Ana Cosma Anul III, Grupa 6

Familia ca factor al dezvoltarii bio-psiho-sociale a copilului

Perspective generale in abordarea familiei ca factor al dezvoltarii In societatile moderne, familia reprezinta nucleul instrumental fundamental al structurii sociale mai largi, in sensul ca toate celelalte institutii depind de influentele acesteia (W. Good). De aici, rolul primordial universal si permanent al familiei, ca si numeroase si importante consecinte in cele mai variate domenii socio-culturale. Malinovski (1944) considera ca educatia, este una dintre nevoile fundamentale, alaturi de nevoia de subzistenta, inrudire, adapost, protectie, activitate, igiena ale fiintei umane de pretutindeni si din totdeauna; familia (nucleara) reprezentand raspunsul cultural imediat la aceste nevoi. In primii ani de viata, in care sunt asezate bazele personalitatii umane, familia reprezinta intreaga societate a copilului. Rolul parintilor ca factori fundamentali ai educatiei si dezvoltarii Rolul parintilor in educare copiilor nu poate fi nespecific si marginal cata vreme experientele primare au importanta cruciala in interiorizarea culturii. Experientele originare il aduc pe individ in contact cu institutiile primare (organizarea familiala, reguli si cutume, modalitati de disciplinare a tendintelor orale, anale si genitale, moduri de subzistenta, sisteme colective de valori) care il fasoneaza dupa masura lor si conduc la integrarea personalitatii, respectiv la constituirea unui ansamblu coerent de trasaturi de personalitate care persista pe tot parcursul biografiei individuale (dupa Kardiner, 1939) la constituirea habitusului primar care ofera principiul viziunii si diviziunii lumii, conditionand toate achizitiile ulterioare, si care, confera unitate si coerenta practicilor cotidiene (Bourdieu, 1980). Ele pot, de asemenea, sa impregneze inconstientul si fac ca un adult sa persiste copilul de altadata, cum vicisitudinile suportate in copilaria mica se pot regasi nu numai in personalitatea adultului ci si in caracterul institutiilor (Gorer si Rickman, 1949). Aceleasi experiente precoce influenteaza evolutiile individuale catre adolescenta, astfel incat

Ana Cosma Anul III, Grupa 6 tulburarile care sunt puse de obicei pe seama modificarilor biofiziologice si psihice sunt determinate de modalitatile, diferite de la o colectivitate la alta, ale acestei evolutii (Mead 1928, 1930). J. Dewey considera ca fiecare experienta afecteaza mai mult sau mai putin atitudinile care ajuta decizia asupra calitatii experientelor ulterioare, fixand o anumita preferinta sau aversiune si facand-o sa actioneze mai usor sau mai greu in functie de scop. Orice experienta influenteaza intr-un anumit grad conditiile obiective in care se produc experientele ulterioare. Un copil care invata sa vorbeasca are o noua facilitate si o noua dorinta. De asemenea i s-au largit si conditiile externe ale invatarii ulterioare. Autorii considera ca stimulentii cei mai puternici pentru edificarea vietii psihice a omului provin din cea mai frageda copilarie (Adler, 1966). Genetica, educatie, dezvoltare Genetica descrie un bagaj prestabilit al copilului, sanse si limite. Educatia, de asemeni, asociata potentialului existent, educatia si dezvoltarea, nu sunt nici ele inchistate in granite stramte. Mostenirea se poate mladia. Influentele din exterior isi au rolul lor. Totusi, privilegiul incipient revine parintilor. Cea mai dificila interogatie, priveste masura dintre ceea ce parintii initiali si educatorii ulteriori pot si ceea ce nu pot obtine. Cercetarile au aratat ca potentialul genetic nu este identic la toti indivizi si ca, din momentul in care lumea exterioara poate fi perceputa, indiferent daca acest moment coincide cu momentul nasterii, este ulterior acestuia sau poate fi situat in perioada intrauterina, orice stimulare exterioara este reflectata diferit. Orice organism selecteaza si prelucreaza informatia primita; in termenii lui Piaget, obiectele exterioare sunt asimilate structurilor subiective. Scurt istoric al prejudecatilor despre superioritatea genului feminin in educatie versus teorii moderne Prioritatea, biologica dar si educationala, revine mamei. Ea se afla in cel mai strans si mai indelungat contact cu nou-nascutul. Rolul educativ al mamei a constituit multa vreme tema privilegiata a studiilor, privind dezvoltarea copilului si integrarea sa sociala. In anii 1950-1960 a fost acreditata ca universala, o segregatie neta a rolurilor: barbatul exercita o activitate profesionala, extradomestica, fiind cel ce asigura resursele economice ale grupului familial, in timp ce specialitatea o constituie activitatile domestice, intre

Ana Cosma Anul III, Grupa 6 care cresterea si educarea copiilor. Se atribuiau tatalui prerogative formative in plan spiritual. Maternitatea a fost transformata intr-un cult, iar femeia mama glorificata. Studii din 1989 sustin importanta extrema a mediului familial asupra dezvoltarii copilului. Numeroase variabile sunt astazi recunoscute ca fiind determinanti care actioneaza puternic asupra infloririi intelectuale in copilaria mica. Aceste variabile puse in evidenta la ora actuala sunt: Q.I.-ul mamei, atitudinile sale educative, trasaturile sale de personalitate, comportamentele sale educative, stilul sau interactional etc. (Pourtois si Desmet). Relatia mama copil a fost transformata in cheie a intelegerii procesului de umanizare si socializare a copilului. Mama devine, daca nu un al doilea Dumnezeu, macar instrumentul prin care acesta traseaza destinul copilului: intreaga dezvoltare intelectuala si emotionala a acestuia, reusita sa scolara, integrarea sa sociala, totul este pus pe seama relatiei precoce cu mama care este considerata o prezenta indispensabila si de neinlocuit. Acest punct de vedere a condus la o exagerare a insemnatatii mamei. S-a ajuns de la imaginea mitica a mamei, care asigura bunastarea copilului sau catre o imagine a mamei culpabile de toate relele care i se pot intampla acestuia. Potrivit investigatiilor lui Durning (1995), abia dupa anii 70 implicatiile prezentei tatalui au atras atentia specialistilor; in literatura stiintifica europeana aceasta tema fiind abordata doar la sfarsitul anilor 80. Dupuis, in 1987, considera ca paternitatea este una din achizitiile culturale ale protoistoriei a carei origine a devenit apoi atat de confuza, incat s-ar putea crede ca este inradacinata in constiinta umana dintr-un trecut imemorabil. Modelul tatalui autoritar, impus de traditia functionalista ca universal, este departe de a prezenta o imagine a tatalui care sa corespunda realitatii zilelor noastre. Istoria, stiintele juridice si cele sociologice observa ca incepand din secolul XIX, autoritatea paterna a fost sistematic slabita. Fein (1978) avanseaza ideea unei evolutii a atitudinilor parentale de la perspectiva traditionala tipica anilor 40-50, conform careia tatal nu se ocupa de copiii sai, ocupandu-se de succesul profesional personal, rolul sau de parinte constand in a asigura un nivel corespunzator al veniturilor si un statut social, la perspectiva in emergenta. Aceasta este bazata pe postulatul ca barbatii sunt, din punctul de vedere al naturii lor, tot atat de capabili ca si femeile sa se implice activ in tot ceea ce tine de educatia si ingrijirea copilului, singurele comportamente ce ii raman inaccesibile fiind purtarea sarcinii si alaptarea. O astfel de implicare este utila functionarii familiei ca intreg,

Ana Cosma Anul III, Grupa 6 dar si barbatului insusi: acordand ingrijiri copilului el poate obtine un profit in planul bunastarii personale, dat fiind ca relatia cu copilul ii ofera resurse afective importante. Gauthier (1987) utilizand expresia noul tata arata ca: valorizarea sentimentului patern se caracterizeaza printr-o puternica investire emotionala a barbatului in sarcina partenerei sale. Nasterea si primele miscari ale copilului genereaza un coup de foudre care pecetluieste atasamentul afectiv al tatalui fata de copilul sau.Noii tati atribuie o foarte mare valoare relatiei conjugale si sentimentelor care o insotesc. Teza unei legaturi in mod natural, deci implacabil, mai slabe intre copil si tata este abandonata. Copiii se pot simti legati de tati asa cum se simt legati de mame, daca tatal petrece suficient timp cu ei si le acorda suficienta ingrijire si atentie (Saxton, 1990). Singly (1996) considera ca a doua jumatate a secolului XIX reprezinta o noua etapa in evolutia familiei moderne, caracterizata prin faptul ca diferentierea feminin/masculin nu mai urmeaza axa afectivitate/autoritate, iar autoritatea paterna este destabilizata progresiv. Are loc o revolutie a raporturilor tatalui cu copilul, raporturi care se subsumeaza din ce in ce mai putin unei logici statutare si din ce in ce mai mult unei logici relational-afective. Coreland rezultatele cercetarilor, s-ar putea afirma ca societatea contemporana repune in discutie nu autoritatea paterna (parentala), ci resursele si criteriile ei de legitimare, facand din afectiunea, disponibilitatea, altruismul, sacrificiul parintilor resurse importante si unul din criteriile esentiale de legitimare a puterii lor. Totusi, in pofida revolutiei semnalate in domeniul paternitatii, se pare ca toate anchetele, indiferent de metodologia utilizata, indica o implicare mai mare a mamelor si una comparativ mai redusa a tatilor in ingrijirea si educarea copiilor. Studii sintetizate de Segalen, 1981, arata ca, chiar si atunci cand chestionarele subliniaza ca, la nivelul opiniilor, subiectii au atitudini egalitare, considerand ca mama si tatal trebuie sa fie preocupati in egala masura de problemele copiilor lor, in practicile cotidiene apar mari diferente intre continuturile rolului masculin si ale celui feminin. Teza unei slabe implicari paterne este confirmata si de alte studii. Kellerhals si Montandon, 1991, arata ca, tatii intervin direct in reglarea comporyamentului copiilor de doua ori mai putin decat mamele, iar atunci cand o fac, interventia lor este mai mult normativa, constand in a comenta, in a impune, a permite sau a interzice o activitate, a

Ana Cosma Anul III, Grupa 6 explica principii morale.Conform cercetarilor acestor doi autori, putini sunt cei care urmaresc efectiv si sistematic activitatea copilului si o sustin emotional. Aceeasi implicare comparativ mai slaba este identificata si in domeniul comunicarii.Se pare, conform acelorasi studii ca, exista o comunicare sensibil mai ampla cu mamele, iar carentele in comunicarea cu tatal sunt, de regula, compensate printr-o comunicare mai intensa cu mama.O carenta in comunicarea cu mama, insa, nu este aproape niciodata compensata prin comunicarea cu tatal. Pe de alta parte, desi activitatile comune parinti-copii sunt frecvente, tatal este si in acest caz mai putin prezent decat mama. Kellerhals si Montandon pun in evidenta un rol instrumental slab al tatalui si un rol complex, simultan instrumental si expresiv, al mamei: rolul patern este mai degraba secundar decat specific si, reciproc, rolul matern este foarte cuprinzator. Totusi o anumita specializare instrumentala a barbatului exista (resursele pe care el le ofera copilului fiind informatie, clarviziune, cooperare, fermitate), femeile parand a avea cvasi-exclusivitatea resurselor expresive (intelegere, protectie, complicitate) . Pentru Singly (1996), este vorba mai degraba despre o alta maniera de a fi parinte decat despre un rol feminin principal si unul masculin secundar, rolul matern si rolul patern fiind specifice si complementare. Realizand un examen calitativ al gestiunii timpului autorul arata ca duratele pe care parintii le petrec alaturi de copiii lor indeplinesc trei functii explicite : O functie de intretinere si reparatie, corespunzand activitatii menajere (pregatirii mesei, intretinerii obiectelor de imbracaminte etc. ) sau unor activitati legate de sanatatea copilului O alta de reconfort (jocuri comune, momente de tandrete si confesiune); O functie de dezvoltare , corespunzatoare unor obiective educative explicite.

Conform acestei clasificari diferentele dintre barbati si femei apar cu claritate: in timp ce femeile asigura toate cele tri functii, independent de absenta sau prezenta sotilor,

Ana Cosma Anul III, Grupa 6 barbati sunt specializati exclusiv in functia de reconfort. Tatal intra de unul singur in contact cu copilul numai pentru a se juca, a trai satisfactia unor gesturi de tandrete reciproca sau pur si simplu pentru a se convinge, dupa aerul senin al copilului, ca totul este in regula. Daca intervine in alte momente el o face pentru a da o mana de ajutor mamei, daca nu intotdeauna in prezenta acesteia, cel putin la solicitarea ei. Paternitatea contemporana se caracterizeaza pentru Singly prin trei trasaturi: Putine relatii directe cu copilul; Responsabilitatea familiei ca unitate; Secondarea sotiei in activitatea cotidiana.

Rolul educativ al tatalui nu este, in cele mai multe cazuri, inteles ca secundar nici de barbati nici de femei. Deosebirile dintre rolul masculin si cel feminin vizeaza modul, natura implicarii si nu gradul, mai mic sau mai mare de implicare, care nici nu poate fi evaluat, intru-cat nu pot fi calculate cantitativ comportamente diferite calitativ. Ele releva in esenta doua raporturi cu timpul si cu spatiul, doua viziuni asupra lumii, doua morale. In timp ce spatio-temporalitatea materna este continua, duratele si spatiile fiind indistincte, multifunctionale si multirelationale, cea paterna este discontinua, duratele si spatiile sunt delimitate clar in functie de activitatea desfasurata si de tipul de relatie. Un modus vivendi diferit orienteaza actiunile celor doi parteneri: mama munceste pentru ceilalti, alaturi de ei ; tatal munceste singur, pentru ceilalti. Rezulta de aici o mare disponibilitate a mamei, o atitudine atenta si deschisa in orice moment la problemele copiilor. Aceasta nu inseamna ca mama intervine efectiv in orice moment din viata copiilor. Timpul matern este o alternanta intre momente de interventie, momente de simpla prezenta sau chiar de preocupare si control la distanta. Tatal este mai mult indisponibil, fara ca aceasta indisponibilitate sa echivaleze cu lipsa implicarii. Morala materna se bazeaza pe altruismul proximitati, in timp ce morala paterna dezvolta un altruism la distanta. Aceste doua morale tin de doua viziuni asupra lumii, axate pe un principiu particularist, prima, sau universalist cea de-a doua. Specificitatea paternitatii consta in deschiderea catre lumea exterioara, tatal reprezentand intermediarul intre aceasta din urma si copil; in compartie cu egocentrismul pe care il cultiva atitudinea

Ana Cosma Anul III, Grupa 6 materna, atitudinea tatalui arata copilului ca nu este centrul universului si il obliga sa-si dimensioneze nevoile, dorintele, in functie de constrangerile raporturilor sale cu lumea. Familia detine un loc central in constructia unor identitati individualizate, iar raporturile conjugale si parentale joaca rolul de revelator al identitatii latente al fiecaruia dintre membrii. Identitatea materna si cea paterna nu sunt predeterminate, ci se construiesc in istoria cuplului, in interactiunea cotidiana a partenerilor privita ca nod al raporturilor sociale. Luarea in considerare a intearactiunilor familiale permite analiza familiei ca sistem deschis catre exterior dar si ca sistem deschis catre interior, respectiv ca sistem adaptiv complex (Hill, 1971). Morgal si Biron (1994) argumenteaza ca pentru dezvoltarea psihosociala a copilului timpul de interactiune familiala si comportamentul fiecaruia dintre membri conteaza mai mult decat prezenta sau absenta unuia dintre parinti sau a fratilor; un rol important avandul si flexibilitatea familiei. Teorii asupra dezvoltarii ( o abordare psihanalitica ) O abordare deosebita asupra educatiei si dezvoltarii copilului este cea elaborata de teoria psihanalitica. Conform acesteia o prima conditie pentru educarea si dezvoltarea armonioasa a copilului este aceea conform careia copilul nu trebuie sa fie un inlocuitor pentru oamenii fara rost si nefericiti, care stiu ca nu mai este nimic de facut cu viata lor (Stekel, 1998). Frecvent din discursul parintilor transpare ideea ca asteapta de la copiii lor sa realizeze ceea ce ei nu au reusit in viata. Oamenii deziluzionati fac din copii sediul sperantelor lor sfaramate (Stekel). Toate idealurile lor de viata sunt transferate asupra copilului. Aceasta desigur este solutia cea mai usoara pentru a indeparta propriile remuscari nascute din neutilizarea perseverentei si a coerentei in atingerea idealurilor personale. Copii nu sunt, in acest caz, tratati ca individualitati, ca fiinte cu nevoi, dorinte, optiuni proprii ci toata viata le este considerata ca o posibila noua sansa a parintelui de a se realiza.

Ana Cosma Anul III, Grupa 6 O alta consecinta a acestei atitudini fata de copil este rasfatul. Parintii deziluzionati de iubire cauta inlocuitor in copilul lor. (Stekel) Numai exista nimic in afara dorintei permanente, perpetue de a da copilului orice, totul, chiar daca acesta nu are nevoie de orice. Este ca o retraire idealizata a propriei copilarii. Toate darurile, alinturile, mangaierile excesive sunt adresate de fapt lui, parintelui-copil. Copiii rasfatati, remarca Stekel, devin toti, oameni nefolositori, aviz de tandrete, de nepotolit in aceste cerinte, deziluzionati si morocanosi, intotdeauna in cautare, intotdeauna cu privirea indreptata inapoi, spre taramul neuitat al copilariei. Rasfatul are si o alta consecinta. Copilul nu mai creste, este etern copil. Nevoile si dorintele fiindu-i permanent satisfacute, propria personalitate, creativitatea si imaginatia sunt indepartate, nu are nevoie de ele. Vorbind despre rasfatarea unui copil si despre copilul rasfatat, Dewey considera ca efectul rasfatarii excesive al unui copil este continuu, deoarece fixeaza o atitudine care opereaza ca o cerinta automata fata de persoane si obiecte, care ii satisfac dorintele si capriciile. Rasfatul il face pe copil sa caute genul de situatie care ii va permite sa faca ceea ce simte ca fiind oportun. Il face potrivnic si comparativ incompetent in situatii care cer efort si perseverenta. Trebuie subliniat ca fiecare experienta este o forta motrice. Experienta nu se desfasoara simplu inauntrul unei persoane. Se desfasoara interior deoarece influenteaza formarea atitudinilor in functie de dorinta si scop. Dar, fiecare experienta autentica are si o latura activa care modifica intr-o masura oarecare conditiile obiective in care au loc experientele. In plus Allport considera ca nevoia de autonomie este semnul principal al Eului in al doilea, al treilea an de viata. Copilul de aceasta varsta priveste toate propunerile adultilor ca amenintari potentiale la integritatea sa. Astfel copilul dezvolta o deprindere generalizata de a spune NU chiar daca vrea sa spuna DA. I se pare ca este mai sigur sa reziste dinainte la orice propunere adulta, pentru a proteja aparitia respectului sau fata de sine. Jocul ca forma dominanta definitorie a activitatii infantile..Teorii despre joc

Ana Cosma Anul III, Grupa 6 Exista parinti care isi iubesc atat de mult copiii incat de la varste fragede ii condamna la policalificare, pentru a fi a cat mai multe stiutori. Acestor copiii le este interzisa libertatea suprema, jocul. Cercetatorii arata ca jocul este forma dominanta a activitatii infantile, cea mai revelatoare deci a mentalitatii sale, dar si a dezvoltarii sale viitoare, a ascensiunii spre implinirea ca adult. Se afirma chiar ca pana la varsta scolara este forma exclusiva a comportamentului sau. Jocul are intotdeauna o valoare functionala imediata sau tardiva. El pregateste numeroasele adaptari si fixeaza achizitiile pretioase ale copilului. Planchard considera ca jocul este o expresie a activitatii efectuate spontan, din placere, incarcata de satisfactii. Copiii vigurosi se joaca tot timpul isi schimba usor interesele, preferintele si directia jocului. Cand interesul le este suscitat intra in jocuri colective, dezvoltandu-se astfel sociabilitatea copilului. Unii teoreticieni au luat in considerare caracteristicile generale si functiile jocului. Garvey (1977) prezinta o serie de caracteristici. Jocul este in mod esential placut si asociat cu afecte pozitive. Este o activitate executata de dragul ei, este recompesoatoare in sine si nu depinde de realizarea scopurilor din afara situatiilor de joc. Este spontan si voluntar si nu este provocat sau controlat de altcineva. Necesita o implicare activa a participantului Nu este acelasi lucru cu viata reala si nu trebuie luat in sensul strict.

Potrivit lui Gartner (1982), scopurile jocului in dezvoltarea copilului sunt: Mai buna cunoastere a lumii; Un control mai adecvat al problemelor si temerilor; Intelegere superioara a propriei persoane si a raportului cu lumea; Ofera de la inceput posibilitatea explorarii relatiilor dintre realitate si fantezie; O arena in care formele de gandire semiologice, intuitive, pot fi liber testate.

Ana Cosma Anul III, Grupa 6

Parten (1932) a postulat ca din punct de vedere social exista o secventa clara a dezvoltarii identificata in stilul de joc al copilului in special in primii ani de viata. Pana la varsta de 18 luni predomina jocul solitar cu obiecte. La trei ani apare jocul paralel jocul cu ceilalti copii, uneori observarea si imitarea celorlalti copii dar fara o interactiune reala. In jurul varstei de patru ani jocul devine din ce in ce mai mult social si au interactiuni simple. Initial aceste interactiuni sunt destul de rigide mai tarziu ele luand forma cooperarii.

S-au elaborat numeroase teorii ale naturii si scopurilor activitatii de joc. Piaget a investigat legatura dintre evolutia jocului si dezvoltarea gandirii si a sustinut faptul ca nivelul de dezvoltare al copiilor poate fi dedus, in parte, din activitatile de joc. El a formulat trei stadii principale ale activitatii de joc: Deprinderea de joc corespunde stadiului sensorio-motor al dezvoltarii. Se pune accentul asupra exersarii si controlului miscarilor si asupra explorarii obiectelor prin observare si atingere. Activitatea de joc a copiilor contine multe miscari repetitive care sunt facute din simpla placere de a-si demonstra maiestria deprinderilor implicare. Jocul simbolic corespunde cu stadiul preoperational. Copilul angajeaza fantezia si produce realul in joc, se bucura cand foloseste un obiect pentru al simboliza pe altul. Jocul cu reguli caracterizeaza stadiile operationale. Procesele de gandire ale copilului devin mai logice, iar jocul implica utilizarea regulilor si procedeelor.

10

Ana Cosma Anul III, Grupa 6 Piaget sustine ca jocul este o expresie a procesului de asimilare in care copilul incearca sa inteleaga lumea din jur si sa o schimbe pentru a corespunde propriei intelegeri siexperiente. Teoria psihodinamica a dezvoltarii ( Freud) vede in joc, un mijloc de eliberare al emotiilor ingradite. Copii folosesc jocul pentru a explora si controla propriile sentimente despre viata, exteriorizandu-si teama si anxietatea intr-o situatie sigura. Jocul poate fi considerat un mecanism de aparare impotriva problemelor si o modalitate de control a comportamentului. Din perspectiva Annei Freud materialul de joc nu poseda statut de obiect prin el insusi, dar serveste activitatilor Eu-lui si fantasmelor subiacente acestora. Aceste activitati fie gratifica direct unul dintre instinctele componente, fie sunt investite cu energii pulsionale deplasate si sublimate. Jocurile isi deriva originea din activitatile imaginative de grup ale perioadei oedipiene, de la care ele se dezvolta in expresiile simbolice si foarte formalizate, ale tendintelor catre atac agresiv, aparare, competitie etc. Din moment ce ele sunt guvernate de reguli inflexibile la care fiecare persoana participanta trebuie sa se supuna, un copil nu poate participa cu succes la ele inainte de a achizitiona o oarecare adaptare la realitate si o oarecare toleranta la frustrare. In multe jocuri de competitie, corpul insusi al copilului si abilitatile sale corporale joaca rol de instrumente indispensabile. Excelenta si placerea in jocuri sunt considerate o achizitei complexa dependenta de contributii din mai multe arii ale personalitatii copilului, cum ar fi inzestrarile si integritatea aparatului motor, o investire pozitiva a corpului si a aptitudinilor acestuia; acceptarea companiei si vietii de grup, angajarea pozitiva a agresiunii controlate in serviciul ambitiei. Adler considera ca jocurile in viata copilului reprezinta o pregatire pentru viitor. Ele sunt niste auxiliare ale educatiei stimulente pentru spirit pentru imaginatie si dexteritati motorii. In joc transpare in mod firesc pregatirea pentru viitor, modul in care se structureaza raporturile copilului cu mediul sau. Jocurile reprezinta o exersare a sentimentului de comuniune sociala. Sunt numeroase jocurile care situeaza in prim plan

11

Ana Cosma Anul III, Grupa 6 elementul creator. Jocul este indisolubil legat de dezvoltarea psihica a copilului. De aceea, el nu trebuie privit niciodata ca o pierdere de timp. Un alt factor care apare clar in joc este dorinta de superioritate care se manifesta in inclinatia de a comanda, de a domina. Exista putine jocuri care sa nu favorizeze cel putin unul dintre acesti factori: pregatirea pentru viata, sentimentul de comuniune, setea de dominare. Erikson (1963) afirma: jocul copilului este forma infantila a abilitatii umane de a face fata experientei prin creare situatiilor model si de a domina realitatea prin experimentare si planificare. Vigotski (1967) considera activitatea de joc ca fiind principalul factor al dezvoltarii generale. Autorul pretinde ca jocul creaza o zona de dezvoltare proximala unde copilul poate opera la un nivel superior varstei sale normale si considera ca modalitate de a evalua potentialul de dezvoltare al copilului la un anumit moment, observarea diferentei dintre nivelurile de activitate obtinute in timpul jocului si cele ale comportamentului uzual. Bruner (1976) evidentiaza potentialul de invatare al jocului si considera jocul ca fiind mijlocul de obtinere al deprinderilor fizice si psihice la copii. Jocul implica experimentarea unor actiuni mai restranse, care mai tarziu pot fi combinate cu o deprindere mai complexa de nivel superior. Activitatea de joc contribuie la rezolvarea problemelor si ala intelegerea modului de utilizare a instrumentelor. Sylva si colaboratorii, (1980) au identificat ceea ce ei au denumit joc elaborat activitate ludica ce provoaca si stimuleaza copilul la activitati mai complexe, angajand toate capacitatile copilului. Jocul elaborat prezinta doua caracteristici importante: Are un scop precis si o anumita semnificatie pentru a fi achizitionat; Prezinta un feed-back al lumii reale, copilul este capabil sa evalueze propriul progres fara a face referinta la altcineva.

A dori sa inabusim activitatea ludica a copilului, sub pretextul ca ea reprezinta o pierdere inutila de energie, ar insema sa impiedica dezvoltarea si imbogatirea experientei 12

Ana Cosma Anul III, Grupa 6 lui. A folosi jocul, adaptand formele sale exterioare la scopuri educative precise inseamna a canaliza una din cele mai profunde energii ale copilariei. In jocurile colective cu roluri, simbolistica ludica este ampla si coerenta iar actiunea tinde sa cuprinda sporadic mai multe personaje. Jocul impune forme de conduite si atitudini noi. Rolurile, oricat de fragmentare ar fi, organizeaza forme de cooperare sau de proiectie afectiva (atractie, simpatie, atentie afectiva). Datorita limbajului obiectele pot fi folosite pentru orice prin aceasta jocul incepe sa isi exercite functii de activitate fundamental formativa si stimulativa a resurselor psihice. Familie- limbaj o relatie definitorie pentru dezvoltarea copilului Cercetarile psihologice pun in evidenta importanta familiei, in special a relatiei mama copil, in invatarea limbajului si consecintele acestui proces asupra evolutiei intelectuale a copilului asupra capacitatii sale de comunicare, asupra construirii imaginii de sine. Pe de alta parte studiile lingvistice arata ca mediul social influenteaza anumite aspecte ale vocabularului si structurii limbajului. Este tot mai evident ca reusita scolara, puternic dependenta de performanta lingvistica, nu poate fi pusa cu necesitate pe seama coeficientului de inteligenta si ca trebuie corelata cu particularitatile mediului in care a fost invatat limbajul (Bernstein, 1975). In acest context, numerosi cercetatori considera ca limbajul este nu numai un vehicul al informatiei care circula intre parinti si copii ci si un purtator al valorilor si atitudinilor (Mead, 1934), un instrument de construire a structurilor de profunzime ale personalitatii (schemelor de interpretare si de actiune) a competentei interactionale, a habitusurilor, care determina raportul general al individului cu lumea. Bernstein considera ca legatura dintre tipul de structura sociala, forma de vorbire si experienta subiectiva este exprimata in conceptul cod sociolingvistic cu cele doua variante principale de coduri: coduri restranse si coduri elaborate. La nivel psihologic aceste coduri se deosebesc prin gradul in care exprima si permit manifestarea diferentelor individuale si in consecinta, prin timpul de autoreglare al conduitei pe care il implica. Codul elaborat faciliteaza exprimarea intentiilor personale intr-o forma verbala explicita si conduce la diferentieri intelectuale si afective intre indivizi; el exprima si determina o tendinta catre autonomie si control al sinelui. Codul restrans inhiba exprimarea intentiilor si particularitatilor individuale, cultivand mai degraba

13

Ana Cosma Anul III, Grupa 6 similitudinile intelectuale si afective. Reglarea conduitei este realizata prin mecanisme care tin de identificarea statutara a individului. Codurile restranse pot fi considerate coduri de status sau pozitionale deoarece rolurile decurg dintr-un sistem relational in care statusurile sunt definite si respectate riguros. Codurile elaborate sunt coduri orientate spre persoane, fiind corelate unor roluri a caror exercitare depinde de atribute personale. Elaborand distinctia intre codul restrans si codul elaborat, Bernstein distinge intre familii pozitionale si familii orientate catre persoana. Familiile pozitionale privilegieaza un sistem slab sau inchis de comunicare intre parinti si copii; comunicarea este deschisa numai catre cei care apartin aceleiasi clase statutare. In aceste conditii raporturile de invatare intre adulti si copii sunt unidirectionale, reciprocitatea nefiind posibila decat in grupurile de egali (grupuri de aceeasi varsta sau sex). In familiile orientate spre persoane comunicarea este deschisa nu numai intre membrii aceluiasi grup ci si intre parinti si copii. Aici este posibil ca parintii sa fie socializati de copii asa cum acestia din urma sunt socializati de cei dintai. Limbajul este utilizat ca instrument al controlului social in grade diferite: In familiile pozitionale el are o pondere redusa, fiind preferat controlul statutar, concretizat in forme lingvistice imperativ-categorice. In familiile orientate spre persoane, controlul social se bazeaza in principal pe optiuni personale, discursul parental prezentand copilului un numar oarecare de alternative cu motivatiile si consecintele lor posibile. Limbajul este un ghid in realitatea sociala (Sapir), prin varianta ligvistica utilizata in cursul socializarii primare, familia orientand copiii catre tipuri diferite de raporturi sociale. Bernstein (1978) subliniaza faptul ca atunci cand copilul invata sa vorbeasca, el invata de fapt cerintele structurii sociale. Experienta copilului este transformata chiar de invatarea generata de propriile sale acte de vorbire, aparent voluntare. Structura sociala devine substratul experientei sale, in mod esential prin consecintele procesului lingvistic. Din acest punct de vedere, de cate ori copilul vorbeste sau asculta, structura sociala din care face parte este intarita in el iar identitatea lui sociala este modelata. Structura sociala 14

Ana Cosma Anul III, Grupa 6 devine realitatea psihologica a copilului in curs de dezvoltare prin insasi modelarea actelor sale de vorbire. Prin invatarea codurilor restranse, copilul dobandeste, in familiile pozitionale, un puternic sentiment al identitatii sale sociale in detrimentul autonomiei si al capacitatii de autocontrol. El va tinde sa reproduca in experienta principiul statuar al delimitarilor simbolice care guverneaza structura sociala pe care a interiorizat-o odata cu invatarea limbajului. Prin comparatie, un copil socializat intr-o familie orientata catre persoane dobandeste autonomie si capacitate de control al sinelui, dar sentimentul identitatii sociale poate fi mai slab. El este capabil sa reinterpreteze experienta socializarii personale, si pornind de aici, principiile organizarii sociale care au stat la baza acesteia pot fi schimbate. Familiile apartinand categoriilor favorizate permit copilului un contact timpuriu cu formele culturii scrise prin intermediul competentelor culturale ale mamelor. Acesti copii au un nivel relativ ridicat al studiilor si un capital cultural obiectivat in literatura, cultivand jocuri educative care utilizeaza limbajul scris. Ca si limbajul verbal scrierea nu este un mijloc de comunicare printre altele. Ea exprima un raport simbolic al subiectului cu lumea, un mod particular de cunoastere care permite gandirii sa se indeparteze de caracterul imediat si concret al actului si sa devina reflexiva, dar si o forma particulara a puterii bazata pe acest tip de cunoastere. Atitudini educative si rolul lor in dezvoltarea copilului Educatia este activitatea de facilitare a adaptarii la toate conditiile de mediu, deci la mediul total, cultural, stiintifica, tehnic, artistic etc. Aparenta rolului nespecific al parintilor in raport cu educatia si dezvoltarea, poate rezulta din pozitia de anexa a adultilor fata de copii. O perspectiva parinteasca asupra educatiei poate fi si aceea in care copilul trebuie sa fie total supus adultului. Parintele se poate considera justificat in comportamentul sau prin diferenta de varsta, experienta. Exclusiv in virtutea acestei deosebiri copilul trebuie sa dea ascultare. Dar trebuie sa subliniem faptul ca dreptul celui mai tare este un drept primitiv, in plan evolutiv inca incipient. Copilul este astfel lipsit de spatiul de joc, alegere, exercitiul optiunii libere. Moralitatea este un factor reglator al dreptului celui care ofera 15

Ana Cosma Anul III, Grupa 6 sfaturi sau prescrie numai in temeiul libertatii. In sine, constrangerea nu este morala. Pe de o parte, copilul ii este intr-u totul supus parintelui, pe de alta parte, el porneste de timpuriu pe calea umanizarii opusa elementarelor determinari biologice, dovada si impotrivirea lui spontana fata de prescriptii, revolta lui fata de parinti, fie ea si neputincioasa. De cand incepe sa isi dea seama de situatia lui de subordonare el nu mai vrea sa accepte subordonarea. Prin aceasta incipienta dorinta de libertate el isi confirma apartenenta la regnul uman. Se instituie totusi o relatie intre doua persoane una slaba, alta puternica, una prea putin stiutoare, alta pretinzandu-se atotstiutoare. De aici rezulta usurinta cu care adultul isi asuma deciziile, imparte drepturile si datoriile, copilul este constrans la ascultare oarba, anihilandu-i-se astfel vointa. Familia si transmiterea valorilor social-umane Rokecah (1973) arata ca o valoare este o credinta durabila, ca un mod de existenta este din punct de vedere personal si social preferabil opusului sau, distingand intre valori terminale corespunzatoare finalitatilor vietii (fericire, intelepciune, pace) si valori instrumentale care se refera la mijloace (moduri de a fi sau actiona) utilizate pentru a atinge un scop. Ele comporta o dimensiune cognitiva, deoarece presupun un ansamblu de cunostinte cu caracter normativ, rezultate din experienta anterioara, o dimensiune afectiva, deoarece implica o ierarhie si atasamentul diferntiat pentru un mod sau altul de existenta, si o dimensiune conativa care face ca valoarea sa indeplineasca o functie de ghid a actiunii. Luarea in stapanire a copilului nu poate fi considerata in nici un context ca suport de transmitere al moralei, ale valorilor. Nu toate familiile sunt orientate de aceleasi valori si atitudini in cresterea si educarea copilului. Diversitatea rezulta in parte din structura sociala: Apartenenta socio-profesionala Nivelul de instruire Mediul de rezidenta Traiectoria familiei

16

Ana Cosma Anul III, Grupa 6 Ideologia familiala Tipul de interactiune familiala

Studii realizate de Bawin si Legros (1996), Levite (1988) arata ca parintii apartinand unor categorii socio-economice diferite transmit copiilor lor valori diferite. Se pare ca, in clasele mijlocii si superioare, sunt valorizate, autonomia si stapanirea de sine, imaginatia si creativitatea, in timp ce in clasele populare accentul este pus pe ordine, curatenie, obedienta, respect al varstei si al regulii exterioare, respectabilitate, capacitatea de a evita problemele. Asteptari versus educarea si dezvoltarea copilului pentru independenta Una dintre greselile parintilor, afirma Stekel, este ca: asteptam de la copii sa ne faca fericiti in timp ce datoria noastra este de a-i face noi pe ei fericiti. Deci nu asteptati prea mult de la copil! Nu visati la un geniu, la un copil minune! Copilul va fi un om cu toate calitatile si slabiciunile unui om. Destinul omului se hotaraste in primii ani de viata. Ceea ce invata mai tarziu este o suprastructura a carei baza consta in primele impresii si experiente. Din acest punct de vedere o atitudine educationala este exhivalenta cu a lasa copilul sa se ocupe de el insusi. Astfel copilul va fi educat in spiritul independentei. Avalansa de jucarii asociata cu o excesiva supraveghere din partea mamei va face copilul sa uite sa se ocupe de el. Se formeaza astfel (Stekel) oameni care nu suporta sa fie singuri. Fantezia copilului mic nu are nevoie de nici un sprijin din partea realitatii, afirma psihanalistii. Nu trebuie umplut timpul copilului cu timpul parintilor. Copilul va sti sa isi ocupe singur timpul, el nefiind o jucarie pentru adulti. Exista de asemeni, o gimnastica a vointei prin care copilul invata ca exista si piedici si rezistente. Educarea vointei are ca rezultat capacitatea de a vrea ceea ce poti si de a putea ceea ce vrei. O copilarie prea dulce face ca viata de mai tarziu sa para amara, trzind dorul vesnic dupa trecutul care a disparut. In viata de toate zilele bucuriile alterneaza cu mahniri, satisfactiile cu suferinte fizice si psihice. Copilul, inca mic, sau foarte mic, recepteaza multe impulsuri care ii produc momente de teama daca nu chiar o acuta stare de angoasa. Parintii grijulii reduc din

17

Ana Cosma Anul III, Grupa 6 cantitatea si intensitatea acestor agresari fara a reusi sa le elimine cu totul. Deseori copilul lor le pare echilibrat, bine dispus, zambitor, dragalas, dar in fiinta lui se acumuleaza si traume, variabile ca adancime si intensitate. In absenta lor nu putem explica insa nici incipientele procese de adaptare si nici inceputurile maturizarii. Conteaza esentialul: copilaria este incarcata si ea de tensiuni, conflicete, dezechilibrari. Suferinta este una dintre constantele ei. In acest context inmugureste constiinta, constiinta de sine, constiinta de sine problematizatoare. Trebuie subliniat si faptul ca impotrivirile si rzistentele copiilor nu trebuie sa fie asociate cu pedepse. Pedeapsa otraveste si intimideaza, este educatie prin teama. Copilul este batut pentru ca sa il doara. De fapt este pedepsit, nu pentru greseala ci pentru neascultare. Singura lui eroare este lipsa de obedienta. Copilul mic nu intelege greseala pentru care este pedepsit si nu are cum sa se opuna arbitrariului abatut asupra lui. Cel care pedepseste stie sau ar trebui sa stie ca nu are ce pedepsi. In absenta intelegerii vinei, nu exista nici vina nici vinovat. Copilul suporta raul in necunostinta raului, el aflandu-se mai aproape de natura decat adultul, fiind inchis in propria fiintare. Nu sufera de suferinta altui copil, poate relativ ingenuu provoca suferinte, are o specifica insensibilitate fata de ceea ce nu il priveste nemijlocit. Poate lovi, poate rani, distruge cu inconstienta. Parintii ii spun ca nu este bine ceea ce face. Cauta sa ii explice si de ce nu este bine. In fapt, nu ii accepta inocenta, il blameaza daca se incapataneaza a nu se conforma regulilor de convietuire. Copiii sunt neprihaniti, sunt <<ingerasi>> fara a fi totusi ingeri, caci au rabufniri care ii pot metamorfoza din victime in calai. (Ianosi). Poate totusi sa apara intrebarea: care este raportul intre sedimentarile instinctuale de violenta si cele asimilate din exemplele si influentele nocive de mediu? Procesul de umanizare al copilului implica manifestarile lui opuse, de vreme ce omul ca om cunoaste binele si raul, le savarseste pe amandoua. Copilului ii cerem, tot mai indreptatit, sa nu se comporte total inconstient, ii cerem sa faca un incipient efort de a priciepe diferenta dintre ce se cuvine si ce nu se cuvine sa itrprinda in chiar perimetrele lui limitate de manifestare. Noi stim ca binele si raul coexista, stim ca si noi alegand chiar calea de mijloc, tot nu putem nega aparitia in comportamentele si atitudinile noastre a acestei dualitati. De aceea trebuie sa acceptam ca si copilul poate avea comportamente incarcate cu una din aceste valori dar ceea ce este mai important este ca trebuie sa ajutam copilul sa creasca in spiritul valorilor pozitive fara a dori sa facem din el un model de etica.

18

Ana Cosma Anul III, Grupa 6 In prima parte a vietii notiunile de bun si rau sunt legate de hrana. Copilul este considerat bun daca mananca totul si rau daca nu. In final, ca rezultat al acestui comportament al parintilor copilul invata sa isi pedepseasca parintii refuzand sa manance. In familie poate astfel sa apara o noua tragedie pentru parinti si de aici o intreaga tragicomedie. Nu de putine ori se vorbeste despre parinti care pentru a-si indupleca copilul sa manance apeleaza la cele mai nastrusnice metode. Rezultatul fiind insa nul. Copilul a invatat deja ca astfel isi poate pedepsi sau santaja parintii, iar parintii nu inteleg ca ei sunt singura sursa a acestui comportament. Ianosi afirma ca doua atitudini sunt periculoase in viata: sentimentul superioritatii si al arogantei (copilul minune, geniul) ca si al inferioritatii si insuficientei (copilul permanent certat, mustrat). Altfel il obligam la un efort de maturizare aflat sub controlul adultilor. Atunci cand copilul distruge o jucarie scumpa suferinta aparuta este in general a parintilor. Copilul cerceteaza, descopera, sau pur si simplu se joaca. Calea cea mai simpla pentru evitarea acestei suferinte este sa oferim copiilor lucruri simple, care nu pot fi distruse sau mai presus de toate sa lasam copilul sa investeasca jucaria in modul lui propriu. Principala independenta pe care si-o aroga intr-un anumit moment copilul se exprima in jocurile lui, in relatiile cu jucariile, in care preia, involuntar dar semnificativ, raportarea parintilor fata de el, exercitand prerogative ca si de adult. Combustia jocului este imaginatia, indiscutabil fapt de constiinta care va face legatura cu multiple activitati ludice ulterioare. Nu trebuie neglijat acest manunchi de libertati. Arta educatiei copilului consta in a nu impune, ci a lasa copilul sa creada ca el consimte la cerintele culturii, ca si cum ar fi de buna voie. Francoise Dolto considera ca dorintele sunt mai intai imaginare fiind limitate de posibil, de realitate. Psihanalista considera ca li se poate vorbi copiilor in varsta de 6-7 ani despre pretul lucrurilor, despre valoarea banilor. Se vorbeste astfel despre bani in mod curent, pornind de la obiecte concrete, de uz curent, obiecte folositoare sau numai placute. Cand un copil are bani de buzunar, considera Dolto, trebuie sfatuit cum sa-i cheltuiasca. Copiii pot invata valoarea banilor cu exemple concrete nu cu adjective sau facandu-li-se morala. Relatiile interumane se bazeaza pe o realitate, iar banii sunt o parte din aceasta realitate.

19

Ana Cosma Anul III, Grupa 6 Facand economii, copilul invata in plus sa viseze la ce ar putea obtine cu ajutorul lor, dar constata in acelasi timp ca un vis poate sa si moara (isi poate dori un obiect pentru ca apoi sa nu i se mai para atat de important). La varsta de 12-13 ani copilul stie ca va fi stapan pe puterea pe care i-o dau banii daca nu ii va cheltui pe toti deodata. Banii sunt simboluri ale puterii. Un copil poate sa inteleaga in acelasi timp, valoarea simbolica a banilor, valoarea lor concreta, reala, precum si valoarea lor imaginara, valoarea daca a-s .... Psihanalistii sugereaza ca in prezenta copilului ar trebui sa ne comportam ca si cum ar fi un stiutor. Aceasta implica si faptul ca el trebuie sa auda intotdeauna de la adulti pronuntia corecta a cuvintelor. Pentru propria distractie, adultii stalcesc cuvintele, in felul acesta copilul nefiind ajutat in dezvoltare si sustinut in dorinta de a ramane copil. O alta atitudine nociva fata de copil este minciuna, daca iti minti copilul te va minti si el. Copilul lupta pe ascuns impotriva constrangerilor educatiei. Arta educatiei consta in educarea copilului prin dragoste si cu dragoste fara ca dragostea insasi sa devina constrangatoare. Copilarie, dragoste,armonie familiala Daca pana sa spuna ceva copilului i se spun atat de multe lucruri, daca somnul, hrana, curatenia ii sunt nu doar asigurate ci si insotite de semnele afectiunii, daca i se slefuiesc simturile iar mana si piciorul ii sunt exersate pentru a indeplini functii subtile, atunci in primordiala nevoie de supravietuire au patruns multiple calitati de natura umana. Instinctele cedeaza rand pe rand indemanarii de a face exact ceea ce copilul este rebdator indemnat, perseverent invatat sa faca. Ontogeneza omului ii prescurteaza filogeneza. Insumarile produc innoiri. Individul are inscris in codul sau genetic multiple posibilitati, realizarea lor depinzand de factori variati precum imprejurarile in care nimereste si care il ajuta sau il franeaza in devenire. Mostenirii i se adauga modelarea, care trece mai tarziu in automodelare. Omul are copilaria cea mai lunga. Aceasta prelungire a copilariei este de fapt legata de treapta de evolutie. Cu cat speciile sunt mai evoluate, cu atat copilaria lor dureaza mai mult. La om, copilaria ajunge sa ocupe un sfert din viata. Judecata in aceasta lumina 20

Ana Cosma Anul III, Grupa 6 functia copilariei este bine conturata: ea este etapa vieitii in care la mostenirea biologica, transmisa prin gene se adauga mostenirea culturala transmisa prin societate cu ajutorul limbajului (Margineanu). Dragostea peste masura, acordata copilului strica, face din copil un egoist, care nu are sentimentul reciprocitatii ei si crede ca toate i se cuvin fara a datora nimic. Masura in dragoste si reciprocitatea daruirii consolideaza atat bucuria de viata cat si puterea de iubire si intelegere a semenilor. Dragostea nu este desigur numai in vorbe ci si in fapte. Ea nu este numai un proces interindividual ci si unul social. Ea depinde in fond de intreaga atmosfera a familiei. Exista numai un fel de educatie atunci cand este vorba despre familie exemplul parintilor. Parintii care plaseaza sentimentul vinovatiei in sufletul copiluluui isi educa copiii ca sclavi, deoarece pretind ascultare fara nici o explicatie. Conventiile sociale, astfel insusite imping la amabilitate prefacuta si cabotinism. Sinceritatea adultului trebuie sa corespunda puterii de intelegere a copilului. Lupta eului pentru consideratie incepe de timpuriu. Minciunile fantasmatice slujesc la inaltarea eului si il despagubesc pentru umilintele suferite din partea realitatii. Daca parintii probeaza calitati de care copilul est mandru acesta nu va mai avea nevoie de inaltarea prin valori fictive. O scuza obtinuta prin forta violeaza sentimentul personalitatii copilului il invata ca este mai bine sa simuleze sa isi cultive proastele obiceiuri pe ascuns. Parintii trebuie sa aiba in vedere ca viata lor este invatamant intuitiv pentru copii (nu vorbele conteaza ci faptele). Optiune contemporana pentru educatia copilului.Inversarea rolurilor Studii recente arata ca strategia educativa a familiei poate fi un rezultat al negocierii intre parinti si copii. Atata timp cat educatia este interactiune si raporturile de putere nu urmeaza clasica disjunctie autoritate parentala obedienta infantila, ci se construiesc continuu in schimburile simbolice parinti copii. Asadar, istoria comuna ii obliga pe parinti la reconsiderarea propriilor pozitii. In conversatie, copiilor li se acorda treptat dreptul la replica. Aceasta inseamna ca in mod legitim, comunicarea intre parinti si copii se realizeaza in ambele sensuri, ca parintele

21

Ana Cosma Anul III, Grupa 6 admite opinia copilului ca demna de luat in consideratie. In general, receptivitatea copilului la rationalitatea adulta este esentiala: cu cat se dovedeste mai ascultator, mai intelegator cu atat este, la randul lui, ascultat si inteles mai mult. In acest caz parintii admit ca reciprocitatea poate merge pana la inversarea rolurilor educat educator si ca au de invatat mult de la si mai ales impreuna cu copiii lor. Altfel spus educatia copiilor constituie simultan o costructie a sinelui parintelui, respectiv un camp important al diferentieirii sale in raport cu identitatea rurala originala. Unii autori considera ca familia functioneaza ca un complex educativ unitar pentru fiecare dintre membrii sai. Este evident ca de-a lungul istoriei familiale are loc o redefinire a notiunilor comune de parinte si copil. Se porneste cu definitiile clasice a fi parinte inseamna a transmite un sistem de competente si abilitati, a actiona in calitate de intermediar intre societate si copil, in timp ce a fi copil inseamna a recepta - , pentru a se ajunge treptat la definitii practice, intersanjabile ale parentalitatii si copilariei.

22

Ana Cosma Anul III, Grupa 6 Referinte bibliografice

Adler, A. (1996), Cunoasterea omului, Editura IRI, Bucuresti Allport, G., W. (1991), Structura si dezvoltarea personalitatii, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti Birch, Ann (2000), Psihologia dezvoltarii, Editura Tehnica, Bucuresti Dewey, J. (1992), Fundamente pentru o stiinta a educatiei, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti Dolto, Francoise, (1994), Cand apare copilul o psihanalista da sfaturi parintilor, Editura Humanitas, Bucuresti Freud, Anna (2002), Normal si patologic la copil evaluari ale dezvoltarii, Editura Fundatiei Generatia, Bucuresti Ianosi, I. (1998), Varstele omului, Editura Trei, Bucuresti Lisievici, P. (2001-2002) note de curs Margineanu, N. (1973), Conditia umana, Editura Stiintifica, Bucuresti Schiopu, Ursula, Verza, E., (1997), Psihologia varstelor cilcurile vietii, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti Stekel, W. (1998), recomandari psihanalitice pentru mame, Editura Trei, Bucuresti Stanciulescu, Elisabeta (1998), Sociologia educatiei familiale, vol I,II Editura Polirom, Iasi

23

Ana Cosma Anul III, Grupa 6

24