Curs 1

Educația parentală. Noțiuni introductive

Perioada actuală este marcată de schimbări majore în aproape toate domeniile vieţii.
Părinţii zilelor noastre se regăsesc adeseori în faţa unor provocări multiple:
 apariţia nevoii de informare în acest domeniu mai puţin cunoscut;
 existenţa unor discrepanţe între modelul de educaţie tradiţional şi cel actual, care
impune din ce în ce mai pregnant, un model educativ liberal, bazat pe
valorizarea/responsabilizarea copilului;
 copii crescuţi de bone;
 influenţe negative ale mass-media;
 fenomenul drogurilor;
 munca prelungită/în străinătate a părinţilor;
 existenţa unui evantai generos de tehnici şi metode de abordare a copilului.

Din necunoaştere sau din lipsă de interes educaţia parentală e privită cu scepticism în
România, în timp ce în majoritatea ţărilor europene este recunoscută ca fiind o necesitate şi o
posibilitate de a creşte copii capabili să facă faţă cerinţelor unei societăţi viitoare, ale cărei
priorităţi nu le cunoaştem, pentru o societate care nu există.
Termenul de competenţă parentală a fost conceptualizat în anul 2008, fiind prezentat la
„Conferinţa internaţională de la Sibiu” în cadrul unui studiu ce a fost publicat un an mai târziu la
Editura Universitară din Bucureşti, în volumul intitulat „Cercetarea psihologică modernă:
direcţii şi perspective”, coordonat de M. Milcu, W. Griebel şi Ana Raluca Sassu.
Competenţa parentală reprezintă un sistem de cunoştinţe, priceperi, deprinderi şi abilităţi
susţinute de trăsături de personalitate specifice, ce îi permit părintelui să îndeplinească cu succes
responsabilităţile parentale, să prevină şi să depăşească situaţiile de criză în favoarea dezvoltării
copilului (Glăveanu, 2009). Conceptul de competenţă parentală a cunoscut o largă recunoaştere
în România, prin apariţia în anul 2010 a „Strategiei naţionale integrate de formare şi dezvoltare
a competenţelor parentale” susţinută de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi
Sportului. Cercetările de specialitate atrag atenţia permanent asupra nevoii de susţinere a
eforturilor educative ale părinţilor, modului de relaţionare în cadrul familiei, climatului afectiv şi
intervenţiei socio-culturale.
Părinţilor le revine rolul esenţial în creşterea copiilor, asigurându-le acestora nu numai
existenţa materială, cât şi un climat familial afectiv şi moral. Sunt situaţii în care familia
consideră că este suficient să se ocupe doar de satisfacerea nevoilor primare (hrană, îmbrăcăminte,
locuinţă, cheltuieli zilnice etc.), ignorând importanţa unei comunicări afective, nestimulând
dezvoltarea sentimentului de apartenenţă.
În general, comportamentul parental este inspirat din propria experienţă de viaţă a
acestora, astfel perpetuând atât aspecte pozitive, cât şi negative, pe parcursul mai multor
generaţii.
 Termenul de educaţie parentală, în sens larg, denumeşte,”programele, serviciile şi
resursele destinate părinţilor şi celor care îngrijesc copii, cu scopul de a-i sprijini pe aceştia şi
de a le îmbunătăţi capacitatea de a-şi creşte copiii” (Carter, 1996).
Sensul restrâns, defineşte educaţia parentală ca fiind cea raportată la programele care
ajută părinţii să îşi dezvolte şi să îşi îmbunătăţească abilităţile parentale, să înţeleagă
dezvoltarea copilului, să înveţe să reducă stresul care poate afecta funcţionalitatea parentală, şi
să înveţe să folosească modalităţi alternative de abordare a situaţiilor dificile întâlnite cu copiii
(Cojocaru, 2011).

Familia. Definiții. Nevoile de bază ale copilului în familie

Ce este familia?

Instituţia familiei există din cele mai vechi timpuri, având diferite caracteristici,
dependente de specificul fiecărei societăţi în parte. Familia este instituţia care creează cele mai
durabile legături între indivizi, în special între părinţi şi copii. Familia transmite copilului primul
model cultural, primele relaţii sociale, norme şi valori. Pe aceste baze se construieşte ulterior
influenţa socială, culturală şi educativă a altor factori/ instituţii.
Copilul reprezintă pentru familie axul central al existenţei: familia patrimonială este
înlocuită de familia centrată pe copil, iar viaţa cotidiană gravitează în jurul femeii căreia îi revine
sarcina educării lui. În societăţile contemporane sarcina de educare a copilului revine ambilor
părinţi.
Apariţia şi dezvoltarea sentimentului familiei începând cu secolul al XVI-lea, a avut ca
bază progresul vieţii private, al intimităţii domestice. O expresie particulară o reprezintă
conștientizarea sentimentului familiei, strâns legat de sentimentul copilăriei. Apariţia şi
dezvoltarea acestora s-a realizat în două etape:
1. Prima etapă datează din secolul al XVI-lea, când se descoperă inocenţa şi
naivitatea copilului. Se impune acum noţiunea de “inocenţă infantilă” şi
imperativul respectării ei. Sensul inocenţei consta în protejarea copilului de
aspectele mai puţin plăcute ale vieţii, de a-i dezvolta caracterul, raţionalitatea.
2. A doua etapă începe cu secolul al XVII-lea și marchează recunoaşterea şi
ataşamentul familiei faţă de particularităţile individuale şi de vârstă ale copilului.
Se înregistrează acum modificări în funcţia educativă a familiei, educaţia devenind
foarte importantă.
Constituirea treptată a sentimentului familiei şi a sentimentului copilăriei implică
asumarea unei funcţii afective atât în raporturile dintre soţi, cât şi în raportul dintre părinţi şi
copii.
 Sentimentalizarea relaţiilor părinţi – copii a fost mult timp identificată numai la clasele
superioare al căror acces la educaţia şcolară a fost mai timpuriu; în familiile sărace sentimentul
familiei şi sentimentul copilăriei s-au constituit mult mai lent.
În unele culturi, întemeierea familiei era decisă de părinţi, fără ca viitorii soţi să se cunoască
sau să îşi exprime acordul sau dezacordul faţă de căsătorie. Interesele economice, politice, normele
sociale erau mult mai importante. Modelele culturale pe care le transmite familia diferă de la o
societate la alta.
De asemenea, normele şi regulile referitoare la familie pot varia foarte mult de la o cultură la
alta. De ex., Francoise Zonabend descrie unele reguli ale familiei din Burkina- Faso, țară localizată
în Africa de Vest: ”Tatăl şi fiul nu trebuie să împartă aceeaşi colibă, nici să mănânce împreună şi
nici să stea unul lângă celălalt. Dacă lucrează pe acelaşi teren, trebuie să aibă grijă să nu stea unul
lângă altul. (…) În aceeaşi situaţie, unchiul şi nepotul se întâlnesc şi merg împreună” (citat de
Adina Băran-Pescaru, p. 7).
Familia – cea mai veche instituţie socială – a cunoscut în timp diferite definiţii, în funcţie de
caracteristicile sale în anumite perioade socio-culturale.
Din punct de vedere juridic, familia reprezintă grupul de persoane între care există drepturi
şi obligaţii, avându-şi originea în acte juridice precum: căsătorie, rudenie, adopţie. Din perspectivă
sociologică, „familia este elementul natural şi fundamental al societăţii” (I. Mitrofan, N. Mitrofan,
1991); reprezintă una dintre construcţiile sociale cele mai vechi şi mai specifice în asigurarea
continuităţii şi afirmării speciei umane, fiind condiţionată şi determinată în organizarea şi evoluţia
sa de modul în care este organizată societatea pe care o reflectă.
G. P. Murdock (1949): familia este un grup social caracterizat printr-o locuinţă comună,
cooperare economică şi reproducere; include adulţi de ambele sexe, ..., şi unul sau mai mulţi copii,
proprii sau adoptaţi.
C. Levi-Strauss: familia este un grup social ce îşi are originea în căsătorie, constând din
soţ, soţie şi copii sau alte rude, grup unit prin drepturi şi obligaţii morale, juridice, economice,
religioase şi sociale, incluzându-le pe cele sexuale.
Maria Voinea (1978) defineşte familia ca fiind “o formă complexă de relaţii biologice,
sociale, materiale şi spirituale între oameni legaţi prin căsătorie, sânge sau adopţiune. Fiind un
fenomen social, se dezvoltă odată cu dezvoltarea societăţii şi se modifică în raport cu aceasta”
(apud. Rodica Enache, 2011).
O definiţie interesantă ne este oferită de Adina Baran-Pescaru (2004, p. 14):
„Familia este un grup social, care poate sau nu sa include adulti de ambele sexe (ex. familiile
cu un singur parinte), poate sau nu include unul sau mai mulţi copii (ex. cuplurilefără copii), care pot
sau nu să fie născuţi din căsătoria lor (ex. copiii adoptaţi saucopiii unui partener dintr-o căsătorie
anterioară. Relaţia dintre adulţi poate sau nu să aibă originea în căsătorie (de ex., cuplurile care
coabitează), ei pot sau nu să împartă o locuinţacomună (de ex., cuplurile care fac naveta). Adulţii pot
sau nu să coabiteze sexual, iar relaţia poate sau nu să implice sentimente valorizate social, cum sunt:
dragostea, atracţia, respectulfaţă de părinţi şi admiraţia ».
Din perspectiva psiho-socială, « familia reprezintă o unitate de interacţiuni şi
intercomunicări personale, cuprinzând rolurile sociale de soţ, soţie, tată, mamă, fiu şi fiică, frate şi
soră, constituită în şi prin afecţiune » (I. Mitrofan, 1989).
Caracteristici ale familiei (I. Mitrofan, N. Mitrofan, Familia de la A la Z, 1991):
a) existenţa unui număr de persoane;
b) reunirea lor ca urmare a unui act civil (actul de casatorie) ;
c) între membrii grupului familial există un ansamblu de drepturi şi obligaţii garantate juridic;
 d) relaţii interpersonală de ordin biologic, psihologic şi moral ;
e) climat/atmosferă psiho-socială;
f) ansamblu de norme şi reguli privind conduita membrilor grupului familial;
g) organizarea structurală, cu o anumită distribuţie a rolurilor şi sarcinilor familiale;
h) îndeplinirea unor funcţii în raport cu societatea.

Conform Institutului canadian pentru familie Vanier (apud. Adina Baran-Pescaru, Familia
azi. O perspectivă socio-pedagogică, 2004): familia reprezintă “orice combinaţie de două sau mai
multe persoane, care relaţionează în timp prin legături de acord reciproc, naştere şi/sau adopţie sau
plasament şi care îşi asumă împreună responsabilităţi :
a) susţinere fizică şi grijă faţă de membrii grupului ;
b) adăugarea de noi membri prin procreaţie şi adopţie ;
c) socializarea copiilor ;
d) controlul social al copiilor ;
e) producere, consum si distribuire a bunurilor şi serviciilor ;
f) hrana afectivă – dragoste ».
Ecaterina Vrasmas (2008) defineşte familia ca fiind “unicul grup social caracterizat de
determinările naturale şi biologice, singurul în care legăturile de dragoste şi consanguinitate căpată o
importanţă primordială prin interacţiunile multiple şi determinante între toţi membrii ei. În acest
creuzet de relaţii, valori şi sentimente, copilul primeşte forţa şi imboldul principal al dezvoltării
sale” (apud. Rodica Enache, 2011).
Din punct de vedere religios, familia reprezintă unirea conjugală dintre cei doi soţi în
vederea naşterii de copii.

Perspectiva actuală a familiei

Familia este unicul grup social caracterizat prin determinările naturale, biologice, în care
legăturile de dragoste şi consangvinitate capătă o importanţă primordială. Familia este în societatea
contemporană singurul grup bazat pe iubire. Condiţiile juridice sau normele practice nu intervin în
general decât pentru a consolida legăturile reciproce de înţelegere, unitatea de aspiraţii şi scopuri.
Multe dintre relaţiile pe care le avem cu ceilalţi oameni în afara familiei sunt impersonale.

Nevoile de bază ale copilului în familie

Nevoile de bază ale copilului în familie, sunt:

 nevoia de dragoste şi securitate – nevoie permanentă în copilărie şi extrem de
importantă în construirea ataşamentului
De măsura în care va fi satisfăcută această nevoie va depinde calitatea viitoarelor relaţii
sociale ale adultului cu colegii, cu prietenii, cu propria familie. Această nevoie reprezintă condiţia
dezvoltării unei personalităţi sănătoase. (Stan, Violeta, 2002, pag.68)

 nevoia de experienţe noi, de stimulare – condiţionează dezvoltarea inteligenţei

copilului.
Jocul şi limbajul sunt cele mai importante activităţi ale copilului în sensul trăirii de
experienţe noi. În joc, copilul explorează lumea, îşi dezvoltă mecanismele de coping cu situaţiile
provocatoare ale realităţii. (coping – ansamblul eforturilor cognitive şi comportamentale destinate
controlării, reducerii sau tolerării exigenţelor interne şi externe care ameninţă sau depăşesc resursele
unui individ (Lazarus şi Folkman, 1984, apud. Ionescu S, 2003, pag.116)).
Prin aceste experienţe copilul îşi dezvoltă lumea lui internă care este o reflectare a celei
externe, impregnată, colorată cu sentimentele trăite în momentul în care a descoperit-o. Această lume
internă ne face atât de deosebiţi, unici în modul de a percepe şi reacţiona la situaţii, evenimente,
persoane, obiecte ale realităţii.

 Nevoia copilului de a fi apreciat şi de ai fi recunoscute capacităţile

Încurajările adultului şi exprimarea unor exigenţe rezonabile faţă de copil sunt esenţiale în
socializarea copilului.
Acest mod de apreciere îi formează copilului o stimă de sine. Această recunoaştere a
meritului copilului trebuie făcută vizând în special efortul depus de copil şi nu rezultatul, atât pentru
a încuraja copiii cu rezultate mai slabe, dar şi pentru a preveni tendinţa copilului de a vâna cu orice
preţ rezultatul. Toţi copiii dispun de un potenţial de învăţare pe care şcoala şi părinţii îl pot stimula.
Un copil care este respectat de adulţii din jur va creşte cu sentimental valorii şi a respectului de sine
şi conduita lui în viaţă va fi în limitele acestui respect.

 Nevoia de responsabilitate
Devine la o anumită vârstă, o nevoie de bază a copilului. Prin satisfacerea acestei nevoi se
dezvoltă autonomia copilului. Mai întâi copilul învaţă să se îngrijească singur, să mănânce, să se
spele, să se îmbrace. Responsabilităţile crescpe măsură ce copilul creşte şi dau copilului sentimentul
puterii lui, al libertăţii în acţiunile proprii.
Crescând astfel, la maturitate el va putea accepta responsabilităţile şi răspunderile care îi
revin. În acelaşi timp copilul este socializat prin asumarea responsabilităţii pentru că el învaţă
regulile, tiparul după care se face un anumit lucru, ce este permis şi ceea ce nueste permis.

 Nevoile de bază fiziologice ale copilului

La vârsta mică, adultul răspunde în totalitate de cunoaşterea şi îndeplinirea lor. Ele sunt
garanţia supravieţuirii şi a dezvoltării copilului. Greşelile pe care le fac adulţii în satisfacerea acestor
nevoi pot distorsiona dezvoltarea copilului. Consecinţele sunt grave şi sunt plătite atât de indivizi
cât şi de societate în ansamblu (Muntean, 2000, pag. 23-27).

La nivel social, structura familiei tradiţionale în care părinţii şi bunicii noştri aveau locuri
bine definite, a intrat în criză. Structura familiei se baza pe rolul afectiv al mamei. Participarea
femeii la viaţa profesională a generat multe schimbări sociale în cadrul familiei, cum ar fi
planificarea familială şi posibilitatea femeii de a avea şi alte activităţi în afara celei de a creşte şi
educa propriii copii.. În consecinţă, tatăl a început să se implice mai mult în această activitate.
Încotro se îndreaptă familia şi care sunt şansele sale de evoluţie este întrebarea la care se
caută răspunsuri. Dar oricum s-ar numi noile forme familiale pe care societatea industrială şi
superindustrială le proliferează sau le-ar mai putea prolifera (familii comunitare, familii poligame,
familii agregat, familii geriatrice, nefamilişti cu copii – A. Toffler, 1983) – este o certitudine faptul
că familia conjugală va continua să existe ca cea mai importantă verigă a dezvoltării societăţii, a
supravieţuirii sale, purtătoarea cea mai fidelă a ştafetei vieţii paşnice şi creatoare de la o generaţie la
alta.
Frédéric Le Play, întemeietorul metodei monografice de abordare a familiei, a întreprins
către sfârşitul secolului trecut primele cercetări de natură sociologică asupra familiei. Meritul său
este acela de a fi sesizat faptul că schimbările din viaţa socială atrag schimbări şi în viaţa de familie.
Coexistând antitetic cu concepţia care acreditează determinarea social-istorică a familiei, o
serie de concepţii extremist-biologizante delimitează familia ca o unitate primară, pur biologică,
constituită pe baza şi în vederea satisfacerii instinctului sexual. Astfel, pe linia concepţiilor
freudiene, sociologul american R.M. Maclver definea familia ca “un grup caracterizat printr-o
relaţie între sexe suficient de precisă şi de trainică pentru a asigura procrearea şi creşterea copiilor”.
P.W. Mousgrave în 1967, într-un manual de sociologie a educaţiei pune accent tot pe
aspectul biologic al relaţiilor familiale, pierzând din vedere aspectul lor psihosocial.
Problematica familiei, prin complexitatea sa, a suscitat în ultimele patru decenii multiple
abordări de pe poziţii complementare şi interdisciplinare.
Familia a devenit subiect şi obiect predilect al cercetărilor inter- şi multidisciplinare, între
care cele de psihologie socială, sociologie, pedagogie a adultului şi psihologie a copilului,
psihopatologie şi psihiatrie socială, psihoterapie şi antropologie deţin poziţii prioritare.
O serie de domenii conexe ca “educaţia părinţilor”, “interacţiunea părinţi-copii”, “design-ul
ambiental familial”, la care se adaugă problematica legislativă circumscrisă de dreptul familiei,
atrag atenţia asupra semnificaţiei şi responsabilităţii sociale a organizării şi evoluţiei familiei ca
microsistem fundamental în cadrul macrosistemului social.
Aparţinând unor orientări conceptuale diverse sub aspectul analizei specificului funcţiilor
familiei, numeroşi autori au întreprins studii comparative şi transculturale privind structurile şi
tipurile familiale, rolul de soţ-soţie, dinamica relaţiilor conjugale şi de grup familial.
Studiile asupra familiei s-au intensificat în ultimul timp, urmărindu-se evidenţierea evoluţiei
relaţiilor intrafamiliale, a structurii rolurilor familiale şi, în special, fenomenele de psihosociologia
şi psihosexologia familiei.
Familia este locul în care evoluează individul, unde îşi construieşte o mare parte a relaţiilor,
şi care îl determină, în primă instanţă, ca fiinţă socială. Fiinţa umană îşi petrece o mare parte din
viaţă în familie. În consecinţă, aici învaţă să stabilească numeroase relaţiicu ceilalţi.
Oricare ar fi organizarea familială şi identitatea ei etnică, religioasă ori politică, ea reprezintă
o organizare dinamică, ce îi este proprie şi prin care se manifestă o reţea de interdicţii ce îi asigură o
mobilitate continuă. Familia este prima unitate cu care copiii au continuu contact şi primul context
în care se dezvoltă pattern-urile socializării.
Ea este o lume cu care nimic nu se poate compara şi, totodată, cel mai important „agent al
socializării”.