Rezumate pt cursurile de la Diacronie și sincronie

Cursul 1

Opoziţia dintre ‘sincronie’ şi ‘diacronie’ reprezintă cea de-a treia mare dihotomie
introdusă de către Ferdinand de Saussure, alături de cea dintre ‘semnificant’ şi
‘semnificat’ şi aceea dintre ‘limbă’ şi ‘vorbire’.
Cursul 2

Vocabularul românei comune e constituit, în principiu, din toate elementele lexicale

moştenite din latină, indiferent de dispersiunea lor geografică sau de frecvenţa în
comunicare. În general, româna a moştenit,ca şi celelalte limbi romanice, aproximativ 2.000
de cuvinte. E un fond lexical cristalizat, care nu s-a mai putut îmbogăţi decât prin mijloace
in-terne, adică prin derivare şi compunere. Bineînţeles că o parte a lexiculuimoştenit a
dispărut din cauze diverse, în primul rând din concurenţa cusinonimele datorate influenţelor
ulterioare. De asemenea, numeroase cu- vinte latineşti aveau caracter dialectal în româna
comună.
Cursul 3

Lingvistica romanică este o ramură a lingvisticii. Întrucât limbile romanice formează un subgrup
al familiei limbilor indo-europene, înseamnă că, în ansamblul limbilor vorbite pe glob,
lingvistica romanică operează o delimitare de tip genetic, prin urmare istoric.
Întră în sfera lingvisticii romanică studiul oricărui aspect care ţine de limbile romanice de
ieri şi de astăzi, din perspectivă atât diacronică, cât şi sincronică. Lingvistica romanică include
discipline sau nivele de studiu tradiţionale (fonetică, morfologie, sintaxă, lexicologie), dar şi
studii de dialectologie, pragmatică, tipologie, sociolingvistică, aplicate la limbile romanice.
Cursul 4

Clasificarea limbilor romanice este una dintre problemele centrale ale

romanisticii. Nu există nici o clasificare unanim acceptată. Fiecare
clasificare reflectă spiritul epocii în care a fost propusă, stadiul şi tendinţele
cercetării din momentul respectiv, ceea ce şi explică varietatea criteriilor
avute în vedere.

1
 În lingvistica istorică a sec. al XIX-lea predomină clasificările de tip genetic
(sau genealogic). Interesează inovaţiile comune, apoi cronologia fragmentării
şi a dialectalizării latinei, precum şi factorii implicaţi în acest proces. Se
impune o axă fundamentală a clasificării genetice, axa E-V; încă de la
începuturile romanisticii.
Cursul 5

Orice limbă este constituită dintr-un ansamblu de elemente organizate într-un anumit mod,
între care se stabilesc relaţii. Funcţionareaacestora este condiţionată de locul pe care îl ocupă
ele în sistem, de raporturile cu alte unităţi. Limba este divizată în câteva subsisteme sau
niveluri (fonematic, morfematic, glosematic, sintaxematic), dotate cu o structură specifică.
Cursul 6

Eugeniu Coşeriu a identificat, pentru limbile romanice, un principiu funcţional, în

ceea ce priveşte numărul şi genul substantivului, pe de o parte, şi cazul substantivului, pe de
altă parte: „De aceea, cel puţin pentru aceste categorii, am identificat un principiu: există o
nouă opoziţie între funcţiuni interne sau nerelaţionale şi funcţiuni externe sau relaţionale şi,
de aici, procedee diferite în acord cu această distincţie determinare internă pentru funcţiuni
interne şi determinare externă pentru funcţiuni externe”.
Cursul 7

Neologismele sunt necesare, dar cu măsură, pentru a nu atenta la expresivitatea originală a

limbii, marcă a identităţii ei şi la specificul identitar al limbii române. Totodată, trebuie
precizat faptul că inovaţiile lingvistice nu trebuie privite ca perturbări ale sistemului
lingvistic, ci ca pe niște piese noi ce vor asigura mai departe ȋntreaga funcţionalitate a
acestuia. Permanenta construire și remodelare ȋn interiorul sistemului este rezultatul
contactelor interlingvistice.
Cursul 8

Dialogul multicultural devine un instrument al stabilităţii şi nu trebuie să submineze şansele

unei vieţi civice în cadrul unei civilizaţii coerente, consolidate de solidaritatea membrilor săi.
Multiculturalismul civic ar putea acorda Europei stabilitatea dorită, permiţând tuturor să
atingă satisfacţia deplină de a avea posibilitatea să trăiască, în acelaşi timp, în cadrul unei

2
 civilizaţii şi a câtorva mii de culturi.
Cursul 9

Mulțimea și diversitatea factorilor care au acționat succesiv și simultan în evoluția culturală și

lingvistică a Europei au condus la detașarea unor centre de iradiere, cu trăsături diferențiate și
intensități variabile de iradiere. O comunitate care se impune cultural își impune, de obicei, și
limba și ajunge să evolueze și să influențeze și alte culturi.
Cursul 10

Cea mai importantă transformare pe care a suportat-o spațiul european în Evul Mediu a fost
creștinismul, o religie universală, cu o vechime de peste două milenii. Primele comunități de
creștini apar în secolul I d.H., iar religia lor a fost inițial o mișcare a sclavilor și liberților, a
săracilor, a popoarelor ocupate sau dislocate de cuceririle romane.

Cursul 11

Epoca modernă se deschide cu marea mișcare culturală a Renașterii (secolele XIV-XVI)

prin care se produc mutații semnificative în ideologie, artă și cultură și toate celelalte domenii
ale cunoașterii umane. Sunt exaltate valorile clasice și ale artei antice, grecești și latine, ca
fundament pentru laicizarea culturii. Este promovată gândirea umanistă ce așază omul în
centrul universului. Apar noțiuni noi, inovatoare precum cea de stat. Se produce o urbanizare
accentuată, se dezvoltă științele și tehnica, este descoperit tiparul și prin aceasta începe
circulația operelor culte și al traducerilor din autorii antici. Este și epoca marilor descoperiri
geografice prin care se lărgește orizontul asupra lumii și se extinde comerțul într-un ritm fără
precedent.
Cursul 12

Limbile romanice reprezintă rezultatul transformărilor pe care le-a suferit latina populară
în diferite provincii romane. Ele au apărut în sudul și centrul continentului european, începând
cu secolul al VI-lea d.H. și se datorează pierderii legăturii cu Roma și intrarea în evoluție
neomogenă în fiecare dintre provinciile romane. Se cunosc zece limbi romanice: româna,
dalmata, reto-romana, italiana, sarda, provensala (occitana), franceza, catalana, spaniola,
portugheza.

3
Cursul 13
Limbile slave formează o familie a vorbitorilor slavi care trăiesc în Europa Centrală, estică,
în Balcani și în nordul Asiei. Originea acestor limbi este indoeuropeană, desprinsă din limba
slavă comună.

În a doua jumătate a secolului al IX-lea a apărut slava în formă scrisă, numită și slava veche
sau paleoslava, iar aceasta s-a născut din graiurile slave din răsăritul Peninsulei Balcanice, în
special, zona dimprejurul Salonicului (spațiu originar al întemeietorilor scrierii, Chiril și
Metodiu).

Cursul 14
Evoluția istorică (incluzând aici și pe cea socială, politică și culturală) este singura care poate
explica acordarea sau neacordarea statutului de limbă unui dialect sau grup de dialecte. Criteriul
de acordare a acestui statut poate fi considerat dacă pe baza respectivului dialect s-a creat o limbă
literară sau dacă dialectul în cauză a stat la baza formării unei conștiințe naționale, ori a unui stat
modern. Dar acestea nu au calitatea de a fi criterii ferme de delimitare pentru o limbă istorică sau
alta. Spre exemplificare: delimitarea limbii olandeze de dialectele vecine Olandei, din Germania,
deși aceste dialecte sunt mai apropiate de olandeză decât de germană; dialectele franco-
provensale din centrul Franței care sunt considerate variante locale și nu limbi.