FACULTATEA DE TEOLOGIE, LITERE, ISTORIE ȘI ARTE

DEPARTAMENTUL DE LIMBĂ, LITERATURĂ, ISTORIE ȘI ARTE

PROGRAMUL DE STUDII
LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ – LIMBA ȘI LITERATURA ENGLEZĂ /
FRANCEZĂ
AN II
TITULAR DE CURS: CONF. UNIV. DR. LILIANA SOARE

ISTORIA LIMBII ROMÂNE

- SUPORT DE CURS -

1
 BIBLIOGRAFIE

Grigore Brâncuş, Vocabularul autohton al limbii române, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi

Enciclopedică, 1983
Gr. Brâncuş, Introducere în istoria limbii române, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de
Mâine, 2002;
Grigore Brâncuş, Studii de istoria limbii române, 3 vol., Bucureşti, Ed. Academiei, 2007, 2008,
2013
Coteanu, I., Morfologia numelui în protoromână, Bucureşti, Editura Academiei, 1969;
Cvasnîi Cătănescu, Maria, Limba română: origini şi dezvoltare, Bucureşti, Editura Humanitas,
1996.
Ov. Densusianu, Istoria limbii române, 2 vol., ediție îngrijită de Jacques Byck, Editura științifică,
București, 1961
Fl. Dimitrescu (coord.), Istoria limbii române, EDP, București, 1978
M. Cvasnâi Cătănescu, Limba română. Origini şi dezvoltare, Bucureşti, Editura Humanitas,
1996;
Fischer, I., Latina dunăreană. Introducere în istoria limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, 1985;
Gh. Ivănescu, Istoria limbii române, Junimea, Iaşi, 1980
A. Philippide, Istoria limbii române, ediție critică de G. Ivănescu, Carmen-Gabriela Pamfil și
Luminița Botoșineanu, Polirom, Iași, 2011.
A. Philippide, Originea românilor, I, II, ed. de Roxana Vieru, Editura Universității Al. I. Cuza,
Iași, 2014, 2015
Sextil Pușcariu, Limba română, I. Privire generală, București, 1976 (1940).
Al. Rosetti, I. Coteanu (coordonatori), Istoria limbii române, vol. I, II, Bucureşti, Editura
Academiei Române, 1965, 1969;
Al. Rosetti, Istoria limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986.
Marius Sala, Contribuţii la fonetica istorică a limbii române, Bucureşti, Editura Academiei,
1970.
M. Sala, De la latină la română, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1998.
Saramandu, Nicolae, Romanitatea orientală, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2004.
* Enciclopedia limbii române, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2001

2
 PRELIMINARII

Istoria limbii române ţine de lingvistica diacronică şi expune evoluţia unui idiom pe o
perioadă mai mult sau mai puţin îndelungată de timp, de regulă cuprinzând epoca de la origini
până în prezent. Istoria limbii studiază stările succesive ale unui idiom de la limba-mamă până în
perioada contemporană, schimbările limbii în toate domeniile ei: fonetică, morfologie, lexic,
frazeologie, stilistică, dialecte. Părţile componente ale cercetării unei limbi sunt: originea limbii
respective; locul şi epoca de formare ale acesteia; evoluţia vocabularului, a foneticii şi a
morfosintaxei.
Cercetările istoriei limbii române încep la sfârşitul secolului al XIX-lea. În 1881, Hasdeu
publică nişte studii preliminare intitulate Istoria limbii române. I. Principii de lingvistică. În
1894, Al. Philippide publică Istoria limbii române. I. Principii de istoria limbii. Ov. Densusianu
publică o lucrare rămasă de referinţă în bibliografia de specialitate, Histoire de la langue
roumaine, vol. I în 1901, vol. II, în 1938, tradusă în română de discipolul acestuia, Jacques Byck.
Începând cu anul 1938, începe să-şi publice volumele de istorie a limbii şi Al. Rosetti: Istoria
limbii române. I. Limba latină, vol II, Limbile balcanice, vol. III, Limbile slave meridionale, vol.
IV, Româna comună, vol. V, Secolele XII-XV, vol. VI. Academia Română a iniţiat o lucrare
colectivă de sinteză a evoluţiei limbii române. În 1964, apare vol. I, Limba latină, sub redacţia lui
Al. Rosetti. Au mai fost redactate vol. II, Latina dunăreană, româna comună, coord. Ion
Coteanu, vol. III, Limba română în secolele IX-XV (Emil Petrovici), vol. IV, Limba română în
secolele XVI-XVIII (Rosetti), vol. V, Limba română în secolele XIX-XX (Iordan). În 1980, Gh.
Ivănescu îşi publică Istoria limbii române, o lucrare de mare erudiţie lingvistică, aproape
exhaustivă, cu un puternic caracter polemic, încercând să rezolve toate problemele controversate.
Definiţia genealogică a limbii române. Limba română este limba latină vorbită în mod
neîntrerupt în partea orientală a imperiului roman, cuprinzând provinciile dunărene romanizate
(Dacia, Pannonia de Sud, Dardania, Moesia superioară şi inferioară), din momentul pătrunderii
limbii latine în aceste provincii. Această limbă a suferit transformări continue, atât prin evoluţia
ei normală, cât şi prin influenţa exercitată de limbile cu care a venit în contact.

3
 Limba latină şi variantele ei

Denumirea limba latină este abstract-generică; ea acoperă un număr de variante

temporale, funcţionale şi regionale ale aceluiaşi idiom, ca instrument de comunicare activ şi în
permanentă evoluţie de-a lungul unei perioade de peste un mileniu. Originile literaturii şi ale
limbii latine sunt modeste. Primii scriitori au fost legislatori şi jurişti. Limbă a unui popor de mici
agricultori, cu un vocabular sărac, incapabil de a exprima altceva decât o cugetare naivă şi de a
reda un sentiment poetic, a fost supusă prelucrării de primii scriitori, Livius Andronicus, grec din
Tarent şi Naevius, care au transpus în latină originalele greceşti. Crearea unui limbaj abstract i se
datorează lui Cicero, care a naturalizat în latină cultura greacă, astfel încât latina a ajuns să
exprime cele mai subtile nuanţe ale cugetării.
Latina clasică şi latina vulgară (populară sau vorbită) sunt două variante ale limbii
latine, diferenţiate prin trăsături lingvistice care au ca sursă şi reflectă totodată câteva
circumstanţe: opoziţia scris / vorbit, gradul de instrucţie al utilizatorilor, situaţia de comunicare,
funcţiile îndeplinite în procesul de comunicare. În general, în interiorul fiecărei limbi, asemenea
elemente de natură funcţională şi socio-culturală determină departajarea a două variante
fundamentale: aspectul cultivat, literar şi aspectul popular. Astfel, latina clasică este varianta
literară, cea mai îngrijită a latinei, guvernată de reguli fonetice, gramaticale şi lexicale severe.
Eleganţa şi rigoarea latinei clasice sunt conservate şi transmise textelor marilor autori latini ai
Antichităţii.
Latina vulgară (lat. vulgaris, -e, „obişnuit, comun”) reprezintă, dimpotrivă, latina utilizată
de clasele mijlocii în conversaţia curentă, spontană; comparată cu latina clasică, această variantă
apare mai mobilă, atât ca receptivitate la inovaţii, cât şi ca nesupunere faţă de recomandările
normative desprinse din gramatici sau din instrucţia şcolară.
Aspectul popular al latinei, preponderent vorbit, este, desigur, anterior latinei clasice.
Teoretic, distincţia clasic / vulgar (popular) poate fi admisă numai după apariţia textelor scrise
(sec. III î.e.n.). Mai exact, această opoziţie se conturează treptat, de-a lungul unei evoluţii care a
durat sute de ani; abia din sec. I e.n. scrierile latineşti, mai bine reprezentate decât în perioada
anterioară, conţin exemple într-adevăr grăitoare, de natură să separe fenomenele şi formele
populare de structurile clasice. Ca atare, dpdv temporal, latina vulgară este o latină târzie, a cărei

4
evoluţie s-a caracterizat printr-un ansamblu de tendinţe sistematice şi active, de ordin fonetic şi
lexico-gramatical.
Latina vulgară era unica limbă care asigura comunicarea între populaţiile – diferite etnic şi
lingvistic – ale Imperiului Roman. Statutul ei de limbă vorbită explică inexistenţa textelor
integral populare sub raport lingvistic. Acest aspect al latinei ne este cunoscut doar mediat şi
fragmentar, din diverse surse scrise, iar principalele izvoare, din ce în ce mai numeroase începând
cu secolul I e.n., sunt:
- inscripţiile latineşti, murale sau funerare, peste 20 000 pe întregul teritoriu romanic, ale
căror texte, de mici dimensiuni, conţin cuvinte şi forme disparate, nespecifice latinei
literare;
- lucrările normative, gramatici şi glosare. Cea mai importantă sursă a latinei populare,
Appendix Probi, considerată prima lucrare de lingvistică normativă din Europa (sec. 4), prezintă
o listă de cuvinte cu erori de diverse tipuri: confuzii între vocale sau consoane, simplificări şi
confuzii de desinenţe, declinări sau conjugări. Relevant pentru conştiinţa antică a distincţiei
literar / popular este modul de dispunere a materialului, prin prezentarea paralelă a formelor
recomandate şi a celor sancţionate. Această scriere cuprinde 227 de termeni din latina clasică,
alături de corespondentul lor din latina populară. Termenii populari sunt consideraţi abateri:
auctor non autor (> rom. autor)
auricula non oricla ( > rom. ureche)
calida non calda (> rom. cald)
mensa non mesa (> rom. masă)
oculus non oclus (> rom. ochi)
rivus non rius (> rom. râu)
viridis non virdis (> rom. verde)
vetulus non veclus (> rom. vechi)
Se observă că formele combătute de Probus sunt formele evoluate, cele care stau la baza
cuvintelor respective din limba română şi din celelalte limbi romanice. O serie de termeni din
latina vulgară se întâlnesc şi în operele unor scriitori clasici. În comediile lui Plaut, care nu erau
scrise pentru cititorii rafinaţi, în Satyricomul lui Petroniu se întâlnesc termeni precum qui pt. quis
(care), abere pentru habere (avea), aşadar vulgarisme, care sunt însă întrebuinţate ca mijloc

5
stilistic. Mulţi termeni populari se găsesc şi în scrierile religioase din secolele 4 şi 5, în traducerea
Bibliei în limba latină – Vulgata.
Vorbită pe un vast teritoriu romanizat, latina vulgară, deşi unitară, în general, prezenta
unele diferenţieri regionale. Deosebirile existente în diverse compartimente ale limbii nu i-au
subminat însă multă vreme unitatea de ansamblu. Caracterul relativ unitar al latinei vulgare
începe să fie compromis o dată cu scindarea Imperiului Roman, dar destrămarea propriu-zisă şi
definitivă a acestei unităţi este de dată mult mai târzie (sec. 6).
În ansamblu, limbile romanice moderne continuă, cu modificări inevitabile şi specifice,
latina populară, iar exemple aparent mărunte au valoare probatorie. Astfel, cu referire la fonetică
şi reluând o parte din perechile de cuvinte din Appendix Probi, se poate constata viabilitatea
parţială a abaterilor.
Tendinţe ale latinei populare se regăsesc, inegal repartizate, în limbile neolatine. Pentru
termenii din rom., sp., it. verde, fr. vert sau rom. cadă, it. calda, trebuie admise ca etimoane
vulgarismele virdis şi calda, şi nu corespondenţii clasici viridis şi calida, cu menţinerea vocalei
în interiorul cuvintelor. La nivel lexico-semantic, anumite situaţii din latina populară explică atât
particularităţi de inventar, cât şi sensibile evoluţii semantice. Perechile de termeni: lat. cl. equus
„cal” – lat. pop. caballus „cal de muncă, mârţoagă”, lat. cl ignis „foc” – lat. pop focus „vatră,
cămin”, lat cl edĕre „a mânca” – lat. pop manducare (cu sens comico-ironic) sunt reduse similar
în limbile romanice: elementele populare caballus, focus, manducare se impun în defavoarea
termenilor clasici, pe care îi elimină din fondul lexical moştenit: rom. cal, fr. cheval, sp. caballo,
port. cavalo; rom. foc, it. f(u)oco, fr. feu, sp. fuego, port. fogo; rom. mânca, it. mangiare, fr.
manger. Sensurile moderne, identice în spaţiul romanic, dar diferite de cele din latina clasică,
sunt dovada de necontestat a unor modificări semantice generalizate într-o fază târzie a latinei
vorbite.Referirea precisă şi limitată la o limbă romanică sau alta impune restrângerea
perspectivei. În linii generale, modelul latin moştenit şi dezvoltat de limbile romanice apusene pe
de o parte şi de română, pe de alta, relevă dependenţa de latina occidentală, respectiv latina
dunăreană. Spre deosebire de situaţia din partea vestică a Imperiului Roman, în regiunile daco-
moesice romanizate, aspectul fundamental popular al latinei nu a fost concurat de structuri şi
forma savante. Astfel, româna descinde din varianta regională dunăreană a latinei populare târzii;
diverse trăsături distinctive ale românei moderne sunt deopotrivă efect şi confirmare a acestui
specific genetic.

6
 Periodizarea limbii latine

Analiza diacronică determină următoarele stadii evolutive ale limbii latine:

1. Latina arhaică, sec . VI – sfârşitul sec. III î.e.n; textele din prima perioadă sunt mai
dificil de înţeles comparativ cu cele din ultima perioadă, mai accesibile
2. Latina preclasică, sf. Sec. III – mijlocul sec. I î.e.n., caracterizată printr-o limbă
unificată, bazată pe graiul vorbit la Roma; arhaismele sunt tot mai mult eliminate; se
constituie latina normată, dezvoltată din stilul politico-oratoric al Senatului (stilul
juridico-administrativ), cizelat de influenţe ale culturii elenistice.
3. Latina clasică, de la mijlocul sec. I î.e.n – anul 14 e.n.; latina literară este riguros normată
şi reprezentată de opere literare clasice ale unor autori precum Cicero, Caesar, Lucretius,
Vergilius, Horatius, Ovidius etc. Faţă de aceasta, latina vorbită începe să se detaşeze
foarte rapid.
4. Latina postclasică, 14 – 200 e.n.; diferenţele între latina cultă şi cea vorbită se
accentuează prin apariţia a numeroase abateri de la normă.
5. Latina târzie, 200 – 800 e.n. este marcată de scindarea Imperiului Roman (395); în
Imperiul Roman de Răsărit, elenofon, latina s-a menţinut ca limbă oficială până în sec.
VII; Imperiul Roman de apus era latinofon. Declinul şi prăbuşirea acestuia din urmă (476)
nu are consecinţe lingvistice imediate. Începând cu anul 600, se constată începutul
diversificării romanice, caracterizate de diglosie; limba vorbită se diferenţiază de cea
scrisă şi conduce la apariţia unor idiomuri distincte; începe aşadar perioada propriu-zisă
de constituire a limbilor romanice.
6. Latina medievală, anul 800 – sec. XV; latina apare ca limbă de cultură europeană în
occident şi Centru; reprezintă continuarea latinei târzii, dar are un caracter artificial;
lexicul este permanent adaptat la cerinţele epocii; apar numeroase opere ştiinţifice în
domeniul istoriei, al filozofiei, teologiei şi beletristice.
7. Latina modernă (neolatina). Renaşterea a dus la reorientarea către valorile culturii
antice; ca atare, conştient, s-a recurs la uzul latinei clasice, care apare însă în interferenţă
cu tendinţe de evoluţie ale latinei medievale. Se foloseşte în Biserică şi în ştiinţă, dar
limba este modificată şi adaptată cerinţelor epocii. În tot cursul dezvoltării lor, limbile

7
 romanice vor fi influenţate de latină, fiind supuse unui proces de reromanizare a lor
(pentru limba română acest proces începe la sf. sec. 18, prin acţiunea Şcolii Ardelene).

Particularităţile latinei populare

Examinând sistemul limbii în toate compartimentele ei, se constată particularităţi ale
latinei vorbite care o detaşează de latina literară şi explică fapte de limbă romanice.
Fonetică
Vocalismul
În latina clasică, vocalismul cunoştea corelaţia de cantitate; fiecare vocală avea două
variante, lungă (-) şi scurtă (˘):
ā - ă: malum (măr / rău)
ē – ĕ: levis (neted /uşor)
ī – ĭ: pila (coloană / minge)
ō – ŏ: populus (plop / popor)
ū – ŭ: lutum (galben / lut, glod)
În latina populară se pierde distincţia de cantitate cu rol fonologic, căpătând distincţia de
timbru: vocala scurtă > vocală deschisă, iar cea lungă > vocală închisă. Acest fapt este pus în
legătură cu modificările survenite în structura accentului. În latină, accentul era predominat
muzical, bazat pe diferenţa de ton; ritmul frazei era dat de succesiunea silabelor lungi şi scurte. În
latina târzie, accentul e predominant dinamic, bazat pe diferenţa de intensitate; ca atare, ritmul
ajunge să fie dat de succesiunea de silabe accentuate şi neaccentuate. Când silabele scurte
primesc accent de intensitate, se lungesc; silabele lungi, care pierd accentul de intensitate, se
scurtează. Acest fenomen e pregnant în sec. 3-4 e.n. Distincţia de cantitate e înlocuită cu
distincţia de timbru, inventarul vocalelor fiind următorul: ị i e e a o o u u
Ulterior, vocalele apropiate ca timbru se confundă, rezultând un fonem unic pentru
fiecare: nigrum > negru, piscem > peşte.
Alte modificări spontane:
a > e: gravis > grevis > greu
a > o: quadratus > codratus > codru
i > e: vicinus > vecinus, civitatem > cevitatem > cetate
i > a: silvaticus > salvaticus > sălbatic

8
 o > u: ponere > punere, frontem > fruntem > frunte
o > e: rotundus > retundus > rătund
u > o: turma > torma
Sincopa unor vocale scurte neaccentuate: articulus, calida, viridis, oculus; vocalele în hiat
e-i se unesc cu vocala următoare, formând diftong: paríetem > parĭétem; u în hiat se contrage:
mortuus – mortus; diftongii se monoftonghează: ae > e, au > o (auricula > oricla, Claudius >
Clodius), au > a (auscltare > asculta), au > a-u (hiat) (aurum > aur)
Consonantismul
În latina clasică, existau 17 consoane: labiale (p, b), dentale (t, d), velare (k, g),
labiovelare (ku, gu), sonante: nazale (m, n), lichide (l, r), fricative: siflanta s, spiranta f, aspirata
h, semiconsoanele i, u. În latina populară, apare seria africatelor č, ğ, fricativele ţ, dz, dispare h.
Fenomene: căderea consoanelor finale, în special m şi s; reducerea grupurilor de
consaoen: cs > ss vs: dixit > dissit > dzise; rs > ss >s: deorsum > deossum > jos; ns > ss >s:
mensura > messura > măsură; mm>m: mamma >mama; nn > n: annus > an; oclusivele b, v se
confundă (cervus v cerbus, veteranus > betranus); sonantele n, l înainte de e şi i se palatalizează
şi dispar: filius > filiu > fiu, cuneus > cuniu > cuiu; l urmat de element palatal provenit din e
accentuat deschis care se diftonghează: leporem > l’epure > iepure
În morfosintaxă, apar două tendinţe: simplificarea flexiunii şi dezvoltarea formelor
analitice.
Substantivul: Din sec. 3 se dezvoltă cazurile prepoziţionale şi la unele substantive începe
să se confunde cazurile, din cauza căderii consoanelor finale (N: lupus – Ac: lupum). Se pierde
genul neutru, păstrat doar în română.
Adjectivul înregistrează dezvoltarea comparaţiei analitice: multum, forte, magis (mai),
precum şi tendinţa de trecere a adjectivelor spre categoria cu trei terminaţii, în –us, -a, -um: lat.
cl. agilis > lat. pop. agilus > ager.
Pronumele înregistrează câteva inovaţii. În latina clasică, nu exista pronume personal de
pers. a III-a. În locul acestuia, se folosea pronumele demonstrative: ille (el), illa (ea), se
completează, aşadar, seria pronumelor personale: ego – tu – ille (+ ipse); pronumele tua, sua din
latina clasică apar sub forma ta, sa.
Verbul se reorganizează, îşi simplifică flexiunea, apar deplasări între conjugări; verbele
deponente (cu formă pasivă, dar sens activ) sunt înlocuite cu forme active: morior – mori >

9
morire; ordiri > ordire > urzi. Inovaţia latinei populare o constituie perfectul compus cu habeo şi
sum: cantavi > habeo cantatum, sum venitum (fr. je suis venu), viitorul analitic cu habeo şi vele:
habeo dicere, vele cantare.
Adverbul. În latina populară apar adverbe noi prin compunerea celor existente, primare,
cu alte adverbe, pronume, prepoziţii: ad + foras > afară, ad + post > apoi, ad + tunc ce >
atunci, eccum + hic > aici, eccum + modo > acum, eccum + sic > aşa, ad + prope > aproape,
ad + tantum > atât etc.
Prepoziţia îşi extinde întrebuinţarea în locul unor morfeme gramaticale; unele îmbinări de
prepoziţii se transformă în prepoziţii compuse care, în română, devin simple: ad + supra >
asupra; de + post > după.
Sintaxa se sistematizează şi se simplifică. Predomină parataxa (coordonarea şi
juxtapunerea). Topica începe să se fixeze având ca nucleu ordinea Sb+predicat+complement,
structură care se menţine până azi în limbile romanice.

Formarea şi periodizarea limbii române

Teorii despre teritoriul şi perioada de formare

Procesul formării limbii române nu comportă o delimitare strictă. De un început se poate
vorbi odată cu intrarea romanilor în Sciţia sau de cucerirea Moesiei ( e.n.). De o colonizare
directă, intensivă desfăşurată după un program impus de interese economice şi militare se poate
vorbi după anul 106. Perioada de contact direct a durat până în 271, când Aurelian a început
retragerea armatei şi a administraţiei romane sub presiunea goţilor.
Sec. 7 marchează o fază importantă deoarece consemnează creştinarea şi pacificarea
slavilor. În sec. 8 româna era sigur formată, din moment ce misionarismul creştin slav, la
concurenţă cu cel creştin apusean, deşi mai târziu a impus limba de cult şi de administraţie, n-a
reuşit să-i schimbe structura şi configuraţia latină. Protoromânii, ca reprezentanţi ai unei
civilizaţii superioare, aveau o limbă deja cristalizată ca romanică.
Până în 1800, teoriile despre spaţiul în care s-a desfăşurat procesul de romanizare care a
dus la formarea poporului român erau conturate: teoria imigraţionistă, cu cele două orientări ale
sale: ştiinţifică şi politico-tendenţioasă şi teoria continuităţii.

10
 Teoria imigraţionistă susţine că românii s-au născut, ca popor, la S Dunării şi au trecut în
N fie înainte de migraţia ungurilor (orientarea ştiinţifică), fie după (orientarea politică).
Teoria imigraţionistă politică a fost elaborată în 1771 de Franz Sulzer, reluată şi de Eder:
românii ar fi venit la N de Dunăre în sec. 13. Reprezentanţii Şcolii Ardelene i-au dat replica cu 10
ani mai târziu, elaborând teoria continuităţii romane. Această teorie precedă teoria imigraţionistă
ştiinţifică, fără exagerări politice, elaborată de Roesler. Aceasta a fost susţinută şi de savanţi
români, ca Ov. Densusianu, Al. Philippide, I. Iordan.
Adepţii teoriei imigraţioniste au elaborat mai multe argumente:
- timpul prea scurt (65) de ani al romanizării prin contact direct la N Dunării, în comparaţie cu S
Dunării, unde începuse mai devreme, continuând şi după retragerea aureliană.
- exterminarea sau alungarea dacilor după 106
- părăsirea totală a Daciei sub ameninţarea popoarelor germanice şi consolidarea comunităţii
romanizate la S de Dunăre între 271-275.
- existenţa comunităţilor şi a dialectelor sud-dunărene ca indiciu al vatrei primitive de formare a
poporului român
- existenţa unor cuvinte albaneze în română, ceea ce ar dovedi vecinătatea teritoriilor, ce a
favorizat împrumutul lingvistic.
-lipsa atestărilor documentare despre poporul daco-roman până în sec. 11
- lipsa unor cuvinte germane vechi în română, deşi se ştie că germanii au staţionat mai mult de un
secol în zonă.
Teoria continuităţii, adoptată de majoritatea istoricilor şi a lingviştilor, susţine teza
formării limbii şi a poporului român pe un teritoriu întins, la N şi la S de Dunăre, având ca nucleu
teritoriul actual al patriei noastre.
Contra-argumentele oferite de teoria continuităţii
- timpul insuficient pentru romanizare nu este un argument, de vreme ce alte provincii romane
(Galia, Spania) au fost romanizate de două ori mai repede. Interese economice şi strategice l-au
determinat pe Traian să aducă aici o masă imensă de colonişti, mai ales că, în urma războaielor,
Dacia fusese împuţinată de bărbaţi, fapt consemnat şi de istoricul Eutropius.
- exterminarea dacilor a fost susţinută şi de reprezentanţi ai Şcolii Ardelene (purismul latinesc).
Romanii nu au fost însă un popor exterminator, ci civilizator, interesele economice şi strategice
ale Imperiului puteau fi implementate numai cu acordul dacilor.

11
- un întreg popor nu putea fi deplasat ca o masă de colonişti la ordin după 170 de ani de
convieţuire. Istoricul Iordanes afirmă că Aurelius a retras doar legiunile, nu şi pe colonişti. Vidul
demografic nu este susţinut nici de dovezile istorice, arheologice sau lingvistice: cimitirul rural
de la Brăteiu, pe Târnava Mare, datând din anii 400, care cuprinde peste 400 de morminte daco-
romane; săpăturile de la Alba-Iulia arată că oraşul a fost locuit de populaţia autohtonă în tot
cursul sec. 4 şi după; valul de fortificaţii construit de Constantin cel Mare (castrul roman de la
Jidova, Clung) etc.
- existenţa în S a comunităţilor aromâne, meglenoromâne şi istroromâne nu conturează vatra
primitivă a etnogenezei românilor. Economia de tip pastoral, organizată pe principiul
transhumanţei, „vlahii drumeţi”, a făcut ca, între Carpaţi şi Balcani să se constituie comunităţi de
români, divizate de războaie.
- cele 80-100 de cuvinte comune cu albaneza sunt o moştenire a substratului traco-dac.
- nu sunt, în schimb, nici atestări mai vechi decât sec. 10 privitoare la existenţa lor în Balcani sau
la o imigraţie în N Dunării. Cronicarii vremii aminteau doar evenimente legate de persoane şi
evenimente importante: conducători, războaie, răscoale. Vlah apare la Kedrenos în 976. Termenul
a fost preluat de bizantini de la slavi, care-i cunoşteau pe români sub numele de voloh, din forma
originară volchu. Iniţial, desemna numele unui trib celtic al volcilor, atestat de Caesar în De bello
Galico. După romanizarea celţilor, denumirea a fost extinsă asupra tuturor romanilor, sub forma
walh, adj. wal(a)his > welhisch > welsch. De la neamurile germanice venite la Dunărea de jos,
termenul a fost preluat de slavi, sub forma volohu în slava de est şi vlahu în slava de sud.
- stăpânirea goţilor s-a întins şi pe teritoriul din dreapta Dunării, in ale căror idiomuri nu se
regăsesc elemente lexicale germanice vechi.
Epoca de formare a limbii române
Majoritatea lingviştilor români (Puşcariu, Th. Capidan, Al. Philippide, Al. Rosetti, D. Macrea)
admit că limba română şi-a dobândit caracterul individual până în sec. 8 (până în sec. 5 a durat
latina balcanică, orientală, dunăreană, estică, iar între sec. 5-7 s-a format limba română) Faptul că
structura gramaticală a românei este esenţial latină, cât şi faptul că principalele legi fonetice ale
românei au afectat numai elementele moştenite din latină şi nu au acţionat asupra împrumuturilor
străine demonstrează că româna era formată în sec. 8, când intervine influenţa slavă.
1. trecerea lui a accentuat în poziţie nazală la ă, î: lana > lână, campus > câmp, pe când
cuvintele din slavă nu consemnează această transformare: blană, hrană, rană

12
 2. l intervocalic > r: gula > gură, mola > moară (dar sl. boală, poală)
3. t, d, s > ş, (d)z, ş: teneo > ţin, dico > dzic > zic, sedeo > şed. Cuvintele din slavă păstrează
dentalele nealterate: grădină, ocroti, silă, sită etc.
4. dispariţia consoanelor b şi v intervocalice: hiberna > iarnă, caballus > cal, ovis > oaie,
acestea rămânând intacte în elementele slave: grăbi, iubi, poveste
5. gu, qu +a > p, b: aqua > apă, lingua > limbă
6. ct, cs, gn > pt, ps, mn: lactem > lapte, coxa > coapsă, lignum > lemn.
Toate acestea sunt dovezi concludente că, datorită condiţiilor speciale de dezvoltare, româna
s-a format mai devreme decât celelalte limbi romanice. Faptul că, la venirea slavilor, procesul
poporului român era încheiat în structura sa etnică, lingvistică şi spirituală îl atestă şi denumirea
de vlahi dată românilor ca popor format, precum şi denumirea de Vlaşca (ţara Românilor) sau
Vlăsia (Codrul românilor).
Până la începutul sec. 7, romanitatea orientală constituia un tot unitar, care acoperea o vastă
arie a spaţiului carpato-balcanic. Aşezarea slavilor şi a protobulgarilor în Peninsula Balcanică a
făcut ca Dacia nord-dunăreană să devină nucleul principal al romanităţii răsăritene.
Sec. 2 -5: latina balcanică
Sec. 5 -7: formarea limbii române
Sec. 7-12: limba română comună, protoromâna, nediferenţiată în cele 4 dialecte
Sec. 13-16: româna preliterară
Sec 16: româna literară

13
 Teorii despre formarea limbii şi a poporului român

Etnogeneza românească şi constituirea limbii române sunt componente solidare ale unui
îndelungat proces istoric de sinteză, la care au participat, în proporţii şi cu consecinţe distincte,
două straturi etnolingvistice fundamentale: elementul autohton, geto-dac, ca bază etnică şi
elementul roman, reprezentat de armata, administraţia romană, precum şi de coloniştii Imperiului,
deosebiţi etnic, dar purtători ai aceleiaşi superioare civilizaţii şi limbi latine. Elementul migrator,
compus din valuri succesive de populaţii şi de limbi diferite (iranice, germanice, turcice, slave),
prezintă numai atingeri cu fenomenul genezei etnolingvistice româneşti, fără a fi o componentă a
acesteia. Astfel, se poate spune că istoria veche a românilor este expresia unui proces major, de
sinteză daco-romană, şi a unui proces adiacent, de integrare şi de asimilare a elementului
migrator.
Componenta romană ocupă poziţia centrală din perspectivă cronologică, fiind totodată
punct de confluenţă şi factor determinant al dezvoltării istorice. Acest sens general de evoluţie
unifică istoria tuturor popoarelor şi a limbilor romanice. În părţile apusene ale Imperiului,
romanii asimilează elementul autohton iberic sau galic, iar populaţiile romanizate nou create vor
îngloba apoi triburile migratoare, chiar în ipostaza de cuceritori: francii, vizigoţii, burgunzii şi
normanzii în Galia, longobarzii în N Italiei, vizigoţii şi arabii în Peninsula Iberică urmează, în
linii mari, acelaşi curs al istoriei. La nivel strict lingvistic, în două faze succesive, se produce un
fenomen asemănător: latina se impune în defavoarea limbilor vernaculare, autohtone, din care vor
rezista numai elemente disparate; ulterior, sinteza lingvistică rezultată sub dominaţia limbii latine
absoarbe elementele din fondul lingvistic adăugat, furnizat de contactul cu idiomurile vorbite de
popoarele migratoare. Privită din acest unghi, nici istoria limbii române nu poate fi izolată de
contextul istoric general.
Teritoriul carpato-dunărean. Perioada preistorică şi istorică veche. În spaţiul carpato-
dunărean, cele mai îndepărtate urme materiale ale civilizaţiilor străvechi datează din paleolitic
(epoca veche a pietrei), devenind mai numeroase în neolitic (7000/5000-2700 î. e.n.) şi în faza de
trecere spre epoca bronzului (2700-2000/1800 î. e.n.). Neoliticului îi aparţin, de ex., statuetele
antropomorfe ale culturii Hamangia şi ceramica sculptată de Cucuteni. Despre traci, ca grup etnic
indo-european definit prin elemente de cultură materială şi spirituală, se poate vorbi cu

14
certitudine din epoca bronzului (2000/1800-1150 î.e.n.). Tracii, alături de iliri, greci, hitiţi, italici,
celţi, germanici şi iranieni alcătuiau populaţiile de limbă indo-europeană; dpdv genetic, toate
aceste uniuni de triburi reprezintă o combinaţie între două componente etnice străvechi:
populaţiile de păstori originare din E Europei şi din V Asiei şi populaţiile autohtone în diverse
zone europene şi asiatice. Tracii au fost un conglomerat de populaţii răspândite pe un teritoriu
vast, având ca limite probabile Carpaţii nordici, Asia Mică, regiunea Bugului (Transnistria) şi V
Mării negre, Munţii Rodopi (SV Peninsulei Balcanice), Marea Egee şi Boemia.
Geto-dacii, desprinşi din ramura de nord a tracilor, formau, se pare, grupul tracic cel mai
puternic şi cel mai evoluat sub raportul civilizaţiei. Geto-dacii alcătuiau o unitate etnolingvistică;
la început, termenul get a fost folosit de greci, iar dac de romani, cu referire la populaţiile din
zona Dunării inferioare, respectiv din regiunea intracarpatică. Etimonul şi sensul cuvântului dac
sunt neclare. Un posibil etimon ar putea fi daca „pumnal, cuţit”. Ceva mai bine conturată este
ipoteza care se sprijină pe paralelismul lexical dac – daos „lup” în frigiană, susţinut şi de
imaginile fixate pe basoreliefurile Columnei lui Traian; steagul dacilor are ca element simbolic
totemic o reprezentare zoomorfă – balaurul cu cap de lup.
Primele informaţii istorice despre geţi provin din texte antice ale autorilor greci Hecateu
din Milet (530-470 î. e.n.) şi Herodot din Halicarnas (484-425 î. e.n.). Celebra menţiune a lui
Herodot apare în relatarea unui eveniment bine cunoscut în Antichitate: expediţia perşilor
conduşi de Darius, împotriva sciţilor (populaţie nomadă de neam iranian) din zona Mării Negre
(541 î.e.n.); evocarea conflictului se transformă într-un elogiu al populaţiei autohtone din Dacia:
„iar geţii, hotărându-se la o rezistenţă îndărătnică, fură supuşi îndată, cu toate că sunt cei mai
viteji şi cei mai drepţi dintre traci”.
Iniţial, Dacia era teritoriul locuit de triburi geto-dace. Începând cu sec. 7 î. e.n., emigranţii
greci stabiliţi pe malul Mării Negre întemeiază aici importante oraşe-cetăţi: Histria, Tomis
(Constanţa), Callatis (Mangalia). Se inaugura, de timpuriu, în forme profunde şi durabile,
contactul cu civilizaţia superioară a Greciei antice. De altfel, viitoarea cultură de sinteză daco-
romană va avea, numai în Dobrogea, caracteristici suplimentare, de sursă şi factură elenistică.
La sfârşitul mileniului I î.e.n., prin unirea triburilor dacice sub dominaţia lui Burebista,
secondat de marele preot Deceneu, se pun bazele statului dac (82 î.e.n.), cu centrul probabil în
Munţii Orăştiei; domnia lui Burebista (82-44 î.e.n.) a fost un lung şir de războaie de stăvilire a
ofensivei celtice şi romane şi de (re)cucerire a unor teritorii. Statul monarhic dac, cu caracter

15
militar, atinge acum nivelul maxim de dezvoltare şi întindere, hotarele fiind fixate prin limite
naturale: Nistru, Marea Neagră, N Munţilor Balcani, munţii Slovaciei.
Cultura şi civilizaţia dacilor se defineau prin câteva elemente individualizatoare.
Populaţia, preponderent rurală, practica agricultura, creşterea vitelor, stupăritul, olăritul,
prelucrarea metalelor; de asemenea, prin stăpânirea empirică, dar exactă a unor domenii
ştiinţifice majore (medicina şi astronomia), dacii deveniseră cunoscuţi în zone întinse ale lumii
antice. Viaţa urbană era evoluată şi prosperă (probe arheologice şi mărturii istorice): cu referire la
sec. 2 e.n., Geografia lui Ptolemeu, matematician şi geograf grec, este un document esenţial
pentru aproximarea teritoriului ocupat de daci şi a reţelei de oraşse dacice dintre care multe vor
dăinui şi dezvolta mai târziu, în epoca romană: Apulum, Drobeta, Dierna (Orşova), Napoca,
Porolissum (azi satul Moigrad din Sălaj), Potaissa (Turda), Sarmizegetusa.
Dacia romană
Influenţa şi expansiunea romană în zona dunării este anterioară cuceririi Daciei. Începând
cu sec. 1 î.e.n., romanii au construit de-a lungul fluviului castre, fortificaţii, cetăţi, o garnizoană
de apărare şi importante puncte administrative, precum vama dunăreană (46 e.n.). Supremaţia
romană pe Dunăre este asigurată de pătrunderea în Moesia, zona dintre Dunăre şi Balcani, şi în
Dobrogea; acest teritoriu strategic prin poziţia sa geografică, supus de romani în campaniile
dintre anii 29-27 î.e.n., este anexat iniţial Traciei, regat clientelar, apoi provinciei imperiale
Moesia (46 e.n.) şi Moesiei Inferioare (86 e.n.). La începutul secolului 2 e.n., în timpul lui
Decebal, cele două războaie de cucerire din anii 101-102 şi 105-106 încheiate cu victoria
romanilor, marchează dispariţia statului dac. Dacia devine provincie imperială romană, condusă
de un oficial al împăratului, cu rangul de legatus Augusti pro praetore. Un secol mai târziu, prin
edictul împăratului Caraccala, cetăţenia romană se acordă, în masă, şi dacilor.
Teritoriul Daciei romane nu a coincis cu teritoriul locuit de daci. Crişana şi Maramureşul
nu au aparţinut niciodată Imperiului, iar SE Transilvaniei, S Moldovei, Muntenia şi Dobrogea au
fost incluse în Moesia Inferioară. La sfârşitul sec. 3, stăpânirea romană încetează prin „retragerea
aureliană” (271-274). Ca urmare a unor decizii şi acţiuni militar-administrative, Dacia este
părăsită şi rămâne în afara graniţelor Imperiului, iar legiunile sunt deplasate în S Dunării.
Urmările imediate şi negative ale retragerii romane: declinul rapid al civilizaţiei urbane şi al
comerţului, suprimarea unor forme de organizare de tip roman, sunt, în acelaşi timp, factori
înnoitori. Acum se creează un nou cadru politico-administrativ şi socio-cultural, în care se va

16
dezvolta populaţia daco-romană. Romanizarea este consecinţa crucială a expansiunii Imperiului
Roman. Teritoriile şi populaţiile cucerite parcurg o evoluţie specifică: nota distinctivă o formează
tendinţa de asimilare a modelului superior, oferit de cultura şi de civilizaţia romană.
Romanizarea lingvistică, fundamentală şi decisivă pentru apariţia limbii române, a
constat în învăţarea limbii latine de către populaţia autohtonă; generalizarea latinei a determinat
regresul şi eliminarea limbii materne, traco-daca (romanizarea lingvistică nu s-a exercitat în
aceeaşi formă pe întregul teritoriu al Imperiului. Locuitorii zonelor cu prestigiu cultural şi
lingvistic, Grecia, Asia Mică, Egiptul, nu au renunţat niciodată la propria limbă în favoarea
latinei. În partea centrală şi est-europeană a Imperiului existau două mari regiuni distincte
lingvistic, dar dificil de delimitat geografic: teritoriul de limbă latină şi cel de limbă greacă).
Această substituţie de limbi s-a produs în cadrul unui proces lent, dar necesar: numai latina
garanta populaţiilor cucerite posibilitatea de comunicare cu reprezentanţii Imperiului: soldaţi,
funcţionari publici, colonişti sau comercianţi. În astfel de condiţii, latina era elementul de unitate
şi de coeziune, situat deasupra diversităţii sociale, politice, culturale, etnice şi lingvistice.
Romanizarea nonlingvistică, secondară ca importanţă, a constat în preluarea de către
populaţia autohtonă a unor elemente de civilizaţie spirituală şi materială romană (rituri, credinţe,
forme de organizare administrativă, tipuri de edificii, de aşezări umane, obiecte de uz curent etc.).
Deşi inegale ca valoare, cele două componente ale romanizării au funcţionat în acelaşi
sens: atragerea şi integrarea unor teritorii şi populaţii cucerite ale Imperiului în sfera civilizaţiei
romane.
Împrejurările şi factorii favorizanţi ai romanizării au fost numeroşi şi eterogeni.
Alături de expansiunea şi de cucerirea romană, trebuie amintite şi alte căi de propagare a
civilizaţiei imperiale:
- dezvoltarea reţelei de drumuri, a căilor de comunicaţii
- instituirea administraţiei romane
- urbanizarea Daciei
- prezenţa continuă şi importantă numeric a legiunilor romane
- colonizarea intensă şi sistematică cu colonişti aduşi din diferite zone ale Imperiului
(Moesia, Pannonia, Grecia, Italia, Egipt, Asia Mică), diferiţi etnic, dar obligatoriu
latinofoni
- creştinismul de sursă latină

17
 - adoptarea şi impunerea limbii latine
Durata romanizării nu coincide cu durata stăpânirii romane (170 de ani, 106-275). Această
perioadă, ferm delimitată istoric, acoperă numai faza de maximă eficienţă şi forţă a romanizării
ca proces oficial şi organizat, durata reală fiind mult mai mare; începutul se confundă cu
momentul primelor relaţii daco-romane şi cu instituirea puterii romane în zona dunăreană (sec I
î.e.n.-sec. I e.n.). Procesul a continuat şi după părăsirea Daciei, cu aproximaţie până în sec. 7:
limba latină şi diversele forme de civilizaţie materială nu au putut fi retrase odată cu armata sau
funcţionarii publici. Deosebită este poziţia Dobrogei care va rămâne parte integrantă a Imperiului
până în 602, când limesul (graniţa romană fortificată) scitic a fost distrus de atacurile popoarelor
migratoare, slavi şi avari.
Ritmul şi forţa romanizării au fost neunitare pe viitorul teritoriu nord-dunărean de limbă
română. Decalajul între Dacia romană şi teritoriile dacilor liberi s-a manifestat în favoarea
provinciei imperiale. Dacii liberi nu au rămas în afara contactelor cu Dacia romană, romanizarea
cuprinzând treptat şi aceste zone.
Dovezile romanizării: informaţii cuprinse în texte antice, inscripţii latine (7500 în Dacia şi
cele două Moesii), castre, fortificaţii, locuinţe, cimitire, drumuri, tezaure monetare, ceramică,
obiecte casnice – vestigii durabile şi sigure ale latinităţii. Consecinţa romanizării este de natură
etnolingvistică. Interferenţa etnică a creat premisa formării poporului român; interferenţa
lingvistică au creat premisa limbii române.

18
 PROTOROMÂNA / ROMÂNA COMUNĂ

1. Consideraţii generale

În urma comparaţiilor realizate între cele patru dialecte ale limbii române vorbite la nord şi la
sud de Dunăre, s-a observat că, în afară de unele deosebiri, identificabile în special în domeniul
foneticii şi al vocabularului, există numeroase asemănări care relevă apartenenţa lor la aceeaşi
limbă, urmaşă a latinei orientale, ce reprezintă prima etapă a istoriei limbii române. În literatura
de specialitate, există un consens al specialiştilor cu privire la existenţa unei faze străvechi de
dezvoltare a limbii române, în cele mai vechi timpuri ale evoluţiei sale istorice. Majoritatea
cercetătorilor plasează această fază înainte de separarea celor patru dialecte (dacoromân, aromân,
meglenoromân şi istroromân), care au aparţinut, iniţial, aceluiaşi trunchi comun. Etapa de
dezvoltare a limbii române în care aceasta nu se divizase încă în dialectele de astăzi şi în care
apăruseră principalele inovaţii a fost denumită diferit în literatura de specialitate. Prezentăm în
continuare, în ordine cronologică, principalele teorii emise în legătură cu acest concept.
Primul care a vorbit despre un stadiu arhaic al limbii române, numindu-l Urrumänisch
(română primitivă) a fost W. Meyer-Lübke (1892). Patru ani mai târziu, G. Weigand utilizează
acelaşi termen pentru a desemna perioada în care româna nu era separată în dialectele de azi şi în
care dezvoltase o serie de caracteristici prin care se deosebea atât de latina vulgară, cât şi de
celelalte limbi romanice (1896). Ov. Densusianu se referă şi el la româna primitivă sau la
romanica balcanică, însă o identifică cu dialectul aromân din faza sa mai veche, considerându-l
dialectul central al limbii române celei mai vechi (1901).
Cel care a elaborat primul studiu amănunţit consacrat protoromânei a fost Sextil Puşcariu
(1910). Acesta a propus termenul de străromână (calchiat parţial după germ. Urrumänisch). În
versiunea franceză, pentru acelaşi concept, Puşcariu întrebuinţează sintagma roumain primitif
(Etudes, p. 64 ş.u.), la fel şi în ediţia românească (1974, p. 64 ş.u.). Prin româna primitivă,
Puşcariu înţelege „limba vorbită de strămoşii dacoromânilor, aromânilor, megleniţilor şi
istroromânilor de azi, înainte ca orice legătură între ei să fi fost întreruptă” (1974, p. 58). Al.
Philippide utilizează termenul de română primitivă (OR, II, p. 233 ş.u.), prin care însă, spre
deosebire de ceilalţi cercetători care s-au aplecat asupra problemei, nu înţelege perioada de
dinainte de separarea dialectelor, ci perioada în care limba română exista ca dialect al limbii
latine, iar nu ca limbă romanică aparte.

19
 Denumirea de română comună apare prima dată în 1932 la I. Şiadbei, discipolul lui Al.
Philippide (1932, p. 20, 1934, p. 3-4), care admite şi o preromână ca fază intermediară între
latina populară şi româna comună. Într-un studiu în care examinează critic toate opiniile emise în
această problemă (1940-1941, p. 172, studiu republicat în 1983, p. 198-218), G. Ivănescu
utilizează termenul română primitivă. Dimitrie Macrea a propus (1956, nr. 4) denumirea de
română comună primitivă, realizând, aşadar, un compromis între denumirile de română primitivă
şi română comună. Ion Coteanu (1964, nr. 4, p. 346) utilizează, după modelul termenilor galo-
romanică şi ibero-romanică, denumirea de traco-romanică pentru a desemna perioada de
comunitate a românilor. Un an mai târziu, Coteanu se foloseşte de termenul de străromână (1965,
nr. 5, p. 579-604, nr. 6, p. 759-790). Denumirea de română comună este reţinută şi de Al. Rosetti
(1966, p. 37-76, 1968, p. 351-391). Admiţând un stadiu de limbă anterior sciziunii provocate prin
deplasarea spre sud a grupului aromân, Rosetti îşi justifică preferinţa pentru utilizarea termenului
de română comună prin faptul că „are avantajul de a ne lămuri imediat asupra conţinutului său”
(1966, p. 27, 1968, p. 351). Termenul de limbă comună este utilizat şi de autorii volumului II al
Istoriei limbii române (1969, 17). O nouă terminologie a propus din nou I. Coteanu, care optează
pentru termenul de protoromână (acesta apare însă glosat, în titlu, prin termenul de româna
comună, termen care, după cum s-a văzut, a făcut carieră în lingvistica românească). Prin
protoromână, autorul înţelege „un număr de fenomene lingvistice caracteristice perioadei în care
se presupune că aromâna, dacoromâna, meglenoromâna şi istroromâna formau un tot lingvistic,
mai mult ori mai puţin unitar” (1969, p. 10). Opţiunea pentru utilizarea termenului de
protoromână este justificată prin faptul că „redă mai bine ideea [...] că ne ocupăm de o
reconstrucţie” (ibidem, p. 11). Tot pentru termenul de limbă comună optează şi autorii volumului
colectiv Istoria limbii române, prin care înţeleg etapa de dezvoltare a limbii române dinaintea
separării celor patru dialecte, în care acestea alcătuiau un tot lingvistic, mai mult sau mai puţin
unitar (1978, 75). Ion Gheţie opinează că, dintre termenii folosiţi de-a lungul timpului pentru
denumirea celei mai vechi faze din istoria limbii române, cei mai adecvaţi i se par cei de română
primitivă şi protoromână. Acesta utilizează denumirea de română primitivă „numai pentru că are
o vechime mai mare şi se bucură de creditul mai multor oameni de ştiinţă” (1994, p. 36).
Este evident, din cele spuse mai sus, că majoritatea lingviştilor sunt de părere că, prin
protoromână, se înţelege acea etapă de dezvoltare a limbii române, anterioară separării celor patru

20
dialecte, perioadă în care se presupune că dacoromâna, aromâna, meglenoromâna şi istroromâna
formau un tot lingvistic.

1. Teritoriul de formare a protoromânei

La fel ca şi în cazul termenului care trebuie utilizat pentru desemnarea perioadei de dezvoltare
a limbii române anterioare separării celor patru dialecte, problema teritoriului de formare a
protoromânei a dat naştere unor opinii contradictorii. Pentru unii autori, problema teritoriului
unde se vorbea protoromâna nu se pune, întrucât „fixarea unor graniţe istorico-sociale pe întinsul
teritoriu din estul Imperiului Roman pe care s-a vorbit limba latină nu este o operaţie realizabilă
prin mijloace exclusiv lingvistice” (ILR, II, p. 16-17). Alţi autori s-au pronunţat asupra problemei
în termeni mai vagi sau mai concreţi. Astfel, Densusianu este de părere că protoromâna s-ar fi
format în special în Iliria (din cauza elementelor comune cu albaneza), dar şi în Dacia sau Moesia
(HLR, I, p. 288-316). Puşcariu afirmă că teritoriul pe care se vorbea protoromâna coincide cu
teritoriul de formare a limbii şi a poporului român, un teritoriu vast, întins de-a dreapta şi de-a
stânga Dunării (1940, p. 255). A. Philippide opinează că teritoriul de formare a protoromânei este
reprezentat de Pensinsula Balcanică (OR, II, p. 385), iar Al. Rosetti este de părere că acesta ar fi
cuprins cele două Moesii, Dacia şi Pannonia Inferioară (ILR, 1968, p. 351). Aducând amănunţite
precizări de ordin geografic, G. Ivănescu reţine, cu aproximaţie, aceleaşi zone (ILR, 1980, p. 303-
312). I. Gheţie afirmă că protoromâna s-a format într-un teritoriu care cuprindea toate provinciile
latinofone de la Dunăre, adică Dacia, Pannonia Inferioară şi cele două Moesii. Aceste provincii
sunt reţinute de autor în totalitate doar pentru prima fază de dezvoltare a protoromânei (1994, p.
39).
2. Perioada de formare a protoromânei
Datarea perioadei de formare a protoromânei este, la rândul său, o problemă controversată. În
general, s-a admis de către majoritatea cercetătorilor că protoromâna este cuprinsă între două
date: limita inferioară este dată de încheierea perioadei de formare a limbii române (aşadar,
momentul în care latina orientală poate fi socotită limbă română, deosebindu-se atât de latina
populară, cât şi de celelalte limbi romanice), iar limita superioară se referă la momentul
destrămării presupusei unităţi teritoriale a protoromânei (aşadar, în momentul în care intervine
diferenţierea între graiurile din nordul şi sudul Dunării).

21
 Stabilirea intervalelor de timp diferă de la autor la autor. Astfel, după Ov. Densusianu,
protoromâna s-ar fi destrămat în secolele al VI-lea – al VII-lea, odată cu coborârea spre sud a
strămoşilor aromânilor (HLR, I, 324). Philippide, pentru care protoromâna se confundă cu latina
populară şi cu procesul de formare a limbii române, consideră că despărţirea grupului nordic
(dacoromânii şi istroromânii) de cel sudic (aromânii) s-ar fi petrecut în a doua jumătate a
secolului al VI-lea (OR, II, 404). G. Weigand este de părere că protoromâna este cuprinsă între
secolele VII-IX (1908, introducere, col. 8), I. Şiadbei o plasează între secolele VI-VIII (1934, p.
863), Al. Rosetti între secolele VII/VIII – X (ILR, p. 353), M. Sala între secolele VI-XI (1976),
iar autorii tratatului colectiv între secolele V-IX, limita superioară fiind furnizată de
„intensificarea certă a influenţei slave asupra graiurilor populaţiei romanizate din regiunile
Dunării” (1969, 15). În concepţia acestora, protoromâna ar fi continuat şi după secolul al IX-lea,
„până la întreruperea legăturilor dintre aromână şi dacoromână” (ibidem, 18), fără însă a preciza
când anume a avut loc aceasta. Deşi, în 1910, S. Puşcariu evita să se pronunţe cu privire la
terminus a quo, lăsând această perioadă deschisă, trei decenii mai târziu, acesta stabileşte totuşi,
cu maximă precauţie şi aproximaţie, ca limită inferioară, secolul al VII-lea (moment în care toate
schimbările fonetice ale protoromânei erau încheiate, drept dovadă că împrumuturile slave nu
participă la ele), iar, ca limită superioară, secolele XII-XIII (1940, 99-100). În concepţia lui I.
Coteanu, latina dunăreană s-a transformat prin secolele IV-VII în graiuri traco-romanice, mai
mult ori mai puţin diverse şi numeroase, iar acest proces a durat până aproximativ în jurul
secolului al VIII-lea, când, ieşind de sub autoritatea latinei oficiale, aceste graiuri au devenit
aromână şi dacoromână (1969, 22-23). G. Ivănescu are o poziţie aparte. Acesta este de părere că,
înainte de anul 1000, s-au rupt legăturile directe doar între dacoromâni şi aromâni; despărţirea de
dacoromâni a românilor din sudul Dunării (deci nu numai a aromânilor, ci şi a meglenoromânilor
şi a istroromânilor) s-a produs mult mai târziu, în secolul al XIV-lea (1980, p. 320). Date fiind
aceste două perioade delimitate, Ivănescu consideră că termenul de română primitivă ar trebui să
desemneze perioada de până la deplasarea aromânilor spre sud (aşadar, când are loc ruperea
legăturilor dintre rotacizanţii din sudul Dunării şi cei din Dacia), iar, pentru limba română din
secolul al X-lea până în secolul al XIV-lea, când are loc întreruperea legăturilor dintre
dacoromâni, pe de o parte, şi meglenoromâni şi istroromâni, pe de alta, ar trebui găsit un alt
termen (ibidem, 321). Ion Gheţie fixează extinderea în timp a protoromânei între secolul al VII-

22
lea şi secolul al XII-lea, luând ca criteriu de stabilire a limitei superioare a acestui interval
dislocarea definitivă şi completă a vorbitorilor ei (1994, 40).
Dacă în privinţa limitei inferioare, majoritatea lingviştilor se opresc asupra secolelor VI-VII,
în privinţa limitei superioare apar cele mai multe divergenţe. Sfârşitul protoromânei este greu de
precizat, întrucât nu se produce brusc, ci în cadrul unui proces lent şi îndelungat. Majoritatea
cercetătorilor sunt de acord că separarea diverselor grupuri de români a avut loc treptat, în
decursul câtorva secole, acceptând existenţa unor perioade în cronologia protoromânei. Se
desprind din trunchiul român comun mai întâi aromânii în secolul al X-lea, care, de la malul drept
al Dunării se răspândesc în toate ţările balcanice. Meglenoromânii sunt, foarte probabil, o ramură
a aromânilor care, înainte de a se stabili la nordul golfului Salonic, au stat în contact mai
îndelungat cu dacoromânii. În secolul al XII-lea, istroromânii sunt împinşi din Banat, Hunedoara
şi sudul Crişanei în Istria, spre vestul peninsulei.
Deoarece nu există informaţii privitoare la momentul când s-a produs deplasarea diverselor
ramuri ale românilor, Gheţie consideră că este mult mai prudent să considerăm ca limită
superioară a protoromânei data întreruperii oricărui contact între grupurile de români ce aveau să
dea naştere actualilor dacoromâni, aromâni, meglenoromâni şi istroromâni (1994, 40). Pentru
stabilirea acestui eveniment, se poate lua în calcul argumentul inexistenţei cuvintelor de origine
maghiară în dialectele suddunărene. Având în vedere că ungurii ocupă treptat Transilvania în
secolele al XI-lea şi al XII-lea, de o influenţă maghiară asupra limbii române nu se poate vorbi
înaintea acestei perioade. Se poate presupune, prin urmare, că secolele al XI-lea şi al XII-lea
reprezintă perioada în care orice legătură dintre dacoromâni, pe de o parte, şi aromâni,
meglenoromâni şi istroromâni pe de alta, a fost întreruptă. De aici înainte, aceste dialecte
evoluează independent unul de altul, dar ca dialecte, şi nu ca limbi diferite.
În literatura de specialitate, au fost invocate mai multe cauze ale destrămării protoromânei:
limite economice, politice şi religioase; organizarea gentilică a comunităţilor lingvistice;
instaurarea regimului feudal, unanim socotit de către lingvişti drept o cauză a diferenţierii
dialectale a protoromânei; slavizarea românilor din Serbia şi Bulgaria şi expansiunea sau
migrarea unor grupuri de români suddunăreni de pe teritoriul primitiv pe teritoriile vecine de la
sud şi vest; dislocările de populaţie provocate de aşezarea masivă a slavilor în regiunile de
romanitate dunăreană şi a maghiarilor în vest; procesul firesc de deznaţionalizare a românilor
suddunăreni etc.

23
 3. Unitatea protoromânei
Părerile despre înfăţişarea protoromânei sunt la fel de divergente. În principiu, se presupune
că aceasta trebuie să fi fost unitară. Dialectele nu se conturaseră încă, iar vorbitorii acesteia, de la
nord şi de la sud de Dunăre, aparţineau unui trunchi etnic unitar. Faza protoromânei se definea
printr-un ansamblu de elemente lingvistice, cu prezenţă şi răspândire generală pe întinsul teritoriu
de limbă română. Puşcariu a arătat că toate trăsăturile caracteristice limbii române care o
deosebesc de celelalte limbi romanice se regăsesc în toate cele patru dialecte (1940, 232). Aceste
trăsături comune indică existenţa unui aspect unitar al protoromânei. Crearea şi menţinerea unei
limbi comune se explică prin necesitatea de comunicare a grupurilor sociale, prin existenţa unor
raporturi sociale frecvente între grupuri. Rosetti observă că existenţa protoromânei implică
existenţa unei populaţii care vorbea această limbă şi a unei civilizaţii unitare, de tip rural (pastoral
şi agricol). Protoromâna şi-a menţinut omogenitatea într-o asemenea măsură, încât divergenţele
dialectale din sânul dacoromânei sunt minime, iar deosebirile faţă de grupul aromân (desprins
primul) nu sunt de natură să împiedice trecerea uşoară de la un sistem lingvistic la altul; unitatea
originară a grupurilor este şi astăzi evidentă (ILR, 351-352). În concepţia lui I. Coteanu,
protoromâna „era o unitate într-o diversitate de forme locale” . Tendinţele de evoluţie ale
protoromânei se continuă în dialecte, în felul acesta explicându-se inovaţiile identice în
dacoromână şi aromână, posterioare separării. Examinarea deosebirilor dintre dacoromână şi
aromână duc spre concluzia că aromânii nu au fost separaţi de la origine de dacoromâni. Aşadar,
toate grupurile sociale de români formau un trunchi etnic unitar în perioada protoromânei.
4. Diferenţieri dialectale în protoromână
Având în vedere faptul că tendinţa comună a idiomurilor aflate în afara unor factori de
unificare (cum ar fi limba literară) este de a se diversifica progresiv şi nu de a se omogeniza, se
poate admite că, la începuturile sale, româna era mai puţin diversificată dialectal decât în
perioadele următoare (Gheţie, 1994, 47). Fiind însă răspândită pe un teritoriu întins, protoromâna
trebuie să fi cunoscut totuşi unele deosebiri dialectale (orice deosebire dialectală implică o unitate
şi o omogenitate lingvistică la care se raportează). Iniţial, această idee doar a fost enunţată de
diferiţi lingvişti, fără să beneficieze de analize mai ample. De exemplu, Weigand nu excludea
posibilitatea unor divergenţe teritoriale în protoromână (1896, 244, Linguistischer, col. 8).

24
 Examinând 7 particularităţi dialectale (printre care formele de indicativ prezent cu sau fără
iotacizare, de genul auz – aud, imperfectul indicativului prezent persoana I singular în –a sau –m,
pluralele cu –a- sau –ă- de tipul cetaţi – cetăţi, rostirea moale a consoanelor ţ şi r, păstrarea,
respectiv palatalizarea labialelor, precum şi păstrarea sau evoluţia lui –n- la –r- în elemente de
origine latină), Puşcariu ajunge la concluzia că, în protoromână, sunt atestate puternice
diferenţieri dialectale care probabil ar fi fost chiar mai mari decât putem recunoaşte astăzi (1974,
94). Astfel, 30 de ani mai târziu, Puşcariu inventariază un număr mai mare de particularităţi
distinctive ale grupurilor dialectale; de exemplu, acesta invocă evoluţia lui ğ (< g + e, i latin) la
(d)z la românii sudici şi păstrarea lor concomitentă la românii nordici şi la dacoromâni, precum şi
conservarea, la cei dintâi, a lui n în (u)nă şi grăn şi dispariţia consoanei la cei din urmă: o, grâu.
Inovaţiile stabilite de Puşcariu nu au întrunit adeziunea tuturor lingviştilor, acestea fiind
socotite fenomene posterioare protoromânei în fiecare dialect, apărute ca o consecinţă a tendinţei
dialectelor de a inova în aceeaşi direcţie după desprinderea din trunchiul comun (Philippide, OR,
II, 233 ş.u., Rosetti, 1968, 355, G. Ivănescu, 1983, 203-204 etc.). Cu toate acestea, toţi
cercetătorii de după el au admis, cel puţin în principiu, faptul că protoromâna cunoştea unele
diferenţieri dialectale.
Astfel, Th. Capidan consideră că, în perioada protoromânei, românii erau împărţiţi în două
ramuri: românii nordici, din care au rezultat dacoromânii, iar din aceştia, istroromânii, şi românii
sudici, strămoşii aromânilor şi ai meglenoromânilor. Între cele două ramificaţii principale ale
protoromânei, ar fi existat următoarele diferenţe mai importante: (a) păstrarea lui č şi ğ latini la
românii nordici şi trecerea lor la ţe, ţi, respectiv la (d)ze, (d)zi la cei sudici; (b) păstrarea
nealterată a labialelor la românii nordici şi palatalizarea la cei sudici; (c) rotacismul lui –n- şi
dispariţia lui n în articolul nedefinit o şi păstrarea lui –n- la cei sudici (1925, 59-61).
În concepţia lui I. Coteanu, latina dunăreană s-a transformat în graiuri traco-romanice (între
secolele IV-VII), iar apoi, începând cu secolul al VIII-lea, aceste graiuri au devenit aromână şi
dacoromână; aşadar, limba română a apărut iniţial într-o variantă aromână şi una dacoromână,
simple aspecte locale ale latinei dunărene (1969, 18, 22-23). Autorul nu exclude posibilitatea ca
şi mai înainte, în cursul secolului al VII-lea, grupe de aromâni şi de dacoromâni să fi avut o
individualitate lingvistică destul de bine pronunţată (ib., 24).
Şi G. Ivănescu îşi exprimă convingerea că protoromâna n-a fost unitară (1980, 290). Acesta
nu respinge însă ideea că româna nu avea şi o evoluţie comună, explicată prin identitatea parţială

25
a bazei psihice şi de articulaţie a protoromânilor şi prin condiţiile istorice şi sociale comune
(1980, 323). Stabilind locurile de baştină ale vorbitorilor celor patru dialecte şi examinând
trăsăturile acestora, G. Ivănescu opinează că protoromâna cunoştea, până la anul 1000, patru
dialecte principale: dialectul rotacizant, din care se va dezvolta ulterior dialectul morlac (mai
târziu istroromân); dialectul macedoromân-meglenoromân; dialectul bănăţean-crişan-
maramureşean-ardelean; dialectul moldovenesc-muntenesc (1980, 323).
5. Reconstrucţia protoromânei
Ca stadiu arhaic de limbă, anterior despărţirii în cele patru dialecte, protoromâna nu este
atestată ori cunoscută documentar. Există doar un singur document real de limbă română care
datează de la sfârşitul secolului al VI-lea. Acesta ne este oferit de tradiţia istoriografică bizantină,
care furnizează informaţii despre latinitatea de limbă a populaţiei romanice din sudul Dunării.
Este vorba de o întâmplare relatată de cronicarii bizantini Simokattes şi Theophanes în legătură
cu o incursiune a armatei bizantine împotriva avarilor, în anul 587. Noaptea, pe o cărare din
Munţii Balcani, un ostaş îi strigă altuia, căruia îi căzuse sarcina de pe un măgar: Torna, torna
frate! „întoarce-te, întoarce-te, frate”. Foarte importante sunt detaliile oferite de cronicari, care
relatează că aceste cuvinte au fost rostite „în limba părintească”, „în limba locului”. Deşi enunţul
a stârnit multe controverse, majoritatea specilialiştilor sunt de părere că ne aflăm în faţa celui mai
vechi eşantion de limbă română în devenire. Însă, în absenţa oricăror izvoare scrise, configuraţia
şi trăsăturile sunt relevate numai de reprezentarea ipotetică, refăcută de lingvişti prin metoda
reconstrucţiei. Deşi metoda reconstrucţiei protoromânei nu a întrunit adeziunea tuturor
specialiştilor (de exemplu, Gheţie, 1994, 43-44), aceasta, deşi dificilă, este o întreprindere
posibilă, fondată pe studii comparative şi deducţii.
În concepţia lui S. Puşcariu, toate fenomenele de limbă existente în cele patru dialecte
româneşti şi care, comparativ cu celelalte limbi romanice, se dovedesc a fi inovaţii, pot fi privite
ca material lingvistic al protoromânei. Aşadar, „cel care va voi să înfăţişeze imaginea limbii
române primitive are ca datorie să compare între ele cele patru dialecte de bază, să întrevadă
trăsăturile comune şi să restabilească forma originară” (1974, 58). Toţi specialiştii care i-au urmat
lui Puşcariu au preconizat reconstrucţia întemeiată pe compararea celor patru dialecte actuale ca
cel mai important mijloc de a stabili configuraţia protoromânei. Al. Rosetti a redus comparaţia
numai la dialectele dacoromân şi aromân, „căci dialectul istroromân nu este decât o ramură a
celui dacoromân, iar dialectul meglenoromân o ramură a celui aromân” (1969, 351).

26
 Metoda aplicată de autorii volumului II al tratatului de Istorie a limbii române constă în două
tipuri de reconstrucţii. Specialiştii în latină au parcurs etapele de evoluţie a latinei, oprindu-se la
fenomenele care interesau latina orientală şi încercând să reconstruiască trăsăturile caracteristice
ale aspectului ei dunărean. Specialiştii în română au parcurs drumul invers şi au redus
dacoromâna şi aromâna la formele lor primitive, eliminând din discuţie tot ce nu avea şanse de a
fi fost comun celor două dialecte. Protoromâna reprezintă punctul de întâlnire dintre rezultatele
obţinute de specialiştii în latină şi cele obţinute de specialiştii în română (ILR, II, 1969, 18).
Dispunem, până în prezent, de trei descrieri sistematice integrale ale protoromânei (Rosetti,
1969, 365-399, ILR, II, 1969, 189-309, G. Ivănescu, 1980, 329-363) şi de trei descrieri parţiale,
asupra foneticii şi a fonologiei (M. Sala, 1976, 186-253), a fonologiei (E. Vasiliu, 1968, 29-122)
şi asupra morfologiei numelui (I. Coteanu, 1969, 28-160).
6. Trăsăturile protoromânei (cf. Densusianu, HLR, I, p. 288-348, Philippide, OR, II, p. 3-
570, Puşcariu, LR, I, p. 233-256, E. Vasiliu, 1968, p. 29-122, Rosetti, ILR, p. 365-399, ILR, II,
1969, p. 189-309, Coteanu, 1969, p. 28-160, M. Sala, 1976, p. 186-253, ILR, 1978, p. 77-83,
Ivănescu, 1980, p. 329-363)
Pentru reconstruirea faptelor şi fenomenelor lingvistice, majoritatea cercetătorilor au
comparat limba română vorbită la nordul şi la sudul Dunării. În general, un fenomen a fost
considerat ca protoromân când se întâlneşte în toate cele patru dialecte sau cel puţin în
dacoromână şi în aromână, încercându-se să se facă distincţia între fenomenele comune şi
inovaţiile ulterioare, care s-au dezvoltat independent în fiecare dialect în parte.
Fonetică
Vocalismul
1. Sistemul vocalic al protoromânei cuprindea 6 foneme vocale, clasificate după locul de
articulaţie şi gradul de deschidere după cum urmează:

i u
e ă o
a

2. Fonemul î se pare că nu exista în protoromână, majoritatea specialiştilor fiind de părere că

acesta s-a dezvoltat convergent, ulterior, în diverse dialecte.

27
3. Protoromâna poseda două semivocale, una în seria anterioară, nelabială, cu timbrul e, i, iar a
doua posterioară, labială, cu timbrul o, u, care intrau în componenţa unor diftongi sau triftongi ca
prim sau ultim element: ie, ea, oa, ai, ei, ii, oi, ui, au, eu, iu, ou.
4. Dintre transformările fonetice importante care au apărut în vocalismul protoromânei, amintim:
a) închiderea lui a neaccentuat (cu excepţia iniţialei) la ă: lat. casa > dr., ar., megl. casă, istr.
cåsę.
b) diftongarea lui é accentuat în ea şi a lui ó accentuat în oa când erau urmaţi în silaba următoare
de ă sau e. Se rostea feată (< lat. feta), pronunţie păstrată până astăzi în dialectele suddunărene.
Forma fată din dacoromână este o inovaţie. La fel, se rostea floare (< lat. florem), cum se rosteşte
şi astăzi în dialectele dacoromân, aromân şi meglenoromân. Forma istroromână flore este o
inovaţie. Diftongii ea şi oa aparţin protoromânei şi reprezintă o trăsătură caracteristică a limbii
române în comparaţie cu celelalte limbi romanice.
c) diftongarea lui ę (< lat. ĕ) în ie, în urma unui fenomen spontan, la fel ca şi în celelalte limbi
romanice. Spre deosebire de alte limbi romanice, unde diftongarea s-a produs numai în silabă
deschisă, transformarea are loc atât în silabă deschisă, cât şi în silabă închisă: lat. fĕrrum > fieru,
lat. pĕllem > piele, lat. fĕlem > fiere, lat. sĕssum > şesu, lat. tĕxo > ţesu.
d) e precedat de labială, în poziţie tare, se păstra neschimbat în protoromână: fetu (< lat. pop.
fetus), meru (< lat. pop. melum), peru (< lat. pop. pĭrum), cum se rostesc până astăzi aceste
cuvinte în aromână, meglenoromână şi istroromână. Formele dacoromâne făt, măr, păr sunt
inovaţii.
e) transformări determinate de poziţia nazală: á în poziţie nazală > ă (ulterior î): lat. panem > dr.
păne > pâne (> pâine), ar. pîne, megl. poini, istr. păre; é în poziţie nazală > i: lat. venit > dr.
vine, ar. yini, megl. vini, istr. vire; ó în poziţie nazală > u: lat. comparo > dr., megl. cumpăr, istr.
cumpar, ar. (a)cumpăru.
Consonantismul
a) Apariţia africatelor č, ğ, ţ şi dz este determinată de acţiunea unui iot asupra consoanelor
precedente. Cele mai multe dintre modificările fonetice care au dus la apariţia africatelor au avut
loc în latina târzie: lat. caelum > cer, lat. cena > cină, lat. gelu > ger, lat. brachium > braţ, lat.
socius > soţ, lat. tenere > ţinea, lat. dico > dzicu etc.

28
b) Apariţia consoanei ş în protoromână este determinată de palatalizarea lat. s + į, provenit din
lat. ĕ, ĭ sau dintr-un e sau i în hiat latinesc: lat. sĕssus > şesu, lat. sic > şi, lat. roseus > roşu.
Fenomenul caracterizează cele patru dialecte româneşti.
c) Sunetul n’ a apărut prin palatalizarea lui n urmat de un iot (provenit din e sau i în hiat
latinesc): lat. cuneum > cun’u, lat. vinea > vin’ă, lat. calcaneum > călcăn’u, cum se pronunţă
până astăzi în graiul din Banat şi în dialectele suddunărene. Formele dacoromâne cui, vie, călcâi
sunt inovaţii.
d) Sunetul l’ în protoromână provine din palatalizarea lui l urmat de iot: lat. filius > fil’u (dr. fiu,
ar. hil’u, megl. iliu, istr. fil’), lat. leporem > l’epure (dr. iepure, ar. l’epure, megl., istr. l’epur).
e) Grupurile consonantice cl şi gl în cuvinte de origine latină se rosteau palatalizat (cl’, gl’), cum
se rostesc până astăzi în dialectele suddunărene: lat. pop. oricla > ar. uriacl’e, megl. urecl’ă, istr.
urecl’e, lat. pop. ungla > ar., istr. ungl’e, megl. ungl’ă. În dacoromână, cl’, gl’ > k’, g’: ureche,
unghie, inovaţie destul de recentă, din secolul al XV-lea.
f) Grupurile consonantice s-au labializat foarte devreme: cs > ps, ct > pt: lat. coxa > coapsă, lat.
frixit > fripse, lat. lactem > lapte, lat. noctem > noapte.
g) Grupul consonantic gn > mn: lat. signum > semnu, lat. lignum > lemn.
h) Grupurile consonantice bl, br, în poziţie intervocalică > ul, ur: lat. subula > *subla > suulă >
sulă, lat. cibrum > ciuru.
i) Grupurile sc, st, urmate de e, i > şt: lat. descendere > deştinde, lat. castigare > câştiga.
j) l simplu intervocalic > r încă din faza de început a protoromânei: lat. solem > soare, lat.
molam > moară.
Morfologia
Articolul
1. Articolul hotărât, dezvoltat din demonstrativul de depărtare ille, apare în protoromână
după secolul al VII-lea, când se observă semnele sigure ale reorganizării flexiunii nominale. Este
cert că protoromâna cunoştea atât articole enclitice, cât şi articole proclitice, de vreme ce toate
dialectele cunosc encliza şi procliza.
2. Articolul hotărât enclitic avea următoarele forme: nominativ-acuzativ singular: masc. –lu,
-le, fem. –a; nominativ-acuzativ plural: masc. –l’i, fem. –le; genitiv-dativ singular: masc. –lui,
fem. -l’ei, genitiv-dativ plural: masc., fem. –loru.
3. Articolul hotărât proclitic avea forma lu pentru genitiv-dativ masculin singular.

29
 4. Articolul nehotărât avea formele unu, ună. Formele de genitiv-dativ unui, unei apar din
protoromână, fiind modelate după relativul cui şi după pronumele lui şi l’ei.
Substantivul
1. În protoromână se păstrează declinarea a IV-a feminină, după cum rezultă din dr. mânu,
precum şi din formele noru(-mea), soru(-ta), care aveau deja curs în această epocă.
2. În funcţie de categoria genului, substantivele se grupează în masculine, feminine şi neutre.
Clasa neutrului îngloba trei categorii de substantive: substantive cu singularul în –u şi pluralul în
–e (acu, cotu, fieru, osu etc.); substantive cu singularul în –u şi pluralul în –ure (ceru, pieptu,
timpu etc.); substantive cu singularul în –e şi pluralul în –e (păntece).
3. Protoromâna nu cunoştea opoziţii formale între nominativ şi acuzativ (spre deosebire de
Romania accidentală, unde subiectul a avut multă vreme altă formă decât obiectul direct), din
cauza căderii consoanelor finale (-m, -s, -t) şi a stabilirii unor noi relaţii, în care acuzativul putea
fi marcat prin prepoziţii şi poziţia în enunţ.
4. Formele unice de genitiv-dativ au apărut prin influenţa dativului asupra genitivului,
proces care a avut loc în latina dunăreană.
Adjectivul
1. În ceea ce priveşte categoria variabilităţii, protoromâna nu cunoştea adjective cu o singură
formă, în care raportul de gen şi de număr să fie neutralizat total.
2. Adjectivele variabile se încadrau în trei categorii: adjective cu patru forme (acru – acri,
acră - acre); adjective cu trei forme (târdziu – târdzii, tărdziuă - tărdziuă) şi adjective cu două
forme (dulce - dulci).
3. Comparaţia se exprima analitic. Comparativul se forma cu adverbul mai (< lat. magis): dr.
mai bun, ar. ma(i) bunu). Aromâna a întărit acest comparativ prin ca < lat. quam: cama ńicu “mai
mic”, cama muşată “mai frumoasă”. Superlativul absolut avea mai multe modalităţi de realizare.
Dacoromâna s-a oprit la structura foarte + pozitivul adjectivului, iar aromâna la multu +
pozitivul adjectivului. În protoromână au funcţionat însă şi perifraze cu alte adverbe de indicare a
superlativului absolut, precum vârtos şi mult. Probabil că superlativul relativ cu ille se constituise
încă din protoromână, mai ales că şi în celelalte limbi romanice acest tip de superlativ se
construieşte la fel: dr. cel mai frumos dintre toţi, ar. ma muşatlu di tuţ, fr. le plus beau de tous, it.
il più bello din tutti, sp. el más hermoso de todos.
Pronumele

30
 1. Pronumele personale aveau următoarele forme accentuate şi neaccentuate: persoana I,
singular: nominativ – eo (probabil bisilabic), cu variantele monosilabice io, eu; genitiv-dativ –
mie, mi; acuzativ – mene, me; persoana I, plural: nominativ – noi, genitiv-dativ – noauă, nă,
acuzativ – noi, nă; persoana a II-a, singular: nominativ – tu, genitiv-dativ – ţie, ţi, acuzativ – tene,
te; persoana a II-a plural: nominativ- voi, genitiv-dativ – voauă, vă, acuzativ – voi, ve; persoana a
III-a singular: nominativ – élu, ea, genitiv-dativ – lui, l’ei, l’i, acuzativ – élu, ea, lu, ă; persoana a
III-a plural: nominativ – éli, eále, genitiv-dativ – loru, le, acuzativ – éli, eále, l’i, le.
2. Pronumele reflexive îşi constituie o flexiune paralelă accentuat – neaccentuat, cu
următoarele forme: dativ singular şi plural accentuat - şie, neaccentuat – şi; acuzativ singular şi
plural accentuat- sene, neaccentuat – se. Constituirea conjugării reflexive a atras formele scurte
de dativ şi acuzativ de persoanele I şi a II-a singular şi plural: mi, me; şi, te; nă; vă în sfera
pronumelui reflexiv.
3. Pronumele posesive cunosc două serii: una accentuată şi una neaccentuată. Posesivele
accentuate sunt: mieu, miei, miea, mieale; nostru, noştri, noastră, noastre; tău, tăi, ta, tieale;
vostru, voştri, voastră, voastre; său, si, sa, sieale. Formele neaccentuate sunt: miei, mio(?), miea;
tu, ta; su, sa.
4. Pronumele demonstrative prezintă două serii: seria simplă, dezvoltată din lat. iste şi ille şi
seria compusă, dezvoltată din lat. ecce-iste şi ecce-ille. Formele simple ale demonstrativelor de
apropiere sunt: nominativ-acuzativ, masculin, feminin, singular, plural - (a)estu, (a)easta, (a)eşti,
(a)easte; genitiv-dativ, masculin, feminin, singular, plural – (a)estui, (a)eastei, (a)estoru,
(a)estoru. Formele compuse sunt: acestu, această, aceşti, aceaste. Formele simple ale
pronumelui demonstrativ de depărtare sunt: nominativ-acuzativ, masculin, feminin, singular,
plural – alu, a, al’i, ale; genitiv-dativ, masculin, feminin, singular, plural – alui, alei, aloru,
aloru. Formele compuse ale demonstrativului de depărtare sunt: nominativ-acuzativ, masculin,
feminin, singular, plural – (a)celu, (a)cea, (a)celi, (a)cele; genitiv-dativ, masculin, feminin,
singular, plural – (a)celui, (a)cel’ei, (a)celoru, (a)celoru.
5. Pronumele relativ-interogativ are următoarele forme: cene (< lat. qui(s)ne, que(m)ne), ce
(< lat. quis, quid, quem, quae?), care (< lat. qualis, quale?), cui, cărui, cărei, căroru. O poziţie
singulară ocupă căntu (< lat. quantus), pl. cănţi, care cunoaşte şi forme de feminin singular şi
plural: căntă, cănte.
Verbul

31
 1. În protoromână existau patru moduri personale: indicativul, conjunctivul, condiţionalul şi
imperativul.
2. Indicativul prezent păstra forma etimologică lăudámu, lucrámu etc.; trecerea lui á la ă,
generală astăzi în dacoromână, aromână şi meglenoromână este probabil ulterioară perioadei de
comunitate. Imperfectul prezenta formele etimologice fără –m la persoana I singular (eu lăuda) şi
fără –u la persoana a III-a plural (ei/ele lăuda). Desinenţele au apărut ulterior, pentru evitarea
omonimiei. La perfectul simplu existau mai multe forme de perfect tare: fečiu „făcui”, arşu
„arsei”, aduşu „adusei”, păstrate până astăzi în aromână, meglenoromână şi unele graiuri
dacoromâne. Mai-mult-ca-perfectul nu cunoştea formele cu –se- şi formele cu –ră- la plural. În
protoromână se reconstituise un singur fel de viitor: uolo + (prepoziţie) + infinitiv
3. Protoromâna cunoştea un conjunctiv prezent format din se, conjuncţie devenită pe parcurs
marcă specifică, + forma de conjunctiv prezent a verbului de conjugat (cu structura radical +
sufix + desinenţe): se cânte, se moară, se acoaperă etc. Formele de conjunctiv perfect sunt
ulterioare protoromânei.
4. Protoromâna cunoaştea doar un condiţional sintetic, cu valoare de condiţional prezent, cu
structura: radical + sufix identic cu al perfectului + sufix specific –re- + desinenţe: (se) căntare,
(se) cunoscure, (se) audzire etc. Ideea de condiţional perfect era exprimată prin imperfectul
indicativ precedat de se.
5. Dintre cele două forme ale imperativului latin (prezent şi viitor), protoromâna nu a păstrat
decât imperativul prezent. Pe lângă acest imperativ de aspect pozitiv, şi-a creat şi un imperativ
negativ. Imperativul pozitiv (cu două forme personale: una de persoana a II-a singular şi alta de
persoana a II-a plural) avea structura radical + sufix + desinenţe: căntă! - căntaţi! aleage! –
aleageţi! mori! – muriţi! Imperativul negativ avea, se pare, două modalităţi de exprimare: prin
imperativ pozitiv, precedat de negaţia nu: nu veade! – nu veadeţi!, nu aleage! – nu aleageţi! etc.
şi prin infinitiv precedat de negaţia nu (se presupune că această structură era impersonală): nu
căntare! nu vedeare! nu meargere! nu acuperire!
6. În protoromână existau trei moduri nepersonale: infinitivul, gerunziul şi participiul.
Supinul nu mai exista, valorile acestuia fiind redate prin infinitiv. Infinitivul avea o singură
formă, analizabilă în radical + un sufix (specific pentru fiecare clasă de verbe) + sufixul –re
(acelaşi pentru toate clasele de verbe): conjugarea I: cănt-a-re, conjugarea a II-a: ved-ea-re,
conjugarea a III-a: aleag-e-re, conjugarea a IV-a: mur-i-re. Protoromâna continuă forma unică de

32
gerunziu în –ndo; structura morfematică a gerunziului este: radical + sufix specific fiecărei clase
de verbe: conjugarea I: cănt–ăndu; conjugarea a II-a: vedz–endu; conjugarea a III-a: aleg–îndu;
conjugarea a IV-a: mur–indu. Participiul prezintă două forme de structuri: (a) participiile verbelor
cu perfectul slab sunt formate din radical + sufix identic cu al perfectului simplu + -tu (sufix
participial): cănt-a-tu, be-u-tu, cunosc-u-tu, mur-i-tu; (b) participiile verbelor cu perfectul tare
sunt formate din radical + sufixul –su ori –tu: ar-su, dzi-su, du-su, ri-su, cop-tu, frip-tu, frăn-tu,
rup-tu, spar-tu etc.
Numeralul
1. Termenii fundamentali de la 1 la 10 s-au păstrat din latină, cu mici modificări,
menţinându-se până astăzi complet în dacoromână, aromână şi meglenoromână şi parţial în
istroromână: unu, doi, doauă, trei, patru, cinci, şease, şeapte, optu, noauă, dzeace.
2. Pentru 20, protoromâna a avut, alătură de douăzeci, şi pe vig’inti < lat. viginti, cum rezultă
din ar. yig’i(n)ţi, pierdut în celelalte dialecte.
3. Sistemul de numărare de la 11 la 19 şi de la 20 la 90 a fost refăcut, cel mai sigur sub
influenţa sistemului autohton de numărătoare (în albaneză există acelaşi tip de formaţie: një-mbë-
dhjetë, cf. rom. unu-spre-zece). Majoritatea specialiştilor consideră că sistemul de numărătoare
românesc este datorat parţial mediului balcanic.
4. Celelalte numerale (multiplicative, distributive, fracţionare, colective) s-au pierdut încă
din latina târzie.
Adverbul
1. Seria de adverbe primare moştenite: bine < bene, căndu < quando, giosu < deorsum, ieri
< heri, măne < mane, păi < post, susu < sursum etc., se îmbogăţeşte în protoromână cu adjective
întrebuinţate ca adverbe: l’uşoru < lat. levis (-uşoru), foarte < lat. fortis, forte şi cu foste gerunzii
latineşti: curăndu < lat. correndo.
2. Continuând sistemul din latina târzie de formare a unor noi adverbe prin întărirea celor
existente cu prepoziţii, pronume sau alte adverbe, prin combinări de prepoziţii şi adverbe de tipul
hoc, illac, protoromâna îşi constituie câteva serii de adverbe: (a) adverbe formate cu ad: afoară <
lat. ad + foras, amu < lat. ad + modo, aproape < lat. ad + prope, apoi < lat. ad+post, aşe(a) <
lat. ad + sic, atunce < lat. ad + tunc + ce; (b) adverbe formate cu eccum: acmu < lat.
eccummodo, acolo < eccum-illoc, atare < eccum + tale; (c) adverbe formate cu in: nainte < lat.
in-ab-ante, năpoi < lat. in-ad-post, nuntru < lat. in-illac-intro; (d) adverbe formate din locuţiuni:

33
ainte (cf. dr. ainte, istr. mańce din mai-ainté) < lat. ab+ante, adzi < lat. hac + die, cum < lat. quo
+ modo etc.
3. Necesitatea unei organizări gramaticale a adverbului în protoromână apare din tendinţa de
a acorda rol de sufix unui –a, probabil deictic la origine: dr. abia, acuma, acuşa, aiurea, nicăirea,
adineaorea, ar. aģia, al’urea, aproapea, (a)deneavra, apoia, megl. l’urea, nicăl’urea, ancoa etc.
4. Gradele de comparaţie nu prezintă deosebiri faţă de situaţia descrisă la adjective.
Prepoziţia
1. S-a stabilit un inventar de 25 de prepoziţii: 12 prepoziţii simple (la origine prepoziţii
simple sau adverbe în latină) şi 13 prepoziţii compuse, al căror grad de sudură este greu de
precizat. Este de presupus că numărul acestora era mult mai mare.
2. Prepoziţii simple: a, cătră, cu, de, fără, n, ntre, ntru, pre, stră, supre, subtu.
3. Prepoziţii compuse: asupră, ăntre, den, dentre, dentru, depă, la(a), lăngă, pănă, pren,
prentre, prentru, prest(r)e.
Conjuncţia
1. Frecvenţa şi varietatea raporturilor sintactice au făcut simţită, încă din latină, nevoia
înnoirii elementelor de relaţie prin adăugarea unor sensuri noi, prin folosirea altor părţi de vorbire
cu valoare de conjuncţii sau prin compunerea conjuncţiilor existente cu alte elemente (prepoziţii,
adverbe, noi conuncţii). Cum varietatea locuţiunilor conjuncţionale în română este foarte mare,
reconstrucţia unor prototipuri este foarte dificilă. Compararea celor patru dialecte şi raportarea la
latină au permis reconstruirea inventarului de conjuncţii simple.
2. Protoromâna cunoştea 10 conjuncţii simple: au, ca (< quam), ca (< *qua < quia?), că,
de, e, ne, nece, se, şi. Dintre acestea, 5 sunt conjuncţii coordonatoare: au, e, ne, nece, şi, 4 sunt
subordonatoare: ca, ca, că, se, iar de cumulează ambele funcţii.
Lexicul
Vocabularul protoromânei era alcătuit în special din elemente de origine latină (româna a
moştenit aproximativ 2000 de cuvinte), din care unele s-au pierdut sau supravieţuiesc doar în
unele dialecte şi graiuri. S-a stabilit un minimum de 598 de elemente lexicale de origine latină,
considerate ca cele mai frecvente în protoromână şi care sunt utilizate şi astăzi în dacoromână şi
aromână. Acestora li se adaugă aproximativ 30 de cuvinte din substrat, cu o poziţie solidă în
ansamblul vocabularului, care vor fi cunoscut o largă circulaţie în protoromână. Cuvinte de alte
origini nu au pătruns în protoromână decât începând cu secolul al IX-lea, când influenţa slavă a

34
îmbogăţit considerabil lexicul cu numeroase împrumuturi. Cu toate modificările ulterioare
manifestate în lexic, româna şi-a păstrat caracterul de limbă romanică, majoritatea cuvintelor
uzuale (omul, viaţa materială şi spirituală, natura, flora, fauna etc.) fiind de provenienţă latină.
Concluzii
Protoromâna reprezintă acea perioadă în dezvoltarea limbii române, anterioară separării celor
patru dialecte, perioadă în care dacoromâna, aromâna, meglenoromâna şi istroromâna formau un
tot lingvistic. Protoromâna era vorbită pe un teritoriu întins, la nordul şi la sudul Dunării, teritoriu
care cuprindea toate provinciile latinofone de la Dunăre, adică Dacia, Pannonia Inferioară şi cele
două Moesii. Majoritatea specialiştilor fixează întinderea în timp a protoromânei între secolele al
VII-lea şi al XII-lea. Protoromâna se definea printr-un ansamblu de elemente lingvistice, cu
prezenţă şi răspândire generală pe întinsul teritoriu de limbă română. Existenţa protoromânei
implică existenţa unei populaţii care vorbea această limbă şi a unei civilizaţii unitare, de tip rural
(pastoral şi agricol). Fiind însă răspândită pe un teritoriu întins, protoromâna a cunoscut şi unele
deosebiri dialectale. Ca stadiu arhaic de limbă, anterior despărţirii în cele patru dialecte,
protoromâna nu este atestată ori cunoscută documentar. În absenţa oricăror izvoare scrise,
configuraţia şi trăsăturile sale sunt relevate numai de reprezentarea ipotetică, refăcută de lingvişti
prin metoda reconstrucţiei. Aceasta ne arată că faptele de fonetică şi morfologie sunt comune
celor patru dialecte româneşti, fiind rezultatul evoluţiei normale a foneticii şi gramaticii latinei
dunărene. Aşadar, la sfârşitul perioadei de comunitate, româna apare constituită în trăsăturile sale
esenţiale, iar evoluţia sa ulterioară îi va aduce puţine modificări în structura fonetică, morfologică
şi sintactică.

35
 FONDUL AUTOHTON / SUBSTRATUL LIMBII ROMÂNE

În cercetarea fondului autohton, s-au conturat două tendinţe opuse: una constă în
minimalizarea substratului traco-dac; cealaltă atribuie substratului elemente a căror origine nu
poate fi explicată.
Materialul lingvistic rămas de la populaţia autohtonă este relativ sărac: nume proprii
(antroponime şi toponime, circa 2050 de inscripţii cu litere latine şi greceşti) şi glosele dace, în
care apar 57 de nume de plante, cuprinse în tratatele de botanică al lui Dioscorides (sec. 1 e.n.) şi
al lui Pseudoapuleius (sec. 3 e.n.).
În fonetică, influenţa substratului se manifestă direct, prin apariţia de foneme noi, şi indirect,
prin transmiterea unor deprinderi de vorbire. Sistemul vocalic completează, sub influenţa
substratului, seria centrală cu vocale închise ca timbru: ă, î. În consonantism, substratul explică
originea lui h în română şi labializarea velarei în grupurile consonantice: ct, cs > pt, ps.
D. Macrea atribuie substratului şi următoarele transformări: s > ş: septem > şeapte; l
intervocalic > r: molam > moară; solem > soare; bl, br > ul, ur: stablum > staul.
În morfologie, dintre elementele condiţionate de substrat, enumerăm: postpunerea articolului
hotărât; sincretismul GD; persistenţa genului neutru; sistemul de numărare de la 11 la 19 cu spre;
procedeul de numărare a zecilor de la 20 la 90 prin multiplicare; particula pronominală –ne din
structura pronumelor cine, mine, sine; formarea viitorului indicativ cu auxiliarul a voi;
subordonarea cu conjunctivul în sintaxă.
În lexic, sunt considerate cuvinte dacice sigure 84 de elemente (Hasdeu), 185 (Al. Philippide),
85 (Rosetti), 174 (I.I. Rusu). În comun cu albaneza se pot analiza între 80-100 de elemente (Gr.
Brâncuş): abur, baci, balaur, baltă, barză, brad, bucura, căciulă, ceafă, copac, fluier, gard,
grumaz, guşă, măgură, mal, mânz, mazăre, moş, mugure, murg, năpârcă, scrum, ţap, ţarc, vatră,
viezure, zgardă. Asemănările nu vin din contact direct sau împrumut; ele sunt elemente ale
substratului trac comun, conservate în ariile laterale. Tot substratului pot fi atribuite cuvinte
româneşti, inexistente în albaneză: băga, băiat, brânză, burtă, butuc, ciolan, creţ, melc, mişca,
prunc, răbda, ţăruş, şoric, zer. Dintre numele proprii autohtone, amintim: hidronime: Argeş,
Cerna, Criş, Dunăre, Tisa, Timiş, Olt; toponime: cele care au în componenţă –dava-: Sucidava,
Capidava; Iaşi, Turda, Oituz; antroponime: Bucur, Brad, Moş, Murg. Dintre elementele
derivative, aparţin substratului sufixele: -esc, -ac, -andru, -eşte, -man, -oane.

36
 INFLUENŢA SLAVĂ

Se exercită prin acţiunea a două ramuri migratoare: bulgaro-macedoneană, între sec. 6-7
(slavii stabiliţi în S Dunării) şi ramura sârbo-croată şi slovenă (slavii stabiliţi în câmpia Pannoniei
până spre Marea Adriatică). Slavii stabiliţi pe teritoriul ţării noastre au fost asimilaţi.
În limba română, influenţa slavă începe în sec. 8, 9 şi durează până în sec. 12-13.
Argumentele lingvistice demonstrează că româna era deja formată în momentul apariţiei
influenţei slave. Elementele slave au pătruns în română pe două căi: orală (populară) şi
cărturărească (cultă).
Împrumuturile populare sunt vechi, din perioada românei comune şi cea posterioară separării
dialectelor. Dintre acestea menţionăm: trecerea vocalei nazale o la u: monca > muncă, o > î:
crâng, osândi; e scurt se diftonghează: dĕlu > deal; din slavă provin şi grupurile consonantice şt,
jd.
Sub aspect lexical, împrumuturile populare vechi desemnează: noţiuni din natură: crâng,
deal, dumbravă, gârlă, izvor, potop, văzduh; faună: bivol, cocoş, gâscă; floră: bob, gulie, hrean,
mac, timp: ceas, vreme, veac, vârstă; om, familie, locuinţă: gât, gleznă, stomac, babă, nevastă,
rudă, maică; bici, blid, ciocan, cleşte, clopot, pivniţă, coteţ.
Împrumuturile populare noi provin din limba popoarelor slave învecinate: bulgară: ciupi,
prăşi, cobiliţă, sită; sârbo-croată: babiţă (moaşă), brată (frate vitreg), gost (gazdă), iorgovan
(liliac); ucrainiană: cuşmă, hulub, hrib, ciuboată, cobză.
Odată cu constituirea statelor feudale se extinde influenţa slavonei cărturăreşti. Aceasta se
manifestă în limbajul bisericesc: ceaslov, danie, evanghelie, liturghie, candelă, pisanie, psaltire
şi în limbajul administrativ şi de cancelarie: culcer, comis, hatman, logofăt, grămătic, diac, boier,
vornic.
Vocabularul înregistrează şi calcuri lingvistice, sub influenţa slavă: carte (scrisoare, în latină),
dobândeşte şi sensul de operă, tom, din slavă; limbă „popor”, lume „lumină” etc. Uneori,
influenţa slavă decide selecţia între sinonime: nisip în loc de arină (lat.), omorî în loc de ucide,
hrană în loc de vipt.
De origine slavă sunt sufixele: -aci, -alnic, -anie, -că, -eală, -eţ, -işte, -iţă, -nic şi prefixele:
ne-, pre-, răz(s)-

37
 Toponimele sunt numeroase: Slănic, Zlatna, Vâlcea, Râmnic, Voroneţ, Prahova. Uneori,
toponimul slav este o traducere a vechiului toponim latinesc: lat. Frumoasa > sl. Dobra, lat.
Repedea > Bistriţa, Câmpulung > sl. Dulgopol. Antroponimele slave sunt numeroase: Aldea,
Axente, Moga, Preda, Ivan, Vâlcu, Mihai.

INFLUENŢA MAGHIARĂ
Datorită contactului direct începând cu sec. 10, influenţa maghiară se manifestă la nivel
lexical. Împrumuturile lexicale desemnează: elemente din viaţa urbană şi rurală: birău, dijmă,
hotar, locui, megiaş, oraş, sălaş; viaţa de curte: aprod, nemeş, uric, viteaz, hitlean; comerţ şi
industrie: cheltui, ducat, marfă, meşter, vamă; drept: aldămaş, chezaş, pârâş; diverse: bănui,
belşug, chibzui, chip, chin, făgădui, gând. Tot prin influenţa maghiară se explică sufixele: -aş, -
eş, -ăuş, -ău, işag, -şug, -ălui.

INFLUENŢA GREACĂ
Se manifestă în vocabular. Pot fi analizate trei straturi lexicale: elenismele latineşti, sec. 1-6
e.n.; cele din epoca bizantină, sec. 7-15 şi neogrecismele, sec. 15-17 şi epoca fanariotă: 1711-
1821.
a) Elenismele latineşti sunt elemente panromanice (cc. 42): amăgi, blestema, boteza,
creştin, drac, farmec, înger, mărgea, zeamă; elemente existente doar în română: frică, mic,
proaspăt, broatec, spân.
b) în sec. 6-7, Imperiul Roman de Răsărit se grecizează. Datorită relaţiilor politice şi
culturale, unele împrumuturi pătrund în română pe cale directă: toponime: Constanţa, Mangalia,
Sulina, Giurgiu, Calafat; substantive, verbe: agonisi, arvună, cort, folos, flamură, omidă, stol,
urgisi, zale, mătase, traistă. Alte elemente sunt împrumuturi indirecte, preluate prin slava
meridională: argat, busuioc, camătă, comoară, corabie, crin, dascăl, drum, hârtie, desagi,
livadă, dafin. Altele fac parte din limbajul bisericesc: azimă, canon, călugăr, mănăstire, patriarh,
chilie, icoană, idol.
c) Elemente neogreceşti: agale, ananghie, alandala, anapoda, calapod, catadicsi, ifos,
igrasie, pat.

38
 INFLUENŢA TURCĂ
Se manifestă prin două straturi de împrumuturi:
- împrumuturi lexicale de la pecenegi, databile spre sfârşitul sec. 9 – sec. 11 (Peceneagul,
Peceneva). În sec. 11 se exercită influenţa turcilor cumani: baltag, capcană, cioban, duşman,
Comana, Covaliu, Caracal, Teleorman, Bărăgan.
- Al doilea strat de împrumuturi datează din sec. 14-19, datorat invaziei turcilor în Balcani.
Aceste împrumuturi au, în genere, caracter popular. Unele sunt reprezentative pentru epoca
fanariotă: cafea, chef, moft, ciomag, ciubuc, sarma, ciulama, caşcaval, caimac, telemea,
trufanda, musaca, magiun, pastramă, pilaf, rachiu, iahnie, iaurt, tutun. Prin influenţă turcă se
explică şi sufixele –giu, -iu (cafeniu), lâc.

INFLUENŢA GERMANĂ
Începând cu migraţia goţilor din sec. 2-3 e.n., contactul cu vechile populaţii germanice a
durat până în sec. 6. Cu toate acestea, este puţin probabilă o influenţă asupra limbii române din
această perioadă (deşi sunt atribuite fondului vechi german câteva cuvinte: bâlcă – urcior, bulz,
nasture, strănut). În schimb, în Evul Mediu influenţa germană se manifestă în arii compacte, în
Transilvania şi Banat (sec. 12-13).
De origine germană sunt: elemente lexicale ce desemnează îmbrăcăminte: şnur, şorţ,
stofă, rochie; mâncăruri: cartof, chiflă, griş, parizer, şniţel, şuncă; armată: căprar, grenadir,
ofiţer; comerţ: creiţar, rabat, şfanţ, taler; meserii şi industrie: bormaşină, ghips, joagăr, şurub,
maistru; diverse: clavir, haltă, lozincă, ţiglă, şindrilă.

39
 LIMBA ROMÂNĂ ŞI LIMBILE BALCANICE

Pe lângă elementele specifice, româna, albaneza, bulgara, neogreaca şi, într-o oarecare
măsură, sârbo-croata şi slovena prezintă şi o serie de trăsături comune. Acest fapt a dus la
considerarea unei comunităţi lingvistice balcanice. Factorii care au determinat concordanţele
lingvistice între limbi neînrudite genealogic, dar aparţinând spaţiului balcanic, sunt trei: acţiunea
substratului balcanic comun; influenţa greacă bizantină mai ales după adoptarea ei ca limbă
oficială de cult şi de cancelarie; contactul direct între popoarele balcanice, reprezentat în special
prin migraţiile păstoreşti; aceste situaţii au favorizat bilingvismul, ceea ce a facilitat transferul
unor particularităţi şi expresii idiomatice dintr-o limbă în alta.
Se constată, aşadar, că trăsăturile comune Uniunii Lingvistice Balcanice (ULB) sunt
fenomene de convergenţă, nu de filiaţie. Ele apar în toate sectoarele limbii, astfel:
În fonetică: crearea unei vocale centrale cu timbrul ă în română, albaneză şi bulgară;
rotacizarea lui n intervocalic în română şi albaneză; labializarea velarei din grupurile
consonantice ct, cs, în română şi albaneză.
În morfologie şi sintaxă: postpunerea articolului hotărât; viitorul analitic şi auxiliarul a
vrea; subordonarea cu conjunctivul în locul formelor cu infinitivul. În lexic, există numeroase
expresii idiomatice, mai ales din neogreacă, care au fost calchiate în celelalte limbi din ULB: aşa
i-a fost scris, cai verzi pe pereţi, unul şi unul, a lua cu binele pe cineva, a-l mânca spinarea, a-l
tăia capul etc.

40
 FONETICĂ ISTORICĂ

Schimbările fonetice au drept rezultat crearea de noi foneme, modificarea lor sau a
distribuţiei în structura cuvântului. Se pot analiza trei categorii de schimbări: condiţionate,
determinate de context, necondiţionate, sau spontane şi accidente fonetice.
Schimbările condiţionate survin în contexte identice; prin urmare, ele conduc la
identificarea unor reguli de manifestare a lor, de exemplu: a în context nazal > î (campus >
câmp); n, l + e, i în hiat se palatalizează (filius > fil’u > fiu, cuneus > cun’u > cui(u)); metafonia:
o, e > oa, ea când în silaba următoare apar a, ă, e: solem > soare, molam > moară, legem >
leage, sera > seară.
Un alt factor care influenţează schimbările unui fonem este distribuţia. Efortul expirator
este mai puternic la începutul cuvântului şi scade în intensitate spre finalul lui. Prin urmare, la
iniţială fonemele (în special consoanele) sunt mai stabile; la mijlocul şi la sfârşitul cuvântului ele
pot suferi modificări datorită slăbirii bazei de articulare: s din solem se menţine, dar s final din
lupus, nu. Căderea consoanei finale, în special m, s, t, este un fenomen de dată latină (sec. 2
î.e.n.).
Un rol important în schimbarea fonemelor îl are şi ambianţa fonetică. De ex., ll posttonic
dispare când e urmat de a neaccentuat: stella > stea, dar urmat de alte vocale rămâne: stellae >
stele.
Schimbările necondiţionate au cauze care sunt mai greu de precizat. Ele nu pot fi puse
în mod evident în legătură cu contextul, poziţia sunetului şi accentul. Prin urmare, nu conduc în
mod explicit la anumite reguli. De aceea, anumiţi cercetători le explică, în mare parte, ca fiind
consecinţe ale unor deprinderi fiziologice de articulare: ct, cs > pt, ps: lactem > lapte, coxa >
coapsă; betacismul (intersubstituţia b, v): corvus > corb; cl’, gl’ > che/chi, ghe/ghi: clavis >
cl’aie > cheie, ungla > ung’la > unghie.
Accidentele fonetice. În timp ce legile fonetice acţionează în evoluţia unei limbi într-o
perioadă limitată, accidentele fonetice sunt universale şi fără limite temporale. Ele se manifestă
mai ales în registrul vorbit al limbii şi în adaptarea împrumuturilor: sincopa (dispariţia unei
vocale, în special neaccentuate, mai ales e, i, u): virdis, oclus, calda; afereza (suprimarea unui
fonem de la iniţiala cuvântului). Afereza consonantică este consecinţa simplificării grupurilor
consonantice: fossatum > fsat > sat, aranea > râie; proteza (ataşarea unui fonem la iniţiala

41
cuvântului): î protetic din structura pronumelor personale şi reflexive atone: îmi, îţi, îşi, îl, îi,
regional, apar şi forme protetice ca hodaie, hăripi; epenteza (apariţia unui fonem în structura
cuvântului): ferrum > fieru, sl. zlobivu > zglobiu, regional: sclănină, sclab, masclu; apocopa
(dispariţia vocalei neaccentuate de la finalul cuvântului): iepur, purec, foarfec; epiteza (fenomen
prin care împrumuturile sunt acomodate la sistemul fonetic al limbii române; ele primesc
desinenţa –u dacă sunt masculine, şi –a dacă sunt feminine): acadea, pingea, şosea, hangiu;
metateza (inversarea poziţiei unui fonem în structura cuvântului): lat. formosus > frumos,
integrum > întreg, super > spre; haplologia (suprimarea unei secvenţe fonice dintr-un cuvânt):
jumătate > jumate, astă toamnă >asttoamnă; anticiparea (fenomen prin care un sunet final
induce în structura cuvântului un sunet similar): lat. canem > câne/câni > câine; propagarea
(inversul anticipării: un fonem din secvenţa iniţială a cuvântului se repetă în structura lui): lat.
canutus > cănut > cănunt > cărunt, genuclu > genuchi > genunchi; asimilarea (două foneme
diferite devin identice): parietem > părete > perete, corona > curuna > cunună; disimilarea
(dintre două foneme identice, unul se schimbă): minutus > mănut > mănunt > mărunt, misellus >
meşel > mişel.
Accentul
În latină, accentul se caracteriza prin intensitate (accent dinamic) şi prin timbru (accent
muzical). Prevala însă accentul muzical, relativ fix ca poziţie, în funcţie de cantitatea vocalei şi
de numărul silabelor. După sec. 3 predomină accentul dinamic. Astfel că, în limba română,
accentul devine liber şi variabil, având şi valoare distinctivă. Româna înregistrează trei tipuri de
accent, în funcţie de poziţia silabei accentuate, astfel: oxiton (amár), paroxiton (cásă),
proparoxiton (fúlgere).
Alte schimbări, care reprezintă abateri de la norma latină, se regăsesc în sistemul
accentual românesc: grupul muta cum liquida atrage accentul: lat. cl. íntegrum > lat. pop.
intégrum > rom. întrég; i accentuat în hiat cedează accentul vocalei următoare: paríetem >
păréte.
În română se menţine, în general, accentul pe aceeaşi silabă ca în latină; prezintă însă,
diferit faţă de latină, şi accent oxiton.

42
 SISTEMUL VOCALIC
Deşi româna se dovedeşte mai conservatoare decât celelalte limbi romanice cu privire la
inventarul vocalic latinesc, apar inovaţii ca: vocalele centrale închise ă, î, semivocalele e şi o din
structura diftongilor obţinuţi prin metafonie, diftongi şi triftongi noi.
Apariţia de noi vocale
Vocala ă există din stadiul românei comune. Provine din:
- a neaccentuat: camisia > cămeaşă; din a accentuat: da! > dă!, fac! > fă!, laudamus >
lăudăm;
- din e, i precedate de o consoană labială sau labiodentală: peccatum > păcat, video > văd;
- din e, i precedat de r, rr: horresco > urăsc;
- din e, i, precedate de semioclusive şi constrictive (s, z, dz, ţ): septimana > săptămână,
decem > dzăce, texo > ţăs, seus > său;
- din e, i precedat de cr: crepo > crăp, lacrimare > lăcrăma; din o sau a, prin
delabializarea labiovelarei precedente: unquam > încă, quod > că.
Vocala î este o inovaţie care datează din perioada românei comune. Apare din:
- a în context nazal: lana > lână, plango > plâng;
- din a + r + consoană: tardivus > târdziu;
- din a neaccentuat + constrictivă: castigo > câştig;
- din i precedat de r, rr, t, s: rima > râmă, horrire > urî, sinus > sân, attitio > aţâţ;
- din orice vocală (e, i , o, u) în context nazal: ventus > vânt, unquam > încă, incipere >
începe, fontana > fântână.
Diftongii
ea, oa: sunt din perioada românei comune; provin din:
- e şi o când în silaba următoare se aflau vocale deschise sau medii: a (ă), e, fenomen numit
metafonie: molam > moară, legem > leage;
- prin contragerea vocalelor e şi a din hiat: mea > mea, videbat > vedea;
- prin fuziunea articolului hotărât a cu desinenţa e a substantivelor de declinarea a III-a:
vulpea, cartea, moartea.
După separarea dialectelor, diftongul ea a înregistrat modificări noi în dacoromână, astfel:
- ea > a când e precedat de labială: feată > fată, neveastă > nevastă;
- când substantivul are desinenţa de plural e, ea din temă > e: fete, neveste, mese;

43
 - ea > e când în silaba următoare apare e: dzeace > zece; regional,
- ea > a când e precedat de consoanele dure s, z, ţ: sară, ţasă, zamă, ţavă.
Diftongul ie provine din e accentuat: ferrum > fier. În context nazal, é nu se diftonghează:
venio > vin, mentem > minte; consoanele t, d, s, urmate de ie se asibilează, absorbind iotul
degajat: sessum > şes, texo > şăs, deus > zeu, zău; tendinţa de preiotare a lui e iniţial din
elemente latineşti: el / iel, este / ieste.
Diftongii ascendenţi, cu semivocalele e, i, o, u şi diftongii descendenţi, cu semivocalele i
şi u nu continuă diftongii latineşti. Ae şi oe nu s-au menţinut; încă din perioada latinei vechi au
evoluat la e; au are în română următoarele direcţii de evoluţie: a - u în hiat: aurum > aur; au > o:
cauda > coda > coadă; au > a când în silaba următoare există o vocală labială: februarius >
febrarius > făurar; auscultare > asculta; au se menţine în dacoromână doar la finală: cântau,
lăudau.
Triftongii. Triftongul iea nu e atestat, însă este presupus, pentru că prin el se explică
diftongul ia din piatră, iarbă; ieu rezultă din contragerea diftongului ie cu vocala u: ego > ieu.

SISTEMUL CONSONANTIC
Se înregistrează schimbări încă din latina populară. Un rol hotărâtor îl are distribuţia:
consoanele îşi conservă trăsăturile la iniţiala cuvântului; în interiorul cuvântului sunt susceptibile
de schimbări, până la dispariţia completă a lor la finalul cuvintelor. Căderea consoanelor finale s-
a manifestat din secolul al III-lea î.e.n., cel mai adesea fiind afectate m, t, s, c, n, d, r.
Contextul fonetic poate conduce la modificări ale consoanelor, până la dispariţia lor, după
cum urmează: palatalizarea lui l şi n urmate de vocale anterioare, e, i: filius > filiu > fiu; cuneus
> cuniu > cui, leporem > lipeure > iepure, gallina > găină; g medial dispare: ego > eu.
Schimbările cantitative are ca efect apariţia de noi consoane.
Faţă de latină, româna are 10 noi foneme consonantice: africatele ce, ci, ge, gi, ţ, dz,
fricativele ş, j, z, laringala h şi oclusivele palatale che, chi, ghe, ghi. Ele sunt obţinute astfel:
- palatalizarea velarelor şi a dentalelor urmate de iot sau vocale palatale: agilus > ager,
cera > ceară, vitellus > viţel, decem > dzeace;
- palatalizarea lui s + e, i: septem > şeapte, sessum > şes. Uneori, are loc palatalizarea lui s
sub influenţa unei vocale anterioare, chiar dacă el se află în grup consonantic st, sc:
pastionem > păşune, castigare > câştiga, crescere > creşte;

44
- grupurile cl, gl > che, chi, ghe, ghi: genuclu > genunchi, ungla > unghie;
- laringala h apare sub influenţa substratului; ulterior, a fost întărită prin împrumuturi slave:
hrăni, hulub, hrean, dihanie;
- consonantizarea elementelor semiconsonatice i, u, urmate de vocale posterioare: jugum >
giug > jug, jocus > giocu > joc; j şi z sunt consoane rezultate într-o ultimă etapă de
fricatizare a elementelor consonantice primare. Ele au fost întărite prin influenţa slavă:
păzi, groază, jale, cojoc, grajd, jar.
Evoluţia calitativă are ca rezultat fenomene precum:
- betacismul: b > v, v > b: vixit > bixit, cives > cibes;
- rotacizarea lui l intervocalic: molam > moară, solem > soare. Regional, apar şi
manifestări ca: rotacizarea lui n intervocalic: lună > lunră > lură;
- palatalizarea labialelor: picioare > chicioare, bine > ghine;
- palatalizarea fricativelor: fiară > hiară, vine > gine.
Grupurile consonantice înregistrează modificări sau simplificări:
- gn > mn: lignum > lemn, signum > semn;
- ct, cs > pt, ps: octo > opt, coxa > coapsă;
- qu, gu > p, b: aqua > apă, lingua > limbă;
- ns > s: mensa > measă;
- rs > s: deorsssum > jos;
- geminatele se simplifică: mm > m, nn > n.

45
 SUBSTANTIVUL

Declinarea
Flexiunea se reorganizează în sensul reducerii numărului de clase, de la 5 la 3. Încă din latina
clasică, declinarea a V-a nu era un tip productiv; avea un inventar redus de elemente, eminamente
feminine şi cu flexiune incompletă; astfel, acest tip de substantive şi-au creat dublete de declinarea I,
sub presiunea celor din urmă, numeroase: fecies > facia > faţă; glacies > glacia > gheaţă. În
română, doar zi şi-a menţinut forma din lat. dies, la declinarea a V-a, dar şi el apare, uneori, cu o
formă analogică: ziuă.
Declinarea a IV-a este, în general, absorbită de declinarea a II-a (în cazul substantivelor de gen
masculin) şi de declinarea I (pentru substantivele feminine).
Tendinţa spre opoziţii clare favorizează în mod esenţial migrarea substantivelor de la o declinare
la alta; prin urmare, sunt favorizate declinarea I, cu substantive mai ales feminine, ca şi declinarea a
II-a, care prezenta numeroase substantive masculine şi neutre. Au loc schimbări, precum: nurus >
norus > nura > noră; socrus > socra > soacră; glans > glanda > ghindă; genus > genuc(u)lus >
genunchi; auris > auric(u)la > oricla > ureache > ureche; folium > folia > foaie; manus > mână
etc.
Româna conservă unele forme etimologice, de exemplu noru- şi soru-, când sunt urmate de
adjective posesive: noru-mea, soru-mea. Cu toate acestea, româna continuă tendinţa din latina
dunăreană, păstrând şi dezvoltând primele trei declinări.
Cazurile
Căderea consoanelor finale a avut drept consecinţă reducerea numărului de forme cazuale, de la
5, câte erau în latina clasică, la trei, în latina populară. Totodată, omonimiile cazuale se
reorganizează. Slăbind flexiunea sintetică, apar şi se extind construcţiile analitice, cu prepoziţii care
să exprime recţiunea cazuală. Categoria cazului a evoluat, în general, astfel:
Nominativul românesc continuă, în general, pe cel latinesc. Există însă şi teoria că nominativul
reprezintă o chintesenţă a tuturor formelor cazuale, la care s-a ajuns în urma căderii consoanelor
finale. Alţi cercetători consideră că forma românească de N provine din forma latinească de la
cazurile oblice, în special Ac (datorită frecvenţei lor). Fără dubiu se poate determina continuitatea
formei de N în cazul substantivelor latineşti de declinarea a III-a, precum: din Ac: carbonem, legem,
solem; din N: homo, serpens, hospis, imperator (în general, nume de fiinţe).

46
 Uneori, forma de N provine din G latinesc, de ex.: tătâne, frăţâne. Numele zilelor săptămânii
provin din forme latineşti de GD: lunae (dies) > luni, martis dies > marţi etc.
Genitivul şi dativul. În cazul substantivelor feminine cu desinenţa -ă / -e, formele de GD
nearticulat sunt etimologice: unei fete, unei vulpi. Se continuă, astfel, situaţia din latina populară
dunăreană; sincretismul se datorează influenţei D asupra G. În secolul al XVI-lea, se înregistrează
uzul formelor analitice de G, cu prepoziţia de şi forma de Ac a substantivului: cale de cetate. Apar şi
forme analitice de D, cu prepoziţia a sau la şi forma de Ac: dĕde a lucrători.
Urme ale unui caz vechi, arhaic chiar şi în etapa latină, apar şi în română; este vorba despre cazul
locativ, care, ca şi în latină, prezintă omonimie cu forma de G: stai locului, aşterne-te drumului, unde
substantivele au funcţie sintactică, etimologică, de circumstanţial de loc.
Acuzativul românesc este, în general, moştenit din Ac latinesc. Caz prepoziţional prin excelenţă,
acesta a preluat, în latina populară, funcţiile ablativului, în mare parte, facilitând astfel dispariţia
formală a cazului ablativ. Astfel, în română se continuă situaţia din latina populară, unde Ac are
funcţia sintactică de complement direct, circumstanţial şi instrumental. În plus, româna inovează,
deoarece, începând cu secolul al XVI-lea, Ac – nume de fiinţă apare cu prepoziţia pe, ceea ce
constituie o marcă a genului personal: Cum poate om pre om asupri; pre Iisus, pre ginere (în
traduceri).
Vocativul. Româna este singura limbă romanică cu desinenţe de V la masculine şi feminine;
astfel: -e, în variaţie cu –ule pentru masculin, singular; -o pentru feminin singular; -lor, pentru
masculin, feminin plural. Desinenţa –e este moştenită din latină (de la formele latineşti în –us, de
declinarea a II-a): lume, ome, preote. Ulterior, a fost întărită şi de formele slave de V în –e: plode,
robe (din sl. plodŭ, robŭ). Desinenţa –o este împrumutată din slavă, unde marca V substantivelor
feminine în –a. Desinenţa –ule apare pe teren românesc, după generalizarea articolului hotărât şi
amuţirea lui u final (după secolul al XVI-lea); reprezintă forma articulată de V: baiat – băiete!
băiatul – băiatule! Desinenţa de plural –lor s-a extins de la formele de D plural, în construcţii în care
D putea fi confundat cu V: va spun vouă, fraţilor! Forma e frecventă după secolul al XVI-lea. Se
constată şi tendinţa folosirii formei de N cu funcţia V: Fraţi! Bărbaţi! Soră! Maria! Sincretismul N-
V continuă, astfel, situaţia din latină.

47
 Genul
În latina clasică existau trei genuri: masculinul, femininul şi neutrul. În latină, opoziţii formale de
gen aveau substantivele de declinarea I (eminamente feminine) şi cele de declinarea a III-a (care
cuprindea numeroase masculine şi neutre). Celelalte clase flexionare grupau formal masculinul şi
femininul, realizând opoziţia doar în cadrul genului natural, animat – inanimat. Căderea consoanelor
finale şi omonimiile cazuale au dus, de asemenea, la confuzia formală între genuri. Prin urmare, în
latina populară reorganizarea categoriei constă în trecerea unor substantive de la un gen la altul:
vinum (neutru) > vinus (masc.), pirum (neutru) > pira (fem.), arma (neutru, pl.) > arma (fem., sg.),
animalia (neutru, pl.) > nămaie (fem., sg.).
Ca şi latina, româna are reprezentate toate cele trei genuri. Originea neutrului românesc a suscitat
numeroase controverse.
Al. Rosetti demonstrează că neutrul a fost recreat pe teren românesc, ca o reamenajare a neutrului
latinesc, cu desinenţe de masculin la singular şi de feminin la plural şi conservând desinenţa –ora (>
- ure >-uri); de asemenea, româna conservă opoziţia animat / inanimat, astfel încât specificul
semantic al neutrului este +inanimat, ca în latină.
Alţi lingvişti, precum Al. Graur, consideră că neutrul a dispărut de la latină la română; prin
urmare, neutrul românesc este un împrumut din slavă (substantive precum clopot, iezer, blid, maslu),
valorificând şi urme ale vechiului neutru latinesc.
Slavistul Ion Pătruţ demonstrează că principalele grupe de neutre slave au devenit, în română,
feminine. Prin urmare, el consideră, ca şi alţi autori (Paula Diaconescu), că este vorba despre crearea
unui nou gen în locul celui latinesc, mai proprii fiind denumiri precum arhigen, heterogen, heteroclit.
Majoritatea cercetătorilor demonstrează că neutrul românesc continuă pe cel din latină. În
sprijinul acestei teorii, Ion Coteanu descrie principalele grupe de neutre româneşti care provin din
latină şi care au asigurat continuitatea categoriei (specificul semantic, dar şi desinenţele specifice, -a
şi -ora): copite, deagete, scaune, oase; timpure, câmpure, frigure; jurăminte, oseminte, veşminte.
Reorganizarea opoziţiilor formale, cu desinenţe de masculin la singular şi de feminin la plural s-a
făcut în concordanţă cu tendinţe din substrat, întrucât acest model se regăseşte şi în albaneză (Gr.
Brâncuş). În limba română actuală, neutrul este o categorie bine reprezentată şi dinamică.

48
 Numărul
Limba română a moştenit din latină un sistem binar: masculinul, în opoziţie cu femininul.
Numărul se exprimă prin desinenţe specifice şi prin flexiune internă (alternanţe fonetice: fată - fete).
Alternanţele fonetice creează românei un loc aparte în raport cu celelalte limbi romanice, în care
pluralul se exprimă prin desinenţe.
Un aspect controversat îl reprezintă originea alternanţei a / ă în tema substantivelor feminine cu
pluralul în –i: cetate – cetăţi, carte – cărţi, parte – părţi, ţară – ţări etc. Hariton Tiktin explică
fenomenul prin analogie cu pradă / prăzi, sară / sări. Sextil Puşcariu consideră că alternanţa s-a
generalizat după tipul cărare / cărări, unde r postpus, pronunţat dur, închide timbrul vocalei
anterioare. Ov. Densusianu nu este de acord, arătând că marţi conservă fonetismul a. El consideră că
alternanţa s-a creat după ţară / ţări. Maria Iliescu propune analogia cu alternanţa a – ă din teme
verbale: tace – tăcem (taceo - tacemus). Alţi autori (Gr. Brâncuş) consideră că fenomenul este o
influenţă a substratului.
În general, româna continuă tendinţa din latina populară, de întărire a opoziţiei singular – plural.
Această opoziţie este marcată atât prin alternanţe fonetice în structura radicalului (unele provenind
din latină: cap – capete < caput – capita; om - oameni < homo – homines; soră – surori < soror -
sorores), dar şi prin desinenţe: -i se generalizează pentru masculin şi se extinde şi la numeroase
feminine; această desinenţă devine în mod fundamental marcă de plural în română. Tot moştenite
sunt desinenţele –uri (pentru neutru, plural), -e (pentru neutru plural şi feminin plural).
În timp ce unele limbi romanice prezintă o singură desinenţă de plural sau niciuna (provensala),
româna precizează opoziţia singular – plural cu multă rigoare, având 6 desinenţe de plural: pentru
feminin: -e, -uri, -i, -le; pentru masculin: -i; pentru neutru_ -e, -uri.
În acelaşi sens, dacă exista posibilitatea confuziei formelor de singular şi de plural ale unui
substantiv, inovaţia constă în diferenţierea lor prin crearea unei forme de singular, cu opoziţie clar
exprimată: sg. copaci (< alb. kopač) – pl. copaci > sg. copac, cu alternanţa c / č, după modelul
existent în limbă (sac - saci); la fel, sg. cârnaţ (lat. carnacium) – pl. cârnaţi – sg. cârnat, cu
alternanţa t / ţ etc.

49
 ARTICOLUL

Scurt istoric
Limba română se individualizează faţă de celelalte limbi romanice prin fenomenul de postpunere
a articolului hotărât. Articolul s-a dezvoltat din pronumele demonstrativ latinesc. În latină, articolul,
deşi exista ca realitate lingvistică, nu era exprimat prin mijloace gramaticale proprii unei clase
morfologice. Apariţia articolului a suscitat numeroase controverse. Există autori (H. F. Müller) care
consideră că se poate vorbi de uzul adjectivului pronominal demonstrativ cu valoarea determinativă a
articolului încă din latina clasică, la autori ca Plaut, Cicero, Petronius etc. Alţii (E. Löfsted) consideră
că articolul apare la Apuleius (secolul al II-lea). E. Lerch susţine că nu se poate vorbi de articol
propriu-zis înainte de 700 e.n. În fine, alţi lingvişti consideră că articolul apare în secolul al VIII-lea,
al IX-lea. Dacă luăm în considerare această opinie, trecem la faza romanică (Jurămintele de la
Strasburg, 842). Se pune deci întrebarea dacă articolul aparţine perioadei latinei preromanice sau
perioadei romanice.
Cel mai probabil, apariţia articolului se produce în sec. VIII-IX, diferenţiat pentru fiecare limbă
romanică, din necesităţi emfatice (expresive). În genere, funcţia articolului este determinativă; spre
deosebire de adjectiv, care realizează determinarea concretă (prin atribuirea de însuşiri), articolul
realizează determinarea abstractă (individualizarea sub aspectul cunoaşterii). Latiniştii arată că în
latina populară apăruseră forme embrionare de articol, cu valoare anaforică: la Petronius se întâlneşte
construcţia porcus ille salvaticus „porcul acela sălbatic”, în care ille are valoare de determinativ; în
Peregrinatio Aetheriae apar secvenţe în care ille are valoare de determinativ: per valle illa „prin acea
vale”, sau rol deictic: ille alter. Toate aceste exemple, care aparţin latinei populare, nu limbilor
romanice, demonstrează că în faza târzie a latinei populare începuse procesul de transformare a
pronumelui în articol. Până în secolul 7, când capătă o fizionomie bine determinată în texte, articolul
a avut numai rolul de întărire morfologică şi sintactică. Deci în limbile romanice apare această nouă
parte de vorbire care se dezvoltă începând cu sec. 8 şi care corespunde unei nevoi de expresivitate.
Apariţia articolului coincide cu dispariţia flexiunii, prin urmare în structura limbilor romanice se
înregistrează două elemente novatoare: introducerea unei noi părţi de vorbire şi, în acelaşi timp,
dispariţia formelor cazuale.

50
 Originea articolului în română
După gradul de individualizare pe care în exprimă, articolul poate fi hotărât şi nehotărât.
Articolul hotărât, care are la bază demonstrativul ĭlle, ĭlla, ĭllud neaccentuat în frază (forma
accentuată a devenit pronumele personal el, ea), la rândul său, se subdivide în articol hotărât
propriu-zis, articol posesiv şi articol demonstrativ.
Articolul hotărât propriu-zis se distinge de celelalte prin faptul că, sudându-se cu substantivul,
şi-a pierdut calitatea de cuvânt de sine-stătător (apare independent numai la GD numelor proprii
masculine şi a unor feminine).
NAc masculin singular cunoaşte două forme: -l (omul) < lat. ĭllus (pronumele demonstrativ din
latina clasică ĭlle, ĭlla, ĭllud a devenit, în latina târzie, ĭllus, - a, -um); -le (fratele), pentru explicarea
căruia s-au emis mai multe ipoteze. H. Tiktin şi S. Puşcariu consideră că provine din clasicul ĭlle.
Explicaţia nu poate fi acceptată, de vreme ce transformarea lui ĭlle, ĭlla, ĭllud în ĭllus, - a, -um a
intervenit în secolul 4, deci într-o perioadă anterioară dezvoltării articolului. De fapt, -le provine tot
din ĭllus, transformat în –le prin asimilare: u > e (frater ĭllus > fratelu > fratele; munte – muntelu -
muntele, în care –u final a fost asimilat de e anterior).
GD masculin singular cunoaşte trei forme: lui enclitic: omului (explicabilă din forma ĭllui, de
GD, în latina târzie); lui proclitic (are aceeaşi origine ca şi –lui enclitic); lu proclitic (formă a limbii
vorbite): i-am dat lu Ion. Meyer-Lübke şi Al. Rosetti consideră că lu provine din ĭllo, forma de D.
NAc feminin singular: -a < ĭlla (casa); GD: ei < ĭllaei (casei)
Pentru formele de plural, avem: NAc masculin: i < ĭlli (oamenii: ĭlli > ĭli > ĭl’ >i); GD: -lor
(ĭllōrum - oamenilor); NAc feminin: le < ĭllae (casele); GD: -lor < ĭllorum (GD masculin extins la
feminin: caselor).
Postpunerea articolului hotărât a suscitat numeroase controverse. Originea articulării postpuse
a fost explicată cu argumente hotărâtoare de Al. Graur. Acesta demonstrează că întrebuinţarea
enclitică a articolului românesc se poate explica, ca şi în limbile scandinave, prin topica substantiv +
adjectiv. În română, articolul este întotdeauna ataşat de primul element din succesiunea subst. + adj.
sau adj. + subst. (omul bătrân, bătrânul om), ceea ce se explică prin cele două posibilităţi de
ordonare a cuvintelor în latină: bonus ille homo sau homo ille bonus. Topica normală în română este
subst. + adj., construcţia bătrânul om fiind literară şi reprezentând o influenţă străină. Deci, în mod
norma, articolul s-a sudat cu substantivul precedent. Când s-a simţit necesitatea determinării
adjectivului, s-a recurs la articolul cel: omul cel bun, construcţie mai recentă (limbii române fiindu-i

51
specific cumulul de articole). Graur oferă şi dovezi în favoarea faptului că, la început, articolul a
aparţinut adjectivului: substantivele precedate de prepoziţii, cu excepţia lui cu, nu primesc articol: pe
drum, în şcoală, dar, dacă substantivul este determinat de un adjectiv, articularea substantivului e
obligatorie: pe drumul mare, în şcoala nouă; când adjectivul este separat de substantiv, trebuie să fie
determinat printr-un articol proclitic: sufletul tău cel bun.
În concluzie, în limba română, encliza articolului a apărut datorită poziţiei adjectivului faţă de
substantiv, poziţie moştenită din latină.
Articolul posesiv este alcătuit din combinaţia între prepoziţia ad şi adjectivul demonstrativ
ĭllum.
La masculin singular: al < ad + ĭllum (> alu > al); la plural: ai < ad + ĭlli; la feminin singular: a
< ad + ĭlla, la plural: ale < ad + ĭllae; la masculin, feminin ,plural: alor < ad + ĭllōrum.
Articolul demonstrativ are origine comună cu pronumele demonstrativ, cu adjectivul
demonstrativ şi cu articolul posesiv.
La masculin singular, NAc: cel < ecce + ĭllum; GD: celui < ecce + ĭllui; la plural: NAc: cei <
ecce + ĭlli; GD: celor < ecce + ĭllōrum.
La feminin singular, NAc: cea < ecce + ĭlla; GD: celei < ecce + ĭllaei. La plural: NAc: cele <
ecce + ĭllae, GD: celor < ecce + ĭllōrum.
Articolul nehotărât: masculin: un < unum; feminin: o < unam.

ADJECTIVUL

Structura adjectivului românesc urmează, în linii mari, structura adjectivului din limba latină.
Astfel, în latină se întâlnesc 3 categorii de adjective: 1. adjective cu trei terminaţii: m., f., n.: -us, -
a, -um: bonus, -a, -um; m., f., n. : -er, -a, -um: niger, -a, -um; m., f., n.: -er, -is, -e: acer, acris,
acre; 2. adjective cu două terminaţii: m., f.: -is: tristis, brevis; n.: -e: triste, breve; 3. adjective
invariabile: prudens, -tis, felix, -cis. Încă din latina clasică se înregistrează treceri de la o
categorie la alta, manifestându-se preferinţa pentru prima categorie, în –us, -a, -um. În limba
română, adjectivele se grupează în 4 clase.
Comparaţia adjectivelor
Limba română are, ca şi latina, trei grade de comparaţie, pe care le exprimă prin mijloace
analitice. În latina clasică, din cele trei grade (pozitivul, comparativul şi superlativul), ultimele

52
două erau exprimate în special prin forme sintetice, prin desinenţe ataşate temei. Comparativul şi
superlativul se formau cu plus, magis, maxime. În latina populară, formele analitice iau o mare
amploare. Comparaţia cu magis este mai veche şi mai frecventă decât cea cu plus. Ea a devenit
forma normală de exprimare a comparativului în Iberia, Galia de Nord şi Dacia, în timp ce plus s-
a răspândit mai mult în Italia şi Galia centrală. Româna utilizează pe magis şi la superlativul
relativ, precedat de articol: cel mai bun. Superlativul absolut se exprima în latina populară (în
afară de formele sintetice cu –issimus, reintroduse în italiană, spaniolă, portugheză) prin
numeroase adverbe: sane, valde, bene, multum, fortiter, care azi se menţin în unele limbi
romanice: it. molto bello, ben pochi, fr. bien peu. În româna veche, superlativul absolut se
construia cu semiadverbul mult: mult milostiv, foarte: foarte bogat, vârtos: vârtos deştept, prea:
prea frumoasă.

NUMERALUL

Numeralele sunt, în imensa lor majoritate, moştenite din latină; unele tipuri de numerale sunt
formaţii noi, create pe teren românesc, pe baza formelor numeralelor cardinale organizate în
diferite feluri.
Numeralele cardinale moştenite (numele de unităţi) au următoarele etimoane: un < unus, o
< unam, doi < duo + i (marcă a pluralului în care s-a produs reducerea lui o pentru evitarea
hiatului), două < *doae < duae, trei < tres < tre(s) + i, patru < quattor < quattuor, cinci <
cïnque < quinque, şase < şease < *sesse < lat. sex + e (analogie cu şapte), şapte < septem, opt <
octo, nouă < novem, zece < decem.
Numai câteva numerale cardinale au alte origini: sută, din slavă, zero, milion, miliard,
neologisme romanice. Sistemul de numărare de la 11 la 19 şi de la 20 la 90 utilizează elemente de
origine latină şi se face prin adiţie, ca şi în slavă sau albaneză (de la 11 la 19, cu unităţile pe locul
prim, urmate de spre + zece; în latină, în numărătoarea de la 11 la 17, unitatea era urmată
nemijlocit de numărul zece: undecim, duodecim, tredecim). De la 20 la 90, limba română nu
urmează modelul latin (triginta > fr. trente, it. trenta, sp. treinta) pentru că formează numeralul
prin multiplicare ca în slavă: douăzeci < sl. dŭva desęti. În română, unităţile se leagă de zeci prin
intermediul conjuncţiei şi: treizeci şi cinci. Acest procedeu poate fi moştenit din latină (21: unus

53
et viginti) şi întărit prin influenţe slave vechi, dar poate fi şi o creaţie independentă, deoarece se
întâlneşte şi în limbi neromanice, în greaca veche sau germană. Dacă, lexical, numeralele limbii
române sunt de origine latină, sistemul de numărare este datorat, parţial, mediului balcanic.
Numeralul sută provine din slavă; în latină se folosea centum. Numeralul mie provine din lat.
milia. În limba veche era folosit cu valoare de numeral cardinal substantivul întuneric, calc după
slavă, unde avea două sensuri: „lipsă de lumină” şi „număr mare, 10 000”. Numeralele cardinale
aveau în româna veche o flexiune specială, cu prepoziţii: genitiv cu de: pre mijloc de doao viiaţe,
dativ cu a: a doisprezece.
Numeralele ordinale. Foarte puţine numerale ordinale au fost moştenite din latină (din cauza
faptului că acestea erau prea complicate, neregulate şi, din cauza transformărilor fonetice,
pierduseră legătura cu cele cardinale).
întâi < *antaneus > întân’u. Numeralul ordinal latin corespunzător lui *antaneus era primus.
Acesta s-a păstrat în limba veche (născutul den primă - primul născut, den primă – de prima
dată) şi în derivate: primăvară < primavera; (văr) primar (premar). Cu sensul din administraţie,
este refăcut după cuvântul francez.
Cale primară „prima vizită pe care o face tânăra căsătorită opt zile după nuntă la părinţi”.
Tertius s-a păstrat în anţărţ, regionalism < anno tertio „acum doi ani”.
Toate celelalte numerale ordinale româneşti sunt formate pe teren românesc pe baza
cardinalelor cu ajutorul morfemului discontinuu, al/a...a.
Numeralele fracţionare (partitive) sunt tot o formaţie nouă, pe teren românesc, din
numeralul cardinal + ime: pătrime, doime etc. Ca numerale fracţionare se folosesc şi unele
substantive, precum sfert (rostit în limba veche şi azi, regional, čfert), provenit din slavă, unde
avea sensul de „sfert, pătrar” (etimon care stă şi la baza substantivului ciosvârtă „sfert dintr-un
animal”) şi jumătate, care este un calc după lat. medietatem.
Numeralele colective s-au format tot pe teren românesc: câte + şi + doi, toţi + patru,
tustrei /tustrele etc. Singura formă moştenită din latină este amândoi < ambi + doi.
Numeralele distributive nu sunt moştenite din latină, ci s-au creat pe teren românesc din
numeralul cardinal precedat de câte < lat. cata: câte doi, câte trei.
Numeralele multiplicative sunt şi ele formate pe teren românesc, din în + numeral
cardinal + sufixul participial –it: îndoit, înzecit. Se înregistrează şi formele neologice,
împrumutate din limbile latino-romanice: dublu, triplu, cvadruplu etc.

54
 Numeralele adverbiale sunt create, de asemenea, pe tern românesc (adverbele latine
semel, bis, ter etc. nu s-au moştenit). Numeralul adverbial se formează din numeralul cardinal o
+ substantivul dată, pentru prima unitate de numeral (procedeu comun şi altor limbi: it. una
volta, fr. une fois etc.) şi, în rest, din de + numeralul ordinal + substantivul ori: de trei ori.

PRONUMELE

Pronumele este de origine latină, însă prezintă o mare bogăţie de forme şi varietăţi
semantice.
Pronumele personal este cel mai conservator, datorită paradigmei închegate încă din
latină. Acesta păstrează o flexiune arhaică, foarte neregulată, cu numeroase forme supletive: la
fiecare persoană se porneşte de la altă rădăcină pentru plural decât pentru singular (ego – nos, tu -
vos), pentru N decât pentru celelalte cazuri (ego – mihi - me). Româna a urmat, în general fidel,
flexiunea latină a pronumelui, deşi, analogic, a dat naştere la formaţii numeroase. Pronumele
personale au un specific în toate limbile romanice, în raport cu latina: au dezvoltat două categorii:
forme accentuate şi forme neaccentuate.
În latină, avea forme numai pentru persoana I şi a II-a, pronumele de persoana a III-a fiind
de dată romanică. La N, pers. I, sg. ego > eu (g dispare în poziţie intervocalică, iar o neaccentuat
final trece la u).
Persoana I. Ego a dat mai întâi eo, formă care stă la baza pronumelor din limbile
romanice: rom. eu, it. io, sp. yo etc. Romanitatea nord-dunăreană păstrează opoziţia cazuală
pronominală de tipul N-Ac: eu – mine, tu – tine. În ceea ce priveşte formele de G, Al. Graur arată
că pronumele personale sunt singurele cuvinte care au păstrat în română diferenţa dintre G şi D,
în sensul că D reproduce D latinesc, pe când G este înlocuit cu forme ale pronumelui posesiv,
astfel că cele două cazuri nu pot fi confundate, cum se întâmplă la substantiv. Apare şi D folosit
ca posesiv: în sufletu-mi „în sufletul meu”. În limba veche, G se exprima, uneori, printr-o formă
analitică, de + Ac: de pregiur de menre „împrejurul meu”. D neaccentuat mi < mihi, prin
contragere; mie s-a format prin analogie cu ţie < tibi.
În textele din secolul al XVI-lea, apar forme cu î protetic: îmi, aceasta fiind o inovaţie a
limbii române. Asupra originii lui î protetic neetimologic s-au formulat mai multe opinii: I. A.

55
Candrea, Densusianu, Al. Graur, Tache Papahagi, Emil Petrovici, I. Rizescu. S-a arătat că
proteza lui î este un fenomen vechi, care aparţine epocii preliterare române, deci înaintea
secolului 16.
La Ac, există două forme fundamentale: mă şi mine; mă < lat. me; m-, -m, -m- sunt
variante ale lui mă; mine, mai complicat de explicat, ridică, în plus, originea particulei ne.
Teorii. Cicerone Poghirc afirmă că limbile romanice şi-au creat serii accentuate şi
neaccentuate la cazurile oblice ale pronumelor personale. Deosebirile se datorează folosirii lor
accentuate sau neaccentuate în frază. La Ac, formele me, te, se nu se puteau diferenţia prin simpla
prezenţă sau absenţă a accentului, de aceea limba a utilizat particula pronominală ne, adăugată
probabil sporadic în vorbirea populaţiei autohtone romanizate, pentru a caracteriza formele
accentuate prin existenţa unei silabe în plus faţă de cele neaccentuate. E. Bourciez îl explică pe ne
ca provenind din forme exclamative sau interogative latineşti: mene clamat „pe mine mă
cheamă”. La ceastă teorie aderă şi Constant Maneca. Meyer-Lűbke consideră că ne apare la mine
prin analogie cu cine, teorie la care au aderat şi H. Tiktin, Ov. Densusianu, I. A. Candrea, I.
Iordan şi Al. Rosetti. Pronumele relativ-interogativ avea forme duble: ce – cine, iar pronumele
personal o singură formă: mă. Analogia s-a stabilit astfel: ce – cine; mă – mine.
La persoana a II-a, avem: tu < lat. tui; ţie < tibi; ţi < ti; îţi < ti, cu proteza generală a lui î;
tine < te + ne, prin formaţie analogică cu cine; te < lat. te. La V: tu!
La persoana a III-a, se completează seria personalelor, cu el < ĭllum, ea < ĭlla. În limba
veche, exista şi un alt pronume personal, concurent al lui el şi ea, şi anume îns < ipse, însa < ipsa
+ ĭlla. GD: lui < ĭllui, ei < ĭllaei. În secolul al XVI-lea, se înregistrează forme analitice de GD:
pre mijloc de ia. D masc., fem. i < ĭlli (i cunoaşte şi varianta cu î protetic, îi). La Ac: l < ĭllum, o
< ĭllam.
La plural, N, persoana I: noi < nos. În limba veche, G era redat prin prepoziţie + N: de
pregiur de noi. Forma de D: nouă < nobis > *noue > noauă > nouă; ne < nobis (neaccentuat); ni
< ne < nă < nobis neaccentuat.
La plural, persoana a II-a: NAc: voi < vos <vo + -i (semn al pluralului); D: vă < vobis
neaccentuat > vos (> vă).
La persoana a III-a, plural: N: ei < ĭlli > elli > eli > ei; ele < ĭllae > eale > ele. G: lor <
ĭllorum; le < ĭllis.

56
 Pronumele reflexiv. În latină, existau forme de pronume reflexiv doar pentru persoana a
III-a. Nu existau deosebiri de gen şi nici opoziţii de număr. Româna a moştenit această situaţie,
dar a dezvoltat forme accentuate şi neaccentuate. În limba română, pronumele reflexiv are forme
proprii doar pentru persoana a III-a la D şi ac, forme care pot fi accentuate sau neaccentuate,
nedistincte după gen şi număr: D: sie, sieşi; îşi, şi-, -şi, -şi-. Ac: sine, sineşi; se, -se, se-, s-, -s, -s-.
La D, formele vechi ale pronumelui reflexiv erau şie < sibi , şieşi > şie + şi (< ipse > isse > issi
> şi). Formele actuale sie, sieşi sunt născute prin disimilare din şieşi. D: îşi < sibi (+ î protetic), -
şi < sibi. Ac: sine < se, cu aceeaţi evoluţie ca mine, tine, sineţi < sine + şi (< ipse).
Pronumele posesiv se folosea, în latină, exclusiv ca adjectiv pronominal. Avea o nuanţă
reflexivă şi se folosea numai când se referea la subiect, situaţie întâlnită şi în alte limbi
indoeuropene, ca limbile slave.
m(i)eu < meus; mei < mei; mea < mea; mele este creat pe teren românesc, ca o formă analogică
de tipul stea – stele; tău < *teus (refăcut după meus); ta < t(u)a (în latina populară, este atestată
forma ta); tăi este format pe teren românesc, cu desinenţa de plural i (tău + i); tale e o formaţie
românească din ta + -le, desinenţă de plural; său (lat. suus nu s-a păstrat) < * seus (creat prin
analogie cu meus); sa < s(u)a; săi < să(u) + i (desinenţă de plural); sale comportă aceeaşi
explicaţie ca tale, deci sa + le; nostru < nostrus, noştri < nostri, vostru < voster, voştri < vostri
< vestri, voastre < vostrae < vestrae; său < seus < suus; săi < său + i; sa este obţinut prin
analogie cu tua – ta, iar sale, cu ta – tale, mea – mele.
Pronumele demonstrativ. În limba latină, sistemul pronumelui demonstrativ era foarte
bine dezvoltat. În limba română, pronumele demonstrative de apropiere continuă formele din
latina populară: istus, ista, istum. Pronumele demonstrativ de depărtare continuă şi el formele din
latina populară: illum, illa. Ca şi în celelalte limbi romanice, demonstrativele conservate din
latină s-au transmis întărite cu ajutorul unui alt element demonstrativ, de regulă eccum, ecce; de
exemplu, acest < eccum / ecce istum, acesta < eccum / ecce istum + illac, celălalt e o creaţie pe
teren românesc: acest, acel + alalt, acesta din urmă provenind din ille + alter > elalt > ălalt >
alalt.
Pronumele relative reproduc, toate, formele pronominale latine; care < qualis, - em (în
româna veche, acesta avea forme articulate: carele, carea, carii); cine < quĕm; ce < quid; cât <
quantus.

57
 Pronumele nehotărâte. Limba română, ca şi celelalte limbi romanice, şi-a creat un larg
sistem de pronume nehotărâte mai puţin prin moştenirea unor pronume nehotărâte propriu-zise
din latină, cât prin mijloace proprii, în special prin compunere. Din categoria pronumelor
nehotărâte moştenite din latină, avem: un(ul) < unus (+ articol); alt(ul, -a) < alter, altra, altrum;
tot < totus; mult < multus. În ceea ce priveşte pronumele create pe teren românesc, cele mai
frecvente elemente de compunere antepuse şi postpuse sunt: -va < volet, care apare în: cineva <
cine + va (volet > *voare > vare > va), ceva < ce (< quid) + va; careva < care (< qualis) + va
etc.; oare < volet: oarecine, oarecare, oarece; fie < fiat: fiecare, fiecine, fiece; cu < eccum:
cutare, atât < eccum tantus; neşt, nis- < nescio: neştine „cineva”, neşcare, niscaiva <
nescioquale, neşchit „puţin”; vre- < vel: vreunul < vel + unus; alt <alter: altcineva < alter +
cineva, altceva.
Pronumele negativ: nimeni < nemo, neminem; nimic < ne(c) + mica „bucăţică”; lat.
mica s-a păstrat în fr. mi, miette, port., sp. miga. În română, mica s-a menţinut independent numai
în expresiile pe mică pe ceas „îndată” şi a face (pe cineva) mici şi fărâme; niciunul < neque +
unus.

58
 VERBUL

Flexiunea verbală este mai conservatoare decât cea nominală (există mai multe fenomene
conservate în trecerea de la latină la română).
Conjugări. Gramaticile latine distingeau, în funcţie de tema prezentului, patru conjugări;
româna a moştenit cele patru conjugări, cu modificările fonetice normale (lăuda, vedea, scrie,
auzi). Ca şi în latină, şi în română conjugările I şi a IV-a se caracterizează printr-o regularitate
mai pronunţată a formelor din paradigmă şi printr-o productivitate mai mare faţă de conjugările a
II-a şi a III-a.
În română se înregistrează o serie de schimbări care privesc structura fiecărei conjugări în
parte. Astfel, în cadrul conjugărilor I şi a IV-a, constatăm apariţia unor tipuri şi subclase
flexionare noi. Unele dintre acestea sunt de dată latină populară. La conjugarea I, prin intermediul
unor împrumuturi din greacă, de tipul baptizare, se creează, încă din latina populară, o subclasă
caracterizată prin prezenţa sufixului –iz la indicativ prezent. Această clasă este transmisă românei
(boteza) şi devine productivă, extinzându-se atât la verbe moştenite din latină (lucra, vâna), cât şi
la verbe de alte origini.
La conjugarea a IV-a apare subclasa verbelor cu sufixul –sc la indicativ prezent (-sc era în
latină un sufix incoativ: florescit „înfloreşte”, abdormisco „adorm”). Flexiunea cu acest sufix se
răspândeşte încă din latina populară, mai ales la conjugarea a IV-a, unde formele cu sufix
substituie forme neincoative, pierzându-şi valoarea aspectuală.
În afară de aceste inovaţii, care au avut ca efect îmbogăţirea celor două conjugări
productive, constatăm o serie de modificări faţă de latina clasică în privinţa încadrării verbelor
într-o conjugare sau alta. Încă din latina populară au loc numeroase schimbări de conjugare, cele
mai numeroase petrecându-se între conjugările a II-a şi a III-a, şi se realizează, de obicei, în
favoarea conjugării a III-a (situaţie moştenită şi de română).
Diateze. Încă din latina populară se conturează două direcţii principale de reorganizare a
sistemului diatezelor: punerea de acord a conţinutului formelor cu expresia lor gramaticală şi
unificarea structurii formelor care aparţin aceleiaşi diateze.
Categoria cea mai neunitară şi care a suportat cele mai multe modificări este cea a
pasivului. Formele de pasiv puteau exprima, pe lângă valoarea specifică a acestei diateze (vocor
„sunt chemat”), valoarea de activ. În latina populară, verbele care aveau formă de pasiv, dar

59
semnificaţie de activ, capătă treptat forma verbelor active corespunzătoare, urmând flexiunea
acestora: mirari idevine mirare, ordiri – ordire, pati – patire, mori – morire, nasci – nascere.
Limbile romanice continuă noul tip de forme: rom. mira, urzi, păţi, muri, naşte.
Unul dintre aspectele cele mai importante ale reorganizării sistemului latin al diatezelor
este constituirea reflexivului ca diateză independentă. Reflexivul cu pronume în acuzativ era
folosit încă din latina clasică. Pe lângă această construcţie, în latina clasică se dezboltă şi
reflexivul cu pronume în dativ. Ambele tipuri au fost transmise românei, care a îmbogăţit această
categorie, mai ales ca urmare a exercitării influenţei slave. După model slav, se creează în
română forme reflexive ale unor verbe atestate în latină doar ca active: a se ruga < lat. rogare
este creat după sl. moliti se; a se teme < lat. mirare este creat după sl. bojati se etc. Valorile
reflexivului românesc coincid, în linii mari, cu valorile reflexivului din limbile slave. La acestea
se adaugă o serie de verbe reflexive slave împrumutate ca atare în română: a se căi, a se griji etc.
Tranzitivitate. O serie de verbe tranzitive în latină îşi păstrează această caracteristică şi
în limbile romanice: verbele referitoare la simţuri: a vedea, auzi, simţi etc., verbele care înseamnă
a înţelege; verbele care înseamnă a da, a lua, a căuta, a trimite, a spune, a povesti, verbele de
voinţă etc.
Unor verbe tranzitive în latină le corespund verbe intranzitive sau reflexive în română.
Faţă de verbe latine ca timere, vereri, cavere, fugere, effugere, silire etc., verbele româneşti cu
aceeaşi semnificaţie: a se teme, a se feri, a fugi (de ceva), a fi însetat (de ceva) etc. nu se
construiesc cu complement direct.
Moduri. Româna a moştenit din latină toate cele trei moduri personale: indicativul,
conjunctivul şi imperativul, conservând, în cea mai mare parte, valorile şi funcţiile acestora.
Modificări mai importante se înregistrează la conjunctiv, care, încă din latina populară, se
specializează ca mod al subordonării. Se constată şi tendinţa de a exprima prin mijloace specifice
valorile de condiţional-optativ, redate în latina clasică prin forme ale conjunctivului (mai laes
prin conjunctivul imperfect şi mai mult ca perfect); ca urmare, în limbile romanice, se creează un
mod independent: condiţional-optativul. În română, constituirea acestuia e de dată română
comună. Dintre modurile nepersonale, s-au păstrat în română infinitivul, gerunziul şi participiul.
Supinul era o formă rar folosită chiar în latina clasică; el nu este atestat nici în latina dunăreană,
nici în dialectele sud-dunărene. De aceea, după toate probabilităţile, formele de supin din daco-
română reprezintă o inovaţie a acestui dialect, posterioară epocii românei comune.

60
 Aspectul, timpurile. Timpurile latineşti erau organizate în sistem în funcţie de valorile de
aspect (aspectul arată stadiul de realizare a acţiunii unui verb): infectum – exprimând acţiuni
nedesăvârşite, iar perfectum – acţiuni desăvârşite. La indicativ, fiecare aspect cunoaştea forme
distincte pentru prezent, trecut şi viitor: infectum (prezent, imperfect, viitor I), perfectum (perfect,
mai mult ca perfect, viitor II). La conjunctiv, existau forme distincte pentru prezent şi trecut:
infectum (prezent, imperfect), perfectum (perfect, mai mult ca perfect).
Principalele caracteristici ale evoluţiei sistemului latin al formelor temporale sunt:
pierderea importanţei distincţiei aspectuale; confuzia unor paradigme temporale sau a unor forme
paradigmatice; transferul unor paradigme temporale de la un mod la altul; extinderea sistemului
formaţiilor perifrastice. Din punctul de vedere al conţinutului, timpurile perfective se asemănau
cu trecutul, întrucât implicau ideea de anterioritate faţă de momentul vorbirii. Româna a moştenit
din latină timpurile prezent, imperfect şi perfect indicativ. Celelalte timpuri s-au format în
română pe baza unor elemente latine. În română, ca şi în celelalte limbi romanice, apar o serie de
forme verbale compuse sau perifrastice. Cel mai vechi timp compus este perfectul compus, care
începuse să se formeze deja în latina populară (habere + participiul perfect pasiv): habeo
cantatus „am cântat”. Viitorul I se formează cu ajutorul auxiliarului velle, devenit în latina
populară *volere şi infinitivul verbului de conjugat: voi cânta. Viitorul II este o creaţie relativ
târzie a dacoromânei, din voi + participiul verbului de conjugat: voi fi cântat.
Conjunctivul prezent latinesc se păstrează cu aceeaşi valoare numai la persoana a III-a,
singular şi plural. Condiţionalul prezent analitic (auxiliarul a avea + infinitivul verbului: aş
mânca, ai bea) este, probabil, posterior epocii românei comune. Conjunctivul (conjunctivul
prezent al aux. a fi + participiul verbului de conjugat: să fi mâncat) şi condiţionalul perfect
(condiţionalul prezent al auxiliarului a fi + participiul verbului: aş fi mâncat) sunt creaţii relativ
recente ale dacoromânei. Imperativul românesc a păstrat numai anumite forme de imperativ
latinesc prezent. Dacoromâna păstrează imperativul negativ din latina populară, alcătuit din non
+ infinitiv lung: non cantare – nu cântare (sec. 16). Din timpurile modurilor nepersonale, româna
a reţinut doar infinitivul prezent scurt: a cânta, mânca (infinitivul lung: a cântare, a mâncare s-a
substantivizat) şi participiul perfect pasiv: cântat.

61
 MODURILE PERSONALE

INDICATIVUL prezent. Formele româneşti continuă, în linii generale, formele latine,

cu unele modificări produse în sensul unificării diferenţelor dintre conjugări. Conjugarea ale cărei
forme s-au păstrat cel mai aproape de formele latine este conjugarea a IV-a; aceasta a constituit
modelul după care s-au refăcut formele celorlalte conjugări.
Persoana I, singular: formele latine, cu structura radical + desinenţa –o, explică formele
româneşti; -o a evoluat în mod normal la –u, care a funcţionat ca desinenţă personală, la toate
verbele, în româna comună. În dacoromână, începând cu secolul al XVI-lea, -u desinenţă
amuţeşte treptat, ca orice –u final în toate situaţiile, cu excepţia aceleia în care era precedat de
grupul muta cum liquida. În toate cazurile în care –u final a amuţit, la persoana I singular se
înregistrează desinenţa ø: canto > cântu > cânt, duco > ducu > duc, faţă de ambulo > îmblu,
intro > intru.
La multe verbe de conjugarea a II-a, a III-a sau a IV-a, care aveau la finală –eo, -io,
trebuie să admitem eliminarea vocalei palatale în hiat: taceo >*taco > tac(u), facio > *faco >
fac(u), dormio > *dormo > dorm(u). La verbele de conjugarea a II-a, a III- a sau a IV-a cu tema
în dentală oclusivă (t, d) sau sonantă (l, n, r), care aveau la persoana I singular forme în vocală
palatală în hiat cu o, dentala este alterată: video > vă(d)z, excutio > *excoteo > scoţ, venio >
vin’u > viu, pereo > pieriu > piei. Acest fenomen, numit iotacizare, este tipic românesc;
iotacizarea nu este doar etimologică, ci şi fonetică, apărând acolo unde nu are condiţii de
realizare, prin analogie cu formele iotacizate ale altor verbe: credo > cred > crez, tramito >
trimit > trimiţ etc. În secolul 16, formele iotacizate ale verbelor erau foarte frecvente: şez, văz,
ţiu, răspunz, auz. Ulterior, apare deiotacizarea, apărând formele verbale cu dentala refăcută: şed,
văd, ţin, răspund, aud.
Persoana a II-a: formele româneşti sunt explicabile prin generalizarea lui –i ca marcă a
persoanei a II-a, atât la singular, cât şi la plural. Persoana a III-a este moştenită din latină, prin
căderea consoanei finale t: cantant > cântă, tacet > tace, ducit > duce, audit > aude. Persoana I
plural: formele româneşti de conjugarea a II-a, a III-a şi a IV-a sunt normale etimologic: tacemus
> tăcem, ducimus > ducem, audimus > auzim. La conjugarea I, în locul formelor normale
etimologic cu a păstrat, apar forme cu ă: cantamus > cântăm. La persoana a II-a plural,
formele latine în –is: cantatis, laboratis, ducitis, au evoluat astfel: cântate, tăcete, ducete.

62
Formele româneşti cu –ţi se explică prin generalizarea desinenţei –i care a provocat africatizarea
lui t (oclusiva surdă t > africata surdă ţ). Persoana a III-a plural e moştenită din latină la
conjugarea I, a III-a şi a IV-a: cantant > cântă, faciunt > facunt > fac, audiunt > *audunt > aud.
Datorită tendinţelor de unificare a formelor de flexiune verbală, desinenţa –unt s-a extins şi
asupra conjugării a II-a, eliminând pe –ent: tacent a fost înlocuit de tacunt > tac, habent >
habunt > au.
Imperfectul indicativului provine din imperfectul latinesc, cu unele modificări; în latină
existau patru tipuri de imperfect, româna a păstrat doar două: în –am (cântam) şi în –eam
(vorbeam): cantabam > cântam, cantabas > cântai, cantabat > cânta, cantabamus > cântam,
cantabatis > cântaţi, cantabant > cântau.
Perfectul indicativ este de fapt perfectul simplu moştenit din latină. În limba latină,
existau două tipuri de perfect: cel slab, cu accentul în afara radicalului şi cel tare, cu accentul pe
radical. În română se menţin cu preponderenţă formele slabe de perfect: clamavi > chemai,
cantavi > cântai, audivi > auzii, dormivi > dormii.
Perfectul compus alcătuit din prezentul auxiliarului a avea şi participiu îşi are originea
în construcţiile latine formate din habere şi participiul trecut, care indicau, la origine, posesia.
Treptat, asemenea construcţii capătă valoare de perfect, fenomenul petrecându-se după secolul al
IV-lea. În româna veche, alături de aceste forme, sunt folosite şi alte construcţii cu aceeaşi
valoare formate din perfectul simplu sau compus al verbului a fi şi un gerunziu (mai rar un
participiu): fu-mi mergându, fu ducându-se, aţi fost îmblând, fu venit. Perfectul compus a
dobândit o poziţie foarte solidă atât în limba literară, cât şi în graiurile dacoromâne, graţie
structurii sale foarte regulate, alcătuită dintr-un element comun pentru toate verbele: auxiliarul şi
participiul verbului.
Mai mult ca perfectul provine din perfectul conjunctivului latin. Limba română se
deosebeşte de celelalte limbi romanice, în care mai mult ca perfectul conjunctivului latin a
devenit imperfect al conjunctivului, valoare curentă în latina populară: cantavissem > cântasem,
cantavisses > cântaseşi, cantavisset > cântase, cantavissemus > cântaserăm, cantavissetis >
cântaserăţi, cantavissent > cântaseră. Româna a marcat mai clar pluralul, pentru evitarea
omonimiei, creând formele cu desinenţa –ră. Caracteristică limbii vechi este folosirea curentă, cu
valoare de mai mult ca perfect, a unor forme perifrastice alcătuite din perfectul compus al
verbului a fi şi un participiu: am fost cugetat, au fost greşit, din imperfectul verbului a fi şi un

63
participiu: era grăit, era venit si, rar, din mai mult ca perfectul lui a fi şi un participiu sau
gerunziu: fusese zis, fusese purtând.
Viitorul. În limba latină, viitorul, ca şi viitorul anterior, erau timpuri sintetice. În latina
populară, există tendinţa ca ambele forme să fie înlocuite prin construcţii perifrastice, unele
păstrate în limbile romanice, altele dispărute. Construcţiile perifrastice erau preferate pentru că
erau mai concrete, mai sugestive şi pentru că evitau confuzia cu alte timpuri. Limbile romanice
occidentale au moştenit din latina târzie construcţia infinitiv + habere: cantare habeo, în care, cu
timpul, s-a produs fuziunea morfologică a elementelor componente: fr. je chanterai, it. cantero,
sp. cantaré. Spre deosebire de celelalte limbi romanice, româna cunoaşte o mare varietate de
forme pentru exprimarea viitorului, diferite atât prin auxiliar, cât şi prin forma verbului de
conjugat. Pentru dacoromână, s-au stabilit trei tipuri distincte de viitor, fiecare cu variante
fonetice şi morfologice: a vrea + infinitiv / conjunctiv; a avea + infinitiv cu prepoziţie /
conjunctiv; a fi + gerunziu.
A vrea + infinitiv: voi cânta; continuă construcţia din latina populară, voleo + infinitiv.
Acest tip de viitor este înregistrat în toate graiurile dacoromâne, în diverse variante fonetice: oi
(pers. I, sg), îi, ei, i, ăi, ai, vi, vei (pers. II sg), a, o, or (pers. III, sg, pl.), om (pers. i, pl), îţi, ăţi,
eţi, voţ, viţ (pers. II pl) cânta.
A avea + infinitiv cu prepoziţie: am a cânta, este reflexul construcţiei latineşti habeo ad
cantare.
A vrea + conjunctiv: voi să cânt este o variantă morfologică de viitor atestată din primele
texte. Forma dispare, în limba contemporană întâlnindu-se doar forma pentru pers. a III-a plural:
or să cânte. Spre sfârşitul secolului 18 şi începutul sec. 19, sistemul viitorului inovează prin
apariţia unei noi serii a variantei a vrea + conjunctiv, forma cu o invariabil: o să cânt / cânţi /
cânte.
A avea + conjunctiv: am să cânt este o construcţie atestată începând cu sec. 17, frecvent
folosită în aspectul popular şi vorbit al românei contemporane.
A fi + gerunziu: în această variantă, auxiliarul este o formă compusă: viitorul verbului a
fi: voi fi cântând. Apare în textele din sec. 16, dar dispare timpuriu ca valoare temporală.
Viitorul anterior (viitorul al II-lea). Viitorul anterior latin, păstrat în unele limbi
romanice, s-a conservat în româna veche şi în aromână, dar cu valoare de condiţional prezent. În
dacoromână se exprimă printr-o construcţie perifrastică refăcută după viitorul verbului a fi +

64
participiul verbului de conjugat: va fi cântat. Forma aceasta diferă de structurile din limbile
romanice: fr. j’aurai parlé, sp. habr é terminado. În italiană se realizează fie cu auxiliarul avere,
fie cu essere. Viitorul anterior în română este o creaţie recentă. Ca timp de relaţie, viitorul
anterior presupune prezenţa unui reper temporal de viitor. El poate fi corelat cu viitorul I, dar şi
cu prezentul indicativ, conjunctiv sau condiţional. În absenţa termenului corelativ de viitor,
gruparea nu mai are valoare temporală, ci devine formă de trecut prezumtiv. În limba veche,
valoarea de prezumtiv era frecventă: vorbele acestea ei le vor fi ştiut.
CONJUNCTIVUL
În latină existau patru timpuri ale conjunctivului, care au suportat modificări numeroase.
De la prezentul conjunctivului latin, româna a păstrat numai formele de pers. a III-a, singular şi
plural: cantet / cantent > el / ei să cânte. Celelalte persoane sunt luate de la indicativul prezent. În
urări, rugăminţi, imprecaţii, vrăji, persoana a III-a se foloseşte fără să: bată-l Dumnezeu, ferească
sfântu’, duca-se pe pustii etc.
Conjunctivul perfect latin s-a confundat în latina populară cu viitorul II al indicativului.
Limbile romanice au creat forme noi pentru exprimarea conjunctivului perfect. În limbile
romanice apusene, auxiliarul utilizat este a avea. În română, perfectul conjunctiv se formează cu
ajutorul verbului a fi: să fi cântat.
În română, conjunctivul este un mod mult mai utilizat decât în celelalte limbi romanice.
Această frecvenţă se explică prin faptul că a înlocuit infinitivul cu valoare verbală: Ştiu juca –
Ştiu să joc.
CONDIŢIONALUL
Condiţionalul reprezintă o creaţie romanică. Acesta exista şi în latină, fiind exprimat prin
imperfectul şi mai mult ca perfectul conjunctivului. Ceea ce aduce nou condiţionalul romanic este
un număr de forme specifice reunite într-un mod cu două valori temporale, prezent şi perfect. În
limba română veche existau două tipuri de condiţional: sintetic şi analitic. În româna
contemporană s-a păstrat doar cel analitic, format din a avea + infinitiv: aş / ai, ar / am / aţi / ar
putea. Din multitudinea de forme perifrastice de condiţional perfect curente în limba veche,
româna nu mai cunoaşte decât perfectul alcătuit din condiţionalul prezent al verbului a fi şi un
participiu: aş fi cântat.

65
 IMPERATIVUL
În limba latină, imperativul avea două timpuri: prezent şi viitor, dar limbile romanice au
moştenit doar imperativul prezent. Acesta avea două forme, una pentru pers. a II-a sing: canta!
iar cealaltă pentru pers. a II-a plural: cantate!
Formele etimologice de pers. a II-a singular sunt: conj. I: canta > cântă! conj. a II-a: tene
> ţine! conj. a III-a: bate > bate! conj. a IV-a: audi > auzi! Imperativul cunoaşte şi forme atipice
în –ă, la conj. a IV-a în i, î: sprijină! înăbuşă! omoară! coboară!
La persoana a II-a plural, imperativul latin nu se mai păstrează. Încă din latina populară
este atestată folosirea indicativului în locul imperativului. Situaţia se continuă şi în română, unde,
în locul imperativului cantante! apare cântaţi!, formă marcată prin desinenţa specifică pers. a II-a
plural. În română, încă din sec. 16 se folosea conjunctivul cu valoare de imperativ: să credeţi!
Imperativul negativ: în latină, infinitivul precedat de negaţie: non cantare, exprima
valoarea de imperativ prohibitiv. Limba română a creat, alături de imperativul pozitiv, şi forme
de imperativ negativ pentru pers. a II-a singular şi plural. Pers. a II-a singular a fost explicată din
construcţiile infinitivale existente în latină; infinitivul prezintă forma fără silaba finală re: non
cantare > nu cânta. În română, imperativul este singurul mod care are la negativ altă formă:
cântă! dar nu cânta! Persoana a II-a plural este creată în română, cu desinenţa de plural –ţi: nu
cântaţi.

MODURILE NEPERSONALE

INFINITIVUL. Încă din epoca românei comune, se înregistrează patru clase de infinitiv,
a căror structură de bază este: radical + sufix specific conjugării: cantare > cântare, videre >
vedeare, dicere > zicere, venire > venire. Formele de infinitiv cu –re au evoluat în direcţia
consolidării caracterului nominal, devenind cu timpul substantive. Crearea infinitivului scurt a
fost explicată fie prin influenţa unor modele străine (bulgară şi sârbo-croată), fie prin acţiunea
unor factori interni, de natură fonetică sau mai complexă: morfo-sintactică şi lexicală. Această
inovaţie se explică, de fapt, prin tendinţa de diversificare apărută ca rezultat al dublei valori a
formelor în –re: substantiv: o cântare şi verb: începură a cântare. Interpretarea formelor în –re
ca substantive a determinat necesitatea creării unei noi mărci a infinitivului. În româna actuală,

66
infinitivul este mai des utilizat în partea de nord a ţării; în partea de sud este înlocuit de
conjunctiv.
GERUNZIUL. Substantiv verbal în latina clasică (declinabil; nu avea formă de
nominativ, cu această funcţie folosindu-se infinitivul), gerunziul suferă în latina târzie o serie de
modificări. În primul rând, se atenuează valoarea sa nominală; în al doilea rând, gerunziul a
substituit participiul prezent, preluând funcţiile acestuia, între altele funcţia de determinant
nominal de tip adjectival. În marea majoritate a cazurilor, gerunziul şi-a păstrat valoarea verbală,
exprimând o acţiune concomitentă (a subiectului sau a obiectului) cu aceea a verbului determinat.
Formele româneşti de gerunziu au structura: radical + sufix. Faţă de cele trei sufixe
folosite în latină la gerunziu, în funcţie de conjugare, în română sunt înregistrate două: -ând (lat.
–ando > -ăndu > -îndu > -înd), adăugat la majoritatea verbelor de conj. I, a II-a a III-a şi la
verbele de conjugarea a IV-a cu infinitivul în –î, şi –ind (lat. –iendo > -indo > -ind), adăugat la
verbele de conjugarea a IV-a cu infinitivul în –i şi la verbele de conjugarea I care au la finala
radicalului un element palatal (tăia, veghea). În dacoromână, la poeţii secolului al XIX-lea, apar
forme de gerunziu cu funcţie atributivă, acordate în gen, număr şi caz cu substantivele pe care le
determină: umbre fuginde, lucire scânteindă, colibele dorminde etc., forme explicate prin
influenţa franceză. Cu câteva excepţii: femeie suferindă, voce tremurândă, ritmuri crescânde,
rană sângerândă, mâini tremurânde etc., gerunziul acordat nu s-a menţinut în română, fiind
simţit ca o construcţie livrescă. La aceasta a contribuit, desigur, şi valoarea sa verbală foarte netă.
PARTICIPIUL. Participiul perfect pasiv era, încă din latina clasică, o categorie foarte
productivă, care tindea să cumuleze valorile celorlalte forme de participiu. În latina populară,
poziţia acestei forme în sistemul modurilor nepersonale s-a întărit, ca urmare a utilizării sale ca
formativ al construcţiilor perifrastice, care capătă treptat o răspândire deosebită. Participiul
perfect pasiv reprezintă singura formă pentru acest mod transmisă în limbile romanice. Utilizat ca
formă verbală independentă, participiul romanic şi-a păstrat sensul de adjectiv verbal din latină.
Româna comună a moştenit cele două tipuri de participii identificate în latina dunăreană:
participiile slabe, cu accentul pe sufixul temporal, şi participiile tari, cu accentul pe radical.
Participiile slabe îşi păstrează această structură în româna comună: cantátus, audítus, implétus,
battútus. În româna comună se menţin unele forme tari de participiu, din latină, cu sufixele –s- şi
–t-: arsus > arsu, risus > risu, coctus > coptu, frictus > friptu etc.

67
 Încă din latina populară, se manifestă o tendinţă de simplificare a formelor în două direcţii
principale: refacerea unor forme de participiu după modelul formelor celor mai răspândite;
unificarea temei participiului, a perfectului şi, uneori, chiar a prezentului.
Astfel: la verbele de conjugarea I se extinde tipul de particpiu în –átus: frictus > fricatus
> frecat, nectus > necatus > (î)necat, sectus > secatus > secat. La verbele de conjugarea a IV-
a se extinde tipul de participiu în –ítus: saltus > *salitus > sărit, sensus > *sentitus > simţit.
Cele mai numeroase modificări se înregistrează la conjugările a II-a şi a III-a. Participiile slabe în
–ūtus înlocuiesc formele tari în –ítus: bibitus > bibutus > băut, habitus > habutus > avut,
venditus > vendutus > vândut, perditus > perdutus > pierdut, paritus > parutus > părut etc.
Participiile sigmatice (cu infix) sunt, în general, bine reprezentate în română: arsus > ars,
mersus > mers, risus > râs etc. Mneţionăm şi prezenţa în vechea dacoromână a unor forme de
participii, diferite de cele din limba literară: înţelegut „înţeles”, învâncut „învins”, stătut „stat”.
Caracteristic pentru vechea română e şi faptul că apar frecvent substantivizate nu numai
participiile al căror conţinut se referă la persoane: greşitul „cel ce a greşit”, giuratul „cel care s-a
jurat”, cei nevăzuţi, cei smeriţi etc., ci şi acelea care se referă la obiecte: ascunsă „taină”,
porăncită „poruncă”, făgăduită „promisiune” etc. În limba vorbită, s-au păstrat până azi câteva
substantive derivate din participii referitoare la obiecte, desemnând numele unor jocuri sau
dansuri populare: fripta, bătuta, învârtita etc.
SUPINUL. Supinul latin era un substantiv verbal, utilizat numai la acuzativ, cu forme în
–um, da dativ şi ablativ, cu forme în –u. Acuzativul era folosit numai după verbe de mişcare,
exprimând scopul acţiunii: eo venatum, iar celelalte cazuri – după adjective sau cu expresii
verbale: facile dictu, scitu opus est. Încă din sec. 3 e.n., supinul dispare din uzul general, fiind
înlocuit de infinitiv. Construcţiile de mai sus sunt înlocuite de construcţii de tipul eo ad venare,
facile ad dicere, scire opus est.
Dintre toate limbile romanice se recunoaşte o formă de supin numai în dacoromână.
Situaţia a fost interpretată diferit de cercetători: unii consideră că româna este singurul idiom
romanic care a conservat supinul latin (Hariton Tiktin, Ed. Bourciez), alţii consideră că este vorba
de o creaţie a românei, care îşi are originea în substantivizarea participiilor (Matilda Caragiu, Gr.
Brâncuş). Cei din urmă aduc trei argumente: dispariţia supinului încă din latină (absenţa lui din
celelalte limbi romanice şi din dialectele româneşti sud-dunărene); lipsa oricăror atestări ale
supinului în latina orientală; diferenţele de funcţii dintre supinul românesc şi cel latin (pe lângă

68
funcţia de substantiv, comună cu latina, supinul românesc poate îndeplini şi funcţia de verb: de
lucrat).
Valoarea verbală a supinului este mult mai frecvent realizată în limba actuală. Verbe ca a
avea, a rămâne, a termina etc., apar azi urmate de supin: am de făcut, rămâne de văzut, termin de
citit, construcţii neatestate în româna veche, ca şi construcţiile cu supin predicativ: de menţionat
că, de reţinut că. În afară de prepoziţia de, celelalte prepoziţii care apar la supin: către, după, la,
spre etc., sunt relevante pentru valoarea nominală a acestuia.

ADVERBUL

În cadrul structurii etimologice a adverbului românesc, elementul principal, cantitativ şi

calitativ, este cel latin. Limba română moşteneşte încă din latina clasică o serie de adverbe cu
structură simplă. În latina populară şi, mai apoi, în latina dunăreană, se creează numeroase alte
adverbe, prin compunere cu elemente latineşti.
Adverbe de origine latină: bine < lat. bene, chiar < clarus, jos < deorsum, foarte <
forte, ieri < heri, mai < magis, mâine < mane, mult < multus, -a, -um, nu < non, păi < poi <
post, când < quando, sus < sursum, târziu < tardivus, unde < unde, încă < unquam etc. Cu
funcţie adverbială s-a conservat şi ablativul substantivelor latineşti care, prin compunere cu
diferite elemente, a dat naştere la numeroase adverbe: anţărţ < anno terio, azi < hac+die,
aimintrea < alia+mente, altminterea < altera+mente, aiurea < ali+ubi+re, nicăieri <
nec+ali+ubi+re, departe < de+parte, odinioară < de+una+hora, pururea < purus+re, cum <
quo+modo etc.
În secolul al XVI-lea, multe adverbe cunosc sensuri specifice doar acestei perioade:
adevăr, adeverit „adevărat, într-adevăr”, adică „iată”, aorea „uneori, alteori, câteodată”, ca
„cum, când, după ce”, cătelin „încet, liniştit”, chiar „clar, cu adevărat”, estimpu „anul acesta”,
neşchit „puţin”, săva „cel puţin, măcar”, vare „chiar”, vârtos „mult, foarte” etc.
Adverbe de origine slavă: ba, barem, da, grozav, iute, (ni)tam-nisam, prea, razna,
tocmai etc. Există şi adverbe formate din elemente de origine slavă, prin compunere cu particule
latineşti: aievea, aşijderea, îndeosebi, în zadar.
Adverbe de origine maghiară: batăr „cel puţin”, debiu „destul”, mereu.

69
 Adverbe de origine neogreacă: agale, alandala, anapoda, măcar, sigur.
Adverbe de origine turcească: abitir, başca, buluc, cu duiumul, degeaba, cu ghiotura,
harcea-parcea, taman, techer-mecher „imediat”.
Adverbe neologice: ad-hoc, basta „destul! gata!”, idem, viceversa etc.

PREPOZIŢIA

În latina clasică, inventarul prepoziţiilor conţinea un număr relativ mare de termeni, care
se construiau cu acuzativul: ad, apud, contra, extra, inter, per, supra, trans etc., sau cu ablativul:
ab, cum, de, pro etc. Faţă de latina clasică, în latina târzie se înregistrează prezenţa masivă a
prepoziţiilor compuse şi a locuţiunilor prepoziţionale. În limba română, inventarul foarte bogat al
prepoziţiilor cuprinde elemente moştenite, formate pe teren românesc şi împrumuturi. Cu rare
excepţii, prepoziţiile românei actuale sunt de origine latină sau formate pe baza elementelor
latineşti.
Prepoziţii moştenite: a < ad, către < contra, cu < cum, de < de, drept < directus, fără <
foras, în < in, întru < intro, între < inter, pe < per, spre < super, sub < subtus.
Prepoziţii provenite din alte părţi de vorbire, pe teren românesc: adverbe articulate:
înaintea, substantive: mulţumită, verbe: datorită.
Prepoziţii împrumutate: slavonisme: na „la”, ot „de, de la, din”, za „pentru”.
Elemente neologice latino-romanice: a, contra, graţie, per, pro, supra, via etc.
Prepoziţii, la origine compuse (în latină sau pe teren românesc): adins < ad ipse, asupra
< ad supra, din < de in, dintru < de intro, dintre < de inter, despre < de super, după < de post,
la < illac-ad, lângă < longum ad, pentru < per intro, peste < pre+spre, până < paene ad, prejur
< pre+jur, prin < per in, printr(u) < per intro, printre < per inter etc.

70
 CONJUNCŢIA

Latina a dispus, în decursul istoriei sale, de circa 214 elemente conjuncţionale; dintre
acestea, o treime erau folosite la exprimarea raporturilor de coordonare, iar restul marcau relaţii
de subordonare. Sub raportul frecvenţei, cele mai importante au fost: aut, cum, dum, ergo, et,
nam, ni, postquam, quando, quia, quoniam, sed, ut. Dintre acestea, româna a preluat direct un
număr relativ redus: au, că, e, nici, să, restul inventarului fiind completat prin mijloace proprii.
Cel mai curent procedeu intern de îmbogăţire a conjuncţiilor limbii române a fost schimbarea
categoriei gramaticale.
Conjuncţiile coordonatoare nu au fost niciodată prea numeroase în limba română: au <
lat. aut, ba (din slavă), ci, e („Şi Avel fu păcurariu e Cain un plugar”), fie, i (un slavonism
specific traducerilor), iar(ă), însă, nici < lat. neque, ori, şi < lat. sic, deci < deaci < de aci,
dar(ă), sau.
Conjuncţiile subordonatoare sunt mult mai numeroase: că < lat. quod, cum < lat.
quomodo, de, până < paene ad, să < lat. si etc. Structura conjuncţiilor compuse nu se poate
circumscrie unor modele fixe. Diversitatea mare a tipurilor de compunere este dată de: numărul
elementelor care intră în structură: abia ce, ca cum, chiar de, cum de, ainte de ce până încă nu,
aşa până în atâta, derept ce că, pentru căce cândai să nu etc.; de natura elementelor: ca ce că, ca
ce cum, chiar dacă, decât că, cum că, cum de, după ce că, înainte de ce, în ciuda faptului că, dat
fiind că, în caz că, de una vreme ce etc.

71
72