UNIVERSITATEA DIN PETROȘANI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE
DIAGNOZĂ ȘI SOLUȚIONAREA PROBLEMELOR SOCIALE

REFERAT LA DISCIPLINA
ASISTENȚĂ SOCIALĂ ÎN ȘCOALĂ

DINAMICA PROBLEMELOR SOCIALE

BITAN CARMINA

Petroșani
2023

0
 CUPRINS

Introducere …………………………………………………………… pg.2

Capitolul 1. Problemele sociale. Generalități ………………………. pg.2

1.1. Dezvoltare socială ……………………………………….............. pg.3

1.2. Fazele dezvoltării sociale …………………………………………. pg.5

Referinţe bibliografice ......................................................................... pg.10

INTRODUCERE

În termeni generali o problemă socială este definită ca o situaţie, stare, factor, proces
etc. considerat indezirabil de către un segment important din populaţie pentru a cărei
modificare este necesară intervenţia, acţiune indivizilor 1. Sociologii atrag atenţia că nu orice
problemă cu care se confruntă indivizii este o problemă socială. Pentru a face distincţie între
problemele sociale şi orice alt tip de problemă au fost stabilite, identificate anumite condiţii

1. C. Zamfir, C.M. Stănescu, Enciclopedia dezvoltării sociale, Editura Polirom, Iași, 2007, p. 17
1
pe care acestea trebuie să le îndeplinească. În cazul definiţiei de mai sus sunt indicate două
condiţii esenţiale. Una dintre condiţii vizează existenţa unui „obiect – acel aspect, situaţie,
proces care este problematic, reprezintă, cu alte cuvinte, o sursă de dificultăţi şi asupra căruia
urmează a se acţiona pentru a fi schimbat într-un sens convenabil. Poate fi vorba de un aspect
negativ (…) sau pozitiv” iar cea de-a doua condiţie o reprezintă „conştientizarea dificultăţii –
respectivul aspect de eliminat sau de realizat este pus ca problemă, acceptat de către membrii
sistemului social respectiv ca trebuind să fie schimbat” 2. În concepţia altor autori, care au
acordat o atenţie deosebită problemelor sociale, condiţiile necesare a fi respectate pentru ca o
problemă să fie considerată una de natură socială sunt:
O problemă este considerată problemă socială dacă:
• Este considerată în mare măsură ca fiind o sursă de dificultăţi;
• Afectează sau se presupune că va afecta un număr mare de persoane;
• Este cauzată de acţiunea sau inacţiunea oamenilor sau a societăţii în general3 sau
• Situaţie care există şi este cunoscută de către oameni;
• Incompatibilă cu valorile acelor oameni;
• Faptul că o parte a societăţii consideră necesar să acţioneze pentru a schimba această
situaţie nefavorabilă unui număr semnificativ dintre membrii săi4.

CAPITOLUL I. PROBLEMELE SOCIALE. GENERALITĂȚI

Observăm că una dintre principalele condiţii necesare a fi îndeplinite de către o

problemă pentru a fi considerată problemă socială şi indicată de către toţi autorii, o reprezintă
conştientizarea acesteia la nivelul populaţiei şi formularea ei ca atare. Procesul de
conştientizare are la bază percepţiile populaţiei: dacă indivizii nu percep o situaţie ca fiind o
problemă socială atunci aceasta nu este formulată ca atare şi nu poate fi considerată o
problemă socială. De asemenea, conştientizarea problemelor la nivelul populaţiei permite
stabilirea poziţiei pe care o ocupă o problemă socială la nivelul conştiinţei publice, colective,
atitudinile populaţiei vis-à-vis de problema în cauză – resemnare, acţiune – precum şi
diversitatea modalităţilor de conştientizare a problemelor sociale la nivelul diferitelor grupuri,
categorii de populaţie (anumite grupuri, categorii de populaţie vor percepe anumite situaţii ca

2. C. Zamfir, Strategii ale dezvoltării sociale, Editura Politică, București, 1977, p. 27

3. J.E. Farly, Analiza percepțiilor populației asupra percepțiilor sociale, 1992, apud A. Dan, Editura Expert,
București, 2002, p. 66
4. E. Rubington, M.S. Weimberg, The Study of Social Problems, Oxford University Press, 1989 idem 2002
2
fiind probleme sociale în timp de alte categorii vor percepe alt tip de situaţie ca fiind o
problemă socială).
Conştientizarea problemelor sociale la nivelul populaţiei, formele şi diversitatea sub
care sunt conştientizate acestea nu este doar o condiţie, ci şi una dintre etapele procesului de
analiză a problemelor sociale alături de:
• diagnoza problemei potenţiale/actuale (identificarea problemei, determinarea
magnitudini problemei, factorii determinanţi ai dinamicii problemelor sociale);
• analiza activităţii colectivităţilor de a face faţă problemelor sociale;
• identificarea de noi soluţii la problemele sociale (idem, 2007)

1.1. Dezvoltare socială

De la debutul său, anii '60, calitatea vieții s-a dovedit a fi un concept complex, studiat
în cadrul multor discipline (statistică, sociologie, economie, psihologie socială), care descrie
fenomene eterogene, dintre care unele sunt mai apropiate de condițiile obiective de viață
(factori de mediu, starea demografică, venituri, stil de viață etc.) și altele, corespund
aspectelor subiective ale vieții (trebuințe, aspirații, ideal de viață etc.).
Dezvoltarea socială se referă la orientarea unei comunități/instituții spre realizarea
unei stări dezirabile, puse ca obiectiv de atins printr-un proces planificat în timp, rezultat al
unui set de acțiuni conjugate.
Conceptul de dezvoltare socială, astfel definit, include două componente structurale:
• O stare - obiectiv pusă de realizat de către o comunitate (actor social)
• Un set de acțiuni desfășurate în timp pentru realizarea respectivului obiectiv:
strategii, planuri, programe.
În sociologie, dar și în limbajul curent, „dezvoltarea socială” a apărut ca un concept
cheie, relativ târziu, cunoscând o tematică aflată încă în cristalizare. Sociologia a fost, cu rare
excepții, o știință descriptivă și explicativă a realității sociale. Ea a fost în mult mai mică
măsură o știință constructivă, un instrument al schimbării sociale.
Evoluția societăților a fost mai degrabă caracterizată de schimbarea prin crize, decât
cea a dezvoltării sociale proiectată și planificată.
Paradoxal, orientarea spre dezvoltare socială nu a apărut în țările și segmentele
acestora plasate la vârful evoluției, în țările cele mai dezvoltate. Societățile prospere s-au aflat
într-o dinamică rapidă, dar aceasta era rezultatul rezolvării problemelor curente, cumularea
acestora generând o schimbare continuă, o dezvoltare „organică”, neproiectată.

3
 Paradigma dezvoltării sociale s-a cristalizat și la nivelul de bază al societății:
comunitățile. Această paradigmă s-a axat pe problema: cum pot fi susținute comunitățile
sociale să dezvolte procese de autoorganizare pentru a rezolva problemele lor și, în mod
special, de a ieși din starea de „înapoiere”.
Preocuparea pentru dezvoltarea comunitară a apărut în două contexte social -
economice diferite. În țările dezvoltate problema dezvoltării comunitare s-a pus doar
marginal, ea punându-se însă masiv pentru țările sărace.
Această preocupare apărută în cazul țărilor sever și cronic subdezvoltate în care
fragilitatea sistemului economic oferă sistematic un deficit de oportunități unui segment
majoritar al comunității de a se integra într-un proces global de dezvoltare. Complementar cu
poziția marginală a economiilor în sistemul mondial, se adaugă și sisteme politice corupte,
orientate spre parazitarea resurselor interne, incapabile sau chiar neinteresate a se angaja în
programe de dezvoltare. Această situație creează paralizie, disperare, demoralizare colectivă.
În anii 70 a apărut o preocupare pentru ceea ce s-a numit de la început dezvoltare
organizațională. O variantă a acestei paradigme a apărut sub forma „dezvoltării sociale a
organizațiilor”. Explozia în complexitate a organizațiilor, la care s-a adăugat importanța
utilizării resurselor umane, s-a cristalizat ideea unei strategii de dezvoltare socială.
O analiză a principalelor date statistice referitoare la nivelul de trai din România
aparținând unor instituții specializate naționale și internaționale și publicate de către
cotidianul „Adevărul” arată că, cel puțin până în prezent, nu au intervenit schimbări pozitive
în ceea ce privește nivelul de trai al populației. Confirmarea științifică a acestui fapt este dată
de Institutul Național de Statistică, Institutul de Cercetare a Calității Vieții, Banca Mondială,
Fondul Român de Dezvoltare Socială, Institutul de Studii Economice Comparate din Viena,
care, prin realizarea unor studii de specialitate, au ajuns la concluzia că economia românească
este una de subzistență, dominată de întreprinderi ineficiente ale căror pierderi sunt acoperite
prin inflație, pentru a se evita falimentarea lor și declanșarea unor grave tensiuni sociale.

1.2. Fazele dezvoltării sociale

În derularea oricărui proces de dezvoltare socială se conturează opt faze. Pentru o

exemplificare cât mai clară a derulării acestor opt faze ale dezvoltării sociale, am ales pentru
prezentare o microregiune, localitatea Bumbești Pițic, datele fiind centralizate la nivelul
anului 2018.

4
 Populația microregiunii în acel an era de 10.917 persoane, din care populația activă
era de cca. 4.300 de persoane, iar salariații nu depășeau jumătatea acestei cifre. Numărul
pensionarilor avea de asemenea o pondere de cca. 50% față de populația activă. Numărul
femeilor este mai mare decât cel al bărbaților, dar numărul femeilor care nu au un loc de
muncă este de două ori mai mare decât cel al bărbaților.
Din punctul de vedere al nivelului de educație, potrivit recensământului din ianuarie
2018, aproape 5% din populația feminină de 12 ani și peste era analfabetă. Pe măsura
înaintării în vârstă, diferența între ratele analfabetismului femeilor față de bărbați se
accentuează, ajungând cu aproape 18% mai mare în cazul femeilor.
Ca urmare a deteriorării situației economice și sociale, a insecurității și instabilității
personale, s-a înregistrat o evoluție negativă a stării de sănătate a populației, caracterizată
printr-o creștere accentuată a numărului de îmbolnăviri, a creșterii mortalității în rândul
bărbaților5.
Participarea femeilor la viața publică și luarea deciziilor este ca și inexistentă. Opinia
specialiștilor este aceea că „pentru schimbarea actualei situații a inegalității și echității dintre
femei și bărbați, trebuie ca și țara noastră să adopte politici în măsură să elimine inegalitățile
care mai persistă în societatea românească: acces egal la educație, asistența sanitară de
calitate”.
Raportul anual dintre numărul născuților și celor decedați nu constituie deocamdată o
problemă deosebit de însemnată din punct de vedere demografic (în ultimii cinci ani în
comuna Bumbești Pițic media anuală a celor născuți fiind de 83, a decedaților de 66); și în
microregiune exista tendința de îmbătrânire a populației, aceasta este specifică mai mult
satelor mici ale comunei.
Prima faza a procesului de dezvoltare socială constă în identificarea și diagnoza
problemelor sociale. Orice proces de dezvoltare pornește de la problemele cu care sistemul
social respectiv se confruntă, complementar cu voința de a acționa pentru soluționarea lor.
Putem face o clasificare relativ simplă, a problemelor sociale în funcție de factorul
determinant al acestora6:
• probleme sociale determinate de inegalități sociale economice;
• probleme sociale generate de structura instituțională a societății;

5. ***H.G. nr. 797/2017 pentru aprobarea regulamentelor-cadru de organizare și funcționare ale serviciilor
publice de asistență socială și a structurii orientative de personal, publicată în M.O. nr.920/2017 accesat on-line
http://www.mmuncii.ro/j33/images/ Documente/Legislatie/HG797-2017.pdf la data de: 16.01.2023
6 Andrioni, F., (2014), Dimensiuni metodologice, deontologice şi practice în asistenţa socială, Editura SITECH,
Craiova, 2014, p. 64
5
 • probleme sociale care afectează calitatea generală a vieții.
Temele care reflectă diverse dificultăți de natură economică se referă la nivelul de trai
al populației, precum și la probleme de viață ale copiilor, șomerilor și pensionarilor.
Principala cauză care conduce la existența acestor probleme de viață este declinul economic.
În cazul ales pentru exemplificare, se vede clar că ne confruntăm cu mai multe
probleme, cum ar fi: șomajul, sănătatea populației, sărăcia, populația rromă prezentă în
mijlocul majorității locuitorilor comunei de naționalitate română, învățământul și situația
tinerilor.
În cadrul fazei a doua apare stabilirea priorităților și adoptarea obiectivului efortului
de acțiune/dezvoltare. Limitarea resurselor impune ierarhizarea problemelor de abordat și
alegerea celor mai importante. Formularea explicită a criteriilor de stabilire a priorităților este
importantă pentru evitarea alegerii sub presiune sau, adesea, a conjuncturilor. Orice adoptare
a unor obiective exprima prioritățile stabilite implicit sau explicit. Este clar că problema cea
mai gravă din microregiunea aleasă pentru exemplificare este șomajul. De aici izvorăsc
aproape toate dificultățile sociale. Evoluția ratei șomajului dintr-o țară reflectă, în primul
rând, stadiul de dezvoltare socio-economic al societății respective, modul în care este gândită
politica de suport pasiv care poartă în sine factorii motivatori sau demotivatori ai unui
comportament activ de angajare din partea individului.
Un alt aspect legat de situația pieței de forță de muncă din România este cel al
cazurilor de „muncă la negru”7. Deși pare greu de crezut, în România se importă forța de
muncă și încă în cele mai sărace zone ale țării.
În județe precum Vrancea, Botoșani sau Suceava, patronii preferă să angajeze
persoane din Republica Moldova. Cu un nivel de trai mai scăzut decât al românilor, cetățenii
Republicii Moldova acceptă să muncească pentru salarii extrem de mici, fără încheierea unor
contracte de muncă.
Înainte de anul 1989 existau întreprinderi care avea mulți angajați, care s-au închis.
Totuși în locul acestei întreprinderi nu prea au apărut unități cu capital privat, iar dacă da,
numărul acestora a fost foarte redus. Nici una din acestea nu avea un număr de angajați mai
mare decât 100. Localitățile nu dispun de resurse necesare dezvoltării. Sistemul de sprijin al
autorităților locale este aproape inexistent, ba tot mai redus din cauza transferării unor sarcini
de la bugetul central la bugetele locale, în timp ce puține procente din impozite rămân în
localități. De aceea, pe umerii autorităților locale sunt puse situații cărora nu pot face față,

7
6
mai ales pe plan social. Tineretul fără profesie din zona rurala nu poate profita de noile
posibilități care apar în fiecare zi, nu își demarează o afacere și nu prea își caută un loc de
muncă. După stabilirea obiectivului de acțiune se pune imediat problema modalității de
atingere a acestuia – soluții/strategii de acțiune, mai exact formularea strategiei de acțiune,
adică cea de a treia faza a procesului.
Observăm că problemele cu care societatea se confruntă au crescut rapid în
complexitate, complementar, capacitatea planificării strategice făcând ca alegerea soluțiilor
să nu mai fie de genul celor impuse de conjuncturi. Relansarea unei economii subdezvoltate,
minimizarea corupției sau a sărăciei, sunt probleme a căror rezolvare nu a fost niciodată
simplă. Astfel a luat naștere un nou concept – direcție de dezvoltare a construcției sociale:
strategia. Strategia este o direcție globală de acțiune.
Adoptarea unei strategii de acțiune trebuie să se fundeze pe identificarea alternativelor
și preevaluarea acestora. Mult timp, evoluția societății umane a fost caracterizată de
paradigma problemei cu soluție unică. Este tipică pentru perioada anilor 90 a tranziției în
România. Ideea de alternative: se poate spune ca relativ recent s-a deschis o nouă perspectivă:
paradigma problemelor cu soluții multiple. Căutarea de alternative a fost generată de însuși
ciclul de adoptare a unei soluții, implementarea ei și eșecul/conștientizarea limitelor acesteia
care a împins spre căutarea de alternative. Eșecul unei soluții, într-un mediu de cunoaștere
suficient de avansat, capabil să exploreze posibilul, a dus la dezvoltarea unei noi teorii:
construirea de alternative. Explozia alternativelor a împins pe prim plan nevoia dezvoltării
unor tehnici de preevaluare a alternativelor. Pentru a face o alegere corectă este nevoie de a
compara alternativele, a le ierarhiza și, pe această bază, a lua decizia. În felul acesta a luat
naștere o nouă paradigmă de analiză compusă din concepte ca: eficacitate, cost, eficiență,
cost/beneficiu, estimarea impactului, determinarea efectelor secundare/perverse.
Ajungem încet, încet la cea de a patra faza numită operaționalizarea strategiei într-un
plan de acțiune socială. Strategia, ca direcție globală de acțiune cu principiile care fondează
opțiunea, nu conține măsurile concrete, în orizonturi de timp specifice, responsabilități,
atribuirea de resurse. Un concept a ocupat un loc important în paradigma dezvoltării sociale:
planul de acțiune sau planificare strategică. Planul de acțiune reprezintă o operaționalizare a
strategiei în termeni de o pluralitate de subobiectivitate care, împreună, duc la atingerea
obiectivului global. Subobiectivele sunt întinse pe perioade de timp, cu ținte intermediare.
Ajungem astfel la cea de a cincea faza, aceea de implementare a planurilor de acțiune.
În ultimii ani societatea noastră s-a confruntat cu o experiență frustrantă: elaborăm

7
strategii și planuri de acțiune. Planurile de elaborare a acestora poate fi un proces deosebit de
laborios, ce antrenează o mulțime de actori sociali, specialiști, instituții, organizații. Odată
elaborate și adoptate, multe dintre ele rămân nerealizate, fiind pur și simplu „uitate în
sertare”8. Planurile cunosc și ele o dinamică similară cu cea a problemelor sociale.
Momentele de criză activează voința de acțiune. Dezvoltarea unei strategii/plan este un
răspuns la presiunea de acțiune. Elaborarea și adoptarea acestora relaxează presiunea de
acțiune. La aceasta se adaugă dificultățile de implementare, de acțiune efectivă, fapt care
duce la „uitarea” planului.
Din acest motiv, implementarea planului necesită tehnici speciale cum ar fi: câștigarea
suportului pentru implementarea planului: a instituțiilor implicate, a segmentelor sociale
implicite, a colectivității; mobilizarea resurselor financiare necesare: cele publice, dar și cele
non-publice; implementarea planului în activitatea instituțiilor implicate: în planurile lor de
acțiune, în forma unor obiective specifice acestor instituții care convertesc obiectivele
planului.
Motivarea participării la aplicarea planului - interiorizarea la nivelul colectivității
instituțiilor și organizațiilor a planului.
Faza a șasea - monitorizarea implementării planului. Implementarea planului
reprezintă o mulțime de acțiuni ale actorilor implicați. Aceștia pot avea motivații diferite,
interese convergente sau divergente, priorități proprii. De aceea nu este suficient să „dai
sarcini”, ci trebuie să urmărești continuu realizarea acestora. Acest tip de control este
desemnat tot mai mult prin termenul de „monitorizare”. Monitorizare nu evaluează
„rezultatul” acțiunii, ci „procesul”. Se presupune că procesul, acțiunea orientată de strategie
și plan, va duce la realizarea obiectivului, deci ea aplică prevederile planului într-un mod
corect9.
A șaptea fază: monitorizarea dinamicii problemei de soluționat/ obiectivului de
realizat. Paralel cu monitorizarea implementării planului de acțiune este nevoie de o
monitorizare continua a problemei de soluționat. Sărăcia scade/crește/staționează? Ce se
întâmplă cu nivelul abandonului școlar? Se realizează sau nu și în ce grad scăderea
mortalității infantile? Nu numai implementarea unei strategii determină dinamica respectivei
probleme sociale și nici doar calitatea acesteia, ci și intervenția altor factori. Este deci
necesară o monitorizare în sine a dinamicii problemei, căutându-se totodată să se identifice

8 Neamtu, G., (2016), Enciclopedia asistentei sociale, Editura Polirom, Iaşi, pp. 82-84
9 ***Legea nr. 272 din 2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, publicat în M.O., Partea I
nr. 557 din 23.06.2004, republicată M.O., Partea I nr. 159 din 05.03.2014
8
contribuția strategiei/planului de acțiune și intervenția altor factori.
Cea de a opta fază: evaluarea strategiei/planului. Monitorizarea poate asigura
implementarea cu succes a planului, dar nu neapărat realizarea obiectivului global propus.
Aceasta depinde nu numai de aplicarea consecventă a planului, dar și de calitatea strategiei/
planului. Riscul monitorizării este de a crea o anumită rigiditate acțiunii, o deschidere
insuficientă pentru critica opțiunii strategice/planului și explorarea alternativelor. Conceptul
de evaluare deschide un alt tip de analiză: raportarea strategiei/planului la soluționarea
problemei/realizarea obiectivului propus: eficacitatea globală a acțiunii sociale. Evaluarea
impune identificarea factorilor responsabili de eventualul eșec sau eficacitate scăzută.
Evaluarea trebuie făcută în toate fazele, dar într-un mod specific. Evaluarea finală - la
sfârșitul unui ciclu de acțiune - este esențială pentru a se evita risipa efortului pe căi probate a
fi insuficiente. Procesul dezvoltării sociale are deci un caracter ciclic , cu reveniri în fazele
anterioare pentru a include un mecanism de feed-back și corecție.

Referințe bibliografice

1.Andrioni, F., (2014), Dimensiuni metodologice, deontologice şi practice în asistenţa

socială, Editura SITECH, Craiova, 2014
2.C. Zamfir, C.M. Stănescu, Enciclopedia dezvoltării sociale, Editura Polirom, Iași,
2007, p. 17
3.C. Zamfir, Strategii ale dezvoltării sociale, Editura Politică, București, 1977, p. 27
4.E. Rubington, M.S. Weimberg, The Study of Social Problems, Oxford University
Press, 1989 idem 2002

9
 5.J.E. Farly, Analiza percepțiilor populației asupra percepțiilor sociale, 1992, apud
A. Dan, Editura Expert, București, 2002, p. 66
6.Neamtu, G., (2016), Enciclopedia asistentei sociale, Editura Polirom, Iaşi
7.***Legea nr. 272 din 2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului,
publicat în M.O., Partea I nr. 557 din 23.06.2004, republicată M.O., Partea I nr. 159 din
05.03.2014
8.***H.G. nr. 797/2017 pentru aprobarea regulamentelor-cadru de organizare și
funcționare ale serviciilor publice de asistență socială și a structurii orientative de personal,
publicată în M.O. nr.920/2017 accesat on-line http://www.mmuncii.ro/j33/images/
Documente/Legislatie/HG797-2017.pdf la data de: 26.04.2020

10