată spre dezvoltare social, având ca obiectiv principal
abordarea strategic planificată a rezolvării problemelor sociale.

Nivelurile de manifestare a problemelor sociale

Există patru niveluri pe care le pot ocupa la un moment dat problemele

sociale: potenţială, latent, manifestă şi centrală (C. Zamfir, 2006:18-19).
Problema socială potenţială prezintă toate caracteristicile unei probleme
sociale, dar nu este asumată la nivelul conştiinţei colective şi nici nu este formulată
ca o problemă socială.
Problema socială latentă, este luată în considerare de colectivitate ca o
problemă dar este asociată cu o atitudine pasivă: resemnare, frustrare, anxietate.

9
 Problema socială manifestă, este asumată de colectivitate ca problemă în sine
şi este asociată cu voinţa de a acţiona;
Problema socială centrală este considerată o prioritate în mobilizarea atenţiei
dar şi pentru canalizarea resurselor disponibile.
Analizând mai amanunţit nivelurile pe care le poate tranzita o problemă
socială, putem stabili poziţia la care se situează la un moment dat acea problem.
Astfel, dacă la nivelul unei colectivităţi este percepută o problemă potenţială, o
problemă care ar putea să devină una actuală, care să stimuleze voinţa de acţiune a
colectivităţii, este definită şi asumată /acceptată astfel problema socială. De aici,
această problemă poate ocupa fie o poziţie latentă, fie una de manifest. Pentru
nivelul latent, înseamnă că nu este stimulată voinţa de acţiune şi colectivitatea
afişează o atitudine pasivă.
Autorul descrie trei situaţii pentru care o problemă rămâne în stare de latenţă.:
 Acţiunea pentru acea problemă nu este una prioritară;
 Nu sunt identificate soluţii posibile;
 Rezistenţa pentru soluţionarea problemei, întrucât ar fi afectate alte segmente
ale colectivităţii.
Starea de pasivitate este asociată cu o anumită resemnare prin lipsa unei
soluţii care să motiveze acţiunea colectivă. Pentru starea de manifest,problema
stimulează acţiunea socială/voinţa colectivă, se caută soluţii şi se procedează la
rezolvarea problemei. Centralitatea unei probleme manifeste este dată de prioritatea
pe care o ocupă faţă de celelalte problem existente în acelaşi timp. Cu toate că mai
multe probleme pot ocupa un stadiu de centralitate, numai una poate fi prioritară.
C.Zamfir descrie şase teoreme ale dinamicii problemelor sociale(2006:19-25):
TEOREMA 1: “De regulă, în poziţia de centralitate este plasată la un moment dat o
singură problem şi mai rar cîteva în acelaşi timp”(2006:19)
Prima teoremă se referă la cantralitatea problemelor sociale. O problemă
socială poate avea o anumită dinamică în funcţie de stadiile pe care le ocupă. Astfel,
poate avea o ascendenţă de la potenţialitate/latenţă spre centralitate dar şi o
descendenţă spre stadiile latente. Nici una din variante nu poate clasifica dacă o
problemă socială este negativă sau pozitivă, ci se pot interpreta factorii care
determină această dinamică a problemelor sociale.

Factori ce determină ascendenţa problemelor sociale

a) schimbarea unor valori, ceea ce determină agravarea problemei şi implicit

creşterea stării de îngrijorare din partea comunităţii;
b) apariţia resurselor şi a oportunităţilor pentru soluţionarea problemei sociale;

10
c) creşterea tensiunilor asociate prin explozii ale efectelor de regulă negative ale
problemei sociale. Această asociere determină creşterea voinţeide a acţiona ceea ce
favorizează ascensiunea problemei potenţiale la stadiul de manifest şi chiar de
centralitate;
d) stimularea creşterii presiunilor interne prin mass-media, sindicate, culte, etc.
e) blocajele de system, ceea ce favorizează oportunitatea unor opozanţi de a
redefine problema dar implicit şi soluţiile.

TEOREMA 2: “Trecerea unei probleme dintr-un stadiu preliminar în unul superior se

produce datorită accentuării unor efecte adverse, creşterea presiunilor
interne/externe, apariţia unor noi oportunităţi de acţiune pentru soluţionarea
respectivei probleme.(2006:21)

Factori de determină descendenţa problemelor sociale

În ceea ce priveşte evoluţia descendentă a unei probleme sociale este

determinată de faptul că centralitatea problemei nu este de durată, aceasta involuînd
spre stări inferioare de manifest şi latenţă. Factorii care determină involuţia
problemelor sociale ar fi:
a) problema este soluţionată, motiv pentru care problema poate dispare total sau
parţial, ceea ce-i scade din prioritate;
b) soluţionarea problemei întâmpină rezistentă pentru soluţionare din partea
instituţiilor sistemului;
c)soluţionarea problemelor contravine valorilor unor grupuri mai puternice;
d) rezistenţe provenite pe parcursul soluţionării problemelor sociale;
e) o altă problem devine imminent prioritară şi ocupă locul central în defavoarea
problemei iniţiale.

TEOREMA 3: “Ascensiunea unei probleme sociale în poziţia de centralitate, impinge

pe cea care ocupă această poziţie în poziţii inferioare”(2006-21)

Factori de determină descendenţa problemelor sociale

a) soluţiile pentru rezolvarea problemei sunt nesatisfăcătoare, motiv pentru care
problema scade ca prioritate şi trece spre latenţă.

TEOREMA 4: “O problemă socială plasată în centralitate/manifestă, după ce îşi

epuizează capacitatea de a fi redusă semnificativ prin efort, este trecută spre
latenţă”(2006-22)

11
Astfel, poziţia de centralitate are tendinţa de a nu rămâne niciodată neocupată.

TEOREMA 5: “ Legea- Golul atrage plinul- scoaterea unei probleme din poziţia de
centralitate, tinde să atragă în această poziţie o altă problemă”(2006:22)

Faţă de identificarea problemelor sociale apare o altă întrebare: în ce măsură o

colectivitate este capabilă să realizeze o diagnoză corectă a problemelor sociale?
Pot fi identificate două tipuri de probleme sociale:
 Probleme-stare (căderea economiei, război, cataclisme, conflicte la nivelul
comunităţii sau care afectează comunitatea, etc.) care sunt conştientizate de
regulă adecvat la nivelul populaţiei;
 Probleme-cauză, care se referă la factorii ce determină apariţia problemelor
respective.

De la nivelul problemelor cauză, pot apărea distorsiuni în identificarea adecvată

a problemelor sociale.Aceste distorsiuni apar şi sunt alimentate de menţinerea
situaţiei de criză.
Este identificată o funcţie compensatorie pentru că oferă o relaxare a stresului
social prin identificarea unor cause iluzorii, false, pentru colectivitatea
necunoscătoare. Pe acest fond al lipsei de cunoaştere şi înţelegere a problemei
sociale, populaţia poate fi lesne manipulată. Astfel, formularea distorsionată a
problemelor sociale poate devein instrumental manipulării unor actori sociali.

TEOTEMA 6: “Pe un deficit de cunoaştere a cauzelor problemei stare, formularea

problemelor cauză poate deveni instrument al manipulării de către actorii sociali, un
instrument de luptă politică, dar şi un mecanism de absorbţie a incertitudinii, în jurul
profundelor frustrări şi temeri colective”.92006:24).

Metode de analiză a problemelor sociale

După analiza nivelurilor pe care le pot ocupa problemele sociale, apare
necesitatea stabilirii unei metodologii pentru analiza problemelor sociale. Această
metodologie este necesară pentru stabilirea unui diagnostic corect dar şi a unor
soluţii adecvate.
Nu există o metodologie standard, unică pentru analiza problemelor sociale dar
se impuneo structurare a metodelor déjà existente.
C.Zamfir(2006:25-26), propune câteva paliere pentru metodologia cercetării
problemelor sociale:
a) Diagnoza problemei potenţiale/actuale, în care trebuie luate în considerare
mai multe niveluri de analiză:

12
  Identificarea problemei, prin delimitarea fenomenului/procesului care
afectează la momentul acela viaţa colectivităţii respective;
 Determinarea magnitudinii problemei, pentru care sunt utilizaţi indicatori
necesari pentru imaginea completă a problemei-stare (indicatori pentru
sănătate, economie, delincvenţă, poluare, mortalitate,
satisfacţie/insatisfacţie etc).
 Factori determinanţi ai dinamicii problemei sociale.

Acest tip de analiză, reprezintă instrumental predicţiei apariţiei problemelor

sociale dar şi a dinamicii lor.

b) Diagnoza conştientizării problemelor sociale, reprezintă o parte important în

dinamica social prin faptul că poate poziţiona problema socială la diferite
niveluri, în funcţie de poziţia ocupată în sistemul de priorităţi. Trebuie
identificate şi stările subiective associate de la nivelul colectivităţii dar şi
diversitatea conştientizării problemelor sociale deoarece unele grupuri o pot
considera ca o problemă, în timp ce altele aualte priorităţi. Putem conchide că
importanţa sau nivelul de centralitate al problemei sociale variază în funcţie de
conştiinţa diferitelor grupuri. Pentruanaliza prezenţei în conştiinţa colectivă a
problemelor sociale se pot utilize: sondajul deopinie, scalele de
atitudine,focus-grupurile dar se pretează foarte bine şi analiza de conţinut.
c) Analiza activităţii colectivităţii de a face faţă problemelor sociale, prin
studierea activităţilor/ soluţiilor practicate de obicei în acea colectivitate dar şi
a eficienţei soluţiilor practicate.
d) Identificarea unor noi soluţii la problemele sociale, prin adoptarea unor
orientări constructive. Astfel, sociologia îşi aduce aportul la producerea unor
noi soluţii dar şi la selectarea lorpentru implementarea şi corectarea lor. Toate
acestea contribuie la creşterea capacităţii colectivităţilor în înţelegerea
problemelor sociale dar şi de evaluare a soluţiilor adoptate.

DIAGNOZA SISTEMICĂ ŞI PROBLEMELE SOCIALE

Criteriile de alegere a unui model de diagnoză
Aşa cum demonstrează teoriile din capitolele anterioare, nu există un model
classic de diagnoză social. Diagnoza se realizează fie la nivel individual, fie la nivel
de comunitate/de grup. Pentru fiecare dintre cele două direcţii sunt construite câteva
modele de diagnoză , în funcţie de criteriile fiecărui tip de beneficiar, al serviciilor

13
sociale fie al altor instituţii. Cercetările şi analizele au delimitat câteva criteria pentru
diagnoză în asistenţa socială. În acest sens, Silke Vlecken(2007:399), reuşeşte să
stabilească o serie de criteria pentru asistenţa socială:

 Asistenţii sociali trebuie să deţină cunoştinţe şi teorii care să permită

înţelegerea problemei apărute;
 Să poată recunoaşte şi să interpreteze aspecte fiziologice, sociale, economice
şi psihice ale indivizilor precum şi să realizeze corelaţii între acestea;
 Să poată identifica atât situaţiile problematice apărute dar şi resursele
beneficiarilor;
 Să implice şi să conştientizeze toţi beneficiarii, atât în procesul de analiză cât şi
în cel de intervenţie;
 Să recunoască şi să respecte atât metodologia specifică domeniului asitenţei
sociale cât şi legislaţia în vigoare;
 Intervenţia să fie sistemică, axată atât pe individ cât şi pe mediul acestuia;
 Să gestioneze comunicarea între instituţiile implicate înprocesul de ajutor;
 Să respecte principiile deontologice ale asistenţei sociale;

Pe baza acestor criteria s-a stabilit un model de analiză a problemelor şi a

resurselor care presupune:
- Evaluarea sistematică a capacităţilor indivizilor;
- Realizarea unei priviri de ansamblu asupra situaţiei iniţiale;
- Stabilirea priorităţilor;
- Descoperirea factorilor active implicaţi;
- Stabilirea tipului de relaţii în cazul relaţiilor de schimb şi de putere;
- Cooptarea tuturor celor implicaţi în procesul de ajutor;
- Identificarea tuturor resurselor potenţiale şi a celor disponibile;
- Formularea obiectivelor în concordanţă cu principiile etice ale asistenţei sociale;
- Să fie stimulate relaţiile între toţi profesioniştii de caz implicaţi.

În ceea ce priveşte diagnoza problemelor sociale pentru situaţii specifice,

trebuie sǎ avem în vedere pentru stabilirea problemei, descrierea şi evaluarea
sistematicǎ a situaţiei pe de o parte şi analiza resurselor existente sau potenţiale pe
de altǎ parte.Pentru realizarea unei diagnoze corecte avem nevoie de construirea
unui context real, pentru care vom utilize un set de întrebǎri utile la clarificarea
situaţiei.Acestea întrebǎri sunt specific unor direcţii:
- Spre ce?(vizeazǎ scopurile acţiunii);
- Cum?(vizeazǎ metodele alese);
- Cu ce?(vizeazǎ mijloacele utilizate);
- Încotro?(vizeazǎ scopul final al intervenţiei).

14
Toate aceste întrebǎri au rolul de a structura şi contura planul de intervenţie pentru
rezolvarea problemei, împreunǎ cu beneficiarii.
Pentru întrebarea Ce? Se utilizeazǎ un instrument central al diagnozei problemelor
sociale, numit Figura Gândirii Sistemice(FGS). Acest model este folosit la analiza
sistemicǎ şi diferenţiatǎ a indivizilor precum şi la descrierea contextualǎ a problemei
resimţite. Pentru sistemul asistenţei sociale ne referim la respectarea
managementului de caz dar mai ales la participanţii incluşi în procesul de
ajutor(echipa pluridisciplinarǎ).Metoda FGS are douǎ etape:

I. Identificarea tuturor factorilor(persoane, instituţii) relevanţi în situaţia datǎ;

II. Descrierea resurselor existente considerate utile pentru procesul de ajutor.
Coroborarea celor douǎ etape ajutǎ la identificarea problemelor, explicarea
situaţiei dar şi conturarea planului de intervenţie(vezi fig. în Practici în Asistenţa
Socialǎ, 2007, p.402).
Geiser(2004), detaliazǎ şi argumenteazǎ importanţa utilizǎrii tipurilor de întrebǎri
specifice diagnozei sociale sistemice:
CE?
Se referǎ la descrierea situaţiei vǎzutǎ de clienţi şi de factorii/persoanele
implicate. Sunt combinate resursele individuale cu analiza diferenţiatǎ a relaţiilor,
iar asistentul social va realiza pe baza rǎspunsurilor obţinute de la beneficiar o
primǎ imagine a situaţiei .
DE UNDE?
Acest tip de întrebare va face o introspecţie în antecedentele faptice actuale
respective ale problemei şi resurselor. Se vor obţine de la beneficiar informaţii
complete referitoare la timpul /momentul când a început respectiva situaţie sǎ fie
o problemǎ.În acelaşi timp se poate afla sau dacǎ au fost şi alte situaţii
problematice sau dacǎ exista o anumitǎ frecvenţǎ cu care se repetau cauzele.
(DE CE?)CARE AR FI MOTIVUL?
Aceastǎ întrebare este menitǎ a contura ipoteze referitoare la situaţia
beneficiarului, vǎzutǎ prin explicaţiile specialistului. Pe baza rǎspunsurilor la acest
tip de întrebare se va contura o imagine a datelor cu legǎturi între ele, iar
asistentul social va putea formula scopul şi obiectivele de lucru.
ÎNCOTRO?
Este un tip de întrebare care apare atunci cînd nu este susţinutǎ eligibilitatea unui
caz pentru intervenţie, iar asistenţa socialǎ poate prognoza cum va arǎta
problema mai târziu, dacǎ nu se ia mǎsura prevenţiei.
CE NU ESTE BINE?
Prin aceste întrebǎri se stabilesc condiţiile concrete de restabilire a situaţiilor prin
identificarea încǎlcǎrii normelor/valorilor sociale sau cultural. În acelaşi timp sunt
15
 evaluate şi formulate competenţele, atitudinile şi resursele eficiente pentru
corectarea situaţiei problematice.
CUM AR TREBUI SǍ FIE?
Rǎspunsurile la aceastǎ întrebare se referǎ la evaluarea condiţiilor concrete care
vor fi raportate la resursele individuale şi la relaţiile sociale ale celor implicaţi.
Prin aceste raportǎri se poate stabili dacǎ situaţia va fi problematic sau
neproblematicǎ.
CE ESTE DE AJUTOR?
La aceastǎ întrebare rǎspunsurile ne vor comunica cele mai importante resurse
pentru depǎşirea problemei, resurse care vor fi incluse în planificarea pentru
ajutor.
REZUMAT:
Rezumatul se referǎ la prezentarea pe scurt a faptelor, la definirea problemelor
dar şi a resurselor existente care vor fi incluse în planurile de intervenţie. Va fi
întocmitǎ o listǎ a prioritǎţilor pe baza urgenţelor şi a posibilitǎţilor de rezolvare a
problemelor.

DIAGNOZA, OPORTUNITĂŢI ŞI RISCURI

Procesul de diagnosticare este văzut cu mai mult interes de iniţiatorii de

proiecte. Diagnoza apare ca o etapă iniţială în cadrul proiectelor, dar şi ca parte
integrantă a acestora, ce combină analiza cu acţiunea.
În orice proiect de diagnosticare sunt urmărite obiective ce conduc la
diminuarea problemelor sociale.Aceste obiective se referă la identificarea şi

16
înţelegerea reală aproblemei, la stabilirea contactului cu actorii implicaţi/interesaţi,
dar şi la analiza ideilor şi ipotezelor ce trebuie dezvoltate prin acţiuni.
Etapa de dignosticare se referă la centralizarea, clasificarea, analizarea
obiectivă a informaţiilor, dar şi la definirea necesităţilor, a resurselor şi a priorităţilor.
Diagnoza nu se referă doar la înţelegerea realităţii problemelor ci şi la
acţiunea care urmează a fi intreprinsă.(www.ilo.org/ciaris.ro)
Important pentru procesul de diagnosticare sunt următoarele elemente:
 Păstrarea independenţei faţă de instituţiile politice, administrative sau
financiare prin influenţa sau constrângerea pe care acestea o pot
exercita;
 Deţinerea mijloacelor pentru efectuarea diagnozei, ca investiţii
materiale sau resurse umane;
 Formarea echipelor pluridisciplinare pentru urmărirea întregului proces
de diagnosticare prin legitimitate , competenţă şi responsabilitate;
 Parteneriatul pentru preîntâmpinarea rezistenţei/opoziţiei unor
instituţii/persoane .

Diagnoza, oportunităţi şi riscuri.

Procesul de diagnosticare nu poate lipsi din obiectivele unui proiect ce are la

bază o acţiune socială.Procesul de diagnoză permite identificarea şi înţelegerea
problemelor sociale, prin stabilirea contactului cu oamenii şi actorii sociali interesaţi ,
testând apoi ideile care trebuie dezvoltate prin acţiuni .
Prin diagnosticarea problemei sociale se poate realiza centralizarea ,
clasificarea şi analizarea obiectivă a informaţiilor.Tot din această etapă putem culege
informaţii şi elemente utile în ghidarea proiectului prin definirea necesităţilor, a
posibelelor obstacole dar şi a priorităţilor.
Principalul obiectiv al diagnozei sociale nu este numai unul de analiză sau
concluzie ci constituie o etapă operaţională a unui proiect..
Ca metode de aplicare pentru diagnoza socială, ca şi în cazul problemelor
sociale este sugerată analiza unor factori ce trebuie avuţi în vedere:
 Conştientizarea unei probleme sociale, reprezintă chiar o funcţie cheie
a diagnozei.Unii actori interesaţi ar putea influenţa prin subestimare sau
supraestimare a problemei sociale.Prin diagnoză se confirmă tuturor
părţilor implicate existenţa unei probleme sociale şi reprezintă baza
angajamentului de trecere la acţiune.

17
  Identificarea cauzelor apariţiei problemelor sociale care nu sunt
totdeauna vizibile şi care presupune înţelegerea problemelor sociale
care au generat apariţia problemei sociale.
 Examinarea principalelor individualităţi/instituţii afectate şi direct
implicate în problema socială .
Indetificarea indivizilor/instituţiilor afectate reprezintă o componentă majoră a
procesului de diagnoză deoarece acestea nu alcătuiesc un grup uniform.Cu toate
aceste diversităţi se pot stabili caracteristici commune, pentru a putea deveni un grup
ţintă în vederea implementării unor acţiuni.
Pe lângă aceasta, este necesară stabilirea a cât mai multor determinanţi ai
problemei sociale predominante în contexte diverse dar şi dimensiunile teritoriului pe
care se manifestă.
 Identificarea actorilor interesaţi şi rolul acestora.
Prin procesul de diagnoză se pot identifica actorii ce vor avea roluri în
activităţile viitoare, având în vedere potenţialele resurse dar şi selecţia viitorilor
parteneri.Pot fi :administraţii publice, asociaţii, actori active în comunitate, reţele de
solidaritate etc.
Ca urmare , diagnoza este o acţiune/activitate desfăşurată în timp şi studiază
posibilitatea interconectării unor etape pentru obţinerea unor finalităţi optime.
 Apare întrebarea: cât durează etapa de diagnosticare?
Nu este stabilită o regulă pentru realizarea diagnozei ci doar condiţia
determinării începerii procesului.Astfel, e nevoie de acţiunea unor actori şi de
dorinţa/voinţa lor de a intervene în diminuarea/eradicarea unei probleme sociale sau
în elaborarea unui proiect cu acest scop.
Timpul necesar procesului de diagnoză este dat de:
a) cantitatea de informaţii care trebuie adunate dar şi de dificultatea /uşurinţa
cu care acestea pot fi adunate, de clasificarea datelor şi revederea tuturor
informaţiilor;
b) numărul de participanţi la obţinerea datelor/informaţiilor;
c) scopul şi obiectivele proiectului.

Dacă etapa de diagnosticare este prea scurtă există riscul ca informaţiile să fie
superficiale şi actorii să nu poată fi implicaţi corespunzător.
Dacă timpul acordat diagnosticării este prea amplu , poate apărea
descurajarea participanţilor dar şi posibilitatea obstrucţionării unui proiect.
Nu se urmăreşte în procesul de diagnoză perfecţiunea care ar duce la
prelungirea duratei de analiză şi ar fi inutilă în condiţiile în care în orice moment pot
apărea.

18
  Definirea etapelor şi activităţilor ce urmează a fi desfăşurate.

Unele activităţi sunt interconectate –nu se pot realize până nu sunt finalizate
cele anterioare-unele sunt simultane(ex.realizarea interviului şi analiza statistică), iar
altele sunt succesive(ex.elaborarea ghidului de interviu şi realizarea interviului).
Toate aceste activităţi trebuie să se regăsească în planificarea diagnozei.
Concluziile etapelor şi activităţilor procesului de diagnoză trebuie comparate
cu situaţia şi situaţia iniţială procesului.
Se poate analiza în ce măsură diagnoza a clasificat problema şi cum anume,
în ce direcţie se poate interveni.

 Cine participă la procesul de diagnoză

S-a stabilit existenţa a trei tipuri de actori interesaţi de procesul diagnozei:

a) organisme şi instituţii care încurajează şi sprijină diagnoza
b) persoanele /echipa care implementează;
c) oamenii şi instituţiile care participă la etapele/activităţile concrete ale
proiectului.

Selecţia persoanelor se face în funcţie de legitimitatea echipei.Constituirea

echipei pentru diagnoza socială va ţine cont de :
- cunoştinţele fiecărui membru al echipei;
- gradul de implicare personală;
- competenţa în luarea deciziilor;
- sprijinul financiar;
- parteneriat.

Echipele de diagnoză sunt de obicei pluridisciplinare iar activităţile

interdisciplinare.
Pentru demonstrarea caracterului pluridisciplinar şi a funcţionalităţii
interdisciplinarităţii, trebuie luată în considerare o activitate iniţială care să
stabilească:
-coordonarea specialiştilor şi a activităţilor pentru evitarea unor suprapuneri;
-stabilirea unor strategii collective de comunicare şi de lucru precum şi
elemente commune pentru evaluarea rezultatelor.

 Metode de lucru

Selectarea metodelor de diagnosticare depind de echipa care realizează

diagnoza.Echipa poate fi:
a) Internă(din cadrul institutiei);
b) Externă(din cadrul instituţiei şi a unor colaboratori externi);
c) Mixtă(formatǎ din colaboratori externi care au acelaşi scop/obiectiv ).

19
 Metodele de lucru trebuie să fie suficient de flexibile , să poată fi adaptate
competenţelor participanţilor.Important este ca participanţii la proiect să aibă roluri
bine definite şi să ştie ce se aşteaptă de la ei.Pe parcursul realizării diagnozei se pot
alătura şi alţi participanţi în funcţie de necesităţile momentelor respective.


 Grupul ţintă şi obiectivele diagnosticării

Obiectivele şi grupul ţintă depind de context şi de tipul de proiect dar şi de

situaţiile beneficiarilor.În stabilirea obiectivelor dar şi a grupului ţintă se ţine seama
de:
- contextual local, naţional şi internaţional dar şi de dimensiunea acestuia
psiho-socio-economică dar şi culturală precum şi de politicile
sociale/globale care pot influenţa un teritoriu.;
- problema socială;
- persoanele implicate/afectate;
- alte personae ce ar putea avea legătură cu problema socială;
- servicii, acţiuni, poziţii: - puncte tari - cauze ale succesului şi puncte slabe -
cauze ale eşecului;
- posibile resurse disponibile/obstacole;
- caracterul organic(alte experienţe similare);
- punctele centrale şi direcţiile strategice de acţiune.

Oportunităţi şi riscuri

Teoriile demonstrează că un proces de diagnoză poate identifica unele

oportunităţi strategice de dezvoltare pentru rezolvarea unor probleme sociale dar pot
apărea şi unele situaţii de risc.

Ca oportunităţi în procesul de diagnosticare se pot enumera:

- Diagnoza ca o carte de vizită;
- Un proces de planificare sporit dar şi un proces strategic pentru
luarea deciziilor;
- Facilitarea schimburilor de informaţii între cei implicaţi pentru
înţelegerea reciprocă;
- O perspectivă globală asupra condiţiilor şi resurselor pentru o
utilizare optimă a acestora;
- O conştientizare crescută a problemelor sociale;
- O evaluare comună, negociată a situaţiei;
- Utilizarea unui sistem de date , instrumente de lucru şi informative
care să contribuie cât mai bine la implementarea acţiunii, la
monitorizare şi evaluare.
- O participare mai mare a persoanelor implicate.
20
 Ca riscuri:
- analiza superficială ce poate duce la concluzii superficiale, pripite;
- o perioadă prea extinsă pentru implementare;
- haos şi confuzie la nivelul organizării strategiilor de lucru şi a
stabilirii rolurilor actorilor implicaţi;
- neglijarea factorilor individuali şi obiectivi;
- căutarea unui consens artificial fără a oferi oportunitatea punctelor
de vedere diferite;
- limitarea la nivel local fără a ţine cont de influenţele exterioare
globale sau perspective este pe cât de largă pe atât de superficială
şi ambiguă încât să poată fi aplicată fiecărui teritoriu;
- riscul de a ţine cont de o singură perspectivă.

Diagnoza reprezintǎ o etapǎ distinctǎ în procesul de evaluare şi în acelaşi

timp punctul de pornire pentru intervenţie.La nivel social, etapa de diagnosticare,
face parte dintr-un management de intervenţie specific fiecǎrui domeniu. Aşa cum
managementul social pentru intervenţie nu poate exista fǎrǎ diagnozǎ, tot aşa
diagnoza nu este suficientǎ pentru rezolvarea problemelor sociale.Ea devine
necesarǎ şi utilǎ alǎturi de celelalte etape ale managementului social pentru
rezolvarea problemelor sociale. Odatǎ stabilitǎ problema prin intermediul diagnozei
sociale, se întrevǎd urmǎtorii paşi pentru rezolvarea situaţiilor: Planificarea pentru
stabilirea scopurilor şi obiectivelor, strategia de lucru, parteneriatele, monitorizarea şi
evaluarea.

Planificarea în rezolvarea problemelor sociale

Planificarea , ca şi definiţie general apare ca un exerciţiu de stabilire a obiectivelor şi

scopurilor unor acţiuni într-o unitate de timp. )(www.ilo.org.ciaris.ro/ Studiul
diagnozei :6.09.2007)
Planificarea urmeazǎ etapei de diagnozǎ şi necesitǎ o anumitǎ flexibilitate în
cadrul unui mechanism de revizuire.Ca şi timp, aceastǎ etapǎ poate fi îndelungatǎ
deoarece presupune:
 stabilirea obiectivelor;
 alegerea strategiilor/modelelor de lucru;
 analiza şi propunerea participanţilor;

21
  suportul financiar şi organizatoric
 modalitatea de evaluare.
Procesul de planificare coexistǎ cu cel strategic , fǎrǎ de care intervenţia
propriu-zisǎ ar fi haoticǎ şi incertǎ în ceea ce priveşte atingerea scopurilor .În cadrul
acestui proces sunt necesare câteva subetape:
1)evaluarea; deşi diagnoza a presupus evaluarea situaţiei problemei sociale
ca şi cauzǎ/intensitate/efecte, procesul de planificare presupune evaluarea situaţiei
problemei sociale în contextual intervenţiei. Nu se poate intervene fǎrǎ stabilirea
exactǎ a etapelor de intervenţie şi a prognozelor.
2)negocierea între factorii implicaţi precum şi între instrumentarul de lucru şi
punctele de vedere lansate;
3)selecţia, reprezintǎ ultima subetapǎ care fixeazǎ deciziile finale care au fost
determinate de subetapele predecesoare de analizǎ şi negociere.

Planificarea este consideratǎ o etapǎ administrativǎ care presupune

colaborarea unor persoane avizate în ceea ce priveşte scopurile şi obiectivele
propuse. Pe lângǎ specialiştii planificǎrii, trebuie incluşi în planificare şi actorii
participanţi pentru reuşita implementǎrii proiectelor sau intervenţiilor. Pentru selecţia
membrilor ce urmeazǎ a fi cooptaţi în procesul de planificare, iniţiatorii proiectului
intervenţiei trebuie sǎ aibǎ în vedere urmǎtoarele:
 criteriile de selecţie pentru beneficiari;
 stimularea participǎrii beneficiarilor;
 stabilirea competenţelor necesare;
 stabilirea factorilor decizionali şi a reprezentanţilor acţiunilor propuse;
 factorii de influenţǎ.
Pentru planificarea soluţionǎrii problemelor sociale , fie cǎ ne referim la nivelul
individual, fie la nivel colectiv, este important ca persoanele afectate de problema
social sǎ fie direct implicate prin participare şi responsabilizare. Acest lucru se poate
face direct, prin participare şi responsabilizare sau indirect, prin reprezentanţi care
pot fi investiţi cu roluri specific. Este de dorit ca fiecare dintre beneficiari sǎ participe
în mod direct la acţiunile sociale dar poate fi vorba şi de imposibilitatea sau
incapacitatea beneficiarilor de a se implica direct, în afara reprezentanţilor.
În oricare dintre situaţii, existǎ o responsabilitate moralǎ pentru deciziile luate
şi îndeplinirea rolurilor în cadrul planificǎrii.
Planificarea poate fi vǎzutǎ ca un exerciţiu care ţine cont de urmǎtorii factori:
 stabilirea acţiunii pentru rezolvarea problemei sociale;
 domeniul de manifestare şi politicile existente;
 stabilirea prioritǎţilor în luarea deciziilor;

Atribuţii ale planificǎrii

22
-Stabilirea obiectivelor ;
Obiectivele etapei planificǎrii se pot stabili în urma unui proces de diagnozǎ care
poate identifica principalele cauze ale problemei sociale dar şi situaţiile / factorii care
le influenţeazǎ. Obiectivele care urmeazǎ a fi propuse trebuie sǎ aibǎ corespondent
în realitate, sǎ utilizeze resursele existente şi sǎ fie cu un pas înaintea modelelor
déjà existente, printr-o direcţie inovatoare.Obiectivele planificǎrii pot fi stabilite dupǎ
criteriul temporalitǎţii. Avem astfel:
- obiective generale, care vizeazǎ o perioadǎ mai lungǎ de timp
- obiective acţionale specifice, care sunt obiectivele pe termen scurt şi
se referǎ la acţiunile stabilite prin procesul de planificare.
-Stabilirea strategiilor
În cadrul etapei de planificare, strategiile de lucru trebuie definite şi selectate.În
funcţie de domeniul de interes, acestea pot fi:
-strategii referitoare la acţiunile ce urmeazǎ a fi realizate;
-strategii care se referǎ la tipul de caz(individual sau colectiv);
-strategii care se referǎ la metodele utilizate pentru atingerea scopului;

-Planificarea ,definirea şi stabilirea activitǎţilor

Procesul de planificare necesitǎ rigurozitate, precizie dar şi flexibilitate. Dacǎ

rigurozitatea şi precizia au în vedere metodele/tehnicile şi perioada de lucru,
flexibilitatea ajutǎ în momentele cînd apar factori perturbatori ai acţiunilor, ceea ce ar
putea schimba direcţia intervenţiei/acţiunii.

-Monitorizarea şi evaluarea
Aceste atribuţii ale procesului de planificare se referǎ la stabilirea criteriilor dar şi a
metodologiilor de evaluare, atât pe parcursul intervenţiei/acţiunii cǎt şi la finalul
acesteia. Au rolul de a menţine adaptarea permanentǎ a contextelor sociale cu
acţiunile propuse.

Punctele tari şi punctele slabe ale procesului de planificare

Punctele tari:
-respectarea principiilor colaborǎrii;
-identificarea prioritǎţilor;
-Identificarea şi implicarea resurselor existente;
-capacitatea de adaptare la noile modificǎri sociale.

Punctele slabe:
-riscul de arǎmâne la stadiul de planificare;
-riscul de a se bloca între pre multe obiective;
-riscul de a hiperraţionaliza şi de a pierde flexibilitatea şi implicit capacitatea
de adaptare;

23
 -riscul de a utilize o singurǎ metodologie şi de a minimaliza funcţia inovativǎ a
planificǎrii;
-riscul de a pierde partenerii sociali;
-riscul de a pierde din vedere scopul acţiunii.

Elaborarea strategiilor

Conceptul strategie dateazǎ de la vechii greci şi fǎcea referire la persoanele

delegate pentru organizarea armatei şi cu problemele militare. Cumva ,a rǎmas
conotaţia pentru strategca şi şef/lider superior în ceea ce priveşte planificarea şi
deciziile implicate. Pentru tema de faţǎ, termenul strategie s-ar referi la totalitatea
resurselor economice, sociale şi politice menite sǎ dirijeze acţiunile în vederea
gǎsirii/realizǎrii unei soluţii.
Importanţa strategiei în procesul rezolvǎrii problemelor sociale se referǎ la evitarea
riscurilor apǎrute în traseul acţional.Strategiile sunt formulate în funcţie de grupurile
ţintǎ.
Existǎ trei tipuri de strategii:
-strategii reproductive;
-strategii paleative;
-strategii emancipatoare.

Strategiile reproductive, nu fac referire la eradicarea unor problem sociale ci la

reprezentarea social a problemei sociale pe care o percepe actorul social.Aceastǎ
reprezentare social este susceptibilǎ de a se întipǎri în comportamentul actorilor
sociali. Ca şi strategie, îşi propune mai degrabǎ obiective pentru prevenirea şi
conştientizarea unor problem sociale pentru actorii susceptibili de a o experimenta.

Stategiile paleative, îşi regǎsesc originile în contextele religioase sau filantropice şi

se referǎ în general la intervenţii pe termen scurt cu obiective puţine şi precise.Sunt
potrivite mai ales situaţiilor de crizǎ , de tipul “aici şi acum” cu diferenţa cǎ nu existǎ
resurse suficiente pentru rezolvarea problemei sociale pe termen lung şi existǎ
posibilitatea reproducerii problemei sociale.
Strategiile emancipatoare, se referǎ la atitudinea avangardistǎ de modificare a
cauzalitǎţii problemelor sociale.Se pune accent mai ales pe puterea şi resursele
actorilor sociali în reuşita rezolvǎrii problemei sociale. Paradoxul constǎ în
imposibilitatea actorilor de a-şi formula problemele şi modalitǎţile de depǎşire a
acestora .Este o strategie abordatǎ pe termen lung.

24
Factorii implicaţi în realizarea strategiilor rezolvǎrii problemelor sociale

În elaborarea strategiilor este important sǎ ţinem cont de caracterul inovativ al

planificǎrii sociale. Astfel, este important sǎ definim corespunzǎtor problema socialǎ,
diferenţiind-o de altele mai vechi, asemǎnǎtoare şi sǎ delimitǎm cât mai concret
contextual producerii problemei sociale. Un rol important în cadrul strategiilor îl are
monitorizarea prin cercetare şi acţiune, ceea ce presupune intervenţia în
concordanţǎ cu rezultatele obţinute prin cercetare.Pe lângǎ acestea este important
anticiparea şi predicţia, ca rezultat al unei bune analize şi cercetǎri.Un factor
important în realizarea strategiilor îl constituie timpul.Acesta joacǎ un rol esenţial în
rezolvarea problemelor sociale. Cu cât termenele de rezolvare ale acţiunilor respect
limitele de timp, cu atât etapele de planificare şi strategia se dovedesc afi
eficiente.De altfel, strategia joacǎ un rol important în stabilirea etapelor de lucru
corelate cu valoarea timp- termenele şi limitele stabilite în îndeplinirea obiectivelor.
Spaţiul este la rândul sǎu un factor implicat în construirea strategiei. Problema
socialǎ nu poate fi conturatǎ decât în contextual original al spaţiului. Pentru etapa
elaborǎrii strategiei se ia în considerare atât spaţiul ecologic cât şi cel administrativ.
În cadrul strategiei, obiectivele, resursele şi rezultatele trebuie sǎ fie într-o relaţie de
echivalenţǎ în ceea ce priveşte corelarea lor ca grade şi intensitate. La fel de
importante pentru realizarea unei bune strategii sunt identificarea punctelor slabe şi a
punctelor forte care trebuie optimizate cât mai bine.În acest context se face
estimarea raportului de forţe pentru realizarea obiectivelor. O strategie are în vedere ,
în general contextul şi teritoriul în care este elaboratǎ.

BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ:
-Buzducea, Doru, (2009), Sisteme moderne de asistenţǎ socialǎ, Ed. Polirom, Iaşi;
-Krogsrud Miley,Karla, O”Melia,M., DuBois,Brenda(2006),”Practica asistenţei
sociale”,Editura Polirom,Iaşi;
-Mărginean, I.,2000,”Economia politicilor sociale”, Ars Docendi, Bucureşti;
-Mills, C.Wright,1975,”Imaginaţia sociologică”,Ed.Politică,Bucureşti;
-Muntean,Ana,Sagebiel,Juliane ,2007, „Practici în asistenţa socială”, Editura
Polirom,Iaşi;
-Pop,Luana-Miruna,(coord),2002,”Dicţionar de politici sociale”, Editura Expert,
Bucureşti;
-Preda, Marian, 2002,”Politica socială românească între sărăcie şi globalizare”
Ed.Polirom, Iaşi;

25
-Zamfir, C.(coord),1999, Politici sociale în România în 1990-1998,Ed.Expert,
Bucureşti;
-Zamfir, C.,1977,”Strategii ale dezvoltării sociale”, Ed.Politică, Bucureşti(vol.X din
colecţia “Teorie şi metodă în ştiinţele sociale);
-Zamfir,C.,Stoica,Laura,(2006),”O nouă provocare:Dezvoltarea socială”,Editura
Polirom,Iaşi;
-Zamfir, C., Vlăsceanu, L. (coord),1993, Dicţionar de sociologie, Ed.Babel, Bucureşti
-Zamfir ,Elena,(coord.)2002, Strategii antisărăcie şi dezvoltare comunitară,
Ed.Expert, Bucureşti;
-Zamfir,Elena,Preda,M.,(coord)2002, Diagnoza problemelor sociale comunitare”,
Ed.Expert, Bucureşti;
-www.ilo.org./ciaris.ro
-Mihalache, Nina, 2013, Sărăcia. Responsabilitate individuală şi nivel de trai”, Editura
Institutul European, Iaşi;
-Ionescu, Ion, 2004, Sociologia dezvoltării comunitare, Editura Institutul European,
Iaşi.

- Buzducea Doru,2009, “Asistenta Sociala a grupurilor de risc”, Rditura Polirom, Iasi.

- Argyris, C., Schön, D. A. (1989), Participatory Action Research and Action Science
Compared, ABS, American Behaviour Scientist, Vol. 32, no. 5, May/June 1989, 612-
623.
- Bălţătescu, S., „Indici compoziţi de măsurare a dezvoltării sociale”, în Dezvoltarea
socială, Zamfir C. (coord.), Polirom, 2006, pp. 331-340.
- Chipea, F., Hatos, A., Bălţătescu S., 2006, „Sărăcie şi inegalitate în Oradea. Studiu
de diagnoză”, în Combaterea sărăciei şi promovarea incluziunii sociale. Studiu de
caz în judeţul Bihor, Editura Universităţii din Oradea, pp. 96-178.
- Dan, A. (2007), Diagnoza şi soluţionarea problemelor sociale, note de curs,
Bucureşti, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială.
David Cristian, Psihologia poporului român, Editura Polirom, Bucureşti, 2015.
- Dentith, A. M., Measor, L., O’Malley, M. P. (2009), Stirring Dangerous Waters:
Dilemmas for Critical Participatory Research with Young People, Sociology, BSA
Publications LTD, Los Angeles, London, New Dehli, Singapore, SAGE Publications,
Volume 43 (I), 158-168.
- Fals-Borda, O. (1987), The Application of Participatory Action-Research in Latin
America, International Sociology, Vol. 2, No. 4, December 1987, pp. 329-347.
- Lodzinsky, A., Motomura S., M., Schneider, F. W. (2005), „Intervention and
evaluation”, în Schneider, F.W., Gruman, J.A., Coutts, L.M., eds. (2005), Applied
Social Psychology. Understanding and Addressing Social and Practical Problems,
Thousand Oaks, London, New Dehli, Sage Publications, Inc., pp. 55- 74.

26
-Pop Cristian, Clase sociale în România. Metodologia inegalităţilor, Editura Presa
Universitară Clujeană,Cluj, 2016;
-Zamfir Cătălin, Istoria socială a României, Editura Academiei Române, Bucureşti,
2018.
-http://anale.fssp.uaic.ro/-
-http://profitpentruoameni.ro/revista-de-economie-sociala/

27