UNIVERSITATEA DIN PETROSANI

FACULTATEA DE STIINTE
Specializarea: Asistenta sociala 21

REFERAT LA DISCIPLINA
ASISTENTA SOCIALA
CONSILIEREA IN SCOALA

CARMINA BITAN

Petrosani
2022

1
 CUPRINS
Introducere

CAPITOLUL. 1 O problema a societatilor si stiintelor contemporane: educatia familiala

1.1 Educatia – o functie diminuata a familiilor contemporane; principalele teze ale

functionalismului

1.2Educatie familiala si grupuri de similitudine

CAPITOLUL 2. Aspecte generale ale asistentei sociale şcolare

2
Introducere
Exista numeroase lucrari care abordeaza educatia familialadin perspectiva aspectelor sale psihologice si
relationale, cele care au în vedere dimensiunile istorice si sociologice ale fenomenului sunt rare.
Sociologii sunt angajati de mai multe decenii în demonstrarea efectelor culturii si ale mediului familial
asupra pozitiei sociale a copiilor (conceptul „reproductie sociala” a devenit clasic în sociologie, în special
ca urmare a lucrarilor lui Pierre Bourdieu), dar o analiza critica a teoriilor si a faptelor care stau la baza
procesului complex de transmitere realizata de parinti si de anturajul lor nu a fost decat de putine ori
încercata. In aceasta consta interesul cartii Elisabetei Stanciulescu, pe care sunt deosebit de fericita sa o
prefatez. Un subiect atat de amplu nu poate fi efectiv abordat fara o cunoastere profunda a principalelor
lucrari despre raportul dintre familie si societate, pe care este evident ca Elisabeta Stanciulescu o poseda
gratie activitatii de predare si cercetarilor sale.

In ceea ce priveṣte educatia familiala în societatiile contemporane dezvoltate, intîlnim doua teze opuse.
Unii afirma ca nu mai exista educatie realizata în sanul familiei, fie pentru ca aceasta a fost deposeda de
privilegiul de a educa în profitul unor instante exterioare, fie pentru ca ea insasi a „demisionat” din
responsabilitatile sale (aceasta ultima afirmatie avînd o conotatie morala evidenta). Alte sustineri
dimpotriva, ca importanta educatiei familiale – care se exercita mai ales înainte de nastere si în primii ani
de viata ai copilului – este atat de covirsitoare încat da nastere unui fel de determinism al traiectoriei
viitoare. Rînd pe rînd, educatia familiala este, asadar, perceputa sau ca atat de „naturala” încat este de
neînlocuit sau ca accidentala în diferite culturi. In fata unor astfel de puncte de vedere contradictorii,
adesea puternic marcate de presupozi]ii ideologice, interogatia sociologului este necesara. El este condus
direct catre întrebari mai largi cu privire la familie – pentru care nici o definitie nu este si nu poate fi
satisfacatoare – si la ceea ce este, riguros vorbind, aceasta structura primara, universala în ceea ce prive[te
unele dintre componentele sale (reguli de rudenie, filiatie, reglementare a raporturilor dintre sexe,
circulatie a bunurilor, procese de socializare...), dar total fluctuanta în formele si regulile sale de
functionare. Importanta acestei structuri primare pentru organizarea sociala este dovedita de interesul pe
care i l-au acordat dintotdeauna instantele considerate a fi responsabile de orientarea vietii colective:
forme economice, puteri politice, curente filosofice si religioase.
Rezulta ca, studiind educatia familiala, nu putem continua sa lasam deoparte raporturile dintre individ si
celulele primare carora el le apartine, nici între aceste celule si stat sau factorii de putere: educatia, în
calitate de transmitere, inculcare si socializare, se situeaza în centrul vietii colective ca „fenomen social
total”. Chiar înainte de a aborda formele si continutul actiunii educative, se pune efectiv, în mod
fundamental, problema dreptului familiilor, al statului si al altor instante de a interveni în dezvoltarea
copiilor. Cu alte cuvinte, cui îi revine sarcina educativa? intrebarea este cu atat mai pertinenta atunci cand
familiile se închid în ele însele sau nu au mijloace pentru a face fata sarcinilor.
Conflictul de putere [între familie si alte institutii] atat în domeniul optiunii pentru numarul de copii
dorit, cat si în acela al orientarii viitorului acestora apare evident în regimurile totalitare, dar exista în
egala masura, într-o forma disimulata, acolo unde liberalismul pretinde a face indivizii „liberi în optiunile
lor”, mai ales în campul vietii familiale, supunîndu-i [de fapt] unor constrangeri deseori greu de suportat
(lourdes) în activitatea lor profesionala (sau din cauza penuriei de locuri de munca), în locuinta si în
cadrul lor de viata, în avalansa (déferlement) stimularilor catre consum în conditiile în care absenta
resurselor financiare este crunta.

3
 De la cea mai frageda varsta, oricare ar fi contextul vietii lor, copiii sunt, deci, supusi unor influente
multiple care, în societatile urbane sau în curs de urbanizare, se exercita adesea în directii diferite sau
chiar în sens opus. Aceasta situatie trebuie, oare, sa ne mire sau chiar sa ne alarmeze, ca si cum idealul
educativ ar fi acela de a închide copiii într-un spa]iu închis, unde toata lumea ar fi la fel si ar gandi în
aceeasi maniera? Una dintre bogatiile fundamentale ale mediului familial o reprezinta, fara îndoiala,
faptul ca ofera deja în sanul sau o confruntare permanenta între vîrste – tineri si batrîni –, între statutele
care exista inevitabil în reteaua de rudenie, între sexe, între personalitati. Si este necesar ca acest mediu
familial – care a fost adesea prezentat ca „democratie la scara cea mai mica” (Anul Interna]ional al
Familiei, O.N.U., 1994) – sa functioneze realmente pe baza recunoasterii si respectului reciproce: se stie
cate raporturi de exploatare [i de abuz de putere se pot dezvolta în spatiul închis al familiei, mai cu seama
vis-ŕ-vis de femei si de copii.
Este necesar, mai ales, ca familia sa fie larg deschisa influentelor exterioare, nu pentru a primi
„indicatiile” unui stat mai mult sau mai putin autoritar, ci pentru a contribui la progresul unor comunitati
mai largi în care este inserata si pentru a primi în schimb suportul [i ajutoarele pe care este îndreptatita sa
le primeasca. Celula familiala nu este nici atotputernica în privinta devenirii membrilor sai, dar nici o
simpla „curea de transmisie” lipsita de initiativa. Pentru copiii sai, ea este într-un anume fel un spatiu de
trecere în care ei trebuie sa învete înainte de toate sa gereze propria autonomie si sa devina cetateni si
cetatene capabili sa contribuie la binele colectiv. Aceasta este ratiunea pentru care este de dorit, de fapt
indispensabil, ca ei [copiii] sa se confrunte din timp cu medii si sisteme de referinta diverse, care sa le
prezinte moduri de viata si atitudini în masura sa-i ajute sa-si defineasca si sa-si construiasca propria
personalitate, evitand prejudecati.

O analiza efectuata din perspectiva teoriilor care considera familia conjugala ca unitate primara, natural-
biologica, a oricarei organizari sociale umane1, iar educatia ca proces universal care conditioneaza în mod
necesar perpetuarea si dezvoltarea societailor umane de la cele mai simple la cele mai complexe ar
permite afirmarea permanentei istorice a actiunii educative a familiei.

4
1.1Educatia – o functie diminuata a familiilor contemporane; principalele teze ale
functionalismului
Sintetizînd o bogata literature care inventariaza diferitele acceptiuni în care este folosit conceptul
„functie” în sociologie, Jacques Coenen-Huther [1984] identifica urmatoarele sase semnificatii
principale: (1 rela]ie de dependent\ (eventual mutual\) între variabile; (2) relatie de interdependenta
reciprocitate între un element si sistemul a carui componenta este; (3) proces, opus în plan analitic
structurii sistemului; (4) scop, obiectiv, motivatie, ratiune a actiunii; (5) consecinta obiectiva
observabila a unui fenomen; (6) actiune sociala. In expresia „functie educativa a familiei”, termenul
functie este utilizat de diferiti autori, iar uneori chiar de acelasi autor, în toate aceste acceptiuni.
Functia este înteleasa ca relatie de dependenta (acceptiune inspirat\ din matematica) între un fenomen
social care, conform optiunii cerceta- torului, este considerat variabila dependenta (obiect al
cunoa[terii în cazul dat) si unul sau mai multe fenomene sociale care, conform aceleiasi optiuni, sant
considerate variabile independente (ipoteze explicative pentru variabiile obiectului studiat). A spune
ca fenomenul social a este func]ie de fenomenul b revine la a spune ca valorile (masurabile) ale lui a
pot fi exprimate sunt dependente de valorile (masurabile) ale lui b; în unele cazuri, se poate stabili o
regula de corespondenta între a si b.
Reprezentantii functionalismului clasic utilizeaza în aceasta acceptiune expresia „functie educativa a
familiei” sau echivalente ale ei, atunci cînd analizeaza consecintele actiunii parintilor asupra copiilor
în raport cu sistemul familial si în raport cu sistemul social global sau cu alte subsisteme ale acestuia:
umanizarea/socializarea indivizilor si integrarea lor în colectivitate/societate;
transmiterea/conservarea/reproductia sistemului cultural; realizarea consensului social; conservarea
structurii/ordinii sociale. Asadar, familia îndeplineste o functie educative în raport cu un sistem
social.
Educatia este înteleasa ca proces obiectiv asociat unei structuri obiective: fiecarui tip de structura
sociala îi corespunde un tip particular de educatie care reprezinta în acelasi timp produsul structurii
respective si conditia conservarii ei.
Activitatea educativa a familiilor societatilor industriale pare a nu mai fi nici esentiala, nici necesara.
Institutii sociale specializate (în special institutia [colara) preiau asupra lor educatia tinerei generatii.
Educatia serveste cu atat mai bine idealul meritocratic si nevoia de eficienta a societatiilor
industriale, cu cat implica mai putin familia: fiecare ocupa locul care i se cuvine, potrivit exclusiv
meritelor personale, iar parintii sunt liberi sa se dedice sarcinilor lor profesionale.
Data fiind importanta raporturilor afective dintre parinti si copii pentru sanatatea psihica a acestora
din urma, importanta pe care psihanaliza a pus-o în evidenta într-un mod cat se poate de
convingator, singura activitate educativa „vitala” care revine familiei este aceea de socializare
primara.
In rest, familia nu are de facut altceva decît sa sprijine, prin forta relatiilor afective interne (climat
familial), scoala si celelalte institutii educative.

5
1.2Educatie familiala si grupuri de similitudine
In urma analizei capitolului precedent importanta pe care grupurile de varsta si de sex o aveau pentru
constructia personalitatii copiilor si pentru conservarea distan]elor de clasa în societatile
preindustriale.
Pentru societatile contemporane, F.M. Thrasher, reprezentant al {colii de la Chicago, a pus în
evidenta particularitatile (organizare, simboluri, valori, sens al teritoriului, mod de insertie în
societate, conduite deviante) bandelor de adolescen]i în mediul urban muncitoresc american [cf.
Erny, 1991]; alti autori semnaleaza importanta grupului de co-discipoli în performantele copiilor
apartinand categoriilor favorizate; grupurile de egali continua astfel sa functioneze ca forme precoce
de segregatie (excluziune) sociala [Mauger, 1994; Robert [i Lascoumes, 1974].
Un numar semnificativ de studii etnografice întreprinse în scoli (în special în cele americane)
semnaleaza existenta unei adevarate culturi adolescentine care se dezvolta paralel, iar uneori chiar în
opozitie, cu cultura scolara .
Care sunt particularitatile influentei educative exercitate de aceste grupuri si în ce raport se afla
aceasta influenta cu cea exercitata de familie? Cercetarile lui Jean Piaget reprezinta, pentru acest
aspect al educa]iei, puncte de reper esentiale. Elaborînd o teorie genetica a dezvoltarii personalitatii,
Piaget considera ca transmiterea caracterelor sociale se efectueaza, la specia umana, nu prin
mecanisme biologice, ci în maniera „exterioara”, prin actiunea directa a unei generatii asupra celei
care o succede.
Psihologul francez formuleazq teza „paralelismului psiho-sociologic”: fiecare stadiu al dezvoltarii se
caracterizeaza prin achizitii noi, atat la nivelul structurilor mentale (logice), cat si la nivelul
structurilor sociale (morale); între operaratiile logice si actiunile sociale (morale, în]elegand morala
în maniera durkheimiana, ca domeniu al regulilor) exista, în fiecare etapa, o corespondenta, o
reciprocitate nîndu-se în mod obligatoriu, oricare ar fi împrejurarile în care este angajat individul
[Piaget, 1932, trad. rom., 1989: 75].

Familia aduce, de obicei, copilul la responsabilitatea obiectiva, dezvoltînd notiunea de „justitie

imanenta”: conduita este reglata pe baza supunerii la regula formulata de adult; principiul
conformitatii îl constituie autoritatea adultului si controlul exercitat de acesta, respectiv „sanc]iunea
expiatoare”, corelata cu autoritatea adultului si nu cu continutul comportamentului copilului.

In ce masura sunt familiile prezente în viata scolii?

Exercita ele asupra institutiei scolare o presiune comparabila cu aceea pe care o exercita aceasta
din urma asupra lor? Evident, ponderea influentei fiecarei instante asupra celeilalte nu poate fi
masurata. O sinteza a literaturii consacrate raporturilor familie-scoala permite, însa, un inventar
calitativ al „ceea ce familia face scolii”, similar celui realizat de Perrenoud cu privire la „ceea ce
scoala face familiei”, cu rezerva ca, si în acest caz, presiunea se exercita în modalitati si grade
foarte diferite de la o unitate scolara la alta, de la un cadru didactic la altul, în functie de variabile
cum sunt nivelul scolar (primar, gimnazial, liceal...), structura popula]iei scolare, tipul de
organiza]ie scolara, varsta si originea sociala a cadrului didactic, dar a caror influenta ramane înca
insuficient studiata.
Implicarea parintilor în activitatea scolara a copilului introduce un intermediar în raporturile
scoala-copil. Increderea sau neîncrederea copilului în valorile Scolare Si în cadrele didactice,
autoritatea de care se bucura acestea, reusita sau esecul si, în consecinta, satisfactia sau
insatisfactia cadrului didactic, ca si eficacitatea institutiei scolare depind într-o masura deloc
neglijabila de aceasta mediere. Daca scoala exercita, asa cum am constatat mai devreme,

6
 importante presiuni temporale si spatiale asupra familiei, la randul ei, aceasta din urma, oblige
scoala la reconsiderari ale orarelor – care trebuie puse de acord cu orarele profesionale ale
parintilor si, mai recent, cu nevoile de petrecere a timpului liber sau de manifestare a afectiunii si
coeziunii familiale, cu nevoile de informare ale parintilor – si la redefinirea spatiilor scolare.

2.Aspecte generale ale asistentei sociale şcolare

Asistenţii sociali şcolari işi orientează activitatea inspre oferirea unor
servicii alternative in mediul instituţional reprezentat de şcoli şi licee! ştiut fiind faptul că
principalele activităţi alea cestora vizează procesele de predare invatare!

Dintre "multitudinea de roluri pe care asistentul social este deprins să şi le asume

asistentul social şcolar poate opta,in principal pentru două :
1  Consilier al elevului şi al familiei sale
2 Mediator in cadrul ca şi in afara instituţiei şcolare.Obiectivele intervenţiilor
asistentului social şcolar pot fi orientate inspre:
 Prevenţia şi(sau combaterea eşecului şcolar 
 Inserţia socială şi şcolară a elevilor 
 Sprijinirea şi orientarea elevilor care intâmpină dificultăţi fie in procesul de invăţare fie in cel
de integrare
 Asistarea copiilor şi tinerilor cu dizabilităţi de invăţare
 Sprijinirea şi orientarea copiilor şi tinerilor care datorită unor ,handicapuri au nevoie de
insoţire si\sau amenajări. aranjamente speciale
 Prevenţia şi protecţia "inorilor aflaţi in pericol sau care sunt susceptibili de a fi şi a tinerilor
"majori dacă fac parte din sistemul educaţiei şcolare
 Intervenţia de specilalitate in cadrul copiilor şi tinerilor neglijaţi şi(sau
a b u z a ţ i i n familie sau/in instituţia şcolară
 Educaţia pentru sănătate şi prevenţia comportamentelor adictive
 Prevenţia atitudinilor şi comportamentelor discriminatorii
 Facilitatea comunicării
Intervenţiile asistenţilor sociali şcolari se pot realiza atât
p r i n   a c ţ i u n i   d e   g r u p   ş i / s a u comunitare cât şi prin acţiuni personalitate care se
adreseaza elevilor şi familiilor acestora.

7
Privite mai indeaproape intervenţiile asistentului social şcolar pot fi mult detaliate atât pentru o

mai bună inţelegere a acţivităţii sale cât şi pentru clarificarea atribuţiilor şi

competenţelor in raport cu alţi profesionişti in special psihologi.

Prin intervenţii de specialitate asistenţii sociali pot contribui la "bunătăţirea

comunicării intre diferitele categorii de actori şcolari, ca şi in interiorul acestor
categorii facilitarea şi"bunătăţirea comunicătrii fiind de fapt un obiectiv
fundamental al activităţii asistenţilor s o c i a l i   ş c o l a r i   i n
accepţiunea profesională a asistenţilor sociali.
f a c i l i t a r e a   ş i  imbunătătirea comunicării  presupune:
Formarea abilitatilor de solutionare a conflictelor prin:
-Constientizarea diferentelor( nu ignorare)
-Evitarea luptei
-Cultivarea spiritului de corectitudine
-Gasirea celor mai convenabile solutii pentru ambele parti

Una dintre definitiile date consilierii este datorata autorilor Clarkson si Pokorny (citati de
I.Dafinoiu,2001,pag 19): Consilierea este utilizarea priceputa si principala a relatiei
interpersonale pentru a facilita auto-cunoasterea acceptarea emotionala si
maturizarea,dezvoltarea optima a resurselor personale.
Scopul general este acela de a furniza ocazia de a lucra in directia unei vieti mai satisfacatoare si
pline de resurse.
Relatiile de consiliere variaza in functie de cerere,dar pot fii centrate pe aspect ale dezvoltarii,pe
formularea si rezolvarea unor probleme specifice,luarea de decizii,controlul starilor de
criza,dezvoltarea unui insight personal pe lucrul asupra trairilor affective sau a conflictelor
interne,ori pe imbunatatirea relatiilor cu ceilalti.