UNIVERSITATEA “Al.I.

CUZA” DIN IAŞI

FACULTATEA DE FILOSOFIE ŞI ŞTIINŢE SOCIAL-POLITICE
DEPARTAMENTUL DE SOCIOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ

DISCIPLINA: DIAGNOZA ŞI SOLUŢIONAREA PROBLEMELOR

SOCIALE
Note de curs

Conf.univ.dr.Nina Mihaela MIHALACHE

2

Obiectivele disciplinei:

- Analiza conceptelor fundamentale privind problemele sociale şi

procesul de diagnoză;
- Cunoaşterea principalelor tipologii şi a dinamicii problemelor sociale;
- Cunoaşterea principalelor caracteristici şi etape ale procesului de
diagnoză;
- Aplicarea elementelor teoretice în practică pentru diagnoza şi
soluţionareaproblemelor sociale;

Competenţe specifice acumulate:

 Identificare, culegere de informaţii, documentare, evaluare şi
înregistrare a informaţiilor, analiza, evaluare şi intervenţii specific
pentru reducerea riscurilor sociale de la nivel individual, familial, de
grup, comunitar şi societal;
 Definirea conceptelor, metodelor si tehnicilor specifice de diagnoza a
sistemului de asistenta sociala;
 Elaborare, implementare si evaluare a proiectelor, programelor si
politicilor de asistenta sociala pentru diferite categorii vulnerabile;
 Explicarea aparitiei si mentinerii problemelor sociale ale grupurilor
vulnerabile, utilizând procedurile specifice;
 Dezvoltarea serviciilor si activitatilor de prevenire precum si a celor
de suport acordate beneficiarilor sistemului de asistenta sociala;
 Definirea conceptelor, metodelor si tehnicilor specifice de diagnoza a
sistemului de asistenta socială;
 3

 Elaborarea unor strategii si scenarii alternative de interpretare a

realitatilor si problematicilor sociale;

Tematica generală:
Teorii şi delimitări conceptuale;
Perspective ale naturii problemelor sociale;
Definiţii. Clasificări şi tipologii;
Dinamica problemelor sociale;
Nivelurile de manifestare ale problemelor sociale;
Teoreme ale dinamicii problemelor sociale;
Diagnoza, oportunităţi şi riscuri;
Diagnoza ca funcţie ciclică în abordarea strategică;
Diagnoza sistemică a problemelor sociale;
Evaluarea principiilor diagnozei sociale.

Evaluare:

Pondere notă finală: 50%

Condiţii pentru participare examen: punctaj minim seminar 25%
Cerinţe seminar:
Realizarea şi susţinerea unui referat cu tema la alegere din tematica
propusă pentru seminar, utilizând bibliografia recomandată.
Criterii de evaluare:
-Respectarea structurii referatului
-Continutul Referatului și prezentarea
-Raportul de similitudine
Referatele cu Raportul de similitudine peste 30% vor influența nota
finală.

Adresa: diagnozasociala2021@gmail.com

Conţinut portofoliu pentru referat:

1.Pagina de prezentare: (disciplina, profesor titular, nume şi prenume student,
anul, grupa, nota de autoevaluare, titlul lucrării , volumul, autorul, pagini,
4

2.Cuvinte cheie,
3.Conținutul referatului cu trimiterile bibliografice în text mai ales unde
exista citate.
4.Bibliografia generală;

Notă:
va fi susţinut la data calendaristică aleasă şi înscrisă de student;
Amânarea susţinerii se poate face numai la schimb cu alt/ă coleg/ă.

precum şi maniera de prezentare.

Toate lucrările vor fi încărcate în platforma antiplagiat Turnitin pentru
evaluarea similitudinilor. Raportul de similitudine va influența nota
lucrării.

TEORII ŞI DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Trecerea rapidă a societăţilor prin schimbări complexe, induce
modificări la nivelul tutror dimensiunilor: politice, sociale, economice şi
cultural. Acest fapt atrage după sine apariţia altor probleme sociale sau
modificarea celor existente.
Cuvântul diagnoză provine din cuvântul grecesc diagignosko = eu
deosebesc, discern,la rândul său cu originea în gignosco = eu
ştiu(www.ilo.org.ciaris.ro/ Studiul diagnozei : 6.09.2007)
În medicină, diagnoza se referă la asocierea simptomelor unui pacient
cu analizele medicale pentru definirea clară a unei boli.
Diagnoza poate fi definită ca:

a) Proces de identificare şi analiză, efectuat de către actorii implicaţi, a

cauzelor determinante dar şi a oportunităţilor şi a impedimentelor
realizării planurilor de acţiune;
b) Raţionament a unui anumit context sau a unor circumstanţe;
 5

Diagnoza vizează nu numai rezultatul unui proces ci şi procesul în

sine. Scopul diagnozei nu este unul singular, de analiză-concluzie. Accentul
cade atât pe identificarea cât şi pe înţelegerea realităţii problemelor sociale.
Altfel spus, diagnoza se regăseşte ca etapă în proiectele de
acţiune/intervenţie.
Problema socială (Teodorescu,1988:446) reprezintă “situaţia apărută
în dinamica unui sistem social, situaţie ce afectează funcţionarea acestuia”.
În 1961, K.R.Merton definea problema socială ca “o discrepanţă
semnificativă între normele sociale şi realitatea socială”(Merton
apud.Teodorescu, 1998:446).
Merton şi Nisbet în 1971 (apud. Dan, 2007:18) susţin ideea că o
problemă socială prezintă anumite caracteristici:

a) Apariţia unei probleme sociale este legată de manifestarea unei

neconcordanţe între ceea ce ar trebui să fie oamenii şi ceea ce sunt
ei în realitate ( o neconcordanţă între normele sociale şi realitatea
existentă;
b) O problemă socială poate fi consecinţa neanticipată, nedorită şi
indirect a modelelor instituţonalizate ale comportamentului social;
c) La nivel structural, sistemele sociale pot avea probleme distincte
în funcţie de caracteristicile şi valorile lor;
d) Soluţiile problemelor sociale sunt diferite în funcţie de
particularităţile fiecărui sistem social în parte;
e) Modificările şi intervenţiile la nivelul elementelor (subsistemelor)
unui sistem, atrag după sine apariţia altor problem deoarece sunt
în strânsă interdependenţă, influenţându-se astfel reciproc.

Earl Rubington şi Martin S. Wenbeirg , 1989, (apud.Dan, 2007:19-

30), consideră problema socială ca fiind o situaţie incompatibilă cu valorile
6

unui număr semnificativ de oameni şi care consideră că e nevoie să schimbe

această situaţie.
Din perspectiva acestor autori, o problemă socială vizează
următoarele aspecte:

- O anumită situaţie care există şi este recunoscută de oameni;

- Incompatibilitatea cu valorile personale/grupul social;
- Amploarea acestei situaţii în ceea ce priveşte numărul de persoane
afectate;
- Reacţia, dorinţa de schimbare a celor afectaţi.

PERSPECTIVE ALE NATURII PROBLEMELOR SOCIALE

Aceeaşi autori grupează câteva perspective ale naturii problemelor
sociale, astfel: (Dan, 2007:19-30)
Patologie socială
Dezorganizare socială
Conflict de valori
Comportament deviant
Etichetare socială
Perspectiva critică

Problema socială vazută ca patologie socială

Perspectiva patologiei sociale s-a dezvoltat în perioada 1890-
1910, după care a fost reluată după 1960. Această teorie îşi are
originea în teoria organicistă a lui H. Spencer. Astfel patologia social
este definită ca insucces al socializării indivizilor, clasificaţi în:
- defectivi (cei care pot fi educaţi),
- dependenţi (cei cu problem în primirea educaţiei),
 7

- delincvenţi (cei care refuză educaţia).

O altă abordare a acestei perspective se referă la însuşirea

greşită sau defectuoasă a valorilor sociale. Există astfel două puncte
de vedere:
- persoanele care determină apariţia problemelor sociale sunt
considerate “bolnave” sau,
- sunt considerate “criminale”.
Ambele variante susţin ideea de imoralitate a persoanelor ce
determină apariţia problemelor sociale. Ca soluţii pentru problemele
sociale, adepţii patologiei sociale au propus de-a lungul istoriei mai
multe variante, precum:
-eugenia socială ce vizează eliminarea indivizilor “defective
genetic”;
-educarea şi creşterea nivelului moralităţii claselor de jos şi de
mijloc;
-schimbarea nivelului de valori instituţionale ce se reflect în
comportamentul individului.

Ca o concluzie la această perspectivă ar fi ca soluţia la problemele

sociale să fie educaţia morală.

Perspectiva dezorganizării sociale,

Această perspectivă determină schimbarea social şi este
centrată pe semnificaţia normelor şi a legilor.
Dezorganizarea socială apare ca urmare a amplorii
problemelor sociale, de la nivelul indivizilor la nivelul societăţii ca
urmare a migraţiei şi a industrializării. Un număr din ce în ce mai
8

mare a populaţiei devine săracă şi apar fenomene asociate

delincvenţei, criminalităţii, alcoolismului, şomajului etc.
Dezorganizarea socială se referă la imposibilitatea/eşecul manifestării
rolurilor sociale datorită: lipsei normelor, a conflictului cultural, a
nefuncţionalităţii/prăbuşirii normelor.
Starea de dezorganizare se manifestă atât la nivelul sistemului
dar şi lanivel individual.Cu alte cuvinte, dezorganizarea socială
determină dezorganizarea individual. Dezorganizarea social are la
bază schimbarea social. Apare ca o tranziţie în tendinţa de modificare
a sistemului.
Există trei variante ale acestei dezorganizări:
-schimbările din sistem sunt adaptabile şi aduc sistemul din
nou la o stare de echilibru;
-sistemul poate funcţiona dar la alţi parametric, fără a se
adapta în totalitate la schimbare;
-schimbarea este distructivă şi produce prabuşirea în totalitate
a sistemului.
Ca soluţii, teoreticienii au fost de accord ca sistemul să rămână
funcţional prin aducerea lui la o stare de echilibru.

Perspectiva conflictului de valori – o perspectivă ce face referire la

valori şi scopuri/interese.
Această perspectivă are la bazăideea că problemele sociale
sunt determinate de conflictul la nivelul valorilor/intereselor
individuale/sociale.
Perspectiva conflictului de valori se originează în teoria
conflictului social, teorie apărută la începutul secolului XX, care
pleacă de la teoriile lui Marx şi G.Simmel. Aceşia văd şi analizează
 9

întreaga istorie a omenirii ca “luptă între clase”şi ca interacţiune

social.
Richard R.Myers şi R.C.Fuller sunt iniţiatorii analizei
problemelor sociale din perspectiva conflictului de valori şi de
interese dintre grupuri ce se găsesc în opoziţie. În acest caz,
problemele sociale sunt compuse dintr-o condiţie obiectivă- ce se
referă la contactul şi competiţia dintre aceste grupuri şi o definire
subiectivă ce se referă distribuirea la evaluarea contactului, a
competiţiei şi la distribuirea bunurilor şi drepturilor.
Ca soluţii pentru rezolvarea problemelor sociale, din
perspectiva conflictului de valori sunt:
- Consensul (rezolvarea problemelor prin împărtăşirea de comun
acord a unor valori);
- Negocierea (prin schimbul de valori);
- Puterea brută (grupul ce deţine mai multă putere are câştig de
cauză);

Perspectiva comportamentului deviant

Această perspectivă are pronunţat accent asupra rolurilor. A fost
studiată de prin 1950, plecând de la teoria anomiei a lui R.Merton şi a teoriei
interacţiunii sociale a lui Sutherland. Din prisma acestei perspective,
comportamentele sau situaţiile care se depărtează de la normele sociale
acceptate sunt considerate deviante.
Acest tip de comportament deviant se originează în eşecul socializării
primare, dar şi a internalizării acestuia. La aceasta contribuie şi lipsa
oportunităţilor pozitive de resocializare. Ca soluţii ale comportamentului
deviant se recomanda creşterea gradului de re/socializare în grupul primar,
accesul la oportunităţi şi mai ales la educaţie dar ş reducerea contactului cu
modelele de rol deviante.
10

Perspectiva etichetării sociale

Această perspectivă are rolul de analiză a reacţiilor sociale. Apărută
între anii 1950-1970, teoria etichetării sociale defineşte problema socială ca
reacţii sociale la o pretinsă încălcare a regulilor sau aşteptărilor sociale.
Condiţiile în care o persoană/situaţie poate fi etichetată ca fiind problematică,
se referă la relaţiile de putere şi influenţă din partea celor care exercită
controlul social, dar şi la potenţialul “câştig” de a fi etichetat, ceea ce numim
autoetichetare.
Soluţiile pentru această perspectivă se referă la revizuirea definirii
unei persoane/situaţii ( prin creşterea şanselor de reabilitare, prin toleranţă şi
înţelegere) dar şi prin diminuarea potenţialelor câştiguri realizate prin
autoetichetare.

Perspectiva critică
Perspectiva critic apareprin anii 1970 şi se referă la relaţiileantagonice
dintre cei care conduc instituţiile şi cei care desfăşoară activităţi în beneficial
acestora. Vizează aspectele economice instituţionale şi apariţia problemelor
sociale.
Această perspectivă, îşi are originea în teoriile lui Marx şi a fost
dezvoltată ca o critică la adresa culturii şi societăţii capitaliste. Din această
perspectivă, o problemă socială apare din exploatarea celor ce deţin puterea şi
clasa muncitoare.
Perspectiva critic a fost dezvoltată de mai mulţi teoreticieni. Soluţia pentru
rezolvarea problemelor sociale sunt reforma sau revoluţia pentruproducerea
unei societăţi egalitare, fără clase sociale. Cu toate acestea, fără punctele
forte, se regăsesc şi o serie de slăbiciuni ale acestor teorii.
 11

DEFINIŢII ALE PROBLEMELOR SOCIALE

Aşa cum s-a argumentat în capitolele anterioare, definirea unei
probleme sociale depinde de abordarea condiţiilor de manifestare,
metodologice şi teoretice ale cercetătorilor. După R. Merton (1971) care
definea o problemă socială ca fiind “o discrepanţă între normele sociale şi
realitatea socială”, apar şi alte definiţii. C.Zamfir (1977), defineşte problema
socială ca “un proces, o caracteristică, o situaţie despre care societatea sau un
subsistem al ei consider că trebuie schimbat”. Tot C. Zamfir (2006:17),
defineşte problema socială ca “un factor, un proces, o stare social sau natural
care afectează negativ funcţionarea societăţii şi condiţia umană”. În aceste
definiţii, autorul include două elemente:

a) Obiectul – acel obiect, situaţie, proces care este problematic,

reprezintă, cu alte cuvinte, o sursă de dificultăţi şi asupra căruia
urmează a se acţiona pentru a fi schimbat într-un sens convenabil.
Poate fi vorba de un aspect pozitiv sau negativ.
b) Conştientizarea dificultăţii – respectivul aspect este eliminate sau
estepus ca problem, acceptat de către “membrii sistemului social
respectiv ca trebuind schimbat”

În ceea ce priveşte problemele sociale pozitive, se referă la apariţia

unor oportunităţi de dezvoltare şi la idenificarea modalităţilor de a fructifica
oportunităţile de dezvoltare.
Pentru a formula o problema social, trebuie să avem în vedere:
 Identiicarea unei problem sociale reale, fie pozitivă fie negativă;
 Realizarea diagnozei problemei sociale;
 Amploarea sau magnitudinea problemelor sociale;
 Identificarea posibilelor soluţii şi evaluarea lor în vederea alegerii
celor mai optime variante;
12

 Prezenta/absenţa voinţei collective de a acţiona.

J.E. Farley susţine teoria conform căreia, o problem socială este o

situaţie caracterizată de 3 elemente (Dan, 2007:14).

 Este privită ca fiind indezirabilă sau ca o sursă de dificultăţi;

 Este determinată de acţiunea/inacţiunea oamenilor sau a societăţii;
 Afectează sau se presupune că va afecta un mare număr de persoane;

După C.Zamfir(2006:16) societăţile se confruntă continuu cu problem

sociale specifice: delincvenţă, tensiuni, şi conflicte sociale, catastrophe
natural, criză economic. Autorul propune o listă a tipurilor de problem
sociale, dar lasă lista deschisă. Acestea ar putea fi:

 Deficitul de dezvoltare;
 Grupuri/ societăţi, zone aflate în criză/dificultate (sărăcie, familii
numeroase, resurse financiare reduse, zone defavorizate etc.)
 Condiţii naturale/ sociale care afectează advers colectivităţile/ condiţia
umană(catastrophe natural, conflictesociale, războaie, conflicte
interetnice, boli cornice etc.)
 Comportamentedeviante, violente,discriminante;
 Funcţionarea defectuoasă a unor instituţii datorită corupţiei şi a slabei
organizări;
 Deficit de capacităţi individuale şi clective de acţiune la nivel
educaţional şi nerespectare a normelor;
 Deficit al implicaţiilor instituţiilor responsabile în acţiune;
 Deficit comportamental al societăţii în raport cu respectarea valorilor
importante; demnitate umană, libertate, egalitate etc.
 Apariţia oportunităţilor de dezvoltare prin integrarea României în UE.
 13

DINAMICA PROBLEMELOR SOCIALE

După C.Zamfir (2006-18), pentru problemele sociale există două
abordări:

 Una tradiţională care se referă la reacţia spontană la problem. În acest

context, se referă la problemele care persist sau la soluţionarea lor
prin schimbarea/eliminarea cauzelor generatoare;
 Una modern orientată spre dezvoltare social, având ca obiectiv
principal abordarea strategic planificată a rezolvării problemelor
sociale.

Nivelurile de manifestare a problemelor sociale

Există patru niveluri pe care le pot ocupa la un moment dat

problemele sociale: potenţială, latent, manifestă şi centrală (C. Zamfir,
2006:18-19).
Problema socială potenţială prezintă toate caracteristicile unei
probleme sociale, dar nu este asumată la nivelul conştiinţei colective şi nici
nu este formulată ca o problemă socială.
Problema socială latentă, este luată în considerare de colectivitate ca
o problemă dar este asociată cu o atitudine pasivă: resemnare, frustrare,
anxietate.
Problema socială manifestă, este asumată de colectivitate ca problemă
în sine şi este asociată cu voinţa de a acţiona;
Problema socială centrală este considerată o prioritate în mobilizarea
atenţiei dar şi pentru canalizarea resurselor disponibile.
Analizând mai amanunţit nivelurile pe care le poate tranzita o
problemă socială, putem stabili poziţia la care se situează la un moment dat
acea problem. Astfel, dacă la nivelul unei colectivităţi este percepută o
14

problemă potenţială, o problemă care ar putea să devină una actuală, care să

stimuleze voinţa de acţiune a colectivităţii, este definită şi asumată /acceptată
astfel problema socială. De aici, această problemă poate ocupa fie o poziţie
latentă, fie una de manifest. Pentru nivelul latent, înseamnă că nu este
stimulată voinţa de acţiune şi colectivitatea afişează o atitudine pasivă.
Autorul descrie trei situaţii pentru care o problemă rămâne în stare de
latenţă.:
 Acţiunea pentru acea problemă nu este una prioritară;
 Nu sunt identificate soluţii posibile;
 Rezistenţa pentru soluţionarea problemei, întrucât ar fi afectate alte
segmente ale colectivităţii.
Starea de pasivitate este asociată cu o anumită resemnare prin lipsa
unei soluţii care să motiveze acţiunea colectivă. Pentru starea de
manifest,problema stimulează acţiunea socială/voinţa colectivă, se caută
soluţii şi se procedează la rezolvarea problemei. Centralitatea unei probleme
manifeste este dată de prioritatea pe care o ocupă faţă de celelalte problem
existente în acelaşi timp. Cu toate că mai multe probleme pot ocupa un stadiu
de centralitate, numai una poate fi prioritară.

TEOREME ALE DINAMICII PROBLEMELOR SOCIALE

C.Zamfir descrie şase teoreme ale dinamicii problemelor

sociale(2006:19-25):
TEOREMA 1: “De regulă, în poziţia de centralitate este plasată la un
moment dat o singură problem şi mai rar cîteva în acelaşi timp”(2006:19)
Prima teoremă se referă la cantralitatea problemelor sociale. O
problemă socială poate avea o anumită dinamică în funcţie de stadiile pe care
le ocupă. Astfel, poate avea o ascendenţă de la potenţialitate/latenţă spre
 15

centralitate dar şi o descendenţă spre stadiile latente. Nici una din variante nu
poate clasifica dacă o problemă socială este negativă sau pozitivă, ci se pot
interpreta factorii care determină această dinamică a problemelor sociale.

Factori ce determină ascendenţa problemelor sociale

a) schimbarea unor valori, ceea ce determină agravarea problemei şi implicit

creşterea stării de îngrijorare din partea comunităţii;
b) apariţia resurselor şi a oportunităţilor pentru soluţionarea problemei
sociale;
c) creşterea tensiunilor asociate prin explozii ale efectelor de regulă negative
ale problemei sociale. Această asociere determină creşterea voinţeide a
acţiona ceea ce favorizează ascensiunea problemei potenţiale la stadiul de
manifest şi chiar de centralitate;
d) stimularea creşterii presiunilor interne prin mass-media, sindicate, culte,
etc.
e) blocajele de system, ceea ce favorizează oportunitatea unor opozanţi de a
redefine problema dar implicit şi soluţiile.

TEOREMA 2: “Trecerea unei probleme dintr-un stadiu preliminar în unul

superior se produce datorită accentuării unor efecte adverse, creşterea
presiunilor interne/externe, apariţia unor noi oportunităţi de acţiune pentru
soluţionarea respectivei probleme.(2006:21)

Factori de determină descendenţa problemelor sociale

În ceea ce priveşte evoluţia descendentă a unei probleme sociale este

determinată de faptul că centralitatea problemei nu este de durată, aceasta
16

involuînd spre stări inferioare de manifest şi latenţă. Factorii care determină

involuţia problemelor sociale ar fi:
a) problema este soluţionată, motiv pentru care problema poate dispare
total sau parţial, ceea ce-i scade din prioritate;
b)soluţionarea problemei întâmpină rezistentă pentru soluţionare din
partea instituţiilor sistemului;
c) soluţionarea problemelor contravine valorilor unor grupuri mai
puternice;
d)rezistenţe provenite pe parcursul soluţionării problemelor sociale;
e) o altă problem devine imminent prioritară şi ocupă locul central în
defavoarea problemei iniţiale.

TEOREMA 3: “Ascensiunea unei probleme sociale în poziţia de

centralitate, impinge pe cea care ocupă această poziţie în poziţii
inferioare”(2006-21)

Factori de determină descendenţa problemelor sociale-soluţiile pentru

rezolvarea problemei sunt nesatisfăcătoare, motiv pentru care problema scade
ca prioritate şi trece spre latenţă.

TEOREMA 4: “O problemă socială plasată în centralitate/manifestă, după

ce îşi epuizează capacitatea de a fi redusă semnificativ prin efort, este
trecută spre latenţă”(2006-22)
Astfel, poziţia de centralitate are tendinţa de a nu rămâne niciodată
neocupată.

TEOREMA 5: “ Legea- Golul atrage plinul- scoaterea unei probleme din

poziţia de centralitate, tinde să atragă în această poziţie o altă
problemă”(2006:22)
 17

Faţă de identificarea problemelor sociale apare o altă întrebare: în ce

măsură o colectivitate este capabilă să realizeze o diagnoză corectă a
problemelor sociale?
Pot fi identificate două tipuri de probleme sociale:
 Probleme-stare (căderea economiei, război, cataclisme, conflicte la
nivelul comunităţii sau care afectează comunitatea, etc.) care sunt
conştientizate de regulă adecvat la nivelul populaţiei;
 Probleme-cauză, care se referă la factorii ce determină apariţia
problemelor respective.
De la nivelul problemelor cauză, pot apărea distorsiuni în identificarea
adecvată a problemelor sociale. Aceste distorsiuni apar şi sunt alimentate de
menţinerea situaţiei de criză.
Este identificată o funcţie compensatorie pentru că oferă o relaxare a
stresului social prin identificarea unor cause iluzorii, false, pentru
colectivitatea necunoscătoare. Pe acest fond al lipsei de cunoaştere şi
înţelegere a problemei sociale, populaţia poate fi lesne manipulată. Astfel,
formularea distorsionată a problemelor sociale poate devein instrumental
manipulării unor actori sociali.

TEOTEMA 6: “Pe un deficit de cunoaştere a cauzelor problemei stare,

formularea problemelor cauză poate deveni instrument al manipulării de
către actorii sociali, un instrument de luptă politică, dar şi un mecanism de
absorbţie a incertitudinii, în jurul profundelor frustrări şi temeri
colective”.(2006:24).
18

METODE DE ANALIZĂ A PROBLEMELOR SOCIALE

După analiza nivelurilor pe care le pot ocupa problemele sociale, apare
necesitatea stabilirii unei metodologii pentru analiza problemelor sociale.
Această metodologie este necesară pentru stabilirea unui diagnostic corect
dar şi a unor soluţii adecvate.
Nu există o metodologie standard, unică pentru analiza problemelor
sociale dar se impuneo structurare a metodelor déjà existente.
C.Zamfir(2006:25-26), propune câteva paliere pentru metodologia
cercetării problemelor sociale:
a) Diagnoza problemei potenţiale/actuale, în care trebuie luate în
considerare mai multe niveluri de analiză:
 Identificarea problemei, prin delimitarea
fenomenului/procesului care afectează la momentul acela viaţa
colectivităţii respective;
 Determinarea magnitudinii problemei, pentru care sunt utilizaţi
indicatori necesari pentru imaginea completă a problemei-stare
(indicatori pentru sănătate, economie, delincvenţă, poluare,
mortalitate, satisfacţie/insatisfacţie etc).
 Factori determinanţi ai dinamicii problemei sociale.

Acest tip de analiză, reprezintă instrumental predicţiei apariţiei

problemelor sociale dar şi a dinamicii lor.

a) Diagnoza conştientizării problemelor sociale, reprezintă o parte

important în dinamica social prin faptul că poate poziţiona problema
socială la diferite niveluri, în funcţie de poziţia ocupată în sistemul de
priorităţi. Trebuie identificate şi stările subiective associate de la
nivelul colectivităţii dar şi diversitatea conştientizării problemelor
sociale deoarece unele grupuri o pot considera ca o problemă, în timp
 19

ce altele aualte priorităţi. Putem conchide că importanţa sau nivelul de

centralitate al problemei sociale variază în funcţie de conştiinţa
diferitelor grupuri. Pentruanaliza prezenţei în conştiinţa colectivă a
problemelor sociale se pot utilize: sondajul deopinie, scalele de
atitudine,focus-grupurile dar se pretează foarte bine şi analiza de
conţinut.
b) Analiza activităţii colectivităţii de a face faţă problemelor sociale, prin
studierea activităţilor/ soluţiilor practicate de obicei în acea
colectivitate dar şi a eficienţei soluţiilor practicate.
c) Identificarea unor noi soluţii la problemele sociale, prin adoptarea unor
orientări constructive. Astfel, sociologia îşi aduce aportul la
producerea unor noi soluţii dar şi la selectarea lorpentru
implementarea şi corectarea lor. Toate acestea contribuie la creşterea
capacităţii colectivităţilor în înţelegerea problemelor sociale dar şi de
evaluare a soluţiilor adoptate.

DIAGNOZA SISTEMICĂ ŞI PROBLEMELE SOCIALE

Criteriile de alegere a unui model de diagnoză
Aşa cum demonstrează teoriile din capitolele anterioare, nu există un
model classic de diagnoză social. Diagnoza se realizează fie la nivel
individual, fie la nivel de comunitate/de grup. Pentru fiecare dintre cele două
direcţii sunt construite câteva modele de diagnoză , în funcţie de criteriile
fiecărui tip de beneficiar, al serviciilor sociale fie al altor instituţii. Cercetările
şi analizele au delimitat câteva criteria pentru diagnoză în asistenţa socială. În
acest sens, Silke Vlecken(2007:399), reuşeşte să stabilească o serie de criteria
pentru asistenţa socială:
20

 Asistenţii sociali trebuie să deţină cunoştinţe şi teorii care să permită

înţelegerea problemei apărute;
 Să poată recunoaşte şi să interpreteze aspecte fiziologice, sociale,
economice şi psihice ale indivizilor precum şi să realizeze corelaţii
între acestea;
 Să poată identifica atât situaţiile problematice apărute dar şi resursele
beneficiarilor;
 Să implice şi să conştientizeze toţi beneficiarii, atât în procesul de
analiză cât şi în cel de intervenţie;
 Să recunoască şi să respecte atât metodologia specifică domeniului
asitenţei sociale cât şi legislaţia în vigoare;
 Intervenţia să fie sistemică, axată atât pe individ cât şi pe mediul
acestuia;
 Să gestioneze comunicarea între instituţiile implicate înprocesul de
ajutor;
 Să respecte principiile deontologice ale asistenţei sociale;
Pe baza acestor criteria s-a stabilit un model de analiză a problemelor şi
a resurselor care presupune:
- Evaluarea sistematică a capacităţilor indivizilor;
- Realizarea unei priviri de ansamblu asupra situaţiei iniţiale;
- Stabilirea priorităţilor;
- Descoperirea factorilor active implicaţi;
- Stabilirea tipului de relaţii în cazul relaţiilor de schimb şi de putere;
- Cooptarea tuturor celor implicaţi în procesul de ajutor;
- Identificarea tuturor resurselor potenţiale şi a celor disponibile;
- Formularea obiectivelor în concordanţă cu principiile etice ale asistenţei
sociale;
- Să fie stimulate relaţiile între toţi profesioniştii de caz implicaţi.
 21

În ceea ce priveşte diagnoza problemelor sociale pentru situaţii

specifice, trebuie sǎ avem în vedere pentru stabilirea problemei, descrierea şi
evaluarea sistematicǎ a situaţiei pe de o parte şi analiza resurselor existente
sau potenţiale pe de altǎ parte.Pentru realizarea unei diagnoze corecte avem
nevoie de construirea unui context real, pentru care vom utilize un set de
întrebǎri utile la clarificarea situaţiei.Acestea întrebǎri sunt specific unor
direcţii:
- Spre ce?(vizeazǎ scopurile acţiunii);
- Cum?(vizeazǎ metodele alese);
- Cu ce?(vizeazǎ mijloacele utilizate);
- Încotro?(vizeazǎ scopul final al intervenţiei).
Toate aceste întrebǎri au rolul de a structura şi contura planul de intervenţie
pentru rezolvarea problemei, împreunǎ cu beneficiarii.
Pentru întrebarea Ce? Se utilizeazǎ un instrument central al diagnozei
problemelor sociale, numit Figura Gândirii Sistemice(FGS). Acest model
este folosit la analiza sistemicǎ şi diferenţiatǎ a indivizilor precum şi la
descrierea contextualǎ a problemei resimţite. Pentru sistemul asistenţei
sociale ne referim la respectarea managementului de caz dar mai ales la
participanţii incluşi în procesul de ajutor(echipa pluridisciplinarǎ).Metoda
FGS are douǎ etape:

I. Identificarea tuturor factorilor(persoane, instituţii) relevanţi în

situaţia datǎ;
II. Descrierea resurselor existente considerate utile pentru procesul de
ajutor.
Coroborarea celor douǎ etape ajutǎ la identificarea problemelor,
explicarea situaţiei dar şi conturarea planului de intervenţie(vezi fig. în
Practici în Asistenţa Socialǎ, 2007, p.402).
22
 23

Geiser(2004), detaliazǎ şi argumenteazǎ importanţa utilizǎrii tipurilor de

întrebǎri specifice diagnozei sociale sistemice:
CE?
Se referǎ la descrierea situaţiei vǎzutǎ de clienţi şi de factorii/persoanele
implicate. Sunt combinate resursele individuale cu analiza diferenţiatǎ a
relaţiilor, iar asistentul social va realiza pe baza rǎspunsurilor obţinute de
la beneficiar o primǎ imagine a situaţiei .
DE UNDE?
Acest tip de întrebare va face o introspecţie în antecedentele faptice
actuale respective ale problemei şi resurselor. Se vor obţine de la
beneficiar informaţii complete referitoare la timpul /momentul când a
început respectiva situaţie sǎ fie o problemǎ.În acelaşi timp se poate afla
sau dacǎ au fost şi alte situaţii problematice sau dacǎ exista o anumitǎ
frecvenţǎ cu care se repetau cauzele.
(DE CE?)CARE AR FI MOTIVUL?
Aceastǎ întrebare este menitǎ a contura ipoteze referitoare la situaţia
beneficiarului, vǎzutǎ prin explicaţiile specialistului. Pe baza
rǎspunsurilor la acest tip de întrebare se va contura o imagine a datelor cu
legǎturi între ele, iar asistentul social va putea formula scopul şi
obiectivele de lucru.
ÎNCOTRO?
Este un tip de întrebare care apare atunci cînd nu este susţinutǎ
eligibilitatea unui caz pentru intervenţie, iar asistenţa socialǎ poate
prognoza cum va arǎta problema mai târziu, dacǎ nu se ia mǎsura
prevenţiei.
CE NU ESTE BINE?
24

Prin aceste întrebǎri se stabilesc condiţiile concrete de restabilire a

situaţiilor prin identificarea încǎlcǎrii normelor/valorilor sociale sau
cultural. În acelaşi timp sunt evaluate şi formulate competenţele,
atitudinile şi resursele eficiente pentru corectarea situaţiei problematice.
CUM AR TREBUI SǍ FIE?
Rǎspunsurile la aceastǎ întrebare se referǎ la evaluarea condiţiilor
concrete care vor fi raportate la resursele individuale şi la relaţiile
sociale ale celor implicaţi. Prin aceste raportǎri se poate stabili dacǎ
situaţia va fi problematic sau neproblematicǎ.
CE ESTE DE AJUTOR?
La aceastǎ întrebare rǎspunsurile ne vor comunica cele mai importante
resurse pentru depǎşirea problemei, resurse care vor fi incluse în
planificarea pentru ajutor.
REZUMAT:
Rezumatul se referǎ la prezentarea pe scurt a faptelor, la definirea
problemelor dar şi a resurselor existente care vor fi incluse în planurile de
intervenţie. Va fi întocmitǎ o listǎ a prioritǎţilor pe baza urgenţelor şi a
posibilitǎţilor de rezolvare a problemelor.

DIAGNOZA, OPORTUNITĂŢI ŞI RISCURI

Procesul de diagnosticare este văzut cu mai mult interes de iniţiatorii

de proiecte. Diagnoza apare ca o etapă iniţială în cadrul proiectelor, dar şi ca
parte integrantă a acestora, ce combină analiza cu acţiunea.
În orice proiect de diagnosticare sunt urmărite obiective ce conduc la
diminuarea problemelor sociale.Aceste obiective se referă la identificarea şi
înţelegerea reală aproblemei, la stabilirea contactului cu actorii
 25

implicaţi/interesaţi, dar şi la analiza ideilor şi ipotezelor ce trebuie dezvoltate

prin acţiuni.
Etapa de dignosticare se referă la centralizarea, clasificarea,
analizarea obiectivă a informaţiilor, dar şi la definirea necesităţilor, a
resurselor şi a priorităţilor.
Diagnoza nu se referă doar la înţelegerea realităţii problemelor ci şi la
acţiunea care urmează a fi intreprinsă.(www.ilo.org/ciaris.ro)
Important pentru procesul de diagnosticare sunt următoarele
elemente:
 Păstrarea independenţei faţă de instituţiile politice,
administrative sau financiare prin influenţa sau constrângerea
pe care acestea o pot exercita;
 Deţinerea mijloacelor pentru efectuarea diagnozei, ca investiţii
materiale sau resurse umane;
 Formarea echipelor pluridisciplinare pentru urmărirea
întregului proces
de diagnosticare prin legitimitate , competenţă şi
responsabilitate;
 Parteneriatul pentru preîntâmpinarea rezistenţei/opoziţiei unor
instituţii/persoane .

Diagnoza, oportunităţi şi riscuri.

Procesul de diagnosticare nu poate lipsi din obiectivele unui proiect

ce are la bază o acţiune socială.Procesul de diagnoză permite identificarea şi
înţelegerea problemelor sociale, prin stabilirea contactului cu oamenii şi
actorii sociali interesaţi , testând apoi ideile care trebuie dezvoltate prin
acţiuni .
26

Prin diagnosticarea problemei sociale se poate realiza centralizarea ,

clasificarea şi analizarea obiectivă a informaţiilor.Tot din această etapă putem
culege informaţii şi elemente utile în ghidarea proiectului prin definirea
necesităţilor, a posibelelor obstacole dar şi a priorităţilor.
Principalul obiectiv al diagnozei sociale nu este numai unul de analiză
sau concluzie ci constituie o etapă operaţională a unui proiect..
Ca metode de aplicare pentru diagnoza socială, ca şi în cazul
problemelor sociale este sugerată analiza unor factori ce trebuie avuţi în
vedere:
 Conştientizarea unei probleme sociale, reprezintă chiar o
funcţie cheie a diagnozei.Unii actori interesaţi ar putea
influenţa prin subestimare sau supraestimare a problemei
sociale.Prin diagnoză se confirmă tuturor părţilor implicate
existenţa unei probleme sociale şi reprezintă baza
angajamentului de trecere la acţiune.
 Identificarea cauzelor apariţiei problemelor sociale care nu
sunt totdeauna vizibile şi care presupune înţelegerea
problemelor sociale care au generat apariţia problemei sociale.
 Examinarea principalelor individualităţi/instituţii afectate şi
direct implicate în problema socială .
Indetificarea indivizilor/instituţiilor afectate reprezintă o componentă
majoră a procesului de diagnoză deoarece acestea nu alcătuiesc un grup
uniform.Cu toate aceste diversităţi se pot stabili caracteristici commune,
pentru a putea deveni un grup ţintă în vederea implementării unor acţiuni.
Pe lângă aceasta, este necesară stabilirea a cât mai multor
determinanţi ai problemei sociale predominante în contexte diverse dar şi
dimensiunile teritoriului pe care se manifestă.
 Identificarea actorilor interesaţi şi rolul acestora.
 27

Prin procesul de diagnoză se pot identifica actorii ce vor avea roluri în

activităţile viitoare, având în vedere potenţialele resurse dar şi selecţia
viitorilor parteneri.Pot fi :administraţii publice, asociaţii, actori active în
comunitate, reţele de solidaritate etc.
Ca urmare , diagnoza este o acţiune/activitate desfăşurată în timp şi
studiază posibilitatea interconectării unor etape pentru obţinerea unor
finalităţi optime.
 Apare întrebarea: cât durează etapa de diagnosticare?
Nu este stabilită o regulă pentru realizarea diagnozei ci doar condiţia
determinării începerii procesului.Astfel, e nevoie de acţiunea unor actori şi
de dorinţa/voinţa lor de a intervene în diminuarea/eradicarea unei probleme
sociale sau în elaborarea unui proiect cu acest scop.
Timpul necesar procesului de diagnoză este dat de:
a) cantitatea de informaţii care trebuie adunate dar şi de dificultatea
/uşurinţa cu care acestea pot fi adunate, de clasificarea datelor şi revederea
tuturor informaţiilor;
b) numărul de participanţi la obţinerea datelor/informaţiilor;
c) scopul şi obiectivele proiectului.

Dacă etapa de diagnosticare este prea scurtă există riscul ca

informaţiile să fie superficiale şi actorii să nu poată fi implicaţi
corespunzător.
Dacă timpul acordat diagnosticării este prea amplu , poate apărea
descurajarea participanţilor dar şi posibilitatea obstrucţionării unui proiect.
Nu se urmăreşte în procesul de diagnoză perfecţiunea care ar duce la
prelungirea duratei de analiză şi ar fi inutilă în condiţiile în care în orice
moment pot apărea.
28

 Definirea etapelor şi activităţilor ce urmează a fi desfăşurate.

Unele activităţi sunt interconectate –nu se pot realize până nu sunt

finalizate cele anterioare-unele sunt simultane(ex.realizarea interviului şi
analiza statistică), iar altele sunt succesive(ex.elaborarea ghidului de interviu
şi realizarea interviului).
Toate aceste activităţi trebuie să se regăsească în planificarea
diagnozei.
Concluziile etapelor şi activităţilor procesului de diagnoză trebuie
comparate cu situaţia şi situaţia iniţială procesului.
Se poate analiza în ce măsură diagnoza a clasificat problema şi cum
anume, în ce direcţie se poate interveni.

 Cine participă la procesul de diagnoză

S-a stabilit existenţa a trei tipuri de actori interesaţi de procesul diagnozei:

a) organisme şi instituţii care încurajează şi sprijină diagnoza
b) persoanele /echipa care implementează;
c) oamenii şi instituţiile care participă la etapele/activităţile concrete
ale proiectului.

Selecţia persoanelor se face în funcţie de legitimitatea

echipei.Constituirea echipei pentru diagnoza socială va ţine cont de :
- cunoştinţele fiecărui membru al echipei;
- gradul de implicare personală;
- competenţa în luarea deciziilor;
- sprijinul financiar;
- parteneriat.
 29

Echipele de diagnoză sunt de obicei pluridisciplinare iar activităţile

interdisciplinare.
Pentru demonstrarea caracterului pluridisciplinar şi a funcţionalităţii
interdisciplinarităţii, trebuie luată în considerare o activitate iniţială care să
stabilească:
-coordonarea specialiştilor şi a activităţilor pentru evitarea unor
suprapuneri;
-stabilirea unor strategii collective de comunicare şi de lucru precum
şi elemente commune pentru evaluarea rezultatelor.

 Metode de lucru

Selectarea metodelor de diagnosticare depind de echipa care

realizează diagnoza.Echipa poate fi:
a) Internă(din cadrul institutiei);
b) Externă(din cadrul instituţiei şi a unor colaboratori externi);
c) Mixtă(formatǎ din colaboratori externi care au acelaşi
scop/obiectiv ).

Metodele de lucru trebuie să fie suficient de flexibile , să poată fi

adaptate competenţelor participanţilor.Important este ca participanţii la
proiect să aibă roluri bine definite şi să ştie ce se aşteaptă de la ei.Pe
parcursul realizării diagnozei se pot alătura şi alţi participanţi în funcţie de
necesităţile momentelor respective.
30

 Grupul ţintă şi obiectivele diagnosticării

Obiectivele şi grupul ţintă depind de context şi de tipul de
proiect dar şi de situaţiile beneficiarilor.În stabilirea
obiectivelor dar şi a grupului ţintă se ţine seama de:
- contextul local, naţional şi internaţional dar şi de dimensiunea
acestuia psiho-socio-economică dar şi culturală precum şi de
politicile sociale/globale care pot influenţa un teritoriu.;
- problema socială;
- persoanele implicate/afectate;
- alte personae ce ar putea avea legătură cu problema socială;
- servicii, acţiuni, poziţii: - puncte tari - cauze ale succesului şi
puncte slabe - cauze ale eşecului;
- posibile resurse disponibile/obstacole;
- caracterul organic(alte experienţe similare);
- punctele centrale şi direcţiile strategice de acţiune.

Oportunităţi şi riscuri

Teoriile demonstrează că un proces de diagnoză poate identifica unele

oportunităţi strategice de dezvoltare pentru rezolvarea unor probleme sociale
dar pot apărea şi unele situaţii de risc.

Ca oportunităţi în procesul de diagnosticare se pot enumera:

- Diagnoza ca o carte de vizită;
- Un proces de planificare sporit dar şi un proces strategic
pentru luarea deciziilor;
- Facilitarea schimburilor de informaţii între cei implicaţi
pentru înţelegerea reciprocă;
 31

- O perspectivă globală asupra condiţiilor şi resurselor

pentru o utilizare optimă a acestora;
- O conştientizare crescută a problemelor sociale;
- O evaluare comună, negociată a situaţiei;
- Utilizarea unui sistem de date , instrumente de lucru şi
informative care să contribuie cât mai bine la
implementarea acţiunii, la monitorizare şi evaluare.
- O participare mai mare a persoanelor implicate.

Ca riscuri:
- analiza superficială ce poate duce la concluzii superficiale,
pripite;
- o perioadă prea extinsă pentru implementare;
- haos şi confuzie la nivelul organizării strategiilor de lucru
şi a stabilirii rolurilor actorilor implicaţi;
- neglijarea factorilor individuali şi obiectivi;
- căutarea unui consens artificial fără a oferi oportunitatea
punctelor de vedere diferite;
- limitarea la nivel local fără a ţine cont de influenţele
exterioare globale sau perspective este pe cât de largă pe
atât de superficială şi ambiguă încât să poată fi aplicată
fiecărui teritoriu;
- riscul de a ţine cont de o singură perspectivă.

Diagnoza reprezintǎ o etapǎ distinctǎ în procesul de evaluare şi în

acelaşi timp punctul de pornire pentru intervenţie.La nivel social, etapa de
diagnosticare, face parte dintr-un management de intervenţie specific fiecǎrui
32

domeniu. Aşa cum managementul social pentru intervenţie nu poate exista

fǎrǎ diagnozǎ, tot aşa diagnoza nu este suficientǎ pentru rezolvarea
problemelor sociale.Ea devine necesarǎ şi utilǎ alǎturi de celelalte etape ale
managementului social pentru rezolvarea problemelor sociale. Odatǎ stabilitǎ
problema prin intermediul diagnozei sociale, se întrevǎd urmǎtorii paşi pentru
rezolvarea situaţiilor: Planificarea pentru stabilirea scopurilor şi obiectivelor,
strategia de lucru, parteneriatele, monitorizarea şi evaluarea.

Planificarea în rezolvarea problemelor sociale

Planificarea , ca şi definiţie general apare ca un exerciţiu de stabilire a

obiectivelor şi scopurilor unor acţiuni într-o unitate de timp.
)(www.ilo.org.ciaris.ro/ Studiul diagnozei :6.09.2007)
Planificarea urmeazǎ etapei de diagnozǎ şi necesitǎ o anumitǎ
flexibilitate în cadrul unui mechanism de revizuire.Ca şi timp, aceastǎ etapǎ
poate fi îndelungatǎ deoarece presupune:
 stabilirea obiectivelor;
 alegerea strategiilor/modelelor de lucru;
 analiza şi propunerea participanţilor;
 suportul financiar şi organizatoric
 modalitatea de evaluare.
Procesul de planificare coexistǎ cu cel strategic , fǎrǎ de care
intervenţia propriu-zisǎ ar fi haoticǎ şi incertǎ în ceea ce priveşte atingerea
scopurilor .În cadrul acestui proces sunt necesare câteva subetape:
1)evaluarea; deşi diagnoza a presupus evaluarea situaţiei problemei
sociale ca şi cauzǎ/intensitate/efecte, procesul de planificare presupune
evaluarea situaţiei problemei sociale în contextual intervenţiei. Nu se poate
intervene fǎrǎ stabilirea exactǎ a etapelor de intervenţie şi a prognozelor.
 33

2)negocierea între factorii implicaţi precum şi între instrumentarul de

lucru şi punctele de vedere lansate;
3)selecţia, reprezintǎ ultima subetapǎ care fixeazǎ deciziile finale care
au fost determinate de subetapele predecesoare de analizǎ şi negociere.

Planificarea este consideratǎ o etapǎ administrativǎ care presupune

colaborarea unor persoane avizate în ceea ce priveşte scopurile şi obiectivele
propuse. Pe lângǎ specialiştii planificǎrii, trebuie incluşi în planificare şi
actorii participanţi pentru reuşita implementǎrii proiectelor sau intervenţiilor.
Pentru selecţia membrilor ce urmeazǎ a fi cooptaţi în procesul de planificare,
iniţiatorii proiectului intervenţiei trebuie sǎ aibǎ în vedere urmǎtoarele:
 criteriile de selecţie pentru beneficiari;
 stimularea participǎrii beneficiarilor;
 stabilirea competenţelor necesare;
 stabilirea factorilor decizionali şi a reprezentanţilor acţiunilor
propuse;
 factorii de influenţǎ.
Pentru planificarea soluţionǎrii problemelor sociale , fie cǎ ne referim
la nivelul individual, fie la nivel colectiv, este important ca persoanele
afectate de problema social sǎ fie direct implicate prin participare şi
responsabilizare. Acest lucru se poate face direct, prin participare şi
responsabilizare sau indirect, prin reprezentanţi care pot fi investiţi cu roluri
specific. Este de dorit ca fiecare dintre beneficiari sǎ participe în mod direct
la acţiunile sociale dar poate fi vorba şi de imposibilitatea sau incapacitatea
beneficiarilor de a se implica direct, în afara reprezentanţilor.
În oricare dintre situaţii, existǎ o responsabilitate moralǎ pentru
deciziile luate şi îndeplinirea rolurilor în cadrul planificǎrii.
34

Planificarea poate fi vǎzutǎ ca un exerciţiu care ţine cont de urmǎtorii

factori:
 stabilirea acţiunii pentru rezolvarea problemei sociale;
 domeniul de manifestare şi politicile existente;
 stabilirea prioritǎţilor în luarea deciziilor;

Atribuţii ale planificǎrii

-Stabilirea obiectivelor ;
Obiectivele etapei planificǎrii se pot stabili în urma unui proces de diagnozǎ
care poate identifica principalele cauze ale problemei sociale dar şi situaţiile /
factorii care le influenţeazǎ. Obiectivele care urmeazǎ a fi propuse trebuie sǎ
aibǎ corespondent în realitate, sǎ utilizeze resursele existente şi sǎ fie cu un
pas înaintea modelelor déjà existente, printr-o direcţie inovatoare.Obiectivele
planificǎrii pot fi stabilite dupǎ criteriul temporalitǎţii. Avem astfel:
- obiective generale, care vizeazǎ o perioadǎ mai lungǎ de
timp
- obiective acţionale specifice, care sunt obiectivele pe
termen scurt şi se referǎ la acţiunile stabilite prin procesul
de planificare.
-Stabilirea strategiilor
În cadrul etapei de planificare, strategiile de lucru trebuie definite şi
selectate.În funcţie de domeniul de interes, acestea pot fi:
-strategii referitoare la acţiunile ce urmeazǎ a fi realizate;
-strategii care se referǎ la tipul de caz(individual sau colectiv);
-strategii care se referǎ la metodele utilizate pentru atingerea scopului;

-Planificarea ,definirea şi stabilirea activitǎţilor

 35

Procesul de planificare necesitǎ rigurozitate, precizie dar şi flexibilitate. Dacǎ

rigurozitatea şi precizia au în vedere metodele/tehnicile şi perioada de lucru,
flexibilitatea ajutǎ în momentele cînd apar factori perturbatori ai acţiunilor,
ceea ce ar putea schimba direcţia intervenţiei/acţiunii.

-Monitorizarea şi evaluarea
Aceste atribuţii ale procesului de planificare se referǎ la stabilirea criteriilor
dar şi a metodologiilor de evaluare, atât pe parcursul intervenţiei/acţiunii cǎt
şi la finalul acesteia. Au rolul de a menţine adaptarea permanentǎ a
contextelor sociale cu acţiunile propuse.

Punctele tari şi punctele slabe ale procesului de planificare

Punctele tari:
-respectarea principiilor colaborǎrii;
-identificarea prioritǎţilor;
-Identificarea şi implicarea resurselor existente;
-capacitatea de adaptare la noile modificǎri sociale.

Punctele slabe:
-riscul de arǎmâne la stadiul de planificare;
-riscul de a se bloca între pre multe obiective;
-riscul de a hiperraţionaliza şi de a pierde flexibilitatea şi implicit
capacitatea de adaptare;
-riscul de a utilize o singurǎ metodologie şi de a minimaliza funcţia
inovativǎ a planificǎrii;
-riscul de a pierde partenerii sociali;
-riscul de a pierde din vedere scopul acţiunii.
36

Elaborarea strategiilor

Conceptul strategie dateazǎ de la vechii greci şi fǎcea referire la

persoanele delegate pentru organizarea armatei şi cu problemele militare.
Cumva ,a rǎmas conotaţia pentru strategca şi şef/lider superior în ceea ce
priveşte planificarea şi deciziile implicate. Pentru tema de faţǎ, termenul
strategie s-ar referi la totalitatea resurselor economice, sociale şi politice
menite sǎ dirijeze acţiunile în vederea gǎsirii/realizǎrii unei soluţii.
Importanţa strategiei în procesul rezolvǎrii problemelor sociale se referǎ la
evitarea riscurilor apǎrute în traseul acţional.Strategiile sunt formulate în
funcţie de grupurile ţintǎ.
Existǎ trei tipuri de strategii:
-strategii reproductive;
-strategii paleative;
-strategii emancipatoare.

Strategiile reproductive, nu fac referire la eradicarea unor probleme sociale ci

la reprezentarea socială a problemei sociale pe care o percepe actorul social.
Aceastǎ reprezentare socială este susceptibilǎ de a se întipǎri în
comportamentul actorilor sociali. Ca şi strategie, îşi propune mai degrabǎ
obiective pentru prevenirea şi conştientizarea unor problem sociale pentru
actorii susceptibili de a o experimenta.

Stategiile paleative, îşi regǎsesc originile în contextele religioase sau

filantropice şi se referǎ în general la intervenţii pe termen scurt cu obiective
puţine şi precise.Sunt potrivite mai ales situaţiilor de crizǎ , de tipul “aici şi
 37

acum” cu diferenţa cǎ nu existǎ resurse suficiente pentru rezolvarea

problemei sociale pe termen lung şi existǎ posibilitatea reproducerii
problemei sociale.

Strategiile emancipatoare, se referǎ la atitudinea avangardistǎ de modificare

a cauzalitǎţii problemelor sociale.Se pune accent mai ales pe puterea şi
resursele actorilor sociali în reuşita rezolvǎrii problemei sociale. Paradoxul
constǎ în imposibilitatea actorilor de a-şi formula problemele şi modalitǎţile
de depǎşire a acestora .Este o strategie abordatǎ pe termen lung.

Factorii implicaţi în realizarea strategiilor rezolvǎrii problemelor sociale

În elaborarea strategiilor este important sǎ ţinem cont de caracterul inovativ

al planificǎrii sociale. Astfel, este important sǎ definim corespunzǎtor
problema socialǎ, diferenţiind-o de altele mai vechi, asemǎnǎtoare şi sǎ
delimitǎm cât mai concret contextual producerii problemei sociale. Un rol
important în cadrul strategiilor îl are monitorizarea prin cercetare şi acţiune,
ceea ce presupune intervenţia în concordanţǎ cu rezultatele obţinute prin
cercetare. Pe lângǎ acestea, este importantă anticiparea şi predicţia, ca
rezultat al unei bune analize şi cercetǎri. Un factor important în realizarea
strategiilor îl constituie timpul. Acesta joacǎ un rol esenţial în rezolvarea
problemelor sociale. Cu cât termenele de rezolvare ale acţiunilor respectă
limitele de timp, cu atât etapele de planificare şi strategia se dovedesc a fi
eficiente. De altfel, strategia joacǎ un rol important în stabilirea etapelor de
lucru corelate cu valoarea timp- termenele şi limitele stabilite în îndeplinirea
obiectivelor.
Spaţiul este la rândul sǎu un factor implicat în construirea strategiei.
Problema socialǎ nu poate fi conturatǎ decât în contextual original al
38

spaţiului. Pentru etapa elaborǎrii strategiei se ia în considerare atât spaţiul

ecologic cât şi cel administrativ.
În cadrul strategiei, obiectivele, resursele şi rezultatele trebuie sǎ fie într-o
relaţie de echivalenţǎ în ceea ce priveşte corelarea lor ca grade şi intensitate.
La fel de importante pentru realizarea unei bune strategii sunt identificarea
punctelor slabe şi a punctelor forte care trebuie optimizate cât mai bine. În
acest context se face estimarea raportului de forţe pentru realizarea
obiectivelor. O strategie are în vedere , în general contextul şi teritoriul în
care este elaboratǎ.

Strategii social-economice pentru diminuarea sărăciei

Introducere
Sărăcia, ca fenomen social, a fost cercetat mai ales în ultima
perioadă de criză economică şi socială la nivel mondial. Priorităţile în
cercetare au vizat analiza sărăciei şi a efectelor asupra populaţiei dar şi
modalităţile de diminuare a acesteia. Sărăcia a fost contemporană cu
toate perioadele istorice, existând motivaţii şi măsuri politice pentru
analiza şi interpretarea ei. În România, primele studii despre sărăcie şi
societate au fost făcute de Institutul Social Român, acum mai bine de
un secol. Analizele realizate la vremea aceea asupra comunităţilor au
oferit date şi informaţii preţioase care fundamentează unele aspecte
teoretice de bază privind studiul şi diagnoza socialului. Interesantă este
observaţia asupra perspectivei interdisciplinare pentru realizarea
reformelor sociale. Încă de acum un secol au existat preocupări
serioase puse în practică de instituţii de sănătate, de educaţie şi cultură
pentru reformarea satului cu scopul dezvoltării comunitare şi a
prevenirii sărăciei. Observaţia pe care o aduce Gusti şi colaboratorii
 39

săi, se referă la menţinerea „spiritului social”ca suport pentru

proiectarea dezvoltării(Larionescu, Zamfir, Stănescu (eds.) 2007: 382).
Astăzi putem găsi în strategiile de reformă socială aceleaşi
recomandări privind spiritul şi identitatea culturală. De remarcat faptul
că studiile pentru identitate etnică şi culturală au fost realizate în
paralel de o serie de cercetători ai domeniului etnopsihologie cam în
aceeaşi perioadă istorică. Cercetările acestora subliniază importanţa
multidisciplinarităţii în abordarea socialului, etnopsihologia
încadrându-se în aria psihologiei sociale prin cercetarea manifestărilor
de personalitate colectivă.(Gârlan, 2004:14-15).
Strategiile moderne pentru dezvoltare socială şi diminuare a
sărăciei îmbrăţişează valorile etnice şi culturale pentru implementarea
planurilor de acţiune.
Din păcate, perioadele istorice care au urmat, în special
perioada comunistă a adormit acest „spirit social „ a lui Gusti
înlocuindu-l cu cel statal. Postcomunismul ne aduce în acelaşi punct
povestit de Gusti şi colaboratorii săi acum un secol dar şi de
V.Madgearu, M.Manoilescu şi C. Stere în tezele fundamentale ale
sociologiei poporaniste-ţărăniste. Potrivit acestor teze, „evoluţia
societăţilor cu mediu social pregnant agrar-ţărănesc urmează o cale
proprie, necapitalistă, bazată pe proprietatea de muncă ţărănească de
tip familial, care nu utilizează forţa de muncă salariată şi căreia îi
corespund o psihologie şi o concepţie specifice despre profit, salariu,
rentă”( Larionescu, Zamfir, Stoica (eds.) 2006: 35). De altfel, aceste
teze surprind faptul că societatea românească pregnant agrar-
ţărănească, ocoleşte câteva decenii această abordare prin intermediul
industrializării şi urbanizării, însă sărăcia postcomunistă ne aduce în
acelaşi loc. Noua democraţie a adus din nou împroprietărirea dar nu şi
40

abilitatea de a gestiona proprietatea, îmbunătăţirea condiţiilor de

muncă dar fără motivaţia muncii etc. Obişnuinţa populaţiei cu
responsabilitatea instituţională şi limitarea manifestării individuale
aduce în prim plan o societate pasivă ce are nevoie de motivaţie,
educaţie şi „spirit social”. Pentru a redobândi aceste valori, se mizează
pe resuscitarea valorilor culturale şi tradiţionale prin intermediul
proiectelor de dezvoltare socială.

1. Strategii de dezvoltare socială şi diminuare a sărăciei

Strategiile de dezvoltare dar şi cele de diminuare a sărăciei sunt

specifice perioadei postcomuniste dar şi europenizării. Căderea
comunismului a adus în mijlocul democraţiei europene câteva state
avide de libertate şi grăbite la a o manifesta. Noile ideologii propun
experimente sociale planificate în grabă, împrumutate din alte culturi
fără o diagnoză socială completă şi fără spirit social. Europa vine cu
propuneri de modele sociale şi face recomandări de analiză a spaţiului
cultural în ceea ce priveşte elaborarea strategiilor. Dacă iniţial aceste
strategii de dezvoltare socială erau concepute în manieră instituţională,
pe parcurs, au fost identificate punctele slabe legate de sustenabilitatea
măsurilor. Spre deosebire de acele timpuri vechi, strategiile sociale de
azi nu se preocupă şi de capitalul uman presupunând că acesta se va
adapta pe parcurs.
Conceptul de strategie se originează în domeniul militar şi
presupune neapărat chestiuni de organizare într-o variabilă de timp
pentru atingerea unui scop final. Prin extrapolare în diverse domenii,
strategia poate fi un plan, un pattern, o perspectivă, un proiect construit
pentru a atinge un obiectiv. Elaborarea strategiilor are la bază principii
 41

de funcţionare fără a conţine şi planul concret de realizare a

acestora(Arpinte, 2007:551)

Aşadar, strategiile pentru reducerea sărăciei nu pot fi universal

valabile nici pentru toate statele nici pentru toate zonele unui stat ci au
nevoie de planuri specifice pentru fiecare unitate în parte. România
deţine o istorie a acestor strategii şi planuri de acţiune realizate în
perioada postcomunistă şi de integrare europeană. Dar schimbările
majore psihosociale şi economice de după comunism au determinat o
anumită nesiguranţă şi lentoare în adaptarea la schimbare a
comportamentului psiho-social. Trecerea de la macroindustrie la
microindustrie, adică de la individual colectiv la individual propriu s-a
făcut anevoios şi insuficient. Strategiile şi-au îmbunătăţit permanent
principiile şi direcţiile de acţiune pe baza experienţei acumulate dar şi a
propunerilor de modele europene. Dezvoltarea microindustriei şi a
antreprenoriatului dezvoltă strategii noi ce necesită implicare, învăţare
şi adaptare din partea participanţilor. Dacă iniţial programele au avut
ca scop creşterea calităţii vieţii şi diminuarea sărăciei, treptat scopul a
fost concentrat pe solidaritate şi participare.

2. Modalităţi de facilitare sociale si economice

Facilitarea, ca metodă de implementare a planurilor de
dezvoltare socială şi economică reprezintă un proces de îndrumare a
populaţiei şi a comunităţii către dezvoltare prin intermediul unor
acţiuni ce presupune participarea partenerilor sociali. În acelaşi timp,
reprezintă o modalitate de intervenţie pentru responsabilizarea actorilor
sociali.
42

Facilitarea comunitară
Ca istorie, modelul facilitator reprezintă un model de
organizare de practică comunitară,apărut prima dată în SUA. Modelul
a fost preluat la nivel mondial în încercarea de distribuţie echitabilă a
resurselor şi beneficiilor către populaţia săracă. Dumitru Sandu
afirmăcă acest model de intervenţie a fost imaginat “ca un mijloc de
refacere a ţesutului social asociativ în cadrul comunităţilor locale şi de
eliminare a pasivităţii şi a sindromului de dependenţă de instituţiile
statului”(Sandu,2007:58). Acelaşi autor identifică cele două abordări
ale facilitării: ca process de organizare şi ca proces pentru sprijinirea
celor foarte săraci. Dacă prima abordare a facilitării, ca proces de
organizare comunitară se referea la sprijinul pentru recunoaşterea şi
asitarea rezolvării unor interese comune în comunitate, a doua
abordare, de sprijinire a celor foarte săraci, apare la nivel mondial dupa
anii 1970, cu propunerea de modificare a strategiei de dezvoltare
printr-o abordare de tip participativ. Preocuparea pentru crearea
locurilor de muncă şi incluziunea socială reprezintă principalele
interese din cadrul proiectelor de dezvoltare comunitară. În România,
acest model apare după 1990 prin preocuparea Federaţiei Române de
Dezvoltare Socială. Principalele dificultăţi întâmpinate au fost cele
legate de neîncredereaşi suspiciunea populaţiei dar şi de motivaţia
axată pe interesele personale, imediate.( 2007:67)
Experienţa implementării strategiilor antisărăcie prin facilitare
comunitară, axată în principal pe identificarea nevoilor populaţiei, a
evidenţiat unele puncte slabe referitoare la neîncrederea oamenilor în
deciziile instituţionale, lipsa responsabilităţii dar şi a participării la
activităţile comunitare. T.Roman susţine că numai scopurile puternice
pot întări motivaţia personală care să conducă spre performanţă. Feed-
 43

back-ul motivaţional asigură aprecierea şi autoaprecierea, ceea ce duce

la creşterea încrederii în acţiunea socială (Roman.2007,134-150).
Fiind identificate dificultăţi în implementarea strategiilor prin
facilitare comunitară legate de identificarea corectă, reală a nevoilor
actorilor sociali, dar şi hiperbirocratizarea proiectelor s-au căutat
alternative pentru uşurarea metodei. Facilitarea, prin componentele şi
etapele sale are un rol evident important în comunităţile româneşti.
Controverse sunt ridicate de poziţia şi reprezentantul facilitator: cine
este, pe cine reprezintă, ce are de facut, cum şi cu cine are de făcut
proiectele. Facilitatorul sau agentul comunitar poate fi un reprezentant
instituţional sau o persoană rezonantă în comunitate cu rolul de
identificare a problemelor reale ale comunităţii, de identificare a
actorilor participative, de elaborare a proiectului comun, de
implementare şi evaluare a impactului dar şi de diseminare a
rezultatelor (Ionescu, 2013:56-58).

Facilitarea de tip individual

Acest tip de facilitare pleacă de la ideea că sprijinul comunitar
trebuie să fie o relaţie congruentă între facilitatori şi membrii
comunităţii. Ideea a funcţionat mai mult la nivel independent,
experimental, fiind precursoare modelului economiei sociale de
inserţie.
Facilitarea individuală este reprezentată doar de membrii
comunităţii şi are la bază stimularea motivaţiei, identificarea reală a
nevoilor şi implicarea participativă a actorilor sociali. O etapă
important în cadrul acestei metode este aprecierea şi recunoaşterea
implicaţiei propriu-zise (a meritelor) dar şi schimbul de abilităţi între
44

actorii sociali. Instrumentele de bază ale acestei metode sunt capitalul

social şi reţelele de solidaritate (Mihalache, 2013:231-237). Cercetările
arată că în cadrul reţelelor de solidaritate există activităţi informale şi
formale organizate ce pot fi negociate ceea ce poate duce la o creştere a
veniturilor şi la stimularea reciprocităţii.Aceste reţele funcţionează nu
numai pe baza relaţiilor dintre indivizi ci şi a celor dintre indivizi şi
instituţii (Nicolae, (eds.) Chelcea, Mateescu, 2004:134-136). Modelul
facilitării individuale argumentează recunoştinţa din cadrul reţelelor
sociale ca reciprocitate. În cadrul acestor tipuri de reţele, actorii pot
schimba între ei munca sub formă de abilităţi. Simmel susţine că
recunoştinţa este considerată definitorie pentru orice relaţie de schimb
şi în acelaşi timp de modificare a comportamentului
indivizilor(Komter,1996:299-216). Teoriile lui Homans întăresc aceste
teorii prin ierarhizarea comportamentului considerând că schimbul
social este un comportament condiţionat, reprezentând o experienţă
repetată, generatoare de recompense(Voicu, 1998, 142-162). După
Gouldner(1960), există un principiu al reciprocităţii care domină
relaţiile sociale, iar norma reciprocităţii este un mechanism de start al
comunităţii.(Voicu, 1997:110-132).
Modelul facilitării individuale vizează mai multe domenii
personale de dezvoltare: se stimulează coeziunea familială prin
activarea abilităţilor personale sau familiale, se stimulează învăţarea
modelelor de relaţionare, se împărtăşesc cunoştinţe şi se schimbă
abilităţi ceea ce întăresc relaţiile de solidaritate şi se dobândeşte un
statut anume. In concluzie, facilitarea individual poate fi” un process
de modelare şi convertire a unei personae, prin cunoaşterea şi
descoperire a propriilor abilităţi utilizate în direcţia dezvoltării
personale cu scopul creşterii calităţii vieţii” (Mihalache, 2013:235).
 45

3.Facilitarea social-economică

Facilitarea are un rol important în societatea aflată în

permanenţă schimbare. Ea are rolul de a aduce informaţia corectă şi de
a o gestiona optim. Comunităţile sunt derutate de lipsa unor modele de
dezvoltare care să le asigure certitudinea unor fapte şi activităţi reale.
Collier, analizând externalităţile capitalului social, afirmă că indivizii
care dispun de mai multe informaţii ocupă poziţii valorizate în
societate şi oferă modele pentru ceilalţi membri. Afirmaţia este
completată de teoriile imitaţiei care afirmă că în societate există
tendinţa imitativă a celor săraci faţă de modelele valorizate ceea ce
adduce efecte benefice pentru dezvoltarea individual şi comunitară.1
Facilitarea social economică poate fi definită ca un proces de
indrumare a populaţiei şi a comunităţii către dezvoltare prin
intermediul unor acţiuni ce presupune participarea direct a partenerilor
sociali. Ea presupune diagnoza problemelor sociale, planificarea,
strategia, implementarea, monitorizarea, evaluarea, sustenabilitatea
acţiunilor şi proiectelor intreprinse. Acest tip de facilitare imbină
elemente ale facilitării comunitare cu principiile economiei sociale ,
prioritate acordată individului, solidarităţii şi responsabilităţii sociale.
Economia socială ca domeniu mai nou apărut în România cu scopul
dezvoltării comunitare are nevoie de facilitare pentru implementare
optimă a proiectelor. Orice program de dezvoltare comunitară are
nevoie de agenţi care să faciliteze implementarea proiectelor. Aceşti

1
www.iccv.ro ,1999, Dicţionar de sărăcie, disponibil online iunie 2015
 46

agenţi pot fi persoane sau instituţii,organizate autorizate care prin

atribuţiile pe care le au pot încuraja acţiunile, organizarea şi
monitorizarea proiectelor. Experienţele şi cercetările din domeniul
economiei sociale arată importanţa facilitării ca proces în optimizarea
învăţării şi încurajării populaţiei pentru dezvoltarea proiectelor
individuale şi de grup2 ( Stănescu, Asiminei,Vîrjan, 2012, 2013).
În urma analizelor asupra implementării proiectelor în
economie socială au fost identificate cateva puncte slabe care justifică
implicarea unor etape ale proceselor de facilitare. Astfel, fără acţiunea
facilitatorilor, motivaţiile sunt slabe şi sunt acompaniate de
neîncrederea instituţională. Sunt preferate organizaţiile
neguvernamentale sau facilitatorii individuali. Pentru unele proiecte
sunt întâmpinate dificultăţi în identificarea nevoilor la nivelul
parteneriatelor, nevoi care aduc beneficii mai mari instituţiilor şi mai
putin indivizilor. Lipsa facilitatorilor profesionişti duce la birocraţie
crescută şi dificultăţi în realizarea şi managementul proiectelor şi
implicita sustenabilităţii. Ca şi puncte tari, facilitarea social
economică, prin agenţii şi reprezentanţii săi pot reface reţelele sociale
asociative, pot încuraja şi stimuli participarea prin acţiuni specific de
acompaniere. În acelaşi timp, responsabilizează, dezvoltă competenţe
şi obişnuinţe de implicare şi participare, eliminând în acest fel
pasivitatea şi dependenţa de instituţiile sociale şi implicit contribuind la
resducerea sărăciei.

2
http://www.economie-sociala.org , Ghid privind perspectiva de dezvoltare a economiei
sociale în România - Concepte istorice-forme-activităţi-iniţiative si practice
naţionale şi internaţionale; Ghid elaborate de RIES-Reteaua incubatoarelor de
economie socială, abordare strategică a dezvoltării resurselor umane
POSDRU/84/6.1/S/53606, “Investeşte în oameni”, Proiect cofinanţat din
FondulSocial European prin Programul operaţional Sectorial “Dezvoltarea
Resurselor Umane” 2007-2013.
 47

Concluzii
Diminuarea sărăciei prin intermediul strategiilor inclusive
naţionale şi internaţionale nu constituie o garanţie numai prin prisma
scopurilor şi obiectivelor propuse. Analiza asupra programelor de
dezvoltare pe baza acestor strategii a arătat că există o suită de factori
de risc care afectează unele dintre resursele utilizate. Dacă la nivel
economic-administrativ aceşti factori de risc se traduc prin resurse
instituţionale(termene, birocraţie, management etc.) la nivel social
aceştia îmbracă forme mai subtile deloc de neglijat, ce ţin de implicare,
participare, motivaţie. Experienţa dezvoltatorilor de programe sociale a
identificat importanţa resurselor sociale şi a facilitatorilor în
sustenebilitatea acestor proiecte. Accentul a fost pus pe menţinerea
motivaţiei resursei umane şi pe încurajarea inovaţiei. Implicarea şi
gestionarea corectă a diferitelor tipuri de capital, de la cel economic la
cel social sunt deopotrivă justificate pentru reuşita sustenabilităţii în
timp a proiectelor implementate, a dezvoltării unor proiecte conexe cu
scopul reducerii dependenţei de stat şi a sărăciei.
Bibliografie
BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ:
-Buzducea, Doru, (2009), Sisteme moderne de asistenţǎ socialǎ, Ed. Polirom, Iaşi;
-Krogsrud Miley,Karla, O”Melia,M., DuBois,Brenda(2006),”Practica asistenţei
sociale”,Editura Polirom,Iaşi;
-Mărginean, I.,2000,”Economia politicilor sociale”, Ars Docendi, Bucureşti;
-Mills, C.Wright,1975,”Imaginaţia sociologică”,Ed.Politică,Bucureşti;
-Muntean,Ana,Sagebiel,Juliane ,2007, „Practici în asistenţa socială”, Editura Polirom,Iaşi;
-Pop,Luana-Miruna,(coord),2002,”Dicţionar de politici sociale”, Editura Expert, Bucureşti;
-Preda, Marian, 2002,”Politica socială românească între sărăcie şi globalizare” Ed.Polirom,
Iaşi;
-Zamfir, C.(coord),1999, Politici sociale în România în 1990-1998,Ed.Expert, Bucureşti;
-Zamfir, C.,1977,”Strategii ale dezvoltării sociale”, Ed.Politică, Bucureşti(vol.X din colecţia
“Teorie şi metodă în ştiinţele sociale);
-Zamfir,C.,Stoica,Laura,(2006),”O nouă provocare:Dezvoltarea socială”,Editura Polirom,Iaşi;
-Zamfir, C., Vlăsceanu, L. (coord),1993, Dicţionar de sociologie, Ed.Babel, Bucureşti
-Zamfir ,Elena,(coord.)2002, Strategii antisărăcie şi dezvoltare comunitară, Ed.Expert,
Bucureşti;
-Zamfir,Elena,Preda,M.,(coord)2002, Diagnoza problemelor sociale comunitare”, Ed.Expert,
Bucureşti;
-www.ilo.org./ciaris.ro
-Ionescu, Ion, 2004, Sociologia dezvoltării comunitare, Editura Institutul European, Iaşi.

- Buzducea Doru,2009, “Asistenta Sociala a grupurilor de risc”, Rditura Polirom, Iasi.

- Argyris, C., Schön, D. A. (1989), Participatory Action Research and Action Science
Compared, ABS, American Behaviour Scientist, Vol. 32, no. 5, May/June 1989, 612-623.
- Bălţătescu, S., „Indici compoziţi de măsurare a dezvoltării sociale”, în Dezvoltarea socială,
Zamfir C. (coord.), Polirom, 2006, pp. 331-340.
- Chipea, F., Hatos, A., Bălţătescu S., 2006, „Sărăcie şi inegalitate în Oradea. Studiu de
diagnoză”, în Combaterea sărăciei şi promovarea incluziunii sociale. Studiu de caz în judeţul
Bihor, Editura Universităţii din Oradea, pp. 96-178.
- Dan, A. (2007), Diagnoza şi soluţionarea problemelor sociale, note de curs, Bucureşti,
Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială.
David Cristian, Psihologia poporului român, Editura Polirom, Bucureşti, 2015.
48
- Dentith, A. M., Measor, L., O’Malley, M. P. (2009), Stirring Dangerous Waters: Dilemmas
for Critical Participatory Research with Young People, Sociology, BSA Publications LTD,
Los Angeles, London, New Dehli, Singapore, SAGE Publications, Volume 43 (I), 158-168.
- Fals-Borda, O. (1987), The Application of Participatory Action-Research in Latin America,
International Sociology, Vol. 2, No. 4, December 1987, pp. 329-347.
- Lodzinsky, A., Motomura S., M., Schneider, F. W. (2005), „Intervention and evaluation”, în
Schneider, F.W., Gruman, J.A., Coutts, L.M., eds. (2005), Applied Social Psychology.
Understanding and Addressing Social and Practical Problems, Thousand Oaks, London,
New Dehli, Sage Publications, Inc., pp. 55- 74.

-Pop Cristian, Clase sociale în România. Metodologia inegalităţilor, Editura Presa

Universitară Clujeană,Cluj, 2016;
-Zamfir Cătălin, Istoria socială a României, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2018.
-http://anale.fssp.uaic.ro/-

-http://profitpentruoameni.ro/revista-de-economie-sociala/

Ionescu, I. (2013) Training of rural community development agents. In Journal of social

economy. Vol. III. nr.5.Hamangiu. Bucureşti.

Komter, A. E. (1996). Reciprocity as a principle of exclusion: Gift giving in the

Netherlands. Sociology, 30(2), 299-316.

Larionescu, M., Zamfir, C., Stănescu, S.(eds.) (2007) Modelele dezvoltării sociale în
istoria sociologiei româneşti. In Enciclopedia dezvoltării sociale. Polirom. Bucureşti.

Larionescu, M., Zamfir, C., Stoica, L.(eds.)(2006) Controverse asupra dezvoltării

sociale:puncte de vedere în sociologia românească. In O nouă provocare:Dezvoltarea
socială. Editura Polirom. Iaşi.

Mihalache, N. (2011) Facilitation as a way of Accountability and Simulation of Voluntary

Actions, in Scientific Annals of the Alexandru Ioan Cuza, University Iasi(New
Series) Sociology and Social Work ,Tom IV, no.1/July 2011, Editura Universitǎţii
„Al.I.Cuza”Iaşi pp.81-92.

Mihalache, N. (2013) Sărăcia. Responsabilitate social şi nivel de trai. Institutul

European.Iaşi.
49
Nicolae, S. (ed.), Chelcea, L., Mateescu, O. (2004).Reţele de solidaritate, in Economia
informală după 1989: Piețe, practici sociale şi transformări ale statului. Bucureşti:
Paideia, 134-136.

Roman, T. (1997) Introducere în sociologie economic, cap.7. În Motivaţia muncii. Editura

Lumen. Bucureşti.

Sandu, D. (2012) Ridicarea satului prin el însuşi:ideologii şi practice în interbelicul

românesc. În Revista Secolul21, Şcoala Sociologică de la Bucureşti, nr.1-6,

Sandu, D. (2007) Practica dezvoltării comunitare, Editura Polirom, Iaşi.

Stănescu, S.M.(Eds.),&Asiminei,R.,&Vîrjan,D.,(2012), Opening Report on the Social

Economy in Romania: Profit for the People. Opening Report on the project Social
Economy model in Romania. www.profitpentruoameni.ro .

Stănescu, S.M.(Eds.),&Asiminei,R.,&Vîrjan,D.,(2013), Report recommendations of the

social economy: Romania 2013 in www.profitpentruoameni.ro

Voicu, B. (1998) Schimb social, Schimburi sociale. In Revista de cercetări sociale, nr.2.

Voicu, B .(1997) Darul:funcţii, structură, comportament. In Revista de cercetări sociale,

nr.2

www.iccv.ro (1999) site oficial al Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii .Bucureşti.

Dicţionar de sărăcie.

http://www.economie-sociala.org , Ghid privind perspectiva de dezvoltare a economiei

sociale în România - Concepte istorice-forme-activităţi-iniţiative si practice
naţionale şi internaţionale; Ghid elaborate de RIES-Reteaua incubatoarelor de
economie socială, abordare strategică a dezvoltării resurselor umane
POSDRU/84/6.1/S/53606, “Investeşte în oameni”, Proiect cofinanţat din Fondul
Social European prin Programul operaţional Sectorial “Dezvoltarea Resurselor
Umane” 2007-2013.

50