SOCIALIZAREA INDIVIDULUI

ca proces psiho-social
Cum se poate defini socializarea?
 Socializarea individului ca proces
psiho-social
• Socializarea reprezintă "procesul prin care învăţăm să
devenim membrii ai societăţii, atât prin interiorizarea
normelor şi valorilor societăţii cât şi prin deprinderea rolurilor
noastre sociale“ (Dicţionar de sociologie Oxford).
• Socializarea este "procesul prin care indivizii învaţă modurile
de a acţiona şi de a gândi despre mediul lor, le interiorizează,
integrându-le personalităţii lor şi devin membrii ai unor
grupuri în care capătă un status specific."( Dicţionar de
sociologie , Gilles Ferreol).
• Socializarea este un „proces complex de formare si dezvoltare
a omului ca fiinţă socială, de adaptare şi integrare treptată a
individului în societate, prin asimilarea valorilor sociale şi
morale” (Dicţionar explicativ de psihologie şcolară, Filimon
Turcu, Aurelia Turcu)
• Socializarea individului reprezintă un proces de
natură piho-socială deoarece:
 pe de o parte societatea exercită o acţiune externă
complexă, menită să îl familiarizeze pe individ cu
normele, regulile, valorile sociale pe care acesta
trebuie să le interiorizeze încă de timpuriu, cu
ajutorul familiei şi al şcolii,
iar pe de altă parte, individul, pe măsură ce se
dezvoltă din punct de vedere psihic , conştientizează
importanţa acestei interiorizări şi o realizează în mod
voluntar, ca pe o acţiune de ordin intrinsec, prin
autoimpunere, autoeducare, adică autosocializare.
 Tema de reflectie…
• "Socializarea constă în
transmiterea normelor şi
tradiţiilor de la generaţia
adultă spre generatia care nu
este coaptă încă pentru viaţa
socială " (E . Durkheim,
Educaţie şi socializare).
• Putem identifica unele limite
ale acestei definitii?
Capacităţi implicate în procesul de socializare
• Capacităţi general-umane:
• comunicarea interactivă,
• învăţarea socială (de grup),
• integrarea psihosocială (prin corelarea diferenţelor
individuale de vârstă, sex, inteligenţă etc., cu cele sociale:
status, rol, nivel cultural etc);
• Capacităţi sociale:
• socialitate - capacitatea de a intra în relaţii sociale, de a
acţiona ca fiinţă socială, de a menţine împreună grupuri şi
reţele;
• sociabilitate – capacitatea de a forma reţele şi de a acţiona ca
fiinţă socială, prin valorificarea unor aptitudini pozitive:
altruism, cooperare, toleranta, întrajutorare etc.
Prin socializare se transmit şi se structurează:

• modalităţile de comunicare: sisteme de coduri

lingvistice, simbolice, expresive (non-verbale);
• modele sociale de comportament, pe baza unor
norme funcţionale considerate ca valori, într-o
anumită cultură;
• seturi instrumentale (modalităţi de cunoaştere, de
învăţare, de acţiune etc.);
• posibilităţi de relaţionare interpersonală şi forme de
comportament, caracteristice vieţii de grup etc.
 Mecanismele socializării:
• adoptarea succesivă de status-uri şi roluri sociale
(preşcolar, şcolar, adolescent etc.),
• învăţarea socială ,
• învăţarea instituţionalizată,
• jocul, imitaţia, identificarea etc.

Socializarea începe în copilărie, se continuă într-o formă

semnificativă, până în stadiul de adult, după care
intervine o etapă de sedimentare (socializarea
continuă).
Finalitatea sa este reprezentată de
adaptarea şi integrarea indidului în societate şi în
lumea valorilor.
 Tipuri de socializare
• Socializarea este un proces continuu ce se întinde
pe durata întregii vieţi a individului.
• De aceea, vorbim de:
• socializarea primară care are loc în prima parte a
vieţii, în copilărie, sub influenţa grădiniței, şcolii şi a
familiei;
• socializarea secundară ce apare mai târziu, pe
măsură ce individul capată conştiinţă de sine şi de
ceilalţi, în contextul determinat de frecventarea
diferitelor grupuri sau medii sociale şi
socioprofesionale (instituţionale, organizaţionale).
 Socializarea primară
Caracteristici fundamentale:
• formează individului un prim set de percepţii şi
reprezentări sociale cu privire la sine, la ceilaţi,
despre lume şi viaţă;
• părinţii, profesorii şi alte persoane din mediul
apropiat copilului reprezintă adevărate filtre între el
şi realitatea socială;
• principala achiziţie a acestei etape este limbajul, prin
intermediul căruia copilul îşi însuşește anumite
modele de conduită;
• prin dimensiunea sa afectivă, socializarea primară îl
face pe copil să se apropie subiectiv de sine şi de
lume, prin interiorizarea unor roluri şi atitudini pe
care le observă la cei din jurul său.
 Socializarea secundară
Caracteristici fundamentale:
• se realizează sub influenţa unor medii instituţionale,
numite de E. Stănciulescu " sub-lumi instituţionale";
• se bazează pe achiziţiile socializării primare şi pe
relaţia dintre acestea şi informaţiile noi;
• presupune învăţarea unor roluri instituţionale şi a
limbajului specific, instituţional;
• identificarea emoţională cu ceilalţi este mai redusă;
• este dominată de raţionalitate.
Familia ca mediu
socio-educaţional
 Definirea conceptului de familie
• Familia este " unitatea socială constituită din
adulţi şi copii, între care există relaţii de filiaţie
naturală ( de sânge) sau socială, indiferent de alte
considerente„ (E. Stănciulescu)
• Familia reprezintă un microsistem social, deoarece
ea cuprinde aproape toate elementele structurale
ale sistemului social global. Ea presupune : relaţii şi
implicaţii de natură economică, juridică, spirituală,
afectivă, educaţională, biologică şi socială.
Ca grup de persoane, familia este
caracterizată prin: legături de rudenie (prin
căsătorie,naștere sau adopție etc.),viață comună,
legături și sentimente, aspirații și interese comune,
istorie comună. (E. Vrășmaș)
 Tipologia familiilor

a. După numărul de membri şi relaţiile dintre

aceştia:
• Familia nucleară (simplă) este unitatea compusă dintr-o
pereche maritală (soţ, soţie) şi copii dependenţi de ei,
care locuiesc şi gospodăresc împreună. Familia nucleară
reprezintă ”nucleul” tuturor celorlalte forme de
structuri familiale.
• Familia extinsă (lărgită, compusă, multigeneraţională)
cuprinde pe lângă nucleul familial şi alte rude şi
generaţii, cum ar fi bunicii din ambele părţi, unchi şi
mătuşi, împreună cu familiiile acestora etc.
 b. După criteriul numărului de parteneri care formează familia
• Familiile poligame sunt de două tipuri: familii poliandrice şi familii
poliginice.
• Familiile poliandrice sunt acele familii unde femeia are dreptul să se
căsătorească cu mai mulţi bărbaţi sau unde există mai mulţi parteneri
bărbaţi. (Nepal, Tibet)
• Familiile poliginice sunt cele unde există mai multe partenere femei,
bărbaţii având dreptul de a alege mai multe soţii. (Africa, Asia )
• Caracteristic acestor familii poligame este numărul de copii mare.
Poligamia este întâlnită la unele popoare ce promovează după caz
sexul masculin sau feminin sub pretextul de a proteja societatea.
• Familiile monogame sunt acele familii în care un bărbat sau o femeie
au dreptul să se căsătorească doar cu un singur partener.
 Criteriul numărului de părinţi care
formează familia
• Familiile biparentale - există ambii părinţi acestea fiind
formate, de obicei, din părinţii naturali ai copilului/copiilor. În
cazul în care părinţii au mai fost căsătoriţi şi au divorţat, sau
şi-au pierdut partenerul aceste familii se numesc mixte. (pot
conţine proprii, din căsătoriile anterioare şi copii comuni ai
partenerilor.)
• Familile monoparentale - în care unul dintre părinţi nu
există, copiii fiind crescuţi doar de un singur părinte. Lipsa
unui părinte se datorează decesului acestuia sau divorţului. O
familie monoparentală se poate constitui şi în cazul în care o
persoană poate deveni părinte unic - conceperea unui copil
prin fertilizare in vitro, adopţia unui copil sau atunci când
celălalt partener nu ia parte la creşterea copilului.
 c. Criteriul numărului de copii
• Se disting patru tipuri de familii:
• familia fără copii,
• cu un singur copil,
• cu doi copii,
• cu trei sau mai mulţi copii.
 Probleme ale familiei contemporane
Familia contemporană traversează un amplu proces de
transformare, datorat multiplelor schimbări ce vin din sfera
mediului social, profesional, economic, politic şi demografic.
Cele mai semnificative schimbări se prezintă astfel:
• Fenomenul şomajului ;
• Creşterea timpului dedicat activităţilor profesionale;
• Probleme de comunicare,relaționare cu copiii;
• Fenomenul migraţiei forţei de muncă spre alte regiuni;
• Influenţa negativă a mass-mediei;
• Criza valorilor mediului familial cu fenomene de: divorţ,
coabitaj, abandon, scăderea natalităţii, violenţă fizică şi verbală,
comportamente antisociale etc.
Analizaţi aceste probleme din perspectiva rolului pe care îl poate
juca şcoala în prevenirea sau diminuarea lor.
 Rolul familiei în procesul de
socializare a copilului
În orice societate familia constituie factorul
primordial al formării şi socializării copilului şi cadrul
fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute nevoile
sale psihologice şi sociale. Familia reprezintă prima
colectivitate integratoare ce condiţionează toate achiziţiile
ulterioare.
Socializarea copilului în familie se realizează prin
inculcarea sistematică a unor modele comportamentale
distincte, ce vizează aspecte cum ar fi: atitudinile, limbajul
părinţilor, valorile promovate, normele şi regulile după
care aceştia se conduc, nivelul cultural şi educaţional etc.
 Modul de relaţionare din familie, climatul afectiv
şi modelul socio-cultural al acesteia sunt foarte
importante în integrarea socială şi constituirea
comportamentelor sociale.
Prin relaţiile sale cu mama, cu tata, cu fraţii sau
cu bunicii copilul se integrează în relaţiile sociale, se
apropie de societate, îşi cunoaşte valoarea şi începe
să-şi formeze o imagine corectă despre sine.
Familia are datoria de a facilita socializarea
copilului şi adaptarea acestuia la condiţiile impuse de
societate, fiind prima colectivitate umană
caracteristică omului şi absolut necesară devenirii
umane.
Relaţiile copilului cu familia sunt de durată,
consistente, fundamentate pe legături afective
puternice, cu impact direct asupra procesului de
socializare.
 Funcţii ale familiei:

 de asigurare a unui climat securizant pentru membrii săi:

membrii familiei se sprijină reciproc, creează sentimentul
apartenenţei la un grup social;
de reproducere - de perpetuare a speciei umane prin
naşterea unuia sau mai multor copii;
de socializare şi de educare a copiilor;
de control social -transmite şi păstrează valori sociale;
funcţie economică (diviziunea responsabilităţilor, se întreţin
reciproc);
 de transmitere a modelelor culturale ale societăţii.
 Direcţii de realizare a socializării
în familie

• Transmiterea valorilor şi atitudinilor;

• Transmiterea cunoştinţelor şi abilităţilor
profesionale;
• Transmiterea conduitelor domestice şi a
rolurilor de sex şi vârstă;
• Transmiterea limbajului;
• Transmiterea sau alocarea statutelor
sociale
( Stănciulescu E., 1996, p.59-89)
Comentaţi textul de mai .jos:

“ Făcând primul pas în fructificarea

disponibilităţilor copilului, familia, prin
socializare, îşi asumă un rol deosebit de
important în trasarea traiectoriei de
evoluţie a copilului. Socializarea se
desfăşoară atâta timp cât copilul rămâne
membru al familiei, continuîndu-se apoi în
noua familie pe care o creează.”
(Popovici, D., 2003, p.182)
 Situaţii de socializare în familie

• situaţia de educaţie morală are la bază relaţiile de

autoritate cu ajutorul cărora copilului i se transmit
regulile morale, familia fiind cadrul principal în
interiorul căruia acesta îşi însuşeşte primele noţiuni
cu privire la datorie, responsabilitate şi interdicţie,
care contribuie la formarea conştiinţei morale ;
• situaţia de “învăţare cognitivă” prin care copilul
învaţă sistemul de cunoştinţe, atitudini şi deprinderi
necesare convieţuirii în societate;
• situaţia ce angajează imaginaţia, dezvoltând
gândirea participativă şi capacităţile creatoare;
• situaţia de “comunicare psihologică“ prin care se
dezvoltă afectivitatea specific umană, necesară
dobândirii unui echilibru moral şi psihologic.
(M. Voinea, 1993, p.61-63)
Caracterul profund afectiv al socializării realizate
în familie

• socializarea copilului în familie se realizează într-un climat

marcat de afectivitate, ceea ce facilitează transmiterea şi
însuşirea valorilor şi normelor sociale.
• rolul pozitiv al familiei în procesul socializării este demonstrat
de natura legăturii afective particulare şi diversificate care îi
uneşte pe membrii şi de rolul securizant necesar dezvoltării
copilului;
• manifestările de tandreţe nu trebuie înfrânate sau blocate,
pentru a nu se altera climatul favorabil creşterii şi dezvoltării
personalităţii copilului.
 Stiluri educative ale părinţilor
1. MODELUL RAŢIONAL- părinţii deţin puterea şi se
impun în procesul educaţional, există o ierarhie clară
a rolurilor, acordă importanţă sporită disciplinei,
supunerii, reuşitei şcolare şi profesionale a copilului;
2. MODELUL UMANIST- părintele joacă rol de ghid al
copilului în viaţă, îl lasă să acţioneze conform
propriilor opţiuni, îl încurajează, îl valorizează, îi
stimulează încrederea în sine;
3. MODELUL SIMBIO-SINERGIC- părinţii şi copiii sunt
parteneri în activităţile care îi interesează în egală
măsură, relaţia educativă se bazează pe
reciprocitate, respect şi valorizare .
(Bouchard, J., M., 1988, p.165)
Comentaţi citatul de mai jos şi precizaţi
cărui model îi aparţine:
• "Este o dorinţă pioasă a tuturor
părinţilor, ca ceea ce le-a lipsit să vadă
realizat la fiii lor, cam aşa ca şi cum ar
trăi cineva pentru a doua oară şi ar dori
abia acum să se folosească temeinic de
experienţele primului curs al vieţii".
(Goethe)
Atribuţii ale părinţilor:
 să asigure condiții pentru un trai decent;
 să exercite o autoritate optimă;
 să ofere copiilor dragoste şi respect;
 să fie sensibili la nevoile lor;
 să manifeste încredere în abilităţile copiilor lor;
 să formuleze aşteptări realiste;
 să le împărtăşească din experienţa lor;
 să petreacă timpul de calitate cu copiii lor;
 să întemeieze un mediu socio-familial sigur, stabil, cu
reguli clare ;
 să încurajeze libera exprimare a opiniei;
 să comunice liber cu copiii şi să ştie să-i asculte ;
 să abordeze conflictele în mod constructiv etc..