UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FACULTATEA DE LITERE ŞI ŞTIINŢE ALE COMUNICĂRII

ISTORIA LIMBII ROMÂNE LITERARE

- suport de curs -

NICULINA IACOB
 I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1. Obiectul şi metoda cercetării

Deşi este o disciplină al cărei domeniu de investigare se

intersectează cu cel al altor discipline, – istoria literaturii,
stilistica, istoria limbii –, istoria limbii literare are un obiect de
cercetare propriu şi o metodă proprie. Ea înregistrează şi
analizează atât faptele de limbă, cât şi realizările expresive.
Constituirea şi evoluţia normelor lingvistice reprezintă
obiectul de cercetare al acestei discipline. În evoluţia acestor
norme se reflectă progresul general al limbii naţionale. Altfel
spus, istoria limbii literare studiază modul în care variantele
fixate în scris ale limbii literare au concurat la realizarea unei
variante supradialectale care a devenit cu timpul expresia unitară
şi superioară a limbii naţionale, limba naţională fiind, potrivit
definiţiei date de B.P. Hasdeu: „o multiplicitate dialectală,
mişcată totdeauna printr-un curent spre unitate, care unitate este
tocmai visul ei de aur, realizabil însă numai până la anumite
limite”. (Principie de lingvistică, în vol III – Cuvente den
bătrâni, Bucureşti, 1879, p.81-86).
În ce priveşte metoda cercetării, specialiştii au ales metoda
diacronică, adică au optat pentru studierea limbii literare din
perspectiva dezvoltării ei istorice, începând din secolul al XVI-
lea şi până astăzi. Urmărind devenirea limbii, specialiştii au
observat şi au analizat faptele de limbă pe etape succesive,
raportându-le atât la aspectele specifice vechii române literare,
cât şi la normele limbii actuale.

5
 2. Definiţia şi sfera noţiunii de limbă literară. Caracterul
normat şi caracterul cultivat al limbii literare

De-a lungul timpului s-au dat mai multe definiţii noţiunii

de limbă literară. La întrebarea care se pune în mod firesc – „Ce
este limba literară?” –, au încercat să răspundă: Al. Philippide,
în 1894, în lucrarea Principii de istoria limbii, G. Ibrăileanu într-
un curs netipărit de istoria literaturii moderne (1920), G.
Ivănescu, în Problemele capitale ale vechii române literare
(1947), Iorgu Iordan (1954), I. Coteanu (1955, 1961 – Româna
literară şi problemele ei principale), G. Istrate (1957), B.
Cazacu (Studii de limbă literară. Problemele actuale ale
cercetării ei – 1960), Al. Rosetti, B. Cazacu, Liviu Onu (în
Istoria limbii române literare, ed. I – 1961, ed. a II-a – 1971)
ş.a.
În 1954, Iorgu Iordan, în articolul Limba literară. Privire
generală (în LR, nr 6/1954), definea limba română literară astfel
: „Limba literară este unul din aspectele limbii întregului popor,
aspectul cel mai desăvârşit, cel mai conform cu structura
gramaticală, cu sistemul fonetic şi cu sistemul lexical al limbii
întregului popor”. Această definiţie a fost reluată de I. Iordan în
1956 şi s-a răspândit în mediul şcolar. După 22 de ani, în 1978
(în Limba română contemporană), V. Robu şi I. Iordan nu mai
păstrează această definiţie, ci o reproduc, ca definiţie de lucru,
pe aceea din DLRM (p. 461): limba literară este „aspectul cel
mai corect al limbii naţionale, produs al unei continue prelucrări
a limbii din partea scriitorilor, a publiciştilor, a oamenilor de
ştiinţă etc, constituind o sinteză a posibilităţilor de exprimare ale
limbii întregului popor.” Aceeaşi definiţie apare cu menţiunea
„la un moment dat“ şi în DEX p.(504).
Al. Graur va defini altfel limba literară în lucrarea Cum se
studiază limba literară : „Limba literară este un aspect îngrijit,
normat al limbii comune”. Aceeaşi definiţie este reluată de
Graur şi în Studii de lingvistică generală şi apoi este preluată de

6
I. Coteanu în Româna literară şi problemele ei principale. Graur
consideră că aspectul îngrijit al limbii literare se precizează în
opoziţie cu aspectul neîngrijit, care se observă cel mai bine în
limbajul uzual, lipsit de solemnitate şi de control, de grija
aplicării riguroase a normei, în timp ce Coteanu stabileşte o
opoziţie între vorbirea regională, locală, dialectată şi cea
neregională, şi între aspectul scris şi cel nescris, oral al limbii.
Distincţia din urmă are rolul de a evidenţia faptul că originea
limbii literare este anterioară limbii scrise, potrivit originii
folclorice a limbii române literare, teorie susţinută de Ion
Coteanu; conform acestei teorii, prima formă de limbă
prelucrată este aceea din producţiile folclorice (vezi infra,
teoriile privind epoca de formare a limbii literare).
Definind limba literară în lucrarea Istoria limbii române
literare, Al. Rosetti, B. Cazacu, L. Onu (în continuare, ILRL)
evită termenul „desăvârşit” – utilizat de I. Iordan, şi termenul
„îngrijit” – acceptat de Al. Graur şi I. Coteanu. Conform opiniei
celor trei specialişti, limba literară este „o sintetizare a
posibilităţilor de exprimare a limbii întregului popor, destinată
în special exprimării în scris, mijloc de comunicare a celor mai
de seamă manifestări culturale, caracterizată prin existenţa unui
sistem de norme care îi conferă o anumită stabilitate şi unitate.”
(p.22). Se relevă în această definiţie şi caracterul normat, unitar
şi stabil al limbii literare, dar şi funcţia ei culturală.
Pornind de la conceperea limbii naţionale sub aspectul
unui diasistem, în care cele două valenţe sunt ocupate de
limbajul cultivat şi cel popular, Ion Coteanu şi Ion Dănăilă, în
Introducere în lingvistică, consideră limba literară o variantă
funcţională a limbii în general, şi, în această calitate, ea se poate
defini ca ansamblu de exprimări culte sau, mai simplu, ca limbaj
al culturii. Ea se subdivide în limbaj artistic şi în limbaje
nonartistice: limbaj familiar, standard, limbajul expunerilor
ştiinţifice, al actelor, documentelor administrative, economice
etc. Limbajul artistic se împarte şi el în limbajul prozei şi

7
limbajul poeziei. Este artistic limbajul în care semnul verbal se
transformă în mod constant în simbol prin utilizarea conotaţiilor
şi este nonartistic limbajul dominat de denotaţie şi în care
semnul verbal trimite, de regulă, la referent (vezi Solomon
Marcus, Poetica matematică).
Ca urmare a faptului că modul cel mai important de
manifestare a limbii literare îl reprezintă stilul literaturii
artistice, de cele mai multe ori se pune semnul egalităţii între
acesta şi limba literară. Lucrurile nu stau astfel, deoarece
limbajele nonartistice sunt tot părţi componente ale limbii
literare.
În ce priveşte raporturile dintre limba literară şi limba
literaturii artistice, acestea vor fi discutate într-un subcapitol
aparte.
Existenţa unei bibliografii atât de bogate în acest domeniu,
precum şi încercările specialiştilor de a defini şi redefini
noţiunea de limbă literară denotă realul interes de care se bucură
această problemă fundamentală a lingvisticii.
Toate aceste teoretizări se reflectă şi în manualele şcolare.
Numai opusă limbii populare, limba literară nu-şi dezvăluie
particularităţile ei mai profunde. Opoziţia curentă dintre
popular/spontan – literar/elaborat, deşi simplifică realitatea
lingvistică, este reală şi folositoare, fără a fi şi suficientă pentru
înţelegerea de către elevi a acestei noţiuni complexe şi dificile,
noţiunea de limbă literară. Deosebirile de la un manual la altul
sunt neesenţiale. Astfel, în manualul pentru clasele a IX-a şi a
X-a, definiţia este următoarea: „Spre deosebire de limba
populară, limba literară este aspectul elaborat, normat şi cel mai
îngrijit al limbii române. Acţiunea regulilor gramaticale este aici
fermă.”, iar în manualul pentru clasa a XI-a, limba literară se
defineşte după cum urmează: „Limba literară este aspectul
normat, elaborat şi cel mai îngrijit al limbii române. Limba
literară este constituită în conformitate strictă cu regulile de
întrebuinţare corectă”. Se observă cu uşurinţă că cele două

8
definiţii preiau, din teoretizările prezentate anterior, elementele
care sunt distinctive pentru limba literară.
Cele două trăsături definitorii ale limbii literare sunt
caracterul normat şi caracterul cultivat. Acestea se găsesc
aproape în toate definiţiile date noţiunii în discuţie.
Prin caracterul normat, limba literară se opune graiurilor;
ea selectează şi sintetizează elementele comune limbii naţionale.
Folosirea limbii literare impune vorbitorilor să respecte anumite
norme unanim acceptate. Astfel, limba literară dobândeşte un
anumit grad de unitate şi stabilitate şi corespunde funcţiilor
diverse pe care le are de îndeplinit, devenind mijlocul cel mai
important şi ideal de comunicare.
Orice construcţie lingvistică, începând cu fonemul şi până
la cele mai lungi secvenţe verbale, se supune unei serii de reguli
sau de norme. Aceste norme sunt realizate tot de vorbitori, ele
nu aparţin naturii, aceasta din urmă având legi, nu norme.
În studiul Sistem, normă, vorbire din 1952, Eugen Coşeriu
definea norma astfel: „Faţă de actul concret al vorbirii, norma
reprezintă primul grad de abstractizare şi cuprinde numai ceea
ce are caracter social, cu eliminarea a tot ce e ocazional,
individual etc.” Ea reprezintă aspectele comune şi constante ale
vorbirii. Norma este rezultatul dezvoltării istorice a limbii în
legătură strânsă cu dezvoltarea societăţii. De aici rezultă că
normele nu trebuie privite ca realizări statice, deci din punct de
vedere sincronic, ci trebuie considerate în perspectiva dinamicii
istoriei limbii, deci diacronic; existenţa lor în sincronie este
consemnată în îndreptarele şi tratatele academice.
Caracterul social al normei rezultă din acţiunea
permanentă a emiţătorilor şi receptorilor asupra propriei lor
exprimări (vezi exemplul dat de I. Coteanu, Stilistica funcţională
a limbii române în legătură cu modul ingenios de a introduce o
normă într-un enunţ obişnuit: apazipi… – vorbirea păsăsrească
a copiilor).

9
 Devenind o deprindere, norma capătă caracterul
subconştient al oricărui automatism. Ca urmare ea se produce
fără efort deosebit şi nu se analizează la fiecare utilizare. Aşa se
face că, în principiu, cei care folosesc limba literară au tendinţa
de a se conforma tuturor exigenţelor normelor ei. Există însă, în
practică, situaţii în care vorbitorii se abat de la norme, mai ales
în cazurile în care norma nu poate fi stabilită precis. Astfel se
nasc abaterile de la normă. Cele două noţiuni, norma şi
abaterea, se află în corelaţie, deoarece o normă se raportează
obligatoriu la abatere şi invers. Pornind de aici, putem face
constatarea că ceea ce la un moment dat este considerat corect
poate deveni o formă condamnată de evoluţia limbii,
constituindu-se în abatere şi fiind împinsă la periferia uzajului şi
invers: o deviere poate reprezenta un aspect nou al normei
consacrate de uzajul limbii. Devierile pot fi şi ele accidentale –
cauzate de necunoaştere – şi intenţionate – atunci când scopul
abaterilor este expresiv sau expresiv-estetic, artistic.
Asupra unui fapt concret de limbă de dimensiuni mai mari
decât cuvântul nu acţionează o singură normă, ci cel puţin cinci:
norma fonologică, şi norma morfologică, norma sintagmatică
sau sintactică, norma lexical-semantică; norma stilistică
funcţională.
Unificarea şi fixarea normelor literare au apărut în
momentul apariţiei primelor gramatici şi dicţionare. Pe teren
românesc, primele gramatici datează din secolul al XVIII-lea
(Dimitrie Eustatievici Braşoveanul, Gramatica rumânească,
1757; călugărul Macarie de la schitul Sihla din Moldova,
Gramatica rumânească, 1772; S. Micu, Gh. Şincai, Elementa
linguae daco-romanae sive valachicae, Viena, 1780, cu o a doua
ediţie, semnată numai de Gh. Şincai, Buda, 1805), în vreme ce
primele dicţionare, nişte liste de cuvinte bilingve, în fapt, dar
utile traducătorilor de texte religioase în limba română, s-au
realizat încă din secolul al XVI-lea. Acestea însă nu sintetizează
eforturile generale ale cărturarilor pentru stabilirea unei limbi

10
literare unitare, ci sunt încercări izolate ale unor oameni de
cultură ai vremii, care s-au găsit în faţa unor modele pe care le-
au imitat.
Se impune deci precizarea că normele limbii române
actuale sunt rezultatul unui proces îndelungat de dezvoltare
socială şi culturală.
Caracterul cultivat opune limba literară limbajului
spontan al conversaţiei curente. Limbajul spontan este mai liber
şi mai puţin încorsetat de constrângeri faţă de limba literară –
îngrijită, prelucrată, elaborată datorită intervenţiei factorului
conştient. Prin urmare, în limbajul conversaţiei curente îşi fac
loc termeni populari şi expresii familiare, precum şi multe
procedee specifice stilului oral. Totuşi termenul literar din
denumirea noţiunii în discuţie nu se referă doar la aspectul scris
al limbii, ci şi la forma îngrijită a comunicării orale a unui
vorbitor instruit.
Aspectul cultivat al limbii literare constă în selectarea
celor mai adecvate mijloace pentru a sluji scopului propus,
selectarea cuvintelor şi folosirea lor exactă şi nuanţată,
îmbinarea acestor cuvinte în comunicări care să confere
expunerii, fie orale, fie scrise, claritate şi coerenţă. O comunicare
trebuie să urmărească şi realizarea sub aspect estetic, dar aceasta
înseamnă în primul rând maturitatea intelectuală a celui care
foloseşte cuvântul. Aspectul estetic al limbii literare este diferit
de estetica literaturii artistice, unde artistul, prin talent, intervine
în mod creator în limba naţională, conferind valenţe expresive
noi unor elemente până atunci neutre sub aspectul expresivităţii.

3. Raporturile dintre limba literară şi limba literaturii

artistice

Problema raporturilor dintre limba literară şi limba

literaturii artistice a făcut obiectul a numeroase cercetări,
ajungându-se, relativ recent, la un punct de vedere comun: limba

11
literară nu se identifică cu limba creaţiilor literare. Orice creaţie
literar-artistică se elaborează pe baza limbii literare, scriitorii
având însă libertatea de a apela, în mod deliberat, şi la mijloace
extraliterare, uneori chiar extralingvistice. Acest aspect
constituie o particularitate a variantei literar-artistice a limbii
literare.
Dacă pentru istoria literaturii prezintă interes tocmai ceea
ce individualizează creaţia sub raport lingvistic, pentru istoria
limbii literare, limba literaturii interesează în primul rând prin
aspectele care reflectă trăsăturile comune şi virtuale ale limbii,
adică prin bogăţia internă a limbii pe care scriitorul o valorifică
şi o transmite prin intermediul creaţiei.
Lingviştii văd în limba literaturii o variantă, un stil al
limbii literare, alături de celelalte stiluri funcţionale (ştiinţific,
oficial-administrativ, publicistic), în timp ce istoricii şi criticii
literari consideră limba literaturii artistice o realitate mai
complexă decât cea a unei simple variante funcţionale. Distincţia
între cele două realităţi se face îndeosebi prin funcţia social-
culturală a limbii literare în raport cu funcţia estetică a limbii
artistice şi prin sfera limbii artistice în raport cu sfera limbii
literare standard.
Funcţia estetică a limbii artistice este rezultatul contextului
lingvistic, toate nivelele textului literar concurând la realizarea
acestei funcţii. Mijloacele de expresie trebuie să spargă tiparele
obişnuite, astfel realizând efectul de inedit, de originalitate şi de
surpriză. În ce priveşte sfera limbii artistice, aceasta depăşeşte
sfera limbii literare propriu-zise, zona de nesuprapunere fiind
suficient de mare. Intră în discuţie aici posibilitatea scriitorului
de a întrebuinţa deliberat mijloace extraliterare (şi chiar
extralingvistice!).
Se pune adesea întrebarea dacă limba unui scriitor –
bogată în regionalisme sau (şi) arhaisme, sau (şi) elemente de
jargon, termeni argotici – este literară. În principiu, întrebarea
este greşită, pentru că cei care o formulează pierd din vedere un

12
aspect foarte important: scriitorul nu-şi propune să transcrie
mecanic faptele de limbă dintr-o zonă sau alta, dintr-o epocă sau
alta etc., ci, în virtutea funcţiei estetice a limbii artistice, acestea
sunt folosite deliberat pentru a spori autenticitatea vieţii
prezentate. Aceşti scriitori folosesc limba literară în varianta ei
artistică, iar aceasta nu coincide cu limba literară propriu-zisă.

4. Periodizarea istoriei limbii române literare

Suficient de controversată, această problemă se regăseşte

în numeroase studii şi cercetări. Trei titluri reţin îndeosebi
atenţia: Ştefan Munteanu, V. D. Ţâra, Istoria limbii române
literare, ed a II-a, Bucureşti, 1978, p. 35-40, Ignat Bociort,
Aspecte metodologice într-o discuţie privitoare la periodizarea
limbii române culte, în Studii lingvistice, Timişoara, 1972, p.
161-174 şi Ion Gheţie, Introducere în studiul limbii române
literare, Bucureşti, 1982, p. 63-68. Ultima lucrare realizează o
prezentare critică a părerilor exprimate până la acea dată privind
problema în discuţie.
Cei mai mulţi specialişti consideră că două sunt epocile
fundamentale ale limbii române literare: vechea română literară
şi româna literară modernă. Între cele două perioade se
delimitează o etapă de tranziţie cuprinsă aproximativ între 1780-
1840, aceasta fiind şi prima etapă a limbii literare moderne.
Vechea română literară permite o împărţire în două epoci.
Prima începe prin secolul al XVI-lea şi durează până la 1640, a
doua se desfăşoară între 1640-1780. Anul apariţiei primei
gramatici româneşti tipărite – 1780 – este considerat punctul de
plecare al procesului de normare şi unificare a exprimării culte.
Cu toate că gramatici ale limbii române se scriseseră şi înainte,
dar nu se tipăriseră (D. Eustatievici Braşoveanul şi călugărul
Macarie de la schitul Sihla), S. Micu şi Gh. Şincai, autorii primei
gramatici tipărite a limbii române – Elementa linguae daco-
romanae sive valachicae –, îşi propuneau în prefaţă

13
perfecţionarea limbii materne, lucru extrem de important pentru
vremea respectivă. La aceasta se adaugă faptul că lucrarea are o
circulaţie incomparabil mai mare decât una păstrată în manuscris
şi acela că, fiind scrisă în latină – limbă de cult a epocii în ţările
catolice, putea fi cunoscută şi de străini, iar limba română putea
fi astfel recunoscută între limbile romanice surori.
Pentru perioada de până la 1640, bibliografiile limbii
române vechi au înregistrat primele texte în limba română.
Acestea, manuscrise sau tipărituri, reprezintă traduceri de cărţi
religioase, acte şi scrisori – particulare sau oficiale. Limba
acestora prezintă un vocabular sărac şi numeroase particularităţi
dialectale. Aceste divergenţe dialectale i-au determinat pe
specialişti să vorbească, pentru această perioadă, de două
variante literare: una de tip nordic-maramureşeană, alta de tip
sudic-munteană sau sud-transilvăneană. Nu lipsesc din aceste
prime texte traduse, şi se vor întâlni şi în traducerile de mai
târziu, construcţiile artificiale, nefireşti, imitate după limba
originalului.
Perioada 1640-1780 se caracterizează printr-o tendinţă de
laicizare a culturii române. Ca urmare, româna literară începe a
se elibera de sub influenţa limbii textelor religioase şi are loc o
apropiere de limba vie a poporului. Pe lângă textele religioase, –
principala formă de manifestare a culturii şi în această perioadă
–, apar cronicile, textele juridice, textele cu caracter oratoric şi
filozofic. Asistăm acum – prin creaţiile lui Dosoftei şi Miron
Costin – la primele manifestări culte ale creaţiei artistice în
versuri şi, printr-un număr relativ mare de lucrări, la afirmarea
creaţiei artistice în proză. În aceeaşi perioadă, limba română
devine limba oficială a cancelariei şi a bisericii. Se afirmă
personalităţi culturale de prestigiu: Varlaam, Simion Ştefan,
Dosoftei, Grigore Ureche, Miron Costin, stolnicul Constantin
Cantacuzino, Ion Neculce, Antim Ivireanul ş.a. Ei sunt
principalii modelatori ai limbii literare, la care trebuie să-i
adăugăm pe autorii primei traduceri integrale a Bibliei în limba

14
română, dintre care trebuie să îl amintim pe spătarul moldovean
Nicolae Milescu, cel care a tradus cel dintâi integral Vechiul
Testament în limba română, text care a stat la baza realizării
Bibliei de la 1688. Variantele literare pot fi relativ uşor
delimitate, limba de acasă a cărturarilor influenţând în mai mare
sau mai mică măsură limba textelor. Cel mai bine sunt
reprezentate varianta moldovenească şi cea din Muntenia,
Ardealul fiind mai puţin reprezentat acum comparativ cu
perioada precedentă, în care această regiune dăduse culturii
române mari monumente de limbă literară (textele rotacizante,
tipăriturile lui Coresi, Palia de la Orăştie, Noul Testament de la
Bălgrad (1648), acesta din urmă însă în secolul al XVII-lea).
Influenţa limbii slavone asupra limbii române mai scade
fără a dispărea; cresc concomitent influenţele neogreacă şi turcă,
acestea atingând apogeul în epoca fanariotă 1711-1821. Cu
timpul, se face simţită pătrunderea elementelor ruseşti şi
romanice.
Epoca premodernă acoperă o perioadă relativ întinsă,
delimitată aproximativ de anii 1780-1840, numită şi perioada de
tranziţie la epoca modernă; textele realizate în această perioadă
ilustrează accentuarea procesului de laicizare a culturii. Apar
manuale şi cărţi tehnice, care pun în circulaţie un număr mare de
neologisme din cele mai diferite domenii: matematică, fizică,
agronomie, geografie, gramatică, putându-se vorbi acum despre
începuturile stilului ştiinţific. Unii specialişti, printre care Al.
Rosetti, B. Cazacu, L. Onu (ILRL), sunt de părere că deschizător
de drumuri în acest domeniu trebuie considerat totuşi Dimitrie
Cantemir, realizator al unui prim glosar românesc de neologisme
în Scara numerelor şi cuvintelor străine tâlcuitoare din romanul
alegoric Istoria ieroglifică.
Se manifestă acum şi o tendinţă de modernizare a
exprimării literare şi de unificare a normelor acesteia datorită
activităţii lingvistice a corifeilor Şcolii Ardelene. Bazele creării
normei unice supradialectale se pun de către Petru Maior.

15
Criteriul fundamental în selectarea normelor este cel al maximei
apropieri de prototipul latin. Activitatea lingvistică a ardelenilor
va reprezenta punctul de plecare pentru Ion Heliade Rădulescu.
După ce în perioada precedentă limba română devenise
limbă de cult şi limbă a cancelariei domneşti, ea cucereşte în
această etapă domeniul învăţământului. Şcolile din Muntenia
(Gh. Lazăr) şi din Moldova (Gh. Asachi) au ca limbă de
prederare româna pentru unele discipline de învăţământ şi, mai
mult decât atât, chiar limba română devine obiect de studiu.
Alături de şcoală, presa românească (Curierul românesc –
Bucureşti, 1829, Albina românească – Iaşi, 1829, Gazeta de
Transilvania – Braşov, 1838) joacă un rol foarte important în
dezvoltarea limbii literare. De asemenea, teatrul românesc îşi
propune să dea limbii româneşti noi podoabe: „… podoabe
limbii noastre daţi / În româneşti cuvinte.” (Iancu Văcărescu).
În aceeaşi perioadă se înscrie activitatea lui Ion Heliade
Rădulescu, realizatorul lucrării Gramatica românească, 1828,
una dintre cele mai de seamă contribuţii în direcţia normării
limbii literare, a creării normei unice. În Prefaţa acestei lucrări,
autorul susţine ortografia fonetică şi propune soluţii pentru
îmbogăţirea vocabularului prin împrumuturi, mai cu seamă din
latină şi din limbile romanice „surori”, indicând şi modalităţile
concrete de adaptare a neologismelor. Aceeaşi grijă manifestă
autorul şi pentru norma morfologică. Până la exagerările
italienizante ale lui Heliade (după 1840), el rămâne un real
modelator al limbii române literare.
A doua perioadă a epocii moderne – 1840-1880 – începe
odată cu apariţia „Daciei literare” la Iaşi sub conducerea lui M.
Kogălniceanu. El este iniţiatorul curentului naţional în cultură
românească. Sub raportul lingvistic, perioada se caracterizează
prin: îmbogăţirea vocabularului cu neologisme şi adaptarea lor;
aşezarea limbii vorbite a poporului la baza dezvoltării limbii
literare; înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin şi stabilirea
unei ortografii bazate pe principii fonetice (ortografia cu alfabet

16
latin a fost adoptată oficial în 1860 în Muntenia, iar în 1862 în
Moldova).
Începutul acestei perioade a stat sub semnul activităţii lui
Ion Heliade Rădulescu, M. Kogălniceanu, Al. Russo, C.
Negruzzi, V. Alecsandri, iar în a doua parte – T. Maiorescu şi,
bineînţeles, marii clasici ai literaturii noastre.
Cea de a treia etapă – 1880-1900 – se caracterizează prin
unificarea variantelor literare, prin consolidarea stilurilor limbii
literar-artistice. După 1900, în 1904, Academia reglementează
ortografia, păstrată cu unele modificări neesenţiale până astăzi.
După primul război mondial, schimbările petrecute în
structura politică, economico-administrativă şi culturală au avut
urmări şi pe plan lingvistic. Imediat după război are loc un
proces amplu şi complex de unificare a limbii, de nivelare a
trăsăturilor regionale din provinciile nou alipite, proces ce se
desfăşoară sub influenţa tot mai mare a limbii Capitalei, datorită
prestigiului dobândit de această variantă.
Variantele stilistice ale limbii literare sunt deschise
schimbărilor în sensul modernizării. Stilul beletristic cunoaşte o
dezvoltare pe două direcţii: o direcţie tradiţională deschisă de
Sadoveanu în 1904 şi o linie a inovaţiilor începută de Liviu
Rebreanu, căruia i se alătură M. Caragiale, Camil Petrescu, H.
P. Bengescu, G. Călinescu. În privinţa poeziei, se poate vorbi tot
de o evoluţie pe două direcţii, numai că aici un poet considerat
tradiţional – cum este Arghezi, utilizează mijloace lexicale şi
frazeologice considerate până atunci nepoetice. Acestuia i se
adaugă L. Blaga, I. Barbu, Al. Philippide ş.a. Trebuie avută, de
asemenea, în vedere încercarea avangardiştilor de a rupe
definitiv cu tradiţia. Se încalcă acum normele logicii şi ale
raţionalului, continuându-se o mai veche idee a lui Macedonski
potrivit căreia logica poeziei este însuşi absurdul, în poezie fiind
logic tot ceea ce este frumos.
În perioada actuală se acordă o atenţie deosebită cultivării
limbii literare şi dezvoltării acesteia pe baza limbii vorbite a

17
poporului. Scriitorii apelează la bogăţia şi expresivitatea limbii
populare, modelând artistic limba vie a poporului. Prin
intermediul şcolii şi prin mass-media, limba literară a început să
se impună tot mai mult, tinzând să se identifice cu limba
naţională unică.

18
 II. ORIGINEA LIMBII ROMÂNE LITERARE

1. Epoca de formare

O problemă extrem de controversată în istoria limbii

române literare o constituie epoca de formare. Se admite
îndeobşte că primele elemente de limbă literară au apărut odată
cu cele dintâi texte scrise în limba română, acestea datând din
secolul al XVI-lea. Ion Gheţie (Istoria limbii române literare.
Privire sintetică) elimină din discuţie, atunci când e vorba de
originea limbii literare, documentele private, adică acte de
vânzare-cumpărare, catagrafii (inventare, recensăminte),
testamente, notiţe sau scrisori, considerând că trebuie făcută o
deosebire tranşantă între textele literare elaborate pentru
săvârşirea unui act de cultură şi textele neliterare, simple
manifestări ale limbii vorbite. Considerăm însă că şi acestea din
urmă folosesc o limbă îngrijită, cunoscut fiind faptul că nimeni
nu scrie aşa cum vorbeşte, că, în general, aspectul scris al limbii
este mai elaborat. Prin urmare, ele pot fi considerate documente
importante pentru studierea limbii literare.
Teoria formulată în 1879 de B. H. Hasdeu situează
originea limbii literare în secolul al XVI-lea. Aceasta este cea
mai veche şi a câştigat numeroşi adepţi: Al. Lambrior, Ov.
Densusianu, I. Bianu, N. Iorga, Sextil Puşcariu, Al. Rosetti,
Jacques Byck, Boris Cazacu, Ion Gheţie.
După Hasdeu, începuturile exprimării culte româneşti
trebuie căutate în tipăriturile lui Coresi. Cam în acelaşi timp cu
Hasdeu, lingvistul ieşean Al. Lambrior susţinea o opinie
similară. El considera că limba textelor lui Coresi s-a constituit
în limbă literară şi a avut rolul de a păstra unitatea limbii,
diferenţele dintre graiuri aproape anulându-se în faţa limbii

19
acestor texte. Poate că opinia lui Lambrior este exagerată,
acordând o prea mare importanţă textelor coresiene.
Neîndoielnic este că textele braşovene au condus la formarea
unei tradiţii literare, româneşti, fapt subliniat de Ov. Denusianu,
care însă priveşte cu mai multă circumspecţie aceste texte,
considerând că ele reprezintă doar o adaptare la scopuri practice,
fără intenţionalitate literară şi fără preocupare pentru
perfecţionare literară. Cu sau fără preocupare pentru aceste
aspecte, textele lui Coresi – răspândite prin tipar – au contribuit
la dezvoltarea ulterioară a limbii literare.
Foarte categorici în recunoaşterea rolului pe care l-au jucat
cărţile lui Coresi se dovedesc Ion Bianu, Alexandru Rosetti şi
Boris Cazacu. Ei subliniază că aceste texte formează începutul
literaturii noastre naţionale şi pun bazele limbii noastre literare,
de aici începând procesul îndelungat şi complex al constituirii
normei supradialectale unice, proces ce se va desăvârşi foarte
târziu, aproape în zilele noastre.
Deosebită, în parte, de opiniile prezentate mai sus este cea
a lui N. Iorga. Recunoscând însemnătatea tipăriturilor lui Coresi
în fundamentarea limbii noastre culte, Iorga vede în acestea doar
tipărirea cu schimbări foarte mici a textelor rotacizante. Prin
urmare, în acestea din urmă ar trebui căutate începuturile
cultivării limbii române. Că Iorga nu contestă rolul lui Coresi ne
dovedeşte următorul fragment din Istoria literaturii româneşti,
ed. a II-a, 1925, vol. I, p. 97: „Prin ele, cărţile tipărite de Coresi,
aceste cărţulii urâte, păstrate astăzi în puţine exemplare
ferfeniţoase, prin găurile cărora se plimbă cariul, s-a întemeiat
ceva nepreţuit pentru orice popor, căci cuprind în sine ceea ce va
da forma gândului şi simţirii generaţiilor care se vor urma: limba
literară”.
Părerii aproape generale că originea limbii literare trebuie
căutată în textele secolului al XVI-lea i se opun alte opinii.
Acestea fie că aduc începutul acestui proces prea aproape de

20
zilele noastre, fie că trimit la primele manifestări artistice în
limba română – creaţiile populare.
Punctul de vedere al şcolii lingvistice ieşene, fără a
exagera factorul timp, limitează mult sfera în care a putut lua
naştere o limbă literară. Astfel, I. Nădejde, G. Ibrăileanu (în
cursul de Istoria literaturii române moderne. Epoca lui
Conachi), G. Ivănescu (în Problemele capitale ale vechii
române literare şi în Istoria limbii române) consideră că între
limba poporului şi cea a claselor de sus existau deosebiri mari.
Potrivit acestei concepţii, în textele din secolele al XVI-lea şi al
XVII-lea se reflectă limba vie a claselor de sus. Concepţia
aceasta, bazată pe o afirmaţie a lui Dimitrie Cantemir privind
deosebirea dintre limba poporului şi cea a claselor de sus, nu a
găsit mulţi susţinători şi, prin urmare, este destul de rar adusă în
discuţie când e vorba despre epoca de formare a limbii române
literare.
Foarte îndrăzneaţă este teoria originii folclorice a limbii
române literare. Susţinută de Al. Graur, I. Coteanu şi Liviu Onu,
opinia de mai sus aşază începuturile limbii române literare cu
mult înainte de secolul al XVI-lea, în timpuri îndepărtate când
au apărut primele creaţii folclorice în limba română. În acest fel,
literatura populară devine suportul aspectului cultivat al limbii
noastre. O astfel de teorie ar trebui să ţină seama de un aspect
foarte important: creaţiile populare sunt rezultatul unor elaborări
îndelungate, transmise nouă într-o formă înregistrată târziu. În
această situaţie, este firesc să ne întrebăm pe cine reprezintă
limba Mioriţei, spre exemplu. Aparţine ea creatorului anonim,
colportorului, subiectului anchetat, culegătorului? Mioriţa
aparţine ca elaborare artistică primelor genuri folclorice în care
se afirmă geniul poporului român, iar ca limbă, ea se înscrie în
perimetrul dialectal al secolului al XIX-lea. Dacă-l avem în
vedere pe Alecsandri, care o publică iniţial în 1850 în revista
„Bucovina”, modificându-i ulterior textul, această creaţie

21
artistică aparţine limbii literare de la mijlocul secolului al XIX-
lea.
Este de asemenea de neacceptat opinia celor care susţin că
limba română literară ar fi o creaţie a secolului al XIX-lea, când
toate normele ei au devenit unitare şi obligatorii pentru toţi
românii. Adepţii acestei teorii condiţionau apariţia limbii literare
de apariţia naţiunii române. Ideea potrivit căreia până spre
începutul secolului al XIX-lea oamenii de cultură români au
scris în graiul lor de acasă şi nu într-un aspect literar
supradialectal al limbii române – susţinută de Iorgu Iordan – a
fost acceptată iniţial şi de Gavril Istrate. Ulterior, acesta din
urmă şi-a nuanţat punctul de vedere de vreme ce în lucrarea
Limba română literară avansa ideea că specialistul care s-a
apropiat cel mai mult de adevăr în această privinţă a fost Al.
Philippide. Acesta din urmă susţinuse în Istoria limbii române.
Principii de istoria limbii că procesul fixării limbii române
comune a început cu primele tipărituri şi îndeosebi cu cele din
secolul al XVII-lea, dar despre o limbă comună [literară] nu se
poate vorbi decât după 1859. Se are în vedere că numeroase
norme ale limbii române literare s-au fixat încă din secolul al
XVI-lea, dar normele comune s-au impus abia prin anii 40 ai
secolului al XIX-lea.
Acceptând teoria potrivit căreia limba literară are la bază
textele tipărite în secolul al XVI-lea, se pune totuşi o întrebare
privind raporturile dintre limba textelor secolului al XVI-lea şi
limba vorbită. Răspunsul la această întrebare trebuie să aibă în
vedere viaţa culturală desfăşurată în veşmânt slavon. Folosind
slavona ca limbă de cultură, asemenea latinei în Occident,
românii vor fi fost influenţaţi în vorbirea lor de limba slavonă.
Ar fi interesant de văzut însă ce urme a lăsat această limbă în
limba română şi cum trebuie privit raportul scris-vorbit în
perioada când slavona era, pe teren românesc, limbă de cultură.
Iorgu Iordan crede că limba literară vorbită există numai
după formarea aspectului scris al limbii literare. Aspectul scris

22
al limbii literare îl fixează Iordan pe la mijlocul secolului al XIX-
lea iar aceasta face ca aspectul oral al limbii literare să fie adus
mai târziu, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi chiar în
secolul al XX-lea.
Suficient de curioasă este şi concepţia lui Ion Gheţie. El
fixează, pe de-o parte, începutul limbii literare în momentul în
care, prin limbă, se săvârşeşte un act de cultură, deci în secolul
al XVI-lea şi chiar mai înainte. Astfel, în Baza dialectală a limbii
române literare, p. 206, el afirmă: „(…) socotim drept epocă
probabilă de fixare a tradiţiei literare româneşti intervalul 1450-
1520. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, de când datează
textele literare româneşti care au ajuns până la noi, tradiţia
literară românească putea avea deci (cel puţin în unele regiuni
ale ţării) o vechime de aproximativ 100 de ani”. Pe de altă parte,
consideră însă că nu avem corespondente vorbite ale limbii
literare decât foarte târziu, în secolul al XIX, procesul de
formare a limbii literare vorbite fiind plasat de Gheţie în urma
procesului de fixare a limbii scrise. Concepţia lui se baza pe
faptul că nu admitea, înainte de secolul al XIX-lea, existenţa
unor deosebiri relevante între vorbirea populară şi cea cultă.
Făcând această constatare, Gheţie avea probabil în vedere doar
aspectul fonetic. Acesta nu este însă relevant în cazul limbii
literare vorbite, deoarece ar trebui să acordăm o importanţă egală
şi celorlalte niveluri ale limbii, nu numai nivelului fonetic. Mai
mult, vorbirea unui om cult se deosebeşte de vorbirea unei
persoane nefamiliarizate cu limba literară îndeosebi sub aspect
lexical. Limba literară vorbită nu este niciodată copia fidelă a
limbii literare scrise, unde norma este respectată cu mai multă
rigoare. Convinşi de această distanţă, credem că limba literară
are de la început două aspecte: unul scris, mai îngrădit de reguli,
şi unul vorbit, mai liber. Aceasta înseamnă că nu trebuie să
vorbim de un raport de anterioritate al limbii scrise faţă de limba
vorbită, ci de un raport de simultaneitate între ele.

23
 Începuturile vechii române literare trebuie căutate în
textele din secolul al XVI-lea. Apariţia acestor texte, care a
însemnat, implicit, şi apariţia limbii literare, a fost posibil numai
printr-un proces pregătitor îndelungat. Astfel, în perioada când
slavona era limba de cultură, s-a realizat treptat adaptarea
alfabetului chirilic la scrierea limbii române şi îmbogăţirea
vocabularului de cultură al românilor.
Fără a putea vorbi de o limbă literară scrisă, e sigur că în
limba românilor ştiutori de carte şi în vorbirea celor cu care ei
intrau în contact, la curte, în mediul bisericesc sau aristocratic,
se fixaseră înainte de secolul al XVI-lea unele elemente de
cultură bizantino-slave în lexic. Nu sunt excluse nici unele
diferenţieri sintactice şi expresive în limba română vorbită de
cititorii de literatură bizantino-slavă de la noi faţă de limba
celorlalte pături sociale, a ţărănimii în primul rând. Cei care
citeau în acea vreme texte celebre, cum ar fi: Panegiricul
împăraţilor Constantin şi Elena de patriarhul Eftimie din
Târnovo, conservat în manuscrisul lui Iacov de la Putna (1474),
sau Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie,
puteau prelua o serie de termeni bizantino-slavi, termeni care
ulterior vor fi puşi în circulaţie de traducerile româneşti ale
aceloraşi texte. Astfel de texte de o certă valoare literară nu
puteau să nu influenţeze vorbirea românilor din anumite medii
cărturăreşti înainte de secolul al XVI-lea. Deci e aproape sigur
că limba documentelor şi a cărţii, slavona, influenţată de greacă,
a exercitat o înrâurire asupra limbii conversaţiei, româna,
îmbogăţind-o cu termeni culţi.
În concluzie, începuturile limbii române literare trebuie
căutate în textele secolului al XVI-lea. Nu pot fi acceptate
teoriile exclusiviste, fie că ele plasează începuturile limbii
române literare în limba creaţiei populare, fie că aduc acest
proces mult prea târziu, în secolul al XIX-lea, când toate
normele ei devin unitare şi obligatorii pentru toţi românii.

24
 2. Baza dialectală a limbii române literare

Dacă în cazul celor mai multe limbi literare europene

lucrurile sunt clare atunci când e vorba de baza dialectală a
acestora, limba română literară pare a fi într-o situaţie diferită.
Se ştie că limba franceză literară are la bază varianta literară din
Île-de-France; limba germană literară s-a fondat pe dialectul
saxon în care fusese tradusă Biblia lui Luther; limba italiană
literară s-a format pe baza limbii toscane, care, începând din
secolul al XIV-lea, s-a impus datorită prestigiului câştigat prin
operele scriitorilor florentini: Dante, Petrarca, Boccaccio.
Conform părerii specialiştilor, o limbă literară se formează
pe baza unui dialect, care reuşeşte să le domine pe celelalte, fără
a se identifica însă cu dialectul respectiv. Aceasta pentru că
limba literară renunţă la ceea ce dialectul are particular şi
primeşte fonetisme, forme şi cuvinte specifice celorlalte
dialecte. Rezultatul acestui proces poate apărea ca o limbă
compozită, dar structura acesteia trădează întotdeauna
particularităţile dialectului care s-a constituit în bază de formare.
Aceasta este regula cvasiunanim acceptată de lingvişti
pentru toate limbile literare. Cazul particular pe care-l reprezintă
limba română literară s-ar datora pe de-o parte faptului că ea nu
s-a constituit printr-un decret care să fi declarat normă unul
dintre graiuri, aşa cum s-a întâmplat în 1539 în Franţa, iar pe de
altă parte nu se poate vorbi la noi de o acţiune unificatoare pe
care să o fi exercitat o personalitate printr-o operă de prestigiu,
cum e cazul lui Luther pentru germană sau Dante pentru italiană.
La noi, primele mari personalităţi au fost cronicarii moldoveni
şi Dimitrie Cantemir, iar aceasta ar însemna că graiul
moldovenesc trebuia să deţină cea mai mare pondere în formarea
limbii române literare şi nu cel muntenesc. După Alf Lombard
şi Ion Coteanu, pe teren românesc dificultăţile sunt cauzate şi de
faptul că între graiurile dacoromâne diferenţele sunt extrem de
mici, comparativ cu situaţia din celelalte limbi. Aceasta a făcut

25
ca şi procesul de unificare să se desfăşoare altfel. Trebuie să
subliniem însă că româna nu este singura limbă care prezintă
diferenţe foarte mici între variantele ei teritoriale. În aceeaşi
situaţie se află limba maghiară şi unele limbi slave. Despre
varianta literară a acestora se susţine însă că s-a format pe baza
unui singur dialect, recunoscut de toată lumea.
Ion Gheţie consideră că neînţelegerile apar din cauza
faptului că s-a trecut cu vederea, în general, peste un aspect
esenţial, anume că „limba literară este în acelaşi timp, expresia
unui dialect (grai) acceptat drept bază a unificării şi rezultatul
colaborării tuturor dialectelor (graiurilor) sau, cel puţin, al unora
dintre ele”. (Baza dialectală a limbii române literare, p.62 ş.u.).
Acelaşi specialist e de părere că „între aceste două aspecte ale
aceluiaşi proces nu există nici o contradicţie, ele nu se exclud, ci
sunt obligatorii, până la un punct complementare” (Ibidem).
Neglijarea acestui aspect a dus la formularea unor opinii
exclusiviste: unii susţinând că temelia limbii române literare o
reprezintă numai graiul muntean, fără a accepta contribuţia
celorlalte graiuri, alţii admiţând că limba română literară s-a
format printr-o largă integrare dialectală, fără a fi predominant
unul dintre graiuri.
Concepţia raţională potrivit căreia un grai devine bază a
unificării limbii literare şi furnizează cele mai multe norme unice
ne poate ajuta să privim din perspectivă critică punctele de
vedere formulate de-a lungul timpului, din momentul în care
această problemă a intrat în atenţia specialiştilor.
Cele mai importante păreri sunt: a) la baza limbii române
literare stă graiul muntean; b) graiul maramureşean este temelia
limbii noastre literare; c) limba română literară a cunoscut o
dublă bază dialectală: întâi una maramureşeană, apoi una
munteană; d) limba română literară este un compromis între
toate graiurile dacoromâne; e) norma unică a limbii literare este
o fuziune a normelor regionale din Bucureşti şi Iaşi; f) la baza

26
limbii române literare stă întregul dialect dacoromân, unitar în
epoca de început a scrisului românesc.
a) Cea mai veche şi cea mai răspândită dintre aceste şase
teorii este cea privitoare la baza muntenească a limbii literare.
Ca şi în cazul teoriilor privind epoca de formare a limbii române
literare, şi în privinţa bazei dialectale, B. P. Hasdeu este
lingvistul care a formulat pentru prima dată o opinie pertinentă
în 1879. Hasdeu începe prin a constata că limba Catehismului
tipărit de Coresi la Braşov în 1559 are aceeaşi înfăţişare cu graiul
vorbit în Ţara Românească şi în regiunile vecine ale
Transilvaniei şi este foarte puţin dificilă pentru vorbitorii de azi:
„Deşi vechi de peste trei secoli, acest catehism este scris într-o
limbă care se apropie foarte mult şi s-ar putea zice chiar că nu
diferă de graiul actual al sătenilor din Ţara Românească şi din
regiunile învecinate ale Transilvaniei” şi conchide apoi: „s-ar
putea dară afirma că pe la jumătatea secolului al XVI-lea limba
română înfăţişa diverse straturi, unele mai înapoiate, altele mai
înaintate între cari exista deja stratul cel devenit astăzi, aproape
fără nici o schimbare, limba tipică a românului.” (B. P. Hasdeu,
Cuvente den bătrâni, vol II, Bucureşti, 1879, p. 88).
Hasdeu are meritul de a nu exclude contribuţia celorlalte
subdialecte la desăvârşirea limbii literare, deoarece, după
părerea formulată în tomul III al studiului citat, limba naţională
literară nu coincide cu un „singur dialect privilegiat”, pentru că
ea „ne înfăţişează aşa-zicând congresul tuturor celorlalte
dialecte sub preşedinţia acelui singur” (B. P. Hasdeu, Cuvente
den bătrâni, tom III, Bucureşti, 1881, p. 82).
Teoria formulată de Hasdeu a fost îmbrăţişată şi nuanţată
de numeroşi alţi lingvişti.
Al. Lambrior, cam în acelaşi timp cu Hasdeu, în 1881,
arăta că limba textelor coresiene tipărite la Braşov a menţinut
unitatea limbii scrise, iar diversele graiuri s-au stins în faţa
acestei limbi scrise. Observaţiile sale nu fac decât să evidenţieze

27
rolul pe care l-a jucat graiul muntean în realizarea unificării
lingvistice.
Opinia aceasta este acceptată şi de Moses Gaster în
introducerea Crestomaţiei sale din 1891. Ulterior, Ov.
Denusianu, în Istoria limbii române şi în cursurile sale
universitare netipărite ţinute la Bucureşti, va face numeroase
observaţii în legătură cu baza dialectală munteană a limbii
române literare. Ideile sale sunt, în esenţă, fundamentate pe cele
puse în circulaţie de Hasdeu. El afirmă că tipăriturile secolului
al XVI-lea au fost extrem de importante în procesul de formare
a românei literare şi că între limba acestor texte şi cea de astăzi
nu există diferenţe foarte mari. Lingvistul bucureştean susţine că
nu limba textelor lui Coresi a devenit normă generală în secolul
al XVI-lea, ci graiul aflat la baza acestora a devenit, ulterior,
limbă unică de cultură. Denusianu nu poate trece însă cu vederea
sărăcia vocabularului acestor texte.
Al doilea pas important în dezvoltarea limbii române
literare este, după Denusianu, limba cronicarilor munteni din
jurul anului 1700. Importanţa cronicarilor moldoveni – spunem
noi – e însă mult mai mare decât cea a cronicarilor munteni şi
dacă cercetăm contribuţia cronicarilor moldoveni la dezvoltarea
limbii române literare e evident că teoria bazei dialectale
muntene se află în faţa unui argument pe care nu-l poate
respinge. Pentru Ov. Denusianu, care susţine că limba română
literară s-a născut pe o bază dialectală munteană în secolul al
XVI-lea, limba cronicarilor moldoveni apare plină de
particularităţi arhaice.
Opinia formulată de Denusianu a fost însuşită şi de elevii
săi P.V. Haneş, Gh. Adamescu şi Gh. Nedioglu şi reluată apoi
de Al. Rosetti, care-i aduce unele completări. Rosetti pleacă de
la observarea rolului preponderent al tipăriturilor lui Coresi în
dezvoltarea limbii literare, dar duce mai departe afirmaţia lui
Denusianu, susţinând că în textele secolului al XVI-lea
„fărâmiţarea dialectală este destul de vizibilă” şi arătând că în

28
această perioadă de început au existat cel puţin două limbi
comune scrise, corespunzând traducerilor rotacizante şi,
respectiv, tipăriturilor coresiene. Bucurându-se de o mare
răspândire, cărţile tipărite de Coresi, departe de a favoriza
propagarea doctrinei protestante, au pus temelia limbii noastre
literare, pentru că românii au putut cunoaşte cuvântul lui
Dumnezeu prin aceste tipărituri, iar graiul din regiunea
Târgovişte-Braşov, în care ele s-au tipărit, a căpătat rangul de
limbă literară.
Opinia de mai sus a fost însuşită şi de Ion Bianu şi Nicolae
Cartojan. Acesta din urmă, deşi este de părere că tipăriturile lui
Coresi au avut rolul de aduce graiul muntean în toate teritoriile
locuite de români, totuşi crede că a existat şi o fază anterioară a
limbii române literare, care avea la bază un alt grai decât cel
muntean, pentru că, deşi textele rotacizante sunt scrise într-o
limbă greoaie, cu multe elemente străine, cu particularităţi
arhaice şi dialectale, totuşi sunt foarte importante pentru istoria
limbii literare, pentru că ele constituie începuturile, punctul de
plecare al limbii române literare. Aceasta înseamnă că prima
fază a limbii literare a fost o fază maramureşeană, un dialect
nord-vestic, care, în veacul al XVI-lea, într-o privinţă, stagnase
într-o formă mai conservatoare, iar în alte privinţe evoluase spre
forme pe care nu le cunoşteau celelalte dialecte. În lupta cu
celelalte dialecte, graiul maramureşean nu se putea menţine
biruitor, lăsând astfel locul unui alt grai, cel muntean.
Adepţi ai teoriei şcolii lingvistice bucureştene sunt şi Al.
Graur (Studii de lingvistică generală şi Limba corectă), Boris
Cazacu (Istoria limbii literare şi problemele studierii ei), Ion
Coteanu (Româna literară şi problemele ei principale), precum
şi Luiza Seche, Mircea Seche, (Contribuţii la problema
unificării limbii literare în secolul al XIX-lea).
b) Alţi cercetători sunt de părere că la baza limbii române
literare ar sta graiul maramureşean. Dintre adepţii acestei teorii

29
îi amintim pe N. Iorga, Sextil Puşcariu, Al. Popovici şi N.
Drăganu.
Iorga este de părere că temelia limbii difuzate prin
tipăriturile coresiene nu o constituie graiul muntean, ci graiul
maramureşean, deoarece, în concepţia sa, Coresi nu a făcut decât
să răspândească prin tipar, „cu schimbări de tot mici”, vechile
traduceri rotacizante: „Ardealul de nord sau Maramurăşul ni
dădură astfel odată cu cele dintâi cărţi limba lor. Toscana noastră
au fost acele sate de plugari şi păstori din muntele de
miazănoapte al largii ţeri a românilor”. (N. Iorga, Istoria
literaturii religioase a românilor până la 1688, p. 61).
Sextil Puşcariu merge până la un punct după afirmaţiile lui
Iorga, dar în final recunoaşte în limba difuzată prin tipăriturile
lui Coresi un compromis între graiul maramureşean şi cel
muntean, iar Coresi, tipărind textele rotacizante, a stabilit „o
formă a limbii care era înţeleasă pretutindeni”, contribuind „la
stabilirea unei limbi literare româneşti”.
c) Cea de-a treia opinie a fost formulată de către G.
Ivănescu în Problemele capitale ale vechii române literare.
Conform acestei opinii, limba română literară a cunoscut, în
cursul evoluţiei sale, o dublă bază dialectală: în primul rând una
maramureşeană, în al doilea rând una munteană. După G.
Ivănescu, vechea română literară nu a fost unitară, ci a avut
variante regionale pe care lingvistul ieşean le numeşte dialecte
literare. Aceste dialecte literare au fost:
1. dialectul rotacizant din nordul Transilvaniei (din textele
rotacizante);
2. dialectul central-ardelean sau transilvănean, fără
rotacism;
3. dialectul muntean (sud-ardelean), atestat de Scrisoarea
lui Neacşu şi tipăriturile lui Coresi;
4. dialectul moldovean atestat în textele de la mijlocul
veacului al XVI-lea;

30
 5. dialectul bănăţean, atestat din a doua jumătate a
secolului al XVI-lea în scrieri din Banat, Ţara Haţegului şi
Orăştie.
G. Ivănescu constată că în secolul al XVI-lea, aceste
dialecte literare erau foarte asemănătoare şi prin urmare el nu
susţine foarte hotărât această varietate dialectală, afirmând: „s-
ar părea că nu există, la drept vorbind, în cea mai veche limbă
literară românească decât două varietăţi: una nordică,
ardelenească, moldovenească şi bănăţeană în acelaşi timp, şi alta
sudică, muntenească şi oltenească în acelaşi timp […], şi că abia
în secolul al XVIII-lea, când elementele populare pătrund
puternic în limba scrisă, se observă patru dialecte literare bine
distincte unul de altul: cel muntenesc, cel moldovenesc, cel
ardelenesc şi cel bănăţean.” (G. Ivănescu, Problemele
capitale…, p. 91). Ivănescu nu afirmă cu toată certitudinea că în
primele două secole de existenţă limba română literară a avut o
bază exclusiv maramureşeană, ci e de părere că prin textele
rotacizante, care au avut întâietate cronologică, varianta literară
de nord (maramureşeană) a influenţat limba textelor din secolul
al XVI-lea, iar această influenţă a slăbit treptat din cauza mutării
spre sud a centrelor culturale româneşti. A urmat apoi, după
1800, sporirea influenţei muntene, ajungându-se la ceea ce
Ivănescu numeşte „hegemonia aproape definitivă a graiului
muntean”.
În favoarea existenţei variantelor literare pledează printr-o
bogată argumentare şi I. Gheţie în lucrarea Baza dialectală a
româniei literare.
Ca şi G. Ivănescu, I. Gheţie distinge mai multe variante
literare care s-au întemeiat pe graiuri dacoromâne diferite.
Aceste variante s-au păstrat, în opinia sa, până în secolul al XIX-
lea, deşi în secolul al XVIII-lea se produsese cea dintâi
„muntenizare” a limbii textelor tipărite. Fiind de părere că limba
română literară a cunoscut procesul de unificare în secolul al
XIX-lea, pe baza variantei muntene, dar şi prin contribuţia

31
celorlalte variante literare dacoromâne, specialistul bucureştean
nu admite ca temelie a limbii literare limba tipăriturilor
coresiene, deoarece „diaconul a pus bazele variantei munteneşti
a limbii literare, şi nu bazele acestei limbi luate în totalitate” (I.
Gheţie, Baza dialectală a românei literare, p. 71).
Spre deosebire de G. Ivănescu, I. Gheţie neagă influenţa
maramureşeană asupra variantelor literare din primele secole.
d) Susţinută pentru întâia oară în 1894 de către Al.
Philippide, teoria conform căreia limba literară ar fi un
compromis între toate graiurile dacoromâne a câştigat şi alţi
adepţi. Printre aceştia se numără: Giorge Pascu, Iorgu Iordan, G.
Istrate.
Observând lipsa de unitate a vechii române literare,
Philippide consideră că norma unică supradialectală s-a realizat
după 1859: „până la 1859 n-a putut exista o singură limbă
comună pentru toată românimea, căci în fiecare din provinciile
Daciei [limba] era plină de provincialisme”. Al. Philippide nu
neagă preponderenţa graiului muntean nici înainte de 1859, nici
după, dar consideră că influenţa acestuia a fost pusă oarecum în
cumpănă de acţiunea pe care au avut-o asupra limbii scriitorii
moldoveni. Numai spre sfârşitul secolului al XIX-lea, consideră
el, a început „să se fixeze ca limbă comună un compromis între
dialectele diferitelor provincii româneşti” şi, conchide el, „ o
limbă comună românească precum este cea franceză, ori cea
italiană, ori germană, este departe de a exista în România”. (Al.
Philippide, Istoria limbii române, vol I. Principii de istoria
limbii, Iaşi, 1894, p. 8-9).
Şi G. Pascu îmbrăţişează acelaşi punct de vedere, afirmând
că toate dialectele dacoromâne contribuie la formarea limbii
comune româneşti. El este de părere că dintre toate graiurile, cel
moldovenesc şi-a impus hegemonia în formarea limbii literare
datorită valorii scriitorilor moldoveni. Rolul mai important al
graiului moldovenesc se evidenţiază, după părerea sa, mai puţin
în fonetism, dar mult mai mult în morfologie, sintaxă şi lexic.

32
 Apropiindu-se de opiniile celor doi lingvişti prezentaţi mai
sus, dar manifestând uneori şi rezerve faţă de concepţiile
acestora, Iorgu Iordan, în articolul Limba literară (privire
generală), publicat în 1954, consideră că până în secolul al XIX-
lea n-am avut limbă literară, ci „numai limbă scrisă sau, ceea ce
e totuna, dialecte literare”, şi că în cazul limbii române, nu se
poate vorbi, ca în alte limbi, de aşezarea la baza limbii literare a
unui singur dialect, ci este vorba de participarea „mai multor
variante locale la constituirea limbii naţionale şi a celei literare”.
Admiţând că cel mai apropiat de limba literară este graiul
muntean, Iordan limitează apropierea doar la nivel fonetic, ceea
ce, consideră el, „nu ne dă dreptul să afirmăm pur şi simplu că
la baza limbii literare stă graiul muntean”. Ca argument,
lingvistul aduce faptul că majoritatea marilor scriitori români din
secolul al XIX-lea au fost moldoveni. Aşa stând lucrurile, Iordan
consideră că limba română literară s-a realizat prin integrarea
unor variante regionale. Dintre aceste variante, cea care a avut
un rol mai important, dar nu decisiv, a fost varianta munteană.
În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, moldovenii s-au lăsat
influenţaţi de munteni. În secolul al XIX-lea, graiul muntean a
influenţat mai mult limba literară, dar această influenţă a devenit
foarte puternică numai după 1859 şi 1918.
Ion Gheţie este de părere, în ceea ce-l priveşte pe Iorgu
Iordan, că „unele formulări din studiul lui Iorgu Iordan ne permit
să credem că autorul se ridică, de fapt, împotriva ideii că limba
literară se identifică cu graiul muntean, recunoscând totuşi că
acest grai a exercitat o influenţă mai mare decât celelalte în
procesul de constituire a limbii literare” (I. Gheţie, Baza
dialectală…, p. 56).
Adept al aceleiaşi opinii formulate de Al. Philippide şi
Iorgu Iordan, G. Istrate este de părere că la baza limbii literare
s-ar afla întregul dialect dacoromân.
e) Emil Petrovici (Baza dialectală a limbii noastre
naţionaele, în LR, IX, 1960, nr. 5, p. 60-78) susţine opinia

33
conform căreia norma unică se reduce la o fuziune a normelor
regionale din Bucureşti şi Iaşi. În concepţia sa, româna literară
s-a constituit abia după Unirea din 1859, în timp ce până acum
au existat două variante ale limbii literare, prezentând
particularităţi dialectale munteneşti, respectiv moldoveneşti.
f) O altă teorie interesantă în privinţa bazei dialectale a
limbii române literare este aceea prin care se susţine că la baza
românei literare ar sta întregul dialect dacoromân, unitar în
epoca de început a scrisului românesc.
Formulat iniţial de I. Nădejde, acest punct de vedere a fost
preluat şi de G. Ibrăileanu în cursul Istoria literaturii române
moderne. Epoca lui Conachi. Ion Gheţie, prezentând concepţia
lui Ibrăileanu, afirmă: „După Ibrăileanu, limba literară nu a
rezultat dintr-un anumit dialect, ca italiana sau franceza, ci se
întemeiază pe limba întregului teritoriu dacoromân dintr-o epocă
mai veche, când aspectul ei era unitar, iar diferenţierile dialectale
nu se produseseră încă (secolele al XV-lea – al XVI-lea) (Baza
dialectală…, p. 59). G. Ibrăileanu este de părere că se poate
vorbi despre o pătrundere a elementelor populare în limba cultă
mai ales în secolul al XVIII-lea, iar după 1800, datorită eliberării
limbii literare de sub influenţa limbii bisericeşti, în limba literară
sunt acceptate şi mai multe elemente populare. Specialistul
ieşean crede că se poate vorbi despre constituirea unui aspect
definitiv al limbii literare abia după 1840, iar procesul
definitivării acestui aspect s-ar fi încheiat aproape de 1880.
Ibrăileanu nu neagă influenţa mai mare a graiului muntean
asupra limbii literare. Această influenţă s-ar datora în primul
rând limbii Capitalei, limbă care era firesc să se impună.
Această din urmă teorie – susţinută, cum am văzut, de I.
Nădejde, G. Ibrăileanu şi, în parte, acceptată de D. Macrea – a
fost aprobată de unii specialişti de concepţia lui Al. Philippide,
G. Pascu, Iorgu Iordan şi G. Istrate. Cei care fac această
apropiere pierd din vedere un aspect extrem de important al
problemei. În acest sens, reţinem distincţia pe care o face I.

34
Gheţie în studiul citat. Dacă „Al. Philippide şi elevii săi vorbesc
despre o contribuţie a tuturor graiurilor dacoromâne la formarea
limbii literare, Nădejde şi Ibrăileanu consideră că la baza limbii
literare stă întreg dialectul dacoromân dintr-o epocă când era
unitar, deci nediferenţiat în graiuri, ceea ce e altceva”. (I. Gheţie,
Baza dialectală…, p. 59).
După această prezentare succintă a celor mai importante
puncte de vedere care s-au formulat în legătură cu problema în
discuţie, se impune să observăm, în primul rând, numărul mare
de teorii formulate şi, în al doilea rând, faptul că, fiind diferite
unele faţă de celelalte, ele par a fi ireconciliabile.
Fără a nega fundamentarea teoriilor emise de specialişti pe
cercetare fenomenelor de limbă, Ion Gheţie formulează o opinie
demnă de reţinut: „E un fapt cert că, în majoritatea cazurilor,
teoriile formulate nu se întemeiază pe concluziile unei cercetări
prealabile, absolut necesare. De obicei, oamenii de ştiinţă şi-au
restrâns atenţia şi şi-au îndreptat-o, de preferinţă, fie asupra
secolului al XVI-lea, fie asupra epocii noastre. Perspectiva
istorică, indispensabilă unei juste înţelegeri a procesului de
unificare lingvistică, e absentă într-o serie de lucrări. Elaborate
în asemenea condiţii, teoriile au pus nu odată în circulaţie
afirmaţii lipsite de acoperire, care aşteaptă de ani de zile
confirmarea pe terenul riguros al faptelor. Ele sunt totuşi
îmbrăţişate sau respinse, fără un examen riguros şi metodic,
singurul în măsură să probeze care opinie e fondată şi care nu.
Nimeni nu a încercat până azi să cerceteze, liber de orice idee
preconcepută, limba literară în cursul evoluţiei ei seculare, spre
a vedea ce anume datorează ea unuia sau altuia din graiuri”(I.
Gheţie, BDRL, p.60).

3. Baza dialectală a limbii române literare moderne

În concepţia autorilor lucrării Istoria limbii române

literare, Ştefan Munteanu şi V.D. Ţâra, se poate vorbi despre

35
începutul unui proces deliberat al unificării variantelor literare
româneşti după 1780, odată cu apariţia primei gramatici
româneşti tipărite, Elementa linguae daco-romanae sive
valachicae, deci odată cu activitatea desfăşurată de corifeii
Şcolii Ardelene. Acest proces se va continua ulterior prin
activitatea unor cunoscuţi oameni de cultură, dintre care Ion
Heliade Rădulescu şi Titu Maiorescu au avut un rol hotărâtor
(Gramatica lui Heliade, studiile lui Maiorescu în domeniul
limbii).
Ion Gheţie îi recunoaşte lui Ion Heliade Rădulescu
„meritul principal în procesul de reunificare lingvistică ce are
loc între anii 1836-1881 […] Într-o serie de lucrări apărute între
anii 1836-1839 şi care au avut un larg ecou în rândul oamenilor
de cultură români, marele scriitor a preconizat modelul unei
limbi unice întemeiate pe tradiţie, adică pe norma unică a cărţilor
bisericeşti” [BDRL, p.628]. Criteriile care au stat la baza
selectării normelor unice erau, în concepţia lui Heliade: 1.
criteriul latinităţii formelor; 2. criteriul uzului sau al circulaţiei
formelor; 3. criteriul regularităţii gramaticale; 4. criteriul
eufoniei. În aplicarea acestor criterii se aveau însă întotdeauna
în vedere logica limbii, structura şi tendinţele ei interne.
Norma unică pe care a propus-o Heliade nu se deosebea
prea mult de graiul muntean, aflat la baza limbii unice a anilor
1750-1780, iar acest grai a rămas cel mai conservator dintre toate
graiurile, în primul rând, în ceea ce priveşte norma fonetică.
Faptul că Heliade s-a bucurat de un prestigiu deosebit în epocă
a dus la acceptarea şi apoi la difuzarea normelor pe care el le-a
propus. Procesul difuzării acestor norme a fost de lungă durată
şi a întâmpinat chiar unele dificultăţi în Moldova şi în Muntenia;
mai repede s-a difuzat limba unică în Transilvania, lucru uşor de
explicat, dacă avem în vedere activitatea desfăşurată înainte de
reprezentanţii Şcolii Ardelene şi mai ales de Petru Maior, care
anticipase în mare măsură această limbă unică.

36
 Înlocuirea, după 1860, a slovelor chirilice cu literele latine
în scrierea limbii române a reprezentat încă un sprijin în
impunerea normei unice supradialectale.
Ca o concluzie, putem preciza că la baza limbii române
literare moderne se află numai indirect subdialectul muntean,
deoarece temelia limbii literare moderne o constituie varianta
literară munteană care a fost completată cu elemente, pe
criteriile amintite mai sus, din celelalte variante literare
româneşti.

37
 III. EPOCA VECHE – SECOLUL AL XVI-LEA

1. Apariţia scrisului în limba română şi vechimea scrierii

chirilice româneşti
2. Începuturile scrierii româneşti cu litere latine
3. Cauzele introducerii limbii române în scris:
- teoria imboldului intern;
- teoria influenţelor externe;
- teoria interacţiunii factorilor interni şi externi.
4. Maramureşul anilor 1500 – patrie a textelor
rotacizante

În periodizarea istoriei limbii române literare, prezentată

în prelegerea I a cursului de ILRL, distingeam două epoci
fundamentale în evoluţia limbii române literare:
- vechea română literară – care cuprinde două perioade:
1. secolul al XV-lea – 1640 – momentul reluării activităţii
tipografice în Ţara Românească – Pravila de la Govora
2. 1640-1780
- limba literară modernă (1780 – până în zilele noastre)
1. premodernă /de tranziţie/ 1780–1840 (1820, 1825)
2. modernă:
- 1840 (1820, 1825)–1880
- 1880–1900
3. perioada limbii române literare contemporane

1. Apariţia scrisului în limba română şi vechimea scrierii

chirilice româneşti
În legătură cu apariţia scrisului în limba română şi cu
împrejurările care au determinat acest eveniment cultural nu s-a

38
spus ultimul cuvânt, însă punctele de vedere care s-au exprimat
sunt numeroase.
Vicisitudinile care s-au abătut asupra noastră au făcut ca
din numeroasele texte româneşti scrise în decursul veacurilor,
doar puţine să ajungă până la noi. În secolele al XIV-lea şi al
XV-lea, pe teritoriul românesc, limba oficială a cultului ortodox
şi a administraţiei era slavona. Totuşi, se poate presupune că şi
în această perioadă s-a scris româneşte, deci înainte de data
primului document românesc păstrat.
Al. Rosetti (Istoria limbii române, Bucureşti, 1966, IV, V,
VI, p. 189), bazându-se pe câteva informaţii, susţine în acest
sens că „...trebuie să se fi scris româneşte întotdeauna, sporadic
şi pentru nevoi particulare. Dar aceste texte s-au pierdut (...).
Atât textele româneşti din secolul al XVI-lea, care întrebuinţează
o ortografie tradiţională, adică fixată la o epocă anterioară, cât şi
câteva ştiri precise, ne arată că s-a scris româneşte în veacul al
XV-lea”.
Primul document păstrat scris în limba română cu litere
chirilice este Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung (1521). În
afara acestui text, care este capul de serie, avem dovezi că au
existat şi Evanghelia şi Apostolul din 1532, Catehismul luteran
din 1544, dar acestea sunt astăzi pierdute, precum şi
Evangheliarul slavo-român tipărit la Sibiu între 1551–1553,
acesta fiind cel mai vechi text românesc tipărit din care ni s-a
păstrat un fragment. Începutul şi sfârşitul lipsesc. E tipărit pe 21
de coloane, una mediobulgră şi alta română şi nu poartă nici
data, nici locul tipăririi. Pe marginea unei file se găseşte
însemnarea de mână: „Ion a scris aceasta în anii 7148, iar de la
naşterea lui Hristos 1640, în zilele lui Racoţi Ghiorghe”.
În ciuda puţinelor mărturii pe care le avem, este îndeobşte
admis faptul că s-a scris româneşte şi înainte de 1500. Încă din
1881, Al. Lambrior a susţinut această idee într-un articol apărut
în revista „Convorbiri literare”: „românii au scris în toate
timpurile în limba lor”, iar mai târziu, în 1896, aceeaşi idee a fost

39
actualizată de istoricul A. D. Xenopol, în Istoria românilor din
Dacia Traiană, vol. V. El afirmă că limba română fusese
utilizată din timpuri foarte vechi la scrierea unor acte private.
Afirmaţiile de mai sus sunt reluate de către Al. Rosetti (Istoria
limbii române, (IV, V, VI), Bucureşti, 1966, p.189): „de fapt
trebuie să se fi scris româneşte întotdeuna, sporadic şi pentru
nevoi particulare”.
Pentru a susţine afirmaţia de mai sus, ne vom sprijini pe
argumente furnizate de mai multe lucrări de specialitate: Istoria
limbii române literare, Şt. Munteanu, V. D. Ţâra; Istoria limbii
române, Al. Rosetti; Începuturile scrisului în limba română, I.
Gheţie; Structura şi evoluţia limbii române (de la origini până
la 1860), I. Coteanu.
Specialiştii au grupat mărturiile prin care se poate susţine
această idee în trei categorii:
a) informaţii istorice despre folosirea limbii române în
scris;
b) unele aspecte ale grafiei româno-chirilice;
c) fragmente de limbă „românească în textele slave
anterioare anului 1500” (cf. Şt. Munteanu, V. D. Ţâra, ILRL,
p.54).
a) Din prima categorie de mărturii face parte o menţiune
documentară care vorbeşte despre jurământul de fidelitate depus
de Ştefan cel Mare, în 1485, faţă de regele Cazimir al Poloniei:
„hec inscriptio ex valachico in latinum versa est, sed rex
ruthenica lingua scriptam accepit” (regele acceptă versiunea în
limba slavă bisericească de tip ucrainean: „ruthenica lingua”).
Este clar deci că versiunea latină a acestui act a fost făcută după
una redactată în limba română. O altă mărturie din această
categorie o reprezintă informaţia în legătură cu suma de 1 florin
care s-a plătit în 1495 (30 nov.) de către municipalitatea Sibiului
unui preot român pentru redactarea unor scrisori în limba
română.

40
 De asemenea, prin 1475, un german ar fi văzut în Turcia o
scrisoare scrisă de un frate altui frate, scrisoare despre care se
spune că era scrisă în limba română (N. Iorga, Istoria românilor,
vol. IV, Bucureşti, 1937, p. 43, ap. Al. Rosetti, ILR, p.189), iar
pe la 1482, boierul Dragomir Udrişte începea o scrisoare
slavonească, adresată braşovenilor, cu bunilor (i cestitem), în loc
de dobrem i cestitem.
b) În a doua categorie de dovezi intră discuţiile privind
notarea unor sunete româneşti prin semnele chirilice ius (7), gi
(þ) şi î (–). O amplă interpretare a aspectelor legate de grafia
româno-chirilică face Ion Gheţie în lucrarea Inceputurile
scrisului în limba română, capitolul Vechimea scrierii chirilice
româneşti. Specialistul bucureştean afirmă ca iusul (7) redă
vocala centrală orală ă sau î, fără nazalitate. În limba română ius
nu redă niciodată pe ăn sau pe în.
Slova gi (þ) nu există în alfabetul chirilic. Până la
începutul secolului al XX-lea s-a considerat că această slovă a
fost creată pe terenul limbii române pentru a reprezenta grafic
un sunet specific limbii noastre şi pe care limba slavă nu-l
cunoştea. Începând din 1904, odată cu lucrarea Fonetica
alfabetului chirilic în textele române din veacul al XVI-lea şi al
XVII-lea a lui Ilie Bărbulescu, s-a impus opinia potrivit căreia gi
ar fi o slovă împrumutată de la sârbi, unde se nota invers decât
în scrierea chirilică românească. Bărbulescu pierde din vedere
faptul că atestarea acestei slove într-un document sârbesc este
mai recentă cu un secol decât cea mai veche atestare a ei în
documentele româneşti1.
Despre acest lucru vorbeşte Ion Gheţie şi conchide: „Nu e
exclus, teoretic vorbind, ca românii să fi creat pe gi independent

1
Slova gi apare pentru prima oară în 1415 în Ţara Românească şi în 1454
într-un document provenind din Moldova (Neamţ). Dar şi după această
dată pentru notarea lui gi se mai foloseşte j sau apar în documente
combinaţii de tipul dč, čj, dj, prin care se încerca o redare aproximativă a
lui gi. (cf. A. Rosetti, ILR, IV, V, VI, p.154, 176).

41
de un model străin sau cel puţin să-l fi luat pe gi (notat invers)
din cărţile sârbeşti de redacţie bosniacă (unde avea valorile č şi
ğ) şi să-l fi inversat (scriindu-l cu cele două bare laterale în sus
şi cu bara din mijloc în jos) pentru a reda africata ğ.
Născocită de români sau împrumutată de ei de la sârbi (cu
unele modificări) slova gi a fost întrebuinţată din cele mai vechi
timpuri pentru a reda în scris un sunet specific românesc”. (I.
Gheţie, Inceputurile scrisului în limba română, p.17-18).
Acelaşi lingvist este de părere că dacă românii au creat o
slovă nouă ori au împrumutat-o din altă limbă, cu unele
modificări, aceasta presupune scrierea relativ curentă a limbii
române: „Numai scriind de mii de ori cuvinte cu gi, românii au
putut simţi nevoia de a găsi un echivalent grafic diferit de
celelalte slove ale alfabetului chirilic. A fost nevoie deci de un
exerciţiu grafic îndelungat pentru a simţi insuficienţa notaţiilor
curente şi a recurge la împrumut sau la crearea unei slove noi.
Gi nu putea apărea în cadrul scrisului slavon cu litere chirilice
din ţările române, ci numai în cadrul scrisului românesc şi anume
în momentul când acest scris avea o oarecare vechime, o anumită
tradiţie.” (Ibidem, p.18). Până în 1454, gi apare izolat, dar după
1480 – în documentele slavo-române – această slovă se
întâlneşte frecvent. Gheţie plasează cu prudenţă apariţia ei în
texte în anii 1450–1480. În documentele slave de pe teritoriul
românesc, ğ era notat tot prin g sau j deoarece scribii acestor
documente erau de obicei străini: sârbi, bulgari, ucraineni, iar gi
nu apărea, mai ales la început, decât la cei care scriau româneşte
şi care nu puteau fi decât români. În textele slavo-române,
notarea lui gi prin j continuă să apară până spre jumătatea
secolului al XVI-lea şi, izolat, şi după această dată, dar în textele
româneşti, începând cu Scrisoarea lui Neacşu, gi nu va fi notat
decât prin gi.
Semnul î (–) folosit în scrierea limbii române cu slove
chirilice a rezultat prin modificarea lui ius. Această modificare
s-a petrecut în Bulgaria, „obţinându-se o slovă cu o triplă valoare

42
fonetică: la iniţială, î notează pe î nazal: îpărat (împărat); această
valoare fonetică a lui î se explică prin însăşi originea acestei
slove, pentru că, în română, ius nota pe î; în al doilea rând, î
notează nazalitatea vocalei care precedă pe n sau pe m: măîndrie
(= mândrie); în sfârşit, în unele cazuri, î mai notează şi oclusiva
nazală respectivă: uîbra (= umbra).” (Al. Rosetti, ILR, IV, V,
VI, p.153).
Î apare pentru întâia oară într-un document slav din 1442,
însă acest document reprezintă o copie târzie. Acest semn apare
în 1499 într-un document al lui Radu cel Mare (Ţara
Românească) pentru Mănăstirea Glavacioc (cf. Ibidem).
Ca urmare a celor spuse mai sus, se poate considera drept
epocă aproximativă de fixare a tradiţiei literare româneşti,
intervalul 1450–1520, iar în a doua jumătate a secolului al XVI-
lea, de când datează textele literare româneşti care s-au păstrat,
exista o tradiţie literară românească veche de aproximativ 100
de ani.
În cea de a treia categorie de mărturii, prin care se susţine
faptul că s-a scris româneşte întotdeauna în mod sporadic şi
pentru nevoi particulare, se încadrează cuvintele româneşti, în
special nume proprii, şi frazele ori fragmentele de fraze
româneşti care apar în textele slave şi latine încă înainte de
secolul al XVI-lea. Un prim argument îl reprezintă versetul 1 din
psalmul 116 din Psaltirea slavă scrisă de Ioan Dobrul în
Moldova în primul deceniu al domniei lui Ştefan cel Mare
(1457–1467): „Lăudaţ pre domnul toate neamurile, lăudaţi-l pre
el toate noroadele”. Acest text e neaşteptat de „modern” în
comparaţie cu versiunea din 1577 oferită de diaconul Coresi în
Psaltirea slavo-română: „Lăudaţi Domnul toate limbile, prea
lăudaţi el toţi oamenii”. În versiunea lui Dosoftei (secolul al
XVII-lea), acelaşi verset apare astfel: „Lăudaţî-l toţ pre Domnul/
Păgânii toţ şi tot omul”. Se observă prezenţa construcţiei cu
acuzativul (pre Domnul) în textul din secolul al XV-lea,
construcţie absentă din textul lui Coresi, un secol mai târziu.

43
 Mărturii de acelaşi tip ne oferă I. Coteanu în lucrarea
Structura şi evoluţia limbii române (de la origini până la 1860),
Bucureşti, 1981. Autorul selectează fapte de limbă pentru toate
nivelurile.
La nivel fonetic se menţionează următoarele particularităţi
care atestă că s-a scris româneşte şi înainte de secolul al XVI-
lea:
- scrierea cu un i la plural nearticulat şi cu doi i la pluralul
articulat este consecventă în textele tipărite în secolul al XVI-
lea; draci, pomi, robi se notează astfel când sunt monosilabice şi
au în structură un [i], dar se notează dracii, pomii, robii atunci
când sunt bisilabice datorită celui de al doilea i. Între secolele al
XIII-lea şi al XV-lea s-a produs diferenţierea dintre cele două
feluri de i. Acesta putea fi şoptit sau putea fi plenison. Grafia cu
ii, pentru i plenison, este foarte îngrijită în primele texte
româneşti, indiferent dacă sunt manuscrise ori tipărituri.
- rotacismul lui n intervocalic este un fenomen regional la
data la care poate fi controlat: cinre, cire/ cine; lunră, lură/ lună;
mănre, măre, mânre, mâre/ mâine; pănre, păre, pânre, pâre/
pâine; venre, vinre, vire/ vine. Aceste forme sunt atestate în
nordul Moldovei, în Maramureş, în vestul şi sud-vestul ţării în
secolul al XVI-lea, dar sunt în mod sigur şi mai vechi.
Fenomenul este regional deoarece în dialectul aromân el nu a
existat, iar în dialectul istroromân este general; istroromâna s-a
despărţit de dacoromână în perioada secolelor al XIII-lea – al
XV-lea dintr-o regiune de vest cu -n- >-r-. Fenomenul în
discuţie lipseşte din graiul muntenesc şi din cel moldovenesc
sudic. Vechimea acestui fenomen se poate judeca, în opinia lui
I. Coteanu, „după situaţia lui -l- >-r-, prezentă în toate cuvintele
de origine latină şi în toate graiurile. Şi -n- trece la -r- numai în
cuvinte de origine latină, dar nu în toate graiurile.” (I. Coteanu,
Op. cit., p.85).
La nivel morfosintactic este de reţinut prezenţa, în
scrierile slave şi în documentele latineşti, a unui număr mic de

44
cuvinte româneşti: substantive, câteva adjective, participii,
pronume demonstrative şi adverbe.
În documentele cercetate din secolul al XIII-lea s-au
înregistrat numai baci, bun, mic, singur, ca porecle. Pentru
secolul următor se cunosc 12 cuvinte, între care poate un verb în
numele propriu compus Caştevara. Celelalte sunt substantive şi
adjective, nume proprii sau entopice. În secolul al XV-lea,
numărul cuvintelor înregistrate creşte la aproximativ 400.
Substantivele atestate în secolul al XV-lea au flexiunea
foarte asemănătoare cu flexiunea celor din secolul al XVI-lea:
femininele au pluralul în -e şi -i: bârtve/bârfe, Căşcioarele,
Cetăţe, Fântâneale, Fântâniţe, obede, scule, vedre. Plural în -i
au: Arsuri, livedzi, Rupturi. Există şi alternanţe la nivelul
radicalului: căşcioare, cetăţe, livedzi; masculinele au pluralul
peste tot în -i: Bărboşi, boieri, Călugări, Corbi, Curteani,
Găinari, marturi, mejiaşi, moldoveni, nastari (nasturi), Pitulaţi,
tâlhari, Ulmi, Urşi, vameşi, vecini; neutrele au pluralul în –e şi
–ure: coşure, mălure (= maluri), cornele, izvo(a)rele, şipote.
Adjectivele atestate în documente din secolul al XV-lea au
particularităţi flexionare pe care le regăsim la adjectivele din
textele ulterioare acestei perioade: adjectivul repede, faţă de
invariabilele ferice, mare, tare, face parte din categoria celor
variabile cu o terminaţie. Se întâlneşte şi ca nume propriu
Repede într-un document slav din secolul al XVI-lea. Formarea
comparativului de superioritate cu adverbul mai este atestată de
construcţii mixte ca: mai vâşe (= „mai sus”) sau mai lepşago
roditelea (= „părinte mai bun”).
Pronumele personal nu este atestat în această perioadă.
Articolul avea la masculin singular forma -lu, iar la plural
-l’i. Femininul avea -a şi -le.
Verbul ridică probleme, deoarece sunt puţine forme
atestate. E vorba de participii precum: afumatu, cârpitu, clăditu,
deochiatu, giuratu, împuţitu, lăudatu, lepădatu, liubitu,
luminatu, pitulatu, pârlitu, rasu, săpatu, săratu, speriatu, tunsu,

45
urâtu, uscatu, vrâstatu, toate folosite ca porecle sau entopice, în
afară de unele derivate ca arsuri, cursură, care trimit la
participiile arsu, cursu. Alte discuţii referitoare la verb se
bazează doar pe presupuneri.
Cercetând formele din secolul al XVI-lea, se poate
presupune că au existat în limba secolelor al XIII-lea – al XV-
lea, paralel cu flexiunea obişnuită astăzi, forme verbale compuse
cu a fi: era spusu, mersu; au fost spusu, mersu; fusese spusu,
mersu; va fi spusu, mersu; au fost, era, vor fi spunându,
mergându. Cele două modalităţi de formare a timpurilor verbale
aveau valoare activă, iar pasivul se reda, după toate
probabilităţile, prin diateza reflexivă. E posibil, de asemenea, ca
în această perioadă să se fi continuat fenomenul de scurtare a
infinitivului.
O formă verbală care prezintă interes este cea numită
condiţional-simplu: să ascultare, să lăsare. Ea reproducea
perfectul conjunctivului latin cu sens de condiţional prezent.
Faptul că această formă este relativ rară în secolul al XVI-lea
constituie o dovadă că era arhaică, fiind utilizată mai frecvent
între secolele al XIII-lea – al XV-lea.
La perfect simplu şi la mai mult ca perfect lipseşte sufixul
flexionar -ră- la primele două persoane ale pluralului, ca şi mai
târziu.
Sintaxa este foarte slab reprezentată, unicul fenomen fiind
redarea prepoziţiei pre prin prepoziţia slavă po, cu sens local.
Este discutabilă apariţia acesteia şi pe lângă un acuzativ
complement direct la numele de persoană.
În vocabular intră cuvinte de origine slavă, populare:
cimbru, coş, cârn, crâng, drag, iaz, izvor, liubit, moghilă, neamţ,
nevoie, poiană, răspântie, vrabie etc. sau culte: boier, călugăr,
cârjă, cliucer, comis, crai, (d)vornic, logofăt, monastire, ocină,
stolnic, târgoveţ, vistiernic etc.
Cuvinte de origine greacă: fanariu („felinar”), pirostrie,
părăsi.

46
 Cuvinte de origine turcă: bogasiu („stofă”), ciorap,
dulamă, hamalâc, papuci.
Cuvinte de origine maghiară: birău („primar”), chezaş,
dijmă, ham, megiaş, nădragi, pârcălab, pârgar, şoim, uliu,
vamă, vameş.
Cuvinte săseşti: laţ („şipcă”), şindrilă etc.
În concluzie, aceste dovezi, indiferent de natura lor, atestă
că s-a scris româneşte şi înainte de secolul al XVI-lea.

2. Începuturile scrierii româneşti cu caractere latine

Dispunem astăzi de informaţii mai exacte în legătură cu

începuturile scrisului în limba română cu litere latine. Aceste
informaţii pot fi puse în legătură şi cu observaţiile istoricului
italian Flavio Biondo despre români. Aceste observaţii datează
din 1453 şi se găsesc într-o informare pe care istoricul italian o
prezenta regelui Alfons al Siciliei în legătură cu organizarea unei
cruciade împotriva turcilor. Textul acestei informări este
cunoscut la noi din 1923, dar abia în ultimii i s-a acordat mai
multă atenţie. Iată ce se spune în acest document despre români:
„Şi acei daci ripensi sau valahi din regiunea Dunării îşi proclamă
ca o onoare şi îşi afişează originea lor romană, pe care o lasă să
se vadă din vorbirea lor, pe aceşti creştini care, după obiceiul
catolic, vin în fiecare an să viziteze Roma şi bisericile
apostolilor, odinioară ne-am bucurat mult că i-am auzit vorbind
în aşa chip, încât cele ce ei le rosteau, după obiceiul neamului
lor, aveau o mireasmă de limbă latină ţărănească şi puţin
gramaticală”2.
Întrebarea care se pune în mod firesc este în legătură cu
regiunea din care proveneau aceşti români despre care vorbeşte
Flavio Biondo.

2
Vezi I. Gheţie, Începuturile scrisului în limba română, capitolul O ştire din
1453 a lui Flavio Biondo şi începuturile scrierii româneşti cu litere latine,
Bucureşti, 1974, p.21.

47
 S-a afirmat că aceşti români trăiau în Banat sau în Ţara
Românească3, dar aria este prea extinsă în concepţia lui Ion
Gheţie, deoarece românii despre care vorbeşte istoricul italian
erau catolici care făceau în fiecare an un pelerinaj la Roma.
Convertirea la catolicism, mai accentuată înainte de 1450, s-a
realizat mai ales în zona Banatului, unde nobilii şi cnezii români
nu-şi puteau păstra posesiuni sub titlu nobiliar decât dacă erau
catolici şi îşi mărturiseau credinţa după ritul roman. Acesta era
conţinutul unei diplome a regelui Ludovic I, din jurul anului
1366. Românii catolici despre care vorbeşte Flavio Biondo erau
bănăţeni sau hunedoreni care aparţineau clasei nobiliare şi care
se bucurau de unele privilegii, cum ar fi accesul la şcolile din
Lugoj, Caransebeş, Haţeg şi din alte localităţi. În aceste şcoli
predarea se făcea în limba latină, fapt care ne ajută să motivăm
conştientizarea mai de timpuriu de către ei a originii lor romane
şi, de aici, onoarea pe care o afişau vorbind o limbă de origine
latină.
După un secol şi mai bine de la consemnarea informaţiei
despre români, în Transilvania s-a tipărit o Carte de cântece
românească, scrisă cu litere latine şi cu ortografie maghiară. Se
pare că traducerea s-a făcut după un original maghiar, dar nu se
cunoaşte autorul traducerii, după cum nu se ştiu sigur nici locul
tipăririi ei şi nici anul apariţiei. Cercetătorii au stabilit că
traducătorul ar fi fost un român bănăţean, datorită
particularităţilor bănăţene reflectate în acest text. De asemenea,
se mai precizează că această traducere s-a realizat după ce
românii bănăţeni şi hunedoreni trecuseră la protestantism
(calvinism). Locul probabil al tipăririi este Clujul, iar perioada
în care s-a realizat este 1560-1570 (1573)4.

3
Vezi Ştefan Bîrsănescu, Pagini nescrise din istoria culturii româneşti (sec.
X – XIV), Bucureşti, 1971, p.80.
4
Până la descoperirea acestui document, primul document redactat cu litere
latine a fost considerat textul rugăciunii Tatăl nostru (descoperit de B.
Petriceicu Hasdeu), transcris pentru prima dată la noi cu litere latine şi cu

48
 Ion Gheţie analizează fragmentul păstrat din acest text şi
consideră că unele grafii demonstrează neîndoielnic faptul că,
„scriind unele cuvinte, traducătorul a avut înaintea ochilor
etimoanele latineşti corespunzătoare, stabilind, aşadar, o
prealabilă relaţie de ordin etimologic între termenii în discuţie”
(op. cit., p. 25). Dintre exemplele prezentate de cercetătorul
bucureştean reţinem: campuluj (= câmpului), credintza (=
credinţă), crestinilor (= creştinilor), hommul (= omul), kastiga
(= câştigă), sze laudem (= să lăudăm), mane (= mână), pane (=
pâine), peccate (= păcate), planczem (= plângem), szuffletul (=
sufletul).
Deci traducătorul Cărţii de cântece cunoştea limba latină
şi conştientiza originea latină a limbii române, punând cuvintele
româneşti alături de etimoanele latineşti corespunzătoare. Aşa se
explică de ce, în cazul unor cuvinte precum hommul, peccate,
szuffletul, se reflectă fenomenul reduplicării consoanelor, iar în
grafiile campuluj, credintza, crestinilor semnul grafic c este
folosit în loc de k, prin care se reda, după model maghiar, velara
surdă. În astfel de grafii Ion Gheţie vede „originile îndepărtate
ale etimologismului ortografic românesc” (op. cit., p.25).
Astfel de grafii etimologice au fost păstrate şi mai târziu
în copiile Cărţii de cântece şi în alte lucrări apărute în
Transilvania.
Având în vedere cele spuse mai sus, s-ar putea deduce că
românii catolici din Banat şi Hunedoara s-au preocupat de
timpuriu de originea latină a limbii române. De asemenea, este
posibil ca şi scrierea românească cu litere latine şi cu ortografie
maghiară să fi avut deja o oarecare vechime în momentul
realizării Cărţii de cântece.

3. Cauzele introducerii limbii române în scris

ortografie polonă de Luca Stroici, în 1593, şi inclus în istoria lui Stanislav

Sarnicki, apărută în 1597.

49
 Dacă problema referitoare la momentul apariţiei scrisului
în limba română a fost atât de controversată, nu mai puţine
discuţii a stârnit cea legată de cauzele sau împrejurările care au
determinat acest eveniment cultural extrem de important.
Punctele de vedere sunt şi aici diferite, mergând de la a pune
apariţia scrisului în limba română exclusiv pe seama factorilor
interni, neglijându-i pe cei externi, până la ignorarea factorilor
interni în favoarea celor externi. În ultimul timp, s-a adoptat şi o
soluţie de mijloc, specialişti ca T. Palade, Şt. Paşca, P. Olteanu
şi I. Gheţie suţinând teza interacţiunii factorilor interni şi externi.
S-au emis şi s-au susţinut mai multe teorii pe care le
prezintă critic Ion Gheţie în lucrarea Începuturile scrisului în
limba română, p.80-82: influenţa bogomilică (B. P. Hasedeu);
influenţa husită (N. Iorga – 1904, S. Puşcariu, N. Drăganu, I. A.
Candrea, Al. Procopovici, I. Bianu); influenţa protestantă –
luterană şi calvină (N. Iorga – 1902, Ov. Densusianu, I. Bălan,
Al. Rosetti, N. Drăganu); influenţa catolică (G. Moldovan, Ilie
Bărbulescu); Influenţa Patriarhiei din Constantinopol (N.
Teaciuc-Albu); curentul naţional (A. D. Xenopol, I. Bianu,
Milan Şesan, Şt. Ciobanu, P. P. Panaitescu); curentul naţional
conjugat cu înrâuriri externe (I. Gheţie).

3.1. Teoria imboldului intern sau curentul naţional

Această teorie a fost enunţată pentru prima dată la sfârşitul

secolului al XIX-lea de către A. D. Xenopol, dar ea şi-a găsit
adepţi mai ales în ultimul timp. Dintre cei care au îmbrăţişat
punctul de vedere al lui Xenopol mai amintim pe: Ion Bianu,
Milan Şesan, Şt. Ciobanu, P. P. Panaitescu, G. Ivănescu.
Argumentele pe care se bazează cei care susţin teoria imboldului
intern sunt mai ales de natură istorică decât de ordin lingvistic.
Opinia potrivit căreia tălmăcirea primelor scrieri
bisericeşti în limba română s-a făcut sub impulsul necesităţii
didactico-religioase şi al împrejurărilor istorico-culturale din

50
Maramureş este susţinută de Ştefan Ciobanu. P. P. Panaitescu
pune traducerea primelor texte pe seama factotilor interni de
natură social-politică şi culturală, istoricul fiind convins că
traducerea acestor texte era rezultatul unei reacţii a anumitor
pături sociale faţă de dominaţia culturală a slavonei. Unii
specialişti leagă acest eveniment cultural de lupta bisericii
româneşti din Maramureş pentru autonomie la sfârşitul secolului
al XV-lea. Alţi specialişti, Şt. Munteanu şi V. D. Ţâra,
îmbrăţişează în această privinţă punctul de vedere al
academicianului Al. Rosetti, după care o astfel de autonomie era
imposibilă.
În concepţia lui G. Ivănescu, la noi, ca şi în Apus,
aristocraţia şi clerul au scris cei dintâi în limba etnică. Aceasta
s-a putut întâmpla însă numai în momentul în care limba română
şi-a făurit o variantă cultivată care să poată face concurenţă
limbii slavone. Totuşi „după ce s-a creat limba literară
românească, limba slavă bisericească, ca limbă oficială şi de
cultură, a mai continuat a fi utilizată ca limbă literară, dar cu
vremea ea a fost înlăturată, întâi de toate pentru motivul că era
mai comod să se scrie în română decât într-o limbă străină.” (G.
Ivănescu, Istoria limbii române, p.510-511). Ideea de mai sus
este completată în sensul că nu numai comoditatea a fost cauză
a introducerii limbii române în scris. Neîndoielnic, aceasta era o
cauză obiectivă, dar ei i s-au alăturat altele mai întemeiate,
precum: pregătirea preoţilor şi exemplul unor popoare vecine
(polonii şi cehii).
Bazându-se pe fapte istorice, Ivănescu este de părere că
acţiunea de introducere a limbii române în scris a pornit de la
Mănăstirea Peri din Maramureş, mănăstire care îşi dobândise
dreptul de a hirotonisi preoţi şi de a administra biserici. Ca
urmare, e probabil să fi existat aici şi o şcoală de preoţi care
învăţau după texte bilingve slavo-române. În concluzie, aici s-a
făcut prima traducere a textelor religioase în limba română.

51
 3.2. Teoria influenţelor externe

În funcţie de curentul cultural străin care se presupune că

a determinat introducerea limbii române în scris, se vorbeşte
despre direcţii diferite de influenţă, trei dintre acestea fiind mai
importante:
3.2.1. Influenţa bogomilică. Abordând pentru prima dată
problema cauzelor care au favorizat introducerea limbii române
în scris, B. P. Hasdeu era de părere că mişcarea bogomilică a fost
aceea care a influenţat apariţia celor dintâi scrierei româneşti.
Această teorie nu a câştigat mulţi adepţi şi nu a fost nici suficient
argumentată de către susţinătorii ei.
3.2.2. Influenţa husită i-a avut ca susţinători de prestigiu
pe N. Iorga (Istoria literaturii religioase a românilor până la
1688), Sextil Puşcariu (Istoria literaturii române, vol. I. Epoca
veche), N. Drăganu (Două manuscripte vechi. Codicele
Todorescu şi Codicele Marţian), I.-A. Candrea (Psaltirea
Şcheiană comparată cu celelalte psaltiri din secolul al XVI-lea
şi al XVII-lea), Al. Procopovici (Introducere în studiul literaturii
vechi). Această teorie a fost mai bine argumentată, dar, cu toate
acestea, ea nu a putut convinge pentru a fi acceptată.
Adepţii acestei teorii sunt convinşi că românii puteau
abandona limba slavonă numai influenţaţi de o mişcare
reformatoare din Europa, desfăşurată până în veacul al XVI-lea.
Ei au arătat că primele texte religioase s-au tradus în Maramureş
sub presiunea husitismului (Jan Huss). Mişcarea husită capătă
proporţii mai mari după moartea lui Huss. Ea corespunde
aspiraţiilor maselor ţărăneşti asuprite de nobili şi de clerul
catolic. Din Cehoslovacia, s-a răspândit în Ungaria şi Polonia,
iar din Ungaria, în Ardeal. Iorga era de părere că răscoala
ţăranilor ardelenei din 1437 (Bobâlna) trebuie pusă în legătură
cu propaganda husită. În concepţia aceluiaşi specialist, din cauza
lipsurilor de tot felul şi fără supravegherea preoţilor, românii
trecuseră în masă la husitism.

52
 Această teorie şi-a câştigat numeroşi adversari, care o
contraargumentează astfel:
a) Nu avem mărturii scrise care să ateste influenţa husită
în Maramureş. Pe de altă parte, se ştie că românii nu au aderat
niciodată la husitism, iar cazurile de convertire au fost din
rândurile maghiarilor şi ale germanilor din Transilvania, care
erau însă catolici.
b) Deoarece apogeul mişcării husite în Boemia, regiune
apropiată de Maramureş, l-a constituit prima jumătate a
secolului al XV-lea, mişcarea husită a scăzut mult în intensitate
spre sfârşitul secolului şi, prin urmare, ea nu mai putea exercita
nici o influenţă în Ţările Române după 1500. Datând din secolul
al XVI-lea, textele noastre nu erau rezultatul influenţei
husitismului. Trebuie totuşi avut în vedere faptul că textele
despre care este vorba sunt toate copii, ceea ce înseamnă că
originalele care au stat la baza lor puteau fi redactate înainte de
1500.
c) Afirmând că husiţii nu s-au ridicat împotriva ortodoxiei
şi a limbii slavone, P. P. Panaitescu îşi susţinea punctul de
vedere prin unirea husiţilor cu biserica ortodoxă în urma
Sinodului de la Constantinopol, din 1452. Această situaţie nu
mai poate justifica punctul de vedere al adepţilor teoriei husite.
d) Primele texte traduse în româneşte nu cuprind mărturii
ale influenţei concepţiei religioase husite, ci mai degrabă atestă
o influenţă luterană.
e) Fiind întotdeauna prigoniţi în Transilvania şi în
Ungaria, husiţii nu puteau influenţa traducerea unui număr atât
de mare de scrieri (psaltiri, evangheliare, apostoli, catehisme),
acţiune care trebuia organizată, care era foarte costisitoare şi
trebuia aprobată de oficialităţi.
3.2.3. Influenţa protestantă. Cei mai mulţi adversari ai
teoriei husite sunt adepţii influenţei protestante (luterane şi
calvine). Dintre aceştia îi menţionăm pe Ov. Densusianu, I.
Bălan, Al. Rosetti. Pentru scurtă vreme (1902) şi Iorga a fost

53
adeptul acestei influenţe, dar apoi a trecut în rândul celor care
au susţinut influenţa husită. De asemenea, N. Drăganu a trecut
în rândul adepţilor influenţei luterane, după ce, la început,
susţinuse teoria husită.
Adepţii teoriei luterane şi-au argumentat punctul de vedere
astfel:
a) În Transilvania, traducerea cărţilor religioase s-a făcut
într-o perioadă în care se exercita o puternică influenţă luterană
şi nu husită.
b) Caracterul evident organizat al traducerii cărţilor
religioase în a doua jumătate a secolului al XVI-lea în sudul
Transilvaniei.
c) Desfăşurarea unor acţiuni conştiente şi premeditate de
atragere a a românilor la luteranism de către saşii din Braşov şi
Sibiu. Aceste acţiuni au sporit în intensitate mai ales după 1560,
după ce Reforma fusese admisă oficial în Transilvania.
Argumentele de mai sus sunt respinse punct cu punct de
către adversarii acestei teorii. Ei sunt de părere că:
a) Luteranismul şi calvinismul nu i-au impresionat prea
mult pe români, care au respins reforma religioasă.
b) Catehismul tipărit în 1544 la Sibiu nu a avut ecou între
români. Ion Gheţie este de părere că o astfel de acţiune era o
emenaţie a unor cercuri reformatoare.
c) Reforma i-a influenţat pe românii din sudul
Transilvaniei după 1560, iar cărţile tipărite de Coresi nu sunt
străine de încercarea luteranilor de a-şi găsi adepţi printre
români.

3.3. Teoria interacţiunii factorilor interni şi externi

Această teorie este mai recentă. Mai exact, ea s-a impus

mai cu seamă în ultima vreme, deşi a fost formulată încă de la
începutul secolului al XX-lea. Susţinătorii acestei teorii sunt: Şt.
Paşca, P. Olteanu, I. Gheţie.

54
 Adepţii acestei teorii sunt de părere că „folosirea limbii
române în scris nu trebuie pusă numai pe seama influenţei
culturale externe sau numai pe seama condiţiilor interne,
deoarece ambii factori au contribuit la apariţia primelor texte
româneşti în epoci, în locuri şi în condiţii diferite.” (Şt.
Munteanu, V. D. Ţâra, ILRL, p. 63). Sunt situaţii în care
introducerea limbii române în scris nu poate fi pusă pe seama
factorilor externi. Astfel stau lucrurile în cazul scrierilor private
(scrisori, însemnări). Scrierile de acest fel care s-au redactat,
probabil, şi înainte de secolul al XVI-lea aveau un caracter
ocazional, ele nefiind destinate posterităţii, aşa cum se întâmpla
cu cele redactate în slavonă. Se realizaseră de asemenea texte
semioficiale în limba română, destinate şcolilor în care studiau
viitorii preoţi şi grămătici. Aşa explică Ştefan Paşca apariţia
textelor maramureşene.
Gheţie combate părerea istoricului P. P. Panaitescu, adept
al teoriei imboldului intern, în capitolul Textele rotacizante şi
originile scrisului literar românesc din lucrarea Începuturile
scrisului în limba română. Gheţie este de părere că Panaitescu
„a văzut pretutindeni numai factori interni, neglijând faptul că
apariţia şi dezvoltarea unui fenomen sau proces social se
datoreşte unei interacţiuni între factorii interni şi externi
(evident, cu predominarea celor dintâi)” (op. cit., p. 86). Îi dă
totuşi dreptate lui Panaitescu să afirme că „necesitatea reală de a
comunica în scris prin intermediul limbii naţionale” a stat la baza
apariţiei scrisului în limba română, dar nu trebuie minimalizată
sau ignorată influenţa factorilor externi, în favoarea celor interni.
În aceeaşi lucrare, Gheţie conchide: „Rămânând pe plan teoretic,
va trebui să admitem că, de exemplu, scrierea documentelor, a
corespondenţei, a diverselor notiţe etc. nu se poate în nici un caz
explica prin influenţa factorilor externi, în timp ce traducerea
unei cărţi religioase s-ar putea datora, la fel de bine, unei acţiuni
interne sau unei influenţe din afară.” (op. cit., p. 87). Aceasta
este şi opinia pe care o adoptă Şt. Munteanu şi V. D. Ţâra:

55
„Românii n-au trecut la husitism, luteranism sau calvinism, dar
au preluat de la propagatorii acestor curente religioase ideea
folosirii limbii naţionale în biserică, înscriindu-se astfel în
curentul general european favorabil acestui act revoluţionar pe
la mijlocul celui de-al doilea mileniu al erei noastre” (ILRL, p.
64).

4. Maramureşul anilor 1500 – patrie a textelor

rotacizante?

În 1904 apărea Istoria literaturii religioase a românilor

până la 1688, lucrare în care N. Iorga susţinea că textele
rotacizante trebuie asociate cu Maramureşul secolului al XV-lea.
Această opinie, mai mult o ipoteză la început, a fost reluată în
1916 de Ion Aurel Candrea şi a fost argumentată din punct de
vedere filologic. Începând din acest an, această teorie a fost
acceptată de cei mai mulţi cercetători români, iar Maramureşul,
ca patrie a celor mai vechi traduceri ale Scripturii în limba
română, a devenit „leagănul scrisului literar românesc”, graiul
de aici a devenit într-un fel „toscana” limbii române.
Pentru localizarea textelor rotacizante, Candrea a avut în
vedere următoarele particularităţi lingvistice:
1. rotacismul;
2. redarea diftongului oa prin o (broşte, nopte);
3. ă aton se rosteşte ca a (barbat, calare);
4. u final este prezent în cuvinte terminate în consoană;
5. ń păstrat în puniu, călcăniu;
6. j + o, u latin > ĝ (ĝuca, ĝude);
7. d + e, i latin > dz (dzilele);
8. formele asimilate gici, gice din textele rotacizante sunt
prezente azi în aceleaşi regiuni;
9. pluralul mânuri se păstrează până astăzi în Maramureş
şi Oaş;

56
 10. construirea genitiv-dativului numelor proprii cu lu în
loc de lui se păstrează şi azi în aceleaşi regiuni;
11. imperfectul indicativului, persoana I, singular, apare
fără –m în textele rotacizante, şi azi în Maramureş şi Oaş;
12. prezenţa formei şti în loc de ştie, în textele rotacizante,
şi azi în zonele amintite;
13. formele de conjugare sem, seţi sunt şi azi prezente în
Maramureş-Oaş;
14. imperativul negativ în -areţi, -ereţi, -ireţi din aceste
texte s-a păstrat până azi în regiunile amintite;
15. cuvinte din textele maramureşene prezente astăzi
numai în cele două zone învecinate: bogătate, a cura, mişel etc.;
16. termeni de origine maghiară care nu se găsesc în alte
texte, deoarece nu circulau decât acolo unde elementul unguresc
era preponderent.
Aproape întotdeauna, Candrea a avut în vedere aspectele
dialectale actuale ale dacoromânei, aşa cum erau ele cunoscute
în primele două decenii ale secolului al XX-lea.
Studiile de dialectologie şi datele rezultate din cercetarea
istorică a graiurilor fac posibile următoarele observaţii:
1. dz a fost un sunet răspândit, până după 1650, în Banat,
Crişana, Maramureş şi întreaga Moldovă, şi, pornind de aici,
traducerea textelor rotacizante s-ar fi putut face în oricare dintre
regiunile amintite;
2. ĝ – în cuvinte ca ĝur (şi cele din familia lui), ĝos, ĝupân,
ĝumătate – era un sunet folosit în trecut pe o arie mult mai
întinsă. După Rosetti, în secolul al XVI-lea, ĝ era răspândit în
Banat, nordul Ardealului, Maramureş şi întreaga Moldovă.
Concluzia pe care o putem trage este aidoma celei de mai sus;
3. u final este notat în secolul al XVI-lea în texte care
provin din diferite regiuni ale teritoriului dacoromânesc, nu
numai din Maramureş;
4. rotacismul lui –n-, prezent astăzi în Munţii Apuseni şi
în parte în câteva locuri din jumătatea de nord a ţării, se notează

57
în secolul al XVI-lea în texte din centrul şi nordul Transilvaniei
(Codex Sturdzanus, Manuscrisul de la Ieud), precum şi din
Bucovina (pravila Ritorului Lucaci);
5. ń se păstrează în călcăń, puń nu numai în textele
rotacizante, ci şi în scrieri bănăţene (Palia – 1582, Cartea de
cântece – 1570), central-transilvănene (Codex Sturdzanus) şi la
Coresi;
6. şti în loc de ştie se întâlnea în secolul al XVI-lea în
Textele măhăcene, scrise în regiunea centrală a Transilvaniei, iar
în secolul al XVII-lea – în Cazania lui Varlaam;
7. persoana I singular a imperfectului în –a (eu făcea) este
atestată în limba actuală numai în Maramureş şi Oaş, dar ea a
fost generală în secolul al XVI-lea;
8. formele sem, seţi, întrebuinţate astăzi şi în Banat, nu
numai în Maramureş şi Oaş, apar şi în Palia de la Orăştie, Codex
Sturdzanus, în texte din Bucovina şi chiar în tipăriturile lui
Coresi, şi în altele decât cele realizate pe baza textelor
rotacizante;
9. imperativul prohibitiv în –areţi, -erţi, -ireţi era mai
răspândit decât zona avută în vedere şi a circulat chiar la
începutul secolului al XX-lea în vestul Munteniei, Oltenia,
Banat, Crişana şi Maramureş;
10. gice – provenit prin acomodare din dzice – avea o
răspândire mai mare decât zona Maramureşului şi a Oaşului;
11. Articolul lu, în loc de lui, este folosit şi astăzi în diferite
graiuri;
12. diftongul oa redus la o deschis este prezent şi astăzi în
Crişana, Maramureş şi Transilvania, mai puţin în sud-estul
Transilvaniei;
13. a rezultat dintr-un ă proton (barbat) apare ca fenomen
fonetic în secolul al XVI-lea în Moldova, Banat-Hunedoara,
Transilvania centrală. Astăzi fenomenul este, de asemenea,
foarte răspândit: Moldova, Maramureş, Banat-Hunedoara,
Munţii Apuseni, Bihor, Oltenia şi sporadic în Muntenia. Deci,

58
ca şi celelalte fenomene, nici acesta nu reprezintă un argument
pentru localizarea textelor rotacizante în Maramureş;
14. forma de plural mânuri nu este înregistrată în Glosarul
Psaltirii Şcheiene şi al Codicelui Voroneţean; formele de plural
ale substantivului mână erau în secolul al XVI-lea mânu
(mânule) şi mâini;
15. cuvintele maghiare citate de Candrea sunt prezente şi
în alte texte decât cele rotacizante; cuvintele specifice acestor
texte se întâlnesc astăzi în diverse regiuni ale Transilvaniei de
nord, dar nu şi în Maramureş.
Aşadar, pe baza datelor pe care ni le furnizează
dialectologia sincronică şi istorică, se poate demonstra că
localizarea textelor rotacizante în Maramureş, localizare
avansată de Iorga şi demonstrată de Candrea, este depăşită.
Candrea a localizat textele rotacizante pe baza unor fapte de
limbă, pe care, depistându-le în texte, le-a raportat la situaţia din
graiurile vorbite la începutul secolului al XX-lea şi nu la situaţia
din graiurile vorbite în secolul al XVI-lea. Se ştie însă că
răspândirea unor fenomene lingvistice diferă de la o perioadă la
alta, aceste fenomene putându-se restrânge sau extinde.
Concluzia la care ajunge Ion Gheţie, şi pe care o găsim
justă, după ce analizează amănunţit faptele de limbă prezentate
de noi succint, este că „scrierea textelor rotacizante s-a făcut
undeva într-o zonă mult mai întinsă, care cuprinde Crişana,
Transilvania de nord, Maramureşul şi, în unele privinţe, chiar
Banatul şi Moldova (cu alte cuvinte, pe teritoriul unde în secolul
al XVI-lea se vorbea subdialectul nordic, delimitat de Al.
Rosetti). Prin urmare, Maramureşul devine un loc posibil, dar nu
obligatoriu, unde s-a putut face traducerea textelor rotacizante”
(I. Gheţie, Începuturile scrisului în limba română, p. 40).
Nici în privinţa datării textelor rotacizante nu există un
punct de vedere unitar. După opinia formulată de Ion Gheţie în
lucrarea citată, ele datează din secolul al XVI-lea, şi nu din
secolul al XV-lea. Mai exact, Psaltirea Şcheiană şi Psaltirea

59
Voroneţeană aparţin celei de a doua jumătăţi a secolului al XVI-
lea, în timp ce despre Psaltirea Hurmuzachi şi Codicele
Voroneţean se presupune că au fost scrise tot după 1550, ele
nefiind datate cu exactitate până astăzi. Nu trebuie pierdut din
vedere faptul că este vorba despre datarea copiilor şi nu a
originalelor, despre care nu se ştie nimic.
În privinţa localizării şi a datării textelor rotacizante nu s-
a spus încă ultimul cuvânt, astfel că drumul rămâne deschis
cercetărilor care, probabil, vor înlocui supoziţiile de până acum
cu dovezi hotărâtoare în această problemă atât de controversată.

60
 IV. NORMA LITERARĂ ÎN LIMBA
TEXTELOR ROTACIZANTE

1. Cele dintâi traduceri religioase în limba română

Cu excepţia Scrisorii lui Neacşu din Câmpulung, a

Pravilei ritorului Lucaci şi a celor două texte moldoveneşti,
Evanghelia şi Apostolul, amintite într-o informaţie din 1532,
cele dintâi texte în limba română (care s-au păstrat) sunt de
provenienţă transilvăneană, fapt care îşi poate găsi uşor
justificare. În secolul al XVI-lea, în Transilvania, se creaseră
condiţii favorabile introducerii limbii române în scris. Aceasta
pentru că aici slavona, fiind folosită ca limbă de cult numai în
bisericile ortodoxe, avea o poziţie mai şubredă decât în
Principate. Acestei cauze de ordin intern i se asociază şi un
imbold venit din afară: mişcările de idei favorabile utilizării
limbilor naţionale în biserică. Aceste idei şi-au găsit mai uşor
ecou în Transilvania decât în Ţara Românească sau Moldova,
unde întâmpinau opoziţia oficialităţilor. În Ardeal, reforma
protestantă fusese admisă, iar reprezentanţii luteranismului şi
calvinismului căutau să facă prozeliţi îndeosebi în rândurile
românilor. Aceasta i-a determinat în multe rânduri să
încuviinţeze şi să sprijine traducerea de cărţi bisericeşti în limba
română.
Se adaugă la aceste aspecte şi dorinţa românilor de a-şi
apăra şi cultiva limba, aceasta reprezentând unica posibilitate de
păstrare a identităţii lor naţionale. Nu trebuie uitat faptul că
românii erau vitregiţi, ei fiind consideraţi din 1437 (Unio Trium
Nationum) naţiune tolerată pe propriul pământ, în timp ce
nobilii, saşii şi secuii erau naţiuni politice sau clase privilegiate.

61
 Multă vreme, aproape trei sferturi de veac, începând de la
Petru Maior, s-a considerat că tipăriturile coresiene ar reprezenta
cele mai vechi monumente de limbă românească. Odată cu
descoperirea textelor rotacizante, cercetătorii au fost aproape
unanimi în a plasa aceste texte, ca dată a traducerii lor, în secolul
al XVI-lea şi chiar într-o perioadă mai îndepărtată şi în a
recunoaşte că tipăriturile lui Coresi sunt dependente de textele
rotacizante (Al. Rosetti, S. Puşcariu, P. P. Panaitescu, Şt.
Ciobanu, G. Ivănescu, B. Cazacu, I. Coteanu).
Trebuie precizat însă că nu numai textele denumite prin
tradiţie maramureşene sau rotacizante au întâietate în ceea ce
priveşte introducerea limbii române în scris. Alături de acestea
trebuie aşezate şi cărţile bisericeşti tipărite în sudul Transilvaniei
după 1544, despre care Şt. Munteanu şi V. D. Ţâra susţin că
„prin limba lor mai clară şi mai atent prelucrată, dar, în special,
prin larga circulaţie pe care au avut-o între români, […] au jucat
un rol mai însemnat decât manuscrisele rotacizante în cultivarea
limbii.” (ILRL, p.67). Aceste cărţi fuseseră traduse, copiate sau
tipărite la Braşov, Sibiu, Orăştie, Cluj, dar şi în Moldova, aşa
cum se atestă printr-o însemnare din 1532, în care sunt amintite
Evanghelia şi Apostolul. La Sibiu se tipăriseră: în 1544,
Catehismul (locul tipăririi este stabilit pe baza unor informaţii),
între 1551-1553, Evangheliarul slavo-român (de către Filip
Moldoveanul, un tipograf şi gravor moldovean, după cum ne
spun numele); la Braşov, în perioada 1559 (1560) – 1581 (1588),
Coresi – un tipograf venit de la Târgovişe – tipăreşte 11 cărţi în
limba română. În 1588 apare încă o carte, o Psaltire slavo-
română, care a fost editată, probabil, de către Şerban, fiul lui
Coresi; la Orăştie, în partea de sud-vest a Transilvaniei, a apărut,
în 1582, Palia. Traducerea textului s-a făcut, probabil, după un
original maghiar şi cuprinde primele două cărţi, Facerea şi
Ieşirea, din Vechiul Testament; la Cluj s-a tipărit, la o dată
cuprinsă între 1570-1573, Cartea de cântece, cu litere latine şi

62
ortografie maghiară, lucrare din care s-au păstrat numai opt
pagini.
La aceste texte se adaugă cărţile populare. Deşi în număr
mic şi mai ales manuscrise la început, acestea au avut o largă
circulaţie în toate regiunile locuite de români. Pentru perioada
1532-1600 înregistrăm în categoria textelor populare textele
apocrife (texte apocaliptice: Apocalipsul Sfântului Pavel,
Apocalipsul Maicii Domnului, Legenda lui Avram; legende
hagiografice: Legenda Sfântului Sisinie, Legenda Duminicii,
Legenda Sfintei Vineri); textele situate între literatura
canonică şi cea apocrifă: Cugetările în ora morţii; textele laice
(Floarea darurilor, Reţete medicale, Începătura de nuiale – un
text de magie populară, care foloseşte psalmi şi rugăciuni.
Aceste lucrări, deşi sunt traduceri, cele mai multe din slavă şi
greacă, dar şi din maghiară, se caracterizează prin simplitatea,
naturaleţea şi cursivitatea stilului. Spre deosebire de textele
religioase, unde limba originaluilui îşi pune amprenta în mare
măsură îndeosebi asupra sintaxei, aici fraza este mai liberă, mai
puţin tributară modelului după care se face traducerea, ca urmare
a faptului că traducerea însăşi este mai liberă, nefiind absolut
literală, ca în cazul textelor bisericeşti. Aşa se face că limba
textelor populare, mai apropiată de limba vie a poporului, a
devenit un model pentru autorii textelor literare din perioada
veche şi de mai târziu.
Dintre toate monumentele de limbă literară amintite,
textele rotacizante au reuşit să se impună mai mult decât
celelalte texte traduse, copiate sau tipărite în acelaşi timp. Prin
urmare, lor li se acordă întâietate când e vorba de cercetarea
limbii române literare din secolul al XVI-lea. Prestigiul pe care
l-au dobândit aceste texte se explică şi prin aceea că cei mai
mulţi specialişi au pus vechile traduceri rotacizante la baza
tipăriturilor realizate de Coresi la Braşov.

63
 2. Primele încercări de a norma limba română literară
scrisă

Despre încercări sporadice de a norma limba română

literară se poate vorbi chiar şi mai înainte de secolul al XVI-lea.
Este vorba de aspectele înregistrate în cuvintele româneşti
înregistrate în documentele slave, aspecte care demonstrează
respectarea unor reguli în reproducerea cuvintelor româneşti în
aceste documente (Vezi I. Coteanu, Structura şi evoluţia limbii
române (de la origini până la 1860), Bucureşti, 1981, p.85 ş.u.).
2.1. În textele rotacizante este evidentă tendinţa
traducătorilor de a se conforma unor norme unice mai ales la
nivel fonetic.
2.1.1. Fonetisme care sunt inovaţii în textele rotacizante
a) Labialele p, b, m, f, v + i vocalic + consoană nu apar
palatalizate Această normă fusese stabilită probabil în secolul al
XV-lea şi ea se respectă cu stricteţe. Sunt prezente doar câteva
abateri de la normă în Psaltirea Şcheiană (PS) şi în Psaltirea
Voroneţeană (PV), unde sporadic apare palatalizarea lui f + i şi
p + i, preferinţa îndreptându-se spre labiala nealterată. În
Codicele Voroneţean (CV) nu există nici un exemplu de
palatalizare. Editând în 1981 Codicele Voroneţean, Mariana
Costinescu aduce în discuţie un caz interesant de
hipercorectitudine în numele propriu Chipru: „Grafia Pipru a
numelui propriu Chipru (Cipru) s-ar putea interpreta şi ca formă
hipercorectă, deci ca o mărturie a pronunţării palatalizate a lui p
într-unul din graiurile reflectate în acest text”. Este neîndoielnic
faptul că în graiuri palatalizarea se producea, dar e importantă,
pentru a susţine conformarea traducătorului la norme unice,
încercarea acestuia de a evita în scris fenomenul fonetic în
discuţie, ajungându-se chiar la excese pe care le putem numi

64
forme hipercorecte. Aceste forme hipercorecte constituie un
argument în sprijinul ideii că norma se aplica în mod conştient5.
Observaţia de mai sus poate fi întărită printr-o constatare
a lui Ovid Densusianu din Istoria limbii române, observaţie
potrivit căreia „atunci când palatalizarea labialelor ducea la un
fonetism pre depărtat de sunetele primitive, un asemenea
fonetism îi punea în oarecare încurcătură pe cei ce sriau şi ei
căutau să-l îndepărteze din scriere; a pune chiatră, ghine în loc
de piatră, bine putea să pară prea îndrăzneţ. Dacă, dimpotrivă,
diferenţa dintre formele alterate şi formele primitive nu era atât
de izbitoare, se făceau mai uşor concesii fonetismului dialectal,
cum era cazul pentru f ́> h; deoarece hi se depărta de fi mai puţin
decât chiatră, ghine de piatră, bine, nu era o dificultate ca el să
fie scris în acest fel”.
În toate cazurile de nealterare a labialelor urmate de i am
putea vorbi deci de respectarea unei norme a limbii române
literare.
b) Un alt fenomen fonetic ce capătă statut de normă
fonetică este pronunţarea muiată a consoanelor ş, j, s, z, ţ, r, ceea
ce înseamnă absenţa velarizării, deci conservarea de regulă a lui
e netrecut la ă, a lui i netrecut la î, a diftongului ea neredus la a
şi a lui i final şoptit. Şi acestă normă şi-ar avea punctul de plecare
tot în textele slave din secolul al XV-lea, texte în care se
înregistrează cuvinte româneşti care atestă absenţa velarizării.
Exemple în acest sens ne oferă Codicele Voroneţean: dzile,
dzise, puţină, deumnedzei, striga, înţeleaseră, jeluitu, înţeleage,
ţeapă, seară, mulţi, faceţi, ştiţi, puteţi, câtuşi etc. Se întâlnesc
însă şi abateri de la această normă, abateri ce reprezintă de regulă
5
Un exemplu interesant de hipercorectitudine s-a înregistrat şi în Palia de la
Orăştie (1582). Aici apare grafia hipercorectă firovimii (pt. hirovimii) –
datorată unei persoane care evita redarea în scris a fenomenului
palatalizării lui f în stadiul hi (pe care îl avea în grai), deoarece respecta
norma cu labiodentala nealterată. Teama de a nu contraveni acestei norme
l-a determinat să-l substituie pe h cu f în hirovimii, unde h nu redă stadiul
h al palatalizării lui f.

65
reducerea diftongului ea la a (slujască) sau dispariţia lui i şoptit
(însuş, însiş). Cazurile de velarizare propriu-zisă sunt extrem de
rare.
c) O normă literară fundamentală o reprezintă notarea lui
e aton, final sau medial, netransformat în i şi a diftongului ea, în
poziţie finală, netrecut la e: capetele, vreame, praznicele, trei,
mare, de, bea.
2.1.2. Arhaismele fonetice care caracterizează vechea
română literară sunt evidente şi în textele rotacizante:
a) Păstrarea lui ă în: băsearecă (CV), blăstema (CV),
fămeie (PH), năsip (CV), rădica (CV), păhar (PH). În cazul unor
cuvinte din cele notate mai sus se înregistrează însă şi forme cu
asimilarea lui ă la e (besearecă, beseareciei, beseareciloru),
ceea ce înseamnă că fenomenul de asimilaţie a lui ă la e începe
să se realizeze încă din textele rotacizante. Frecvenţa formelor
cu ă neasilmilat demonstrează însă că aceasta era norma în
secolul al XVI-lea.
b) Menţinerea lui e nesincopat în cuvinte ca derept,
dereptate, dereptătoriului, derege caracterizează nu numai
textele rotacizante, ci toate textele româneşti din acea perioadă.
c) Codicele Voroneţean ne oferă exemple cu conservarea
lui u în preut, usteni; formele cu o sunt rare.
d) e apare netrecut la i în cuvinte ca: inremă (CV),
demânreaţă (CV), arepi (PV), ceti (CV). Apar în paralel, dar
extrem de rar, formele cu e devenit i.
e) ş netrecut la s în: deşchizi, deştinse;
f) m păstrat în rumpe. Frecvenţa formei rump şi folosirea
ei până târziu ar putea fi dovezi că în limba veche norma era
rump şi nu rup.
2.1.3. Fonetisme regionale (specifice tuturor variantelor
de tip nordic: maramureşeană, bănăţeană, moldoveană de nord).
Cei care scriau româneşte în secolul al XVI-lea se
îndepărtau de norma populară, dar se bazau în încercarea lor de
a da unitate limbii şi pe unele particularităţi regionale. Astfel de

66
particularităţi aveau sau nu şansa de a se impune în sistemul de
norme . Se poate vorbi despre respectarea unor norme regionale
numai dacă anumite fenomene se realizează cu consecvenţă.
Unii specialişti, I. Gheţie, de exemplu, consideră că
normele regionale respectate în textele din nord sunt numeroase.
Alţii susţin o opinie contrară, reducând aceste norme la câteva:
a) Păstrarea africatei dz (rezultată dintr-un d + e, i latin) şi
a africatei ĝ, rezultată dintr-un j + o, u latin. Fenomenul acesta
este firesc în cuvintele de origine latină, dar se realizează şi în
unele cuvinte de altă provenienţă: dzise, dzile, giudeţu,
giudecătoare, giurui etc.
b) Prezenţa lui r muiat în sufixele –ar, -tor şi în cuvinte
terminate în aceste foneme: agiutoriu. Încadrarea acestui
fenomen printre particularităţile regionale nu e întru totul
îndreptăţită, deoarece acesta se regăseşte deopotrivă în
variantele de tip sudic, aşa cum o dovedeşte prezenţa formelor
de tipul cârmuitoriu, ajutoriul, ceriului, ceriu, mângâietoriului
în textele lui Coresi. Prin urmare, fenomenul ar trebui încadrat
între normele limbii române literare vechi.
În rândul fonetismelor regionale ale variantei literare
nordice specialiştii mai încadrează menţinerea formei
etimologice, fără anticiparea elementului palatal: pâre.
2.1.4. Fenomene regionale specifice numai textelor
rotacizante
a) Trecerea lui –n- intervocalic la –r- sau la –nr- în
cuvintele moştenite din latină: mârule (PH), punrea (CV),
sunrară (PV) etc.
b) Păstrarea lui ń în cuvinte ca: întâń (CV), întâniu (CV),
călcăniu (PS). Acest fenomen este rar în textele rotacizante, nu
se notează cu consecvenţă şi, prin urmare, poate fi considerat
specific doar variantei literare bănăţene.
Din observaţiile făcute în legătură cu particularităţile
fonetice din textele rotacizante se constată că unele fenomene
fonetice pot fi considerate norme ale limbii române literare din

67
secolul al XVI-lea. De asemenea, sunt prezente unele
particularităţi arhaice care sunt generale pentru perioada în
discuţie şi care dovedesc o anumită unitate a limbii literare vechi
la nivel fonetic. Apariţia în texte a particularităţilor strict
regionale duce la ruperea acestei unităţi şi conferă limbii textelor
vechi, considerate în ansamblu pe toate regiunile ţării, un
caracter numai realtiv unitar.
Nivelul fonetic, comparativ cu celelalte niveluri ale limbii
române literare vechi, prezintă cele mai multe divergenţe
dialectale. Situaţia va rămâne aceeaşi şi în stadiile următoare de
evoluţie a limbii române literare.

2.2. Nivelul morfologic

- Pluralul substantivelor feminine în -e şi nu în -i: grădine
(PH), rane (PS), talpe (PH);
- Pluralul neutrelor în –ure este un fenomen specific
tuturor textelor. Excepţie face PH, unde apare mult mai frecvent
desinenţa de plural –uri.
- Utilizarea în paralel a formelor sintetice de genitiv-dativ
în –eei, -iei: peliţeei (PH, PS, CV) cu cele analitice de genitiv-
dativ, formate cu prepoziţia de sau a: cale de cetate (PS, PH).
- Utilizarea vocativului etimologic în –e: ome (PH, CV).
- Forma de plural a adjectivului gol este goli.
- Folosirea articolului hotărât în procliză, la masculin cu
formele lui, lu, iar la feminin cu formele ei, ii, i: a ei noastre
credinţă (CV).
- Numeralul colectiv îmbi este folosit în paralel cu
amândoi, iar numeralul cardinal mie este invariabil.
- Relativul care apare articulat, deci variabil la nominativ-
acuzativ după gen şi număr: carele, carea, carii.
- Sunt frecvente formele pronominale nehotărâte arhaice:
neştinre „cineva” (CV), cineşi „fiecare” (PS).
- În privinţa verbului, menţionăm frecvenţa formelor
iotacizate: auz, spui, poci; folosirea auxiliarului a avea la perfect

68
compus în forma au la persoana a III-a, singular şi plural; mai
mult ca perfectul apare în structură perifrastică: au fost grăit, în
loc de forma sintetică grăiseră; imperativul prohibitiv în –areţi,
-erţi, -ireţi este întâlnit în toate textele: nu vă giurareţi (CV), nu
iubireţi (PH).
- Sunt prezente în aceste texte adverbe care ulterior vor ieşi
din uz: ainte „înainte” (PS, CV), cătelin „cu încetul” (CV),
dănăoară „odată, odinioară” (PS), iuo „unde” (CV, PV).
- Prepoziţiile apar în forme mai apropiate de etimon: pre,
suptu.

2.3. Nivelul sintactic

La acest nivel se impune să facem în primul rând
precizarea că textele rotacizante sunt traduceri după originale
străine şi, prin urmare, sintaxa traducerii rămâne tributară
modelului sintactic după care s-a făcut traducerea. În acest sens
se exprima Al. Rosetti: „Străine de spiritul limbii noastre,
construcţiile acestea vădesc nepriceperea primilor traducători şi
încurcătura în care se găseau de a transpune într-o limbă săracă,
lipsită de termeni abstracţi şi nemlădiată printr-o tradiţie literară,
subtilităţile textelor biblice. Rezultatul aşteptat a fost, deseori,
imitarea servilă a frazeologiei originalelor, fără consideraţie la
ordinea firească a cuvintelor în româneşte” (ILR, 1986, p. 516).
2.3.1. La nivelul propoziţiei, semnalăm câteva
particularităţi sintactice mai semnificative:
- acordul apoziţiei în caz cu substantivul determinat:
giuraiu-me lu David, şerbului mieu (PS), sfântulu I[sra]ililui,
împăratului nostru (PH), vărsară sângele lu Ştefanu,
martorului tău (CV). În unele situaţii acordul a fost evitat:
svăntul lu Israil, împăratul nostru (PS);
- acordul atributului adjectival în gen, număr şi caz cu
substantivul determinat se realizează uneori: se ispovedescu-se
numelui tău marelui (PS); dimpregiurul locului aceluia (CV);
- predicatul se acordă, de regulă, cu subiectul.

69
 2.3.2. La nivelul frazei, coordonarea copulativă se
realizează prin de, şi, nece, iar: scoală de te boteadză (CV);
veriţi şi vedeţi lucrul dzeului (PS) etc.; coordonarea
adversativă se realizează prin: ce, iară: nu morţii laudă-te … ce
noi viii blagoslovim domnul (PS); de multe ori izbăvi ei, iară ei
măniară elu (PS); tu credinţă ai, iară eu lucru amu (CV);
construcţiile disjunctive întrebuinţate în aceste texte sunt: sau,
sau…sau, seva…seva, oare…oare: nime n-au venritu a afla sau
a vesti sau a grăi de tinre (CV). În fraza creată prin subordonare,
temporalele se introduc prin: căndu, atunce…căndu, căndu…
atunce, cât, ca, de etc.; cauzalele – prin: că, căci, de, derept
aceea, derep ce; finalele – prin: ca să (se), cum (se), de se, de,
pentru să (se); completivele – prin: că, cum se, se nu;
consecutivele – prin: că, de, iară; predicativele – prin: cum;
subiectivele – prin: să; condiţionalele – prin: de, de se, deca, se.
Propoziţiile interogative sunt introduse prin: au ce, doară,
au doară, căce, derepce, dereptu care, prentru ce, pren ce, să.

2.4. Nivelul lexical

În activitatea de traducere a primelor texte în limba
română, traducătorii au întâmpinat probleme primul rând din
cauza sărăciei vocabularului românesc. Urmarea a fost
împrumutarea unui număr mare de cuvinte din limbile în care
erau scrise originalele după care se realiza traducerea.
Lexicul textelor din secolul al XVI-lea, în general,
cuprinde multe cuvinte care circulau în toate variantele literare.
Aceste elemente lexicale sunt clasificate în două categorii:
a) termeni azi dispăruţi sau păstraţi doar izolat în unele
graiuri: agru „ogor”, arină „nisip”, arbure, auă „strugure”, a
cumpli „a sfârşi”, a deşidera „a dori”, a deştinge „a coborî”,
gintu „neam”, a se înveşti „a se îmbrăca” etc.;
b) cuvinte care s-au păstrat, dar au suferit o evoluţie
semantică: adunătură „sfat”, bezaconie „nelegiuire”, a certa „a
da sfaturi”, ciudă, ciudesă „minune”, drac „duşman”, greaţă

70
„greutate”, jale, jelanie „dorinţă”, limbă „popor, neam”, mişel
„sărac”, prost „simplu”, a răposa „a se odihni”, silă „putere”,
soţie „tovarăş” etc.
În afara acestor cuvinte, se întâlnesc în aceste texte
derivate precum: mişelame, bogătate, fericăciune „fericire”,
odihneală, oamet „mulţi oameni” etc.
Specifice variantei nordice erau cuvintele: adămană
„camătă”, arină „nisip”, alean „dor”, aleaneş „duşman”, băsău
„mânie, necaz”, brâncă, bumb, beseadă „discuţie”, a besedui „a
discuta”, nea, niştotă „lipsă mare”, păcurar, pită, rărunchi etc.
Influenţele străine sunt din slavonă şi maghiară. Multe
dintre împrumuturile lexicale din aceste texte nu au fost
asimilate de limba română literară şi au ieşit din uz în veacurile
următoare.

71
 V. DEZVOLTAREA LIMBII ROMÂNE LITERARE
ÎN PERIOADA 1640-1780

1. Repere ale dezvoltării culturale

În primele trei decenii ale secolului al XVII-lea,

instabilitatea politică din Ţările Române a împiedicat
dezvoltarea culturii. Abia începând cu deceniul al IV-lea, o dată
cu domniile lui Matei Basarab şi Vasile Lupu, se poate spune că
se reînnoadă firul tradiţiei culturale din secolul precedent. De
numele acestor domnitori, aflaţi permanent într-o adevărată
competiţie, dar şi în conflict deschis, se leagă multe realizări ale
culturii române: monumente arhitecturale, bisericeşti şi laice,
şcoli, tipărituri etc.
Într-un climat cultural favorabil, se putea realiza ceea ce,
din motive obiective, se neglijase vreme îndelungată –
luminarea poporului român. Două erau căile de urmat la acea
dată: înfiinţarea de şcoli, altele decât cele bisericeşti, traducerea
cărţilor de cult în limba română şi tipărirea lor.
În această perioadă, tendinţa de laicizare a culturii, deşi
timidă, se declanşează o dată cu înfiinţarea Colegiului de la Iaşi
– în 1640, cu limba de predare latina – şi a Şcolii de la Târgovişte
– Schola greca et latina, în 1646. În aceste şcoli se predau unele
discipline noi ca: gramatica latină şi greacă, poetica, retorica şi
logica, deschizându-se astfel drum studiilor clasice greco-latine.
Activitatea tipografică, esenţială în propagarea valorilor
culturii scrise, se reia în cele două Principate după o întrerupere
de aproape trei sferturi de veac. În 1635, Matei Basarab, cu
sprijinul mitropolitului de Kiev, Petru Movilă, a instalat o
tipografie la Câmpulung. Prima tipăritură dată la iveală aici a
fost un Molitvenic slavonesc. După trei ani, la Govora, se tipărea

72
o Psaltire slavonă, destinată, după cum rezultă din prima
predoslovie a lui Matei Basarab, “drept credinciosului şi
evlaviosului neam al patriei noastre şi altor neamuri înrudite cu
noi după credinţă şi având acelaşi vestit dialect slavonesc ca
limbă, şi cu deosebire bulgarilor, sârbilor, moldovenilor şi
celorlalţi”6
Reluată, aşadar, prin tipărirea de cărti în slavonă,
activitatea tipografică se îndreaptă treptat pe drumul firesc al
editării de cărţi în limba română. Prima carte românească ieşită
de sub teascurile tipografiei de la Govora a fost cunoscuta
Pravilă sau Îndreptătoriu de leagi din 1640; traducerea cărţii se
datora călugărului Mihail Moxa, iar tipărirea ei fusese
supravegheată de cărturarul muntean Udrişte Năsturel.
În Moldova, cu sprijinul aceluiaşi mitropolit al Kievului,
românul Petru Movilă, s-a instalat o tipografie în chiliile
mănăstirii Trei Ierarhi din Iaşi; şi aici prima tipăritură, din 1642,
s-a făcut în altă limbă decât româna. Este vorba despre Decretul
sinodal, care cuprindea hotărârile Sinodului de la Iaşi din acelaşi
an, text tipărit în limba greacă. Un an mai târziu, tipografia
ieşeană avea să dea la iveală un adevărat monument al limbii
române literare şi al culturii noastre din prima jumătate a
secolului al XVII-lea, Cartea românească de învăţătură sau
Cazania lui Varlaam, lucrare închinată întregii “seminţii”
româneşti. Lăsăm la o parte alte tipărituri, care nu fac obiectul
discuţiei noastre, pentru a preciza că şi aici, ca şi în Ţara
Românească, tiparul rămânea apanajul cărţii bisericeşti şi, în
câteva cazuri, al primelor texte juridice, Pravilele, în cea mai
mare parte cu caracter canonic. Cărţile laice, a căror serie se
deschide cu Letopiseţele, vor circula în manuscris vreme
îndelungată, iar tipărirea literaturii culte se va face mai târziu.
Curentele religioase reformatoare care câştigaseră teren în
Transilvania, existenţa aici a unei serioase tradiţii, deschisă de

6
Ap. Ştefan Ştefănescu, Istoria românilor. De la Mihai Viteazul la
Constantin Brâncoveanu, Bucureşti, 1996, p.117.

73
diaconul Coresi, precum şi sprijinul care venea de peste munţi7
au făcut posibilă reluarea, după aproximativ 50 de ani, a
activităţii tipografice în această regiune. Seria lucrărilor
româneşti se deschidea în 1640 cu Catehismul calvinesc, tradus
din ungureşte la Alba Iulia şi tipărit în satul Prisac de popa Dobre
din Ţara Românească. Această carte a generat prima operă cu
caracter polemic din cultura noastră, Răspunsul lui Varlaam la
catehismul calvinesc (1645), îndreptat către toţi cei “ce se află
în părţile Ardealului... iubiţi creştini şi cu noi de un neam,
Rumâni”8. Pe seama aceloraşi curente religioase reformatoare
trebuie pusă însă monumentala realizare de la 1648, Noul
Testament tipărit la Bălgrad, sub semnătura mitropolitului
Simion Ştefan.
Activitatea de tipărire a cărţilor de cult în limba română s-
a desfăşurat în defavoarea slavonismului, aşa cum rezultă dintr-
o statistică realizată de Octavian Şchiau9. Din cele 43 de cărţi
tipărite între 1635-1656, 23 au fost în limba română, 13 în
slavonă, 5 slavo-române şi 2 în limba greacă.
După o perioadă de înflorire a culturii româneşti a urmat,
între 1654-167810, o relativă stagnare soldată cu o nouă
întrerupere a activităţii tipografice timp de peste două decenii.
Cea mai importantă lucrare realizată în această perioadă a văzut

7
Este vorba despre tipografi formaţi în tipografiile muntene: popa Dobre,
trimis în Transilvania de mitropolitul muntean Teofil, la cererea
mitropolitului Transilvaniei, Ghenadie II; Ştefan, care a venit în
Transilvania la 1644 şi l-a slujit o vreme pe mitropolitul Simion Ştefan, şi
ieromonahul Silvestru, cel care avea o serioasă experienţă tipografică –
realizase în 1642, în Ţara Românească, Evanghelia învăţătoare –, dar şi
experienţă în privinţa traducerii textelor religioase. El este autorul
traducerii iniţiale a Noului Testament, punct de plecare pentru textul de la
1648.
8
Ap. Ştefan Ştefănescu, Op. cit., p.119.
9
O. Şchiau, Cărturari şi cărţi în spaţiul românesc medieval, Cluj-Napoca,
1978, p.49.
10
Între domniile lui Matei Basarab şi Vasile Lupu şi venirea la tronul Ţării
Româneşti a lui Şerban Cantacuzino.

74
lumina tiparului în Polonia, la Uniev. Este vorba despre
Psaltirea în versuri a mitropolitului Moldovei, Dosoftei. Deşi nu
se tipărise în ţară, această carte a însemnat reluarea activităţii
tipografice în ordinea în care fusese părăsită cu douăzeci de ani
mai devreme. În Muntenia, tradiţia a fost continuată de
mitropolitul Varlaam, iar în Transilvania, de popa Ioan Zoba din
Vinţ.
Urcarea pe tronul Ţării Româneşti a lui Şerban
Cantacuzino (1678) a deschis o nouă epocă în cultura noastră,
cunoscută sub numele de “perioada cantacuzin-
brâncovenească” . Om cult şi iubitor de cultură, format la
11

marile şcoli ale vremii12, dar şi dornic să-şi lege numele de opere
nepieritoare, Şerban Cantacuzino a sprijinit material traducerea
şi tipărirea integrală a Bibliei în limba română. Deşi a ieşit de
sub tipar după moartea domnitorului, ea poartă până astăzi
numele iniţiatorului: Biblia de la Bucureşti sau Biblia lui Şerban
(Cantacuzino), fiind cel mai de seamă monument al culturii şi al
limbii române literare din perioada veche. Şcolit el însuşi în
instituţii de seamă, Şerban Cantacuzino a înfiinţat la Bucureşti
Academia elinească de la Sf. Sava, care şi-a dobândit un real
prestigiu datorită profesorilor de seamă pe care i-a avut,
profesori plătiţi de domnitor din vistieria statului.
Continuând tradiţia initiaţă de Matei Basarab şi dusă mai
departe de Şerban Cantacuzino, domnia lui Constantin
Brâncoveanu a însemnat o etapă de “afirmare a spiritului creator
românesc pe multiple planuri: politic, diplomatic, cultural,
artistic etc.”13. Preocupat de răspândirea culturii pe întregul
spaţiu românesc, Brâncoveanu s-a gândit îndeosebi la românii
transilvăneni, încercând să-i sprijine în rezistenţa lor împotriva
unirii cu Biserica Romei. Sprijinul său s-a concretizat în

11
Ştefan Ştefănescu, Op. cit., p.122.
12
A fost educat în tinereţe la Şcoala greacă şi latină din Târgovişte şi apoi la
Marea Şcoală a Patriarhiei din Constantinopol.
13
Ştefan Ştefănescu, Op. cit., p.124.

75
ctitorirea de biserici în Ardeal, hirotonirea de preoţi în Ţara
Românească pentru regiunile de peste munţi, precum şi în
difuzarea acolo a cărţilor de cult provenind din cele cinci centre
tipografice care funcţionau pe atunci în sudul spaţiului
românesc: Bucureşti, Snagov, Târgovişte, Buzău, Râmnic.
Ca şi înaintaşul său, Brâncoveanu a fost preocupat de
soarta ortodoxiei în general, astfel încât cărţi tipărite la Snagov
şi Buzău în limba arabă au ajuns la ortodocşii din Siria, iar altele
tipărite în limba georgiană au fost difuzate pînă în Caucaz. Cel
care l-a sprijinit în această activitate de anvergură a fost învăţatul
mitropolit Antim Ivireanul, de al cărui nume se leagă multe
dintre realizările culturii scrise din această perioadă.
Dezvoltarea şcolii a stat, de asemenea, în atenţia
domnitorului muntean. El a reorganizat, în 1694, Academia
Domnească de la Sf. Sava, cu predare în limba greacă. A adus
aici profesori de prestigiu, motiv pentru care la Bucureşti au
venit să studieze numeroşi elevi din Balcani, sporind astfel faima
instituţiei româneşti.
Facem aici precizarea că, în paralel cu literatura religioasă
care înlătura tot mai hotărît veşmântul slavon, s-a dezvoltat o
literatură laică al cărei rol în dezvoltarea limbii române literare
a devenit esenţial numai în momentul în care astfel de texte au
putut fi răspândite prin tipar.
La cumpăna dintre veacuri, o nouă perioadă de
instabilitate politică internă avea să se răsfrângă asupra
activităţii culturale din Ţările Române. Momentul odată depăşit,
cultura românească veche a intrat în cea mai importantă etapă:
1715-1780. Perioada este delimitată de două evenimente
culturale: apariţia ultimei tipărituri a lui Antim Ivireanul –
Ceaslovul – şi a primei gramatici româneşti tipărite, Elementa
linguae daco-romanae sive valachicae, concretizarea crezului
lingvistic al reprezentanţilor Şcolii Ardelene.
Principalele tipografii se aflau la Bucureşti, Râmnic,
Buzău (în Ţara Românească), la Iaşi iar apoi la Rădăuţi (în

76
Moldova), la Blaj şi, sporadic, la Alba Iulia (în Transilvania).
Cărturarii care au contribuit la tipărirea cărţilor româneşti în
perioada amintită au fost episcopii de Râmnic, Damaschin,
Chesarie şi Filaret, şi episcopii ardeleni de la Blaj, Petru Pavel
Aaron, Atanasie Rednic şi Grigore Maior.
Dezvoltarea fără precedent a activităţii de tipărire şi de
difuzare a cărţilor bisericeşti este evidentă dacă urmărim
statistica realizată de Ion Gheţie14. În Muntenia, între 1717-
1750, au apărut 84 de titluri, în Moldova – 30, iar în Transilvania
– 8. Datele furnizate aici reliefează faptul că Muntenia ocupa
primul loc în tipărirea cărţilor. În Moldova, activitatea
tipografică, deşi nereprezentativă sub aspect cantitativ şi
calitativ, a continuat totuşi, în vreme ce în Transilvania
tipografia de la Bălgrad, transferată ulterior la Blaj, şi-a întrerupt
practic activitatea pentru aproape o jumătate de veac (1702-
1747). Situaţia de peste munţi era determinată de atitudinea de
respingere a culturii ortodoxe de către cei care doreau impunerea
noii credinţe (greco-catolice) în rândurile românilor. Acum este
o perioadă extrem de dificilă pentru ortodoxismul din Ardeal,
întreţinut şi printr-un suflu venit îndeosebi din Ţara Românească
o dată cu cărţile de cult şi cu preoţii hirotoniţi aici. Chiar
împotriva hotărârii Curţii de la Viena legăturile dintre românii
ardeleni şi cei din Ţara Românească şi Moldova n-au încetat
niciodată. Rolul cel mai important în menţinerea acestor legături
a revenit cărţilor tipărite în Muntenia. Acestea au fost folosite
atât în bisericile ortodoxe din Transilvania, cât şi în cele din
Moldova, iar după 1750, o dată cu reluarea activităţii tipografice
la Blaj şi la Iaşi, aceleaşi cărţi au fost reproduse, fapt ce a
favorizat unificarea limbii române literare pe baza variantei
sudice15.
Şi în această perioadă, în pofida laicizării tot mai evidente
a culturii române, textele laice au rămas în manuscris,

14
I. Gheţie, BDRL, p.377.
15
I. Gheţie, Istoria, p.123.

77
tipografiile fiind încă mitropolitane. Aspectul fundamental în ce
priveşte viaţa religioasă a românilor l-a reprezentat eliminarea
definitivă a limbii slavone şi introducerea limbii române în
serviciul divin. În acest fel, după un drum anevoios, cea dintâi
funcţie socială a limbii române fusese definitiv recuperată.
Progresele incontestabile pe care cultura românească le
făcuse în această perioadă au fost posibile şi datorită climatului
cultural european. Este momentul să aducem aici în discuţie
influenţele pe care Ţările Române le-au resimţit din partea
umanismului. Deşi apăruse în Europa Apuseană şi Centrală încă
din secolul al XV-lea, acest curent de gândire s-a manifestat la
noi abia mult mai târziu, altfel spus, fără a ignora ideile
novatoare din Apus, Ţările Române “au reacţionat faţă de
curentul de gândire umanist potrivit unei cronologii proprii”16.
Deci nu despre o izolare a oamenilor de cultură români faţă
de umanism este vorba, de vreme ce cărturarii noştri din secolul
al XVII-lea cunoşteau limbile de cultură care favorizau accesul
la cultura umanistă, iar în pictura şi în arhitectura vremii se
reflectau numeroase motive renascentiste. Motivele adoptării
mai târziu a ideilor umaniste trebuie căutate în primul rând în
dorinţa românilor de a-şi păstra identitatea în faţa expansiunii
catolicismului şi a religiilor protestante. Un sprijin incontestabil
au găsit ei în credinţa lor ortodoxă, “care putea tolera
împrumuturi în arhitectură şi artă, în literatură, meştesuguri,
viaţa de curte, veşminte şi podoabe, dar nici o abatere, «modă»
sau cochetărie pe plan doctrinar”17. În al doilea rând, trebuie
avute în vedere relaţiile Ţărilor Române cu Poarta. Aceasta
accepta numai tradiţia bizantină, orice altă formă de europenism
fiind exclusă. Aşa stând lucrurile, o apropiere făţişă de valorile
culturii umaniste europene ar fi putut avea urmări dramatice
pentru raporturile ţărilor noastre cu Imperiul Otoman. Prin

16
V. Cândea, Raţiunea dominantă. Contribuţii la istoria umanismului
românesc, Cluj-Napoca, 1979, p.11.
17
V. Cândea, Op. cit., p.12.

78
urmare, considerăm îndreptăţită afirmaţia potrivit căreia
cărturarii noştri nu au ignorat umanismul, ci “au avut
înţelepciunea să aprecieze momentul prielnic adoptării lui”18,
moment ce se crease o dată cu scăderea puterii Porţii şi cu
afirmarea altor mari puteri politice europene, Imperiul
Habsburgic şi Rusia.
Iniţiativele culturale ale domnitorilor deja amintiţi trebuie
legate şi de existenţa acestui curent cultural european, de vreme
ce s-au concretizat în înfiinţarea de şcoli menite să asigure
educarea tinerilor români, traducerea şi tipărirea de cărţi de cult
pentru a facilita pătrunderea culturii, chiar dacă pentru început
religioasă, în rândul maselor. Toate aceste acţiuni culturale pot
fi puse sub semnul dorinţei de a ridica demnitatea individului
prin cultură. Rezultatele nu au întârziat să apară. Numărul
oamenilor de cultură români este în evidentă creştere, se
diversifică şi preocupările lor, efectul resimţindu-se în tendinţa
de laicizare a culturii româneşti şi, implicit, într-o timidă
diversificare stilistică înregistrată la nivelul limbii române
literare. Avem în vedere faptul că traducerilor şi tipăriturilor
religioase li se adaugă acum texte cu caracter juridic în limba
română, precum şi cărţi populare, cu circulaţie la început în
manuscris, apoi, pe măsură ce înaintăm în timp, şi tipărite.
Literatura laică, concretizată întâi în letopiseţe, se diversifică
prin apariţia creaţiilor literare propriu-zise: Viaţa lumii şi Istoria
ieroglifică. Între operele literar-artistice trebuie să încadrăm
Psaltirea în versuri a mitropolitului Dosoftei, prima lucrare de
anvergură realizată în versuri, prin care se proba cu succes ceea
ce îşi propusese să demonstreze şi Miron Costin scriind Viaţa
lumii, anume că limba română era capabilă a se mlădia şi după
rigorile impuse de arta versului.
Diversificarea stilistică se reflectă şi în realizarea de opere
cu caracter filozofic. Amintim aici traducerea pentru prima dată
la noi a Tratatului despre raţiunea dominantă de către spătarul
18
Ibidem, p.13.

79
Nicolae Milescu, sub titlul Pentru sângură ţâitoare gândirea,
text important atât prin locul pe care îl face raţiunii în gândire,
cât şi prin numărul mare de termeni filozofici sau etici pe care
traducătorul i-a folosit în transpunerea în româneşte a acestui
text apocrif după izvorul folosit pentru traducerea Vechiului
Testament, ediţia de la Frankfurt a Septuagintei, din 1597. A
urmat Divanul, sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau giudeţul
sufletului cu trupul de Dimitrie Cantemir. Lucrarea relua o temă
străveche a raporturilor dintre suflet şi trup din perspectiva
moralei creştine, ca şi în Tratatul despre raţiunea dominantă, şi
a fost publicată la Iaşi în 1698, cu text paralel în română şi
greacă.
Despre un stil ştiinţific în adevăratul sens al cuvântului
este încă prematur să discutăm pentru că nu se realizaseră lucrări
în această variantă a limbii. Nu se poate vorbi acum despre
terminologii speciale, aşa cum au încercat să arate unii
specialişti, ci despre o terminologie de cultură generală19, pe care
o întâlnim şi în celebra Scară a numerelor şi cuvintelor streine
tâlcuitoare din Istoria ieroglifică. După 1700, dar mai cu seamă
după 1750, devine tot mai evidentă tendinţa de înnoire tematică
în scrisul românesc, fapt favorizat şi de o anumită preocupare a
oamenilor de cultură ai vremii pentru domeniul ştiinţific.
Amintim aici numai câteva titluri de opere care ilustrează aceste
preocupări: Cosmografie, adecă izvodirea lumii, datată 1766,
Gramatica rumânească a lui Dimitrie Eustatievici Braşoveanul,
de la 1757, Gramatica românească a călugărului Macarie de la
schitul Sihla, din 1773, Ducere de mână cătră aritmetică sau
socoteală, Viena, 1777, Ducere de mână cătră cinsta şi
direptatea, Viena, 1777 ş.a., precum şi o fază de pionierat în
activitatea lexicografică, concretizată în câteva lucrări dintre
care două reţin în mod deosebit atenţia: Dicţionarul latin-
român-maghiar (Lexiconul marsilian) şi Dicţionarium
valachico-latinum (Anonymus Caransebesiensis).
19
I. Gheţie, Istoria, p.121.

80
 Început pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, procesul de
dezvoltare a diverselor domenii ale ştiinţei româneşti a dus,
pentru început, la traducerea unor texte ştiinţifice din spaţiul
cultural slav, apoi la transpunerea în limba română a unor opere
ştiinţifice redactate în latină, neogreacă sau în limbile
neoromanice, franceza şi italiana, precum şi în engleză sau
germană, pentru ca treptat locul traducerilor să fie luat de
lucrările originale.
Precizăm că această timidă diversificare stilistică nu a
putut contribui prea mult la dezvoltarea limbii române literare a
vremii pentru că, în cea mai mare parte, aceste lucrări au rămas
în manuscris şi nu s-au putut bucura de aceeaşi răspândire pe
care ar fi avut-o dacă ar fi avut în sprijinul lor tiparul. Privilegiul
de a fi tipărită îl avea în continuare literatura religioasă.

2. Locul Bibliei de la Bucureşti în cultura românească din

a doua jumătate a secolului al XVII-lea

Deşi până la mijlocul secolului al XVII-lea fuseseră

traduse şi tipărite în limba română relativ multe texte religioase,
totuşi se consideră că abia acum începe la noi activitatea de
traducere şi tipărire oficială a cărţilor bisericeşti. Aceasta pentru
că mult timp s-a crezut, în mod exagerat, că textele anterioare
se datorau numai influenţei unor factori externi, mai exact
acţiunii protestante (luterane si calvine). Prin urmare, aceste
traduceri, realizate în cea mai mare parte în Transilvania, în
regiunea Banat-Hunedoara, au stârnit uneori proteste ale
prelaţilor ortodocşi din Ţara Româneasă şi Moldova.
Spre sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul veacului al
XVII-lea, locul principalelor centre de cultură de peste munţi
(Sibiu, Orăştie, Cluj, nordul Transilvaniei, Braşov) va fi luat de
cele din Ţara Românească şi Moldova, unde “limba literară va
fi utilizată [...] nu numai de cler şi de dieci, dar şi de boieri, iar,

81
în cele din urmă, şi de voievod”20. Rolul Ardealului, după cum
am arătat mai sus, va scădea acum, pentru că va rămâne un
singur centru cultural religios, Bălgradul, unde Mihai Viteazul
întemeiase singura mitropolie ortodoxă a Ardealului. Cei care
propagau aici cultura românească erau clericii români ortodocşi,
a căror acţiune era mult îngreunată atât de clerul reformat, cât şi
de lipsa unui voievod român şi a unei boierimi româneşti care
să-l sprijine.
Cu toate acestea, deschiderea spre curentele religioase
care promovau serviciul religios în limba poporului a făcut ca,
în Transilvania, să se progreseze mai repede în ce priveşte
transpunerea în româneşte a literaturii religioase21. De aceea
Bălgradul a fost, la mijlocul secolului al XVII-lea, locul tipăririi
unor lucrări fundamentale pentru oficierea slujbei religioase în
limba română: Noul Testament (1648) şi Psaltirea (1651).
Aceste două lucrări, indispensabile pentru naţionalizarea
serviciului divin, marchează încheierea unei etape, deoarece
activitatea tipografică din Transilvania avea să cunoască o
perioadă de relativă stagnare între 1654-1750; abia după această
dată şi mai ales după 1780, se poate vorbi de o relansare a culturii
de dincolo de munţi graţie laborioasei activităţi desfăşurate de
reprezentanţii Şcolii Ardelene. În aceste condiţii, era firesc să se
ridice alte centre culturale pentru a veni în sprijinul naţionalizării
serviciului divin şi al introducerii limbii române în cancelaria
domnească.
In condiţiile social-politice arătate, cultura în Moldova şi,
îndeosebi, în Ţara Românească a cunoscut o dezvoltare fără
precedent, chiar dacă şi aici, din când în când, au existat
momente de stagnare. Nu o dată oamenii de cultură din
Principate au fost chemaţi să sprijine păstrarea identităţii
naţionale a românilor ardeleni, dând astfel dovadă de o
extraordinară solidaritate spirituală. Din păcate sau poate din

20
G. Ivănescu, ILR, p.559.
21
I. Gheţie, BDRL, p.273.

82
fericire, istoria i-a pus pe români de nenumarate ori în situaţia de
a-şi aduce aminte că toţi “dintr-o fântână cură” şi toţi de un neam
sunt, contribuind astfel la potenţarea conştiinţei unităţii lor, în
ciuda graniţelor vremelnice şi artificiale care i-au despărţit.
Conştiinţa că vorbesc toţi aceeaşi limbă, în pofida unor
divergenţe dialectale inerente oricărui spaţiu etnic şi lingvistic,
recunoscute de oamenii de cultură ai vremii22, a fost un factor
esenţial în menţinerea unităţii românilor. Aşa se face că cele mai
importante traduceri şi tipărituri erau destinate tuturor
românilor, după cum rezultă din formulări explicite în prefeţele
acestor lucrări23, sau din titlurile textelor noastre vechi24.
Aceeaşi idee se susţine şi prin faptul că textele nou realizate
aveau ca punct de plecare, în mod obişnuit, lucrările precedente
similare sau erau doar simple copieri ori retipăriri ale acestora.
Reluarea lor în alt spaţiu decât cel în care fuseseră traduse iniţial
presupunea totuşi, din partea diortositorilor şi a tipografilor, un
efort consecvent “de a schimba normele [...] originalului prin
acelea ce erau caracteristice propriului lor «dialect» literar”25.
Ne propunem să analizam în continuare raportul dintre
Biblia de la Bucureşti (1688) şi traducerile româneşti mai vechi
din Sfinta Scriptură. Opiniile formulate converg, în general, spre
considerarea acestei lucrări drept o sinteză a eforturilor de
traducere de un secol şi jumătate, dar s-au exprimat şi puncte de
vedere potrivit cărora nu ar exista o legătură a iniţiativei
spătarului Milescu de a traduce Vechiul Testament cu tradiţia de

22
Vezi, în continuare, în 3.1., discuţia despre primele opinii privind
problemele limbii române literare.
23
Simion Ştefan, NT, Predoslovie, p.116: “Noi derept aceaia ne-am silit den
cât am putut să izvodim aşia, cum să înţeleagă toţi”.
24
Varlaam îşi subintitula Cazania Carte românească de învăţătură pentru a
demonstra chiar din titlu că se adresa prin această lucrare întregii “seminţii
rumâneşti”, iar titlul complet al Pravilei lui Vasile Lupu (1646) este Carte
românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti şi de la alte giudeţe.
25
I. Gheţie, BDRL, p.71.

83
până la 1661 în ce priveşte traducerea de cărţi religioase26. Am
avansat numele spătarului Milescu fără precizări preliminare,
fiind acum cvasiunanim recunoscut faptul că spătarul
moldovean este autorul traducerii integrale a Vechiului
Testament, text folosit pentru realizarea marii întreprinderi
tipografice de la 1688.
Nu se cunoaşte încă foarte exact perioada în care spătarul
a realizat această traducere27; de asemenea nu se ştie cu
certitudine cui aparţine iniţiativa înfăptuirii unui asemenea act

26
Vezi V. Cândea, Op. cit., p.119-121. Concluzia la care ajunge Cândea este
că “Milescu a tradus cel dintâi şi în întregime Vechiul Testament în limba
română. El a dat o traducere nouă, cu totul deosebită ca scopuri, metodă şi
efort de traducerile parţiale anterioare”.
27
Într-o însemnare din 1723 a mitropolitului Gheorghe al Moldovei (Ap. AL.
Andriescu, Locul Bibliei, p.8) se dau informaţii privind perioada în care a
fost tradus Vechiul Testament de către spătarul Milescu: “au tălmăcit şi
Biblia din limba elinească pre limba românească, când au fost la
Constantinopol capichihaia lui Grigore voievod, domnul Ţării Româneşti
(s.n.), pre care scriere au dat-o şi în tipar Şerban voievod Cantacuzino
[…]”. Or, după cum ne spun izvoarele istorice, Milescu a îndeplinit această
funcţie între 1661-1664. E de presupus însă că o traducere de asemenea
amploare nu se putea termina într-o perioadă atât de scurtă. Prin urmare,
ne raliem opiniei exprimate de Alexandru Andriescu (Stud. cit., p.9)
potrivit căreia Milescu a continuat să lucreze la traducerea sa şi după 1664,
călătoriile întreprinse de el în anii următori, în calitate de secretar şi emisar
diplomatic al domnitorului Gheorghe Ştefan, fiind chiar benefice pentru
activitatea erudită de traducere a textului sacru, deoarece îi puteau da
posibilitatea să compare mai multe versiuni ale Bibliei din spaţiile culturale
pe care le străbătea.
La întoarcerea lui în Moldova, în 1668, după moartea lui Gheorghe Ştefan,
domnitorul pe care-l slujise cu credinţă, Milescu nutrea, probabil, speranţa
editării textului pe care-l tălmăcise cu acribie. Condiţiile nu erau însă cele
mai favorabile, Moldova fiind copleşită de greutăţi în timpul domniei
ultimului reprezentant al Muşatinilor, Iliaş Alexandru.
În împrejurări nu tocmai clare, Milescu, în acelaşi an 1668, a trebuit să
părăsească Moldova, fără a-şi vedea visul împlinit – tipărirea Bibliei în
limba română –, un vis pe măsura nivelului de conştiinţă pe care-l avea
unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai umanismului românesc.

84
de cultură28 şi nici în ce împrejurări textul spătarului a intrat în
posesia “oamenilor locului”29, cei însărcinaţi în Ţara
Românească cu pregătirea textului biblic pentru tipar.
28
Nu avem astăzi suficiente dovezi din care să rezulte cui a aparţinut iniţiativa
traducerii integrale a Vechiului Testament în limba română. Dacă s-ar fi
păstrat manuscrisul autograf al spătarului, am fi putut afla, cu siguranţă,
acest lucru din prefaţa textului de a cărei existenţă nu ne îndoim, de vreme
ce în Cuvântul înainte cătră cititori din Ms.45 se face o trimitere explicită
la mărturisirile spătarului Milescu: “aşa scrie el la predoslovia lui”.
Cunoscute fiind preocupările umaniste ale cărturarului, rămâne doar o
supoziţie afirmaţia lui B. P. Hasdeu, îmbrăţişată şi de alţi cercetători,
potrivit căreia Şerban Cantacuzino îi ceruse spătarului să traducă în limba
poporului texte sacre. Nu credem că un om cu o personalitate atât de
puternică ar fi putut accepta să scrie “la comandă” şi mai ales să intre în
anonimant, cum s-a întâmplat oricum mai târziu, în împrejurări
independente de voinţa cărturarului moldovean.
29
În privinţa circulaţiei şi a filiaţiei manuscriselor, părerile sunt de asemenea
împărţite. Opinia lansată de B. P. Hasdeu, încă din secolul trecut (1866),
privind faptul că manuscrisul autograf al spătarului Milescu a ajuns direct
de la Constantinopol la Bucureşti imediat după mazilirea lui Grigore Ghica
– pentru care, după cum am precizat, Milescu îndeplinea funcţia de
capuchihaie la Poartă – a fost acceptată de cei mai mulţi istorici literari. Nu
la fel s-a întâmplat cu recunoaşterea meritelor spătarului în realizarea
textului de la 1688. Cu toate că Hasdeu, în acelaşi an, îl indicase pe Milescu
drept traducător al Vechiului Testament, istoricii literari care i-au urmat n-
au văzut în textul spătarului decât un material auxiliar pe care traducătorii
ulteriori l-au scos chiar din circulaţia manuscriselor. Aceiaşi istorici literari
s-au întrecut însă în a recunoaşte meritele – e adevărat, nu nejustificate –
celui care a patronat tipărirea Bibliei de la 1688 şi revizorilor locali ale
căror nume sunt precizate la sfârşitul cărţii, logofeţii Şerban şi Radu
Greceanu.
În aceste împrejurări e firesc să nu mai fi prezentat interes itinerarul parcurs
de manuscrisul spătarului până la intrarea în Ţara Românească.
Problema, readusă în centrul preocupărilor de Virgil Cândea (Op. cit., p.122),
este pusă sub semnul întrebării: “Cum a ajuns izvodul lui Milescu în Ţara
Românească? Nu avem până acum decât presupunerea lui B. P. Hasdeu,
adoptată şi de E. Legrand, că manuscrisul original a ajuns la Şerban
Cantacuzino care ceruse fără îndoială spătarului să traducă în limba
poporului cărţile sacre. Iarăşi o simplă ipoteză (cum deja am precizat),
atribuind lui Şerban iniţiativa operei de care, probabil, a beneficiat numai”.

85
Întrebarea de mai sus se justifică prin existenţa unor răspunsuri contradictorii
care s-au dat. Virgil Cândea susţine că manuscrisul autograf al spătarului a
intrat în Ţara Românească prin 1665 – direct de la Constantinopol –, dar
nu a ajuns la Şerban Cantacuzino, cum susţinuse Hasdeu, ci în cercurile
ecleziastice de aici, care au folosit acest text – ca auxiliar – în realizarea
unei traduceri după un original slav (Op. cit., p.131), traducere păstrată
astăzi în Ms.4389.
N. A. Ursu, reconstituind itinerarul parcurs de manuscrisul autograf al
spătarului, crede că, iniţial, textul a ajuns în Ţara Românească, de unde a
fost trimis de mitropolitul Teodosie Veştemeanul lui Sava I, mitropolitul
Moldovei. Acesta nu putea încredinţa textul pentru revizie decât celui mai
competent traducător de cărţi sacre în limba română – Dosoftei.
Argumentele aduse de N. A. Ursu (Noi informaţii privitoare la manuscrisul
autograf şi la textul revizuit al Vechiului Testament tradus de Nicolae
Milescu, în: LR, nr.5/1988; LR, nr.6/1988; LR, nr.1,2/1989; LR, nr.5/1989)
vin în sprijinul concluziei că textul care a rezultat din prima revizie a
traducerii lui Milescu, pe care îl avem în copia munteană din Ms.45, este
plin de particularităţi specifice graiurilor nordice, în primul rând
moldoveneşti, şi că aceste fapte de limbă au fost înlăturate la a doua revizie
a textului făcută de “oamenii locului” – munteni, după cum se acceptă în
mod obişnuit –, în vederea tipăririi integrale a Bibliei în limba română.
Alexandru Andriescu (Stud. cit., p.13-14), după ce face o prezentare a celor
mai interesante puncte de vedere exprimate referitor la problema în
discuţie, consideră că Milescu a păstrat asupra sa manuscrisul până la
părăsirea, în 1668, a Moldovei, nutrind până atunci speranţa că textul său
ar putea vedea lumina tiparului la Iaşi. Împrejurările politice nefavorabile
l-au determinat să plece din ţară, prilej cu care el a încredinţat textul lui
Dosoftei, de care îl legau în primul rând aceleaşi preocupări culturale.
Probabil că, în alte condiţii, Dosoftei ar fi reuşit să scoată în tipografia
ieşeană lucrarea lui Milescu. Se ştie însă că atât mitropolitul Dosoftei, cât
şi Mitrofan, episcopul de Huşi şi colaboratorul celui dintâi la tipărirea
cărţilor de cult în limba română, au fost nevoiţi să părăsească Moldova. Nu
este exclus ca Mitrofan, refugiat la Bucureşti, să fi adus cu el şi textul
Vechiului Testament tradus de Milescu şi revizuit, poate, de însuşi
Dosoftei.
Indiferent care va fi fost drumul străbătut de manuscrisul spătarului, este cert
că textul tipărit la Bucureşti, între 1687-1688, reproduce, cu unele
modificări datorate revizorilor munteni, traducerea realizată de eruditul
cărturar moldovean, Nicolae Milescu; pentru partea a doua a Bibliei se reia,

86
 Biblia de la Bucureşti s-a tipărit în decurs de un an, între
noiembrie 1687 – noiembrie 1688, mai exact, a fost începută în
timpul domniei lui Şerban Cantacuzino şi încheiată în primele
luni ale domniei lui Constantin Brâncoveanu, urmaşul la tron al
celui dintâi. Din pagina de titlu rezultă că iniţiativa traducerii i-
a aparţinut în totalitate lui Şerban Cantacuzino: Bibliia adecă
Dumnezeiasca Scriptură ale cei vechi şi ale cei noao lege toate
care s-au tălmăcit dupre limba elinească spre înţelegerea limbii
rumâneşti cu porunca preabunului creştin şi luminatului domn
Ioan Şerban Cantacozino Basarabă Voievoda. O altă menţiune,
din aceeaşi pagină, – şi cu îndemnarea dumnealui Costandin
Brăncoveanul, marele logofăt, nepot de sor al măriei sale,
carele, după prestăvirea acestui mai sus-pomenit domnu,
puternicul Dumnezău, den alegerea a toatei Ţări Rumâneşti, pre
dumnealui l-au coronat cu domniia şi stăpânirea a toată Ţara
Ungrovlahiei şi întru zilele măriei sale s-au săvârşit acest
dumnezăiesc lucru, carele şi toată cheltuiala cea de săvârşit o
au rădicat – subliniază faptul că, “decedat la 28 octombrie 1688,
Şerban Cantacuzino îşi pierde imediat prioritatea dobândită prin
autoritatea funcţiei, [...], şi împarte meritele iniţierii şi tipăririi
Bibliei cu urmaşul său Constantin Brâncoveanu”30. Din cele
două precizări de mai sus desprindem şi o altă concluzie în
legătură cu un aspect semnalat frecvent de specialişti relativ la
absenţa oricărei informaţii care să-l trădeze pe autorul iniţial al
traducerii Vechiului Testament, spătarul Milescu: numele
acestuia este intenţionat trecut sub tăcere, pentru a nu scădea prin
nimic meritele celui care se declara patronul noului edificiu
cultural.
Chiar dacă nu se fac precizări în legătură cu paternitatea
traducerii Vechiului Testament, nici cu izvorul folosit pentru
Noul Testament, este indubitabil că textul Bibliei care a fost

de asemenea cu modificări, textul apărut cu numai 40 de ani în urmă, Noul

Testament de la Bălgrad.
30
Al. Andriescu, Stud. cit., p.26.

87
tipărit la Bucureşti în 1688 este “reproducerea cu modificări a
Vechiului Testament tradus de Milescu şi a textului, de asemenea
revizuit substanţial, al Noului Testament tipărit la Bălgrad în
1648 de Simion Ştefan”31. Cercetările au demonstrat că “textul
Bibliei de la Bucureşti este foarte asemănător, în partea lui cea
mai întinsă, cu textul din ms. 45. Diferenţele sunt rezultatul celor
două revizii pe care le-a suportat: una mai veche, [probabil] în
Moldova, şi alta, efectuată în preajma tipăririi, în Ţara
Românească. La tipar este trimis textul rezultat din revizuirea
pentru a doua oară a traducerii lui Milescu de către cărturarii
munteni însărcinaţi în mod special cu tipărirea Bibliei”32.
După cum s-a observat adeseori în literatura de
specialitate, numele acestor cărturari sunt trecute sub tăcere; ei
sunt numai aminţiti în formulări foarte generale în prefaţa lui
Şerban Cantacuzino: “dascăli ştiuţi foarte den limba elinească”
sau “alţii care s-au întâmplat”, “ai noştri oameni ai locului, nu
numai pedepsiţi întru a noastră limbă, ce şi de limba elinească
având ştiinţă ca să o tălmăcească”33. Nici în prefaţa semnată de
Dosithei, patriarhul Ierusalimului, nu se fac referiri exacte la cei
care au avut rolul esenţial în traducerea şi tipărirea textului, lucru
firesc pentru un cuvânt înainte care, chiar din titlu, îşi propunea
să fie un elogiu la adresa domnitorului: Prealuminatului,
preacreştinului, preaslăvitului, iubitoriului de Hristos domnu şi
oblăduitoriu a toată Ungrovlahia, Ioan Şerban Cantacozino
Basarabă Voievod, dragostea cea întru Hristos şi apostoleasca
blagoslovenie aducem măriei tale. Este clar că sub un asemenea
titlu nu-şi puteau afla loc cuvinte de laudă la adresa celor care
susţineau efectiv edificiul, pentru că ar fi umbrit meritele
domnitorului, dornic să-şi lege numele de realizări remarcabile.
Iar din cele două prefeţe, şi mai ales din cea semnată de Dosithei,
rezultă că într-adevăr Biblia, tipărită acum pentru prima dată

31
Ibidem.
32
Al. Andriescu, Stud. cit., p.26.
33
În BIBL. 1688-DOC., I, p.139.

88
integral în limba română, este rezultatul eforturilor unui singur
om, domnul ţării.
În prefaţa semnată de Şerban Cantacuzino este amintit
întâi numele lui Ghermano de Nyssis – director al Academiei
Greceşti din Constantinopol şi al celei similare din Bucureşti,
“preaînţeleptul cel dentru dascăli ales şi arhiereu” –, care a fost
consultat de traducători, probabil, în probleme de exegeză
teologică. Se creează însă o disproporţie, prin elogiile aduse,
între rolul care i se atribuie acestuia şi rolul celor pe care-i
numeşte atât de general “oamenii locului”, dar care sunt
adevăraţi robi ai condeiului într-o asemenea muncă.
Fără a se evidenţia în vreun fel contribuţia mitropolitului
Ţării Româneşti, Teodosie Veştemeanul, la marea realizare de
la 1688, numele acestuia este amintit doar formal atunci când
trebuie să se facă precizările necesare privind tipografia căreia i
se încredinţase editarea textului. Aprobarea pentru tipărire s-a
dat de către “muma noastră besêreca cea mare”, adică Patriarhia
din Constantinopol, între 7 aprilie 1686 – 12 octombrie 1687, în
vremea lui Dionisie Seroglanul, protejatul lui Şerban
Cantacuzino, şi nu de către patriarhul Dosithei al Ierusalimului,
cum s-a crezut în mod eronat, din pricina semnării de către
acesta din urmă a celei de a doua prefeţe a textului34.
Se presupune că printre cei care au fost consultaţi
ocazional, “alţii care s-au întâmplat”, s-a aflat şi eruditul cărturar
umanist stolnicul Constantin Cantacuzino; numele acestuia nu
este prin nimic sugerat, însă se ştie că el a fost în multe rânduri
consultat de fraţii Radu şi Şerban Greceanu în activitatea lor de
traducere a cărţilor de cult în limba română35.
34
V. Cândea, Op. cit., p.151.
35
V. Cândea (Op. cit., p.145) este de părere că de această dată Grecenii nu l-
au consultat pe stolnicul Constantin Cantacuzino acolo unde au întâmpinat
dificultăţi, dovadă că un text dificil ca tratatul Despre raţiunea dominantă
are suficient de multe deficienţe de traducere, lucru care ar fi fost evitat,
măcar în parte, prin consultarea unui om cu o temeinică pregătire, cum era
pentru vremea aceea Constantin Cantacuzino.

89
 Dintre “ai noştri oameni ai locului”, istoria i-a reţinut
numai pe fraţii Greceanu, pentru că numele acestora apar la
sfârşitul cărţii, la pagina 932, într-o menţiune făcută de cei doi
fraţi, în care ei îşi evidenţiază meritele de traducători ai Bibliei
de la 1688: “Tipăritu-s-au această sfântă carte cu cheltuiala prea
luminatului, prea creştinului şi prea cuviosului domnului şi
stăpânului nostru Ioan Şărban C[onstantin] B[asarab] voievoda,
biruitoriului şi oblăduitoriului a toată Ungrovlahia, iară cu
nevoinţa şi îndireptarea celor ce s-au întâmplat dascăli şi mai
mult desluşindu-se pre limba rumânească de cei mici şi plecaţi
dentru slugile Mării Sale, Şărban biv 2 logofăt i brat ego Radul
log[ofăt]”. Această menţiune a slujit drept argument celor care
au atribuit toate meritele traducerii integrale a Bibliei în limba
română fraţilor Greceanu. Tot în această însemnare finală s-au
găsit argumente pentru a susţine că fraţii Greceanu au fost numai
revizori ai textului din Ms.45. În acest sens, Al. Andriescu ia în
discuţie accepţia termenului a desluşi (“a deosebi, a distinge, a
clarifica, a lămuri, a explica”), considerându-l cel puţin echivoc:
“Noi credem că celor doi logofeţi, «plecatele slugi ale măriei
sale», rang care le dă doar dreptul la un loc modest, la sfârşitul
cărţii, le revine meritul de «a fi desluşit» textul lui Milescu, aşa
cum rezultase acesta din revizia anterioară, la care adaugă textul
Noului Testament, pe care de asemenea îl «desluşesc pre limba
rumânească», adică «îl clarifică», «îl lămuresc», comparându-l
din nou cu textul grecesc ca şi în cazul versiunii revizuite a
Vechiului Testament tradus de spătar.”36
Chiar dacă modificările operate de revizori în cele două
părţi ale Bibliei nu sunt de adâncime, munca lor nu trebuie
minimalizată în primul rând pentru că era prima dată în cultura
noastră când se făcea o astfel de operaţiune menită să confere şi
o anumită unitate unui text de o asemenea întindere. Din această
revizie a rezultat textul care a fost aprobat pentru tipărire de

36
Al. Andriescu, Stud. cit., p.29.

90
Patriarhia Constantinopolului şi care s-a dat lui Mitrofan în
tipografie, principalul diortositor al textului de la 1688.
Pe o filă nepaginată, la sfârşitul Bibliei de la 1688, se poate
citi un epilog scris de Mitrofan, important pentru informaţiile
interesante pe care le conţine. Întâi, aflăm că semnatarul
epilogului este episcop de Huşi şi “a tot meşterşugul tipografiei
şi îndiriptării cuvintelor rumâneşti ostenitoriu”; apoi se fac
precizări privind perioada cât a durat tipărirea: ”Şi s-au început
acest dumnezăiesc lucru în luna lui noiemvri, în 5 zile, anul de
la începutul lumii 7196, şi s-au săvârşit în noiemvrie 10, anul
7197.” După obiceiul vremii, se cere, în continuare, îngăduinţa
din partea cititorilor pentru eventualele “lunecături în lucrul
acesta al nostru”, căci “slaba fire nu lasă nici pre un om a
rămânea fără greşală. Că, pre cât am putut, cu nevoinţă am lucrat
şi, precum am aflat în izvod, aşa am dat şi în tipariu (s.n.)”.
Cuvintele subliniate au rolul de a evidenţia faptul că “izvodul”
primit de Mitrofan nu a fost modificat în nici un fel de
diortositor, afirmaţie extrem de importantă pentru studiul
lingvistic al textului. Poate că această precizare se referea la
modificări de profunzime pe care episcopul de Huşi, însărcinat
numai cu “îndiriptarea” cuvintelor româneşti, deci cu schimbări
de formă, nu şi-a permis să le facă, nici chiar atunci când îşi
dădea seama de necesitatea lor. Dacă nu acceptăm această idee,
atunci afirmaţia potrivit căreia lui Mitrofan i s-ar datora în mare
măsură particularităţile specifice variantei literare moldoveneşti
nu s-ar mai susţine.
Important prin informaţiile pe care ni le furnizează,
epilogul ar fi câştigat în însemnătate dacă Mitrofan, presupusul
colportor al textului tradus de spătar şi îndreptat de Dosoftei, ar
fi făcut referiri, chiar discrete, la adevăratul traducător al celei
mai ample părţi a textului biblic. Aceasta nu se întâmplă din
motive lesne de înţeles. Diortositor al textului, el nu-şi putea
permite precizări prin care îşi depăşea atribuţiile. Şi apoi, cu
siguranţă, va fi existat o cenzură care a putut face să se şteargă

91
numele adevăratului traducător, cu scopul deja amintit: să-şi
facă nume veşnic, prin această inegalabilă realizare a culturii
româneşti din vremea respectivă, domnitorul, al cărui sprijin,
incontestabil de altfel, a fost numai material.
Precizând că nu s-a spus ultimul cuvânt în legătură cu cele
mai importante întrebări pe care le-a ridicat de-a lungul timpului
Biblia de la Bucureşti şi, mai ales, cu privire la contribuţia
acesteia la dezvoltarea limbii române literare, vom susţine că ea
reprezenta o nouă carte pentru toată “seminţia românească”, o
operă de colaborare, într-un sens foarte larg, care “a avut un rol
decisiv, oricare ar fi unghiul din care am privi-o, în dezvoltarea
spirituală a poporului român”37. Rămâne, de asemenea,
incontestabil faptul că textul, aşa cum a văzut lumina tiparului la
1688, a fost punctul de plecare pentru toate ediţiile ulterioare ale
Bibliei în limba română. Acest adevăr rezultă limpede din
afirmaţiile făcute de mitropolitul Andrei Şaguna în prefaţa
ediţiei pe care o scoate la Sibiu între 1856-1858: “Limba Bibliei
pentru un popor numai o dată se face; dacă s-au învins piedica
cea mare a traducerii şi dacă poporul au primit limba aceea
zicând în însăşi fiinţa sa, atunci următorii n-au de a mai face alta,
ci numai a o reînnoi şi îndrepta aşa, după cum ar fi reînnoit şi
îndreptat traducătorul cel dintâi al Bibliei de ar fi trăit până în
vremile lor”38.

3. Limba literară în perioada 1640-1780

3.1. Concepţia lingvistică a oamenilor de cultură ai vremii

Condiţiile istorice în care şi-au desfăşurat activitatea

oamenii de cultură din perioada 1640-1780 i-au împiedicat să
zăbovească îndelung asupra limbii române ca mijloc de fixare a

37
Al. Andriescu, Stud. cit., p.45.
38
Ap. Paul Miron, O nouă ediţie a Bibliei lui Şerban, în BIBL. 1688-DOC.,
I, p.3.

92
culturii scrise. Ei erau preocupaţi în primul rând de a traduce în
limba română un număr cât mai mare de texte, la început numai
religioase, apoi şi din diferite domenii ale culturii laice. În
această activitate a lor au întâmpinat multe dificultăţi, fapt ce i-
a determinat, sporadic la început, să supună atenţiei cititorilor
astfel de aspecte. Aşa a început să se contureze la noi o activitate
lingvistică în accepţiunea cea mai largă pe care o poate avea
acest termen. Nu se poate vorbi pentru această perioadă de o
concepţie lingvistică unitară, de vreme ce puţinele opinii sunt
presărate prin diferite prefeţe şi epiloguri ale lucrărilor traduse
şi tipărite. Fac excepţie cronicarii şi Dimitrie Cantemir, care în
lucrările lor au susţinut cu argumente de ordin lingvistic originea
romană a poporului român, originea latină a limbii române,
unitatea etnică şi lingvistică a tuturor românilor.
Prin urmare, afirmaţia potrivit căreia “primele teoretizări
cu privire la limba română literară s-au dezvoltat la noi, pe de o
parte, în strânsă legătură cu procesul de lungă durată, al
introducerii limbii române în biserică, iar pe de altă parte, în
legătură cu interesul cronicarilor pentru demonstrarea originii
comune – romane – a poporului român şi a originii latine a limbii
române şi în legătură cu primele manifestări ale conştiinţei
unităţii poporului român”39 este îndreptăţită şi de aceea, în
demersul nostru, vom urmări modul în care au fost abordate
problemele limbii române ca limbă de cultură din cele două
perspective.
În procesul îndelungat de recuperare a funcţiilor pe care
limba slavonă le îndeplinise ca limbă de cultură în spaţiul
românesc, limba română a avut de întâmpinat numeroase
dificultăţi, unele dintre acestea explicit prezentate de cei cărora
le-a revenit, de-a lungul timpului, nobila şi dificila misiune de a
face din limba română un instrument de comunicare tot atât de
evoluat ca şi limba izvoarelor din care traduceau. Cele mai mari
neajunsuri veneau din “strâmtarea” limbii române, prea puţin în
39
Al. Rosetti, B. Cazacu, L. Onu, ILRL2, p.88.

93
măsură, pentru început, să permită transpunerea în româneşte a
unor noţiuni de cele mai multe ori abstracte. La aceasta se
adăugau divergenţele dialectale, îndeosebi de natură fonetică şi
lexicală, care, chiar dacă nu împiedicau comunicarea între
românii din diferite zone, puteau fi stânjenitoare pentru cititori,
fapt care motivează grija traducătorilor de a evita aceste
particularităţi regionale şi de a promova forme cu circulaţie mai
largă.
Prima expunere coerentă pe această temă o întâlnim în
Predoslovia cătră cetitori din Noul Testament de la Bălgrad
(1648). Conştient de unitatea tuturor românilor, Simion Ştefan
nu neglija şi nu minimaliza totuşi deosebirile regionale pe care
le punea pe seama celor care “au răsfirat rumânii printr-alte ţări,
de ş-au mestecat cuvintele cu alte limbi de nu grăiescu toţi într-
un chip”40. Prin urmare, îşi propunea să promoveze elemente
lexicale cunoscute în toate regiunile locuite de români (“Noi
derept aceaea ne-am silit, den cât am putut, să izvodim aşea cum
să înţeleagă toţ[i]”41), având drept criteriu de selectare a
termenilor valoarea circulatorie a cuvintelor (“cuvintele trebuie
să fie ca banii, că banii aceia sunt buni carii îmblă în toate ţările,
aşea şi cuvintele acealea sunt bune, carele le înţeleg toţi”42).
Autorul predosloviei se referea numai la diferenţele existente în
plan lexical, ceea ce susţine afirmaţia lui G. Ivănescu43, potrivit
căreia graiul popular ardelean din timpul mitropolitului avea
multe elemente maghiare pe care el le-a abandonat în traducerea
Noului Testament, pentru că nu ar fi fost înţelese de moldoveni
sau de munteni. De altfel, în eliminarea termenilor maghiari
consta, după G. Ivănescu44, tendinţa lui Simion Ştefan de a
realiza o limbă literară unitară în traducerea integrală a Noului

40
Ap. Al. Rosetti, B. Cazacu, L. Onu, ILRL2, 92.
41
Ap. Ibidem.
42
Ap. Ibidem.
43
G. Ivănescu, ILR, p.579.
44
Ibidem.

94
Testament. Dacă nu se fac referiri şi la lipsa de unitate în plan
fonetic şi morfologic nu înseamnă că nu se recunoaşte existenţa
variantelor literare în epoca respectivă, ci se probează conştiinţa
mitropolitului că nu se putea cere şi urmări, la acea dată,
desfiinţarea acestora, arătându-se totodată că “normele regionale
(fonetice şi morfologice), diferite de la un caz la altul, nu
constituiau obstacole în calea difuzării operelor literare în toate
ţările române”45. Rezultatul a fost rezistenţa variantelor literare
de-a lungul secolelor, “în împrejurările în care pe întreg teritoriul
dacoromânesc se scria o singură literatură românească”46, pentru
“toată seminţia românească”.
Un alt aspect care merită să fie reţinut din predoslovia
semnată de mitropolitul ardelean la 1648 se referă la ceea ce
oamenii de cultură ai vremii au numit “strâmtarea” limbii
române. Fiind pus în situaţia de a numi pentru prima dată
româneşte unele noţiuni, Simion Ştefan adopta o poziţie firească
pentru orice limbă care se confrunta cu asemenea probleme: “De
aceasta încă vom să ştiţi, că vedem că unele cuvinte unii le-au
izvodit într-un chip, alţii într-alt. Iară noi le-am lăsat cum au
fost în izvodul grecescu, văzând că alte limbi încă le ţin aşea,
cumu-i synagoga şi poblican, şi gangrena, şi pietri scumpe,
carele nu să ştiu rumâneaşte ce sunt; nume de oameni, şi de
leamne, şi de veşmente, şi altele multe carele nu să ştiu
rumâneaşte ce sunt, noi încă le-am lăsat greceaşte, pentru că alte
limbi încă le-au lăsat aşea”47. Rezultă de aici că soluţia nu era
nouă, nu recurgea la ea pentru prima dată un traducător român,
dar ea se va aplica multă vreme în practica traducerii, nu numai
a textelor religioase.
Observaţii similare privind lipsa de unitate a limbii
române a făcut un alt reprezentant al Ardealului, popa Ioan Zoba
din Vinţ. Acesta, în Cuvântul cătră cetitori la Sicriul de aur

45
I. Gheţie, BDRL, p.273.
46
Ibidem.
47
Ap. Al. Rosetti, B. Cazacu, L. Onu, ILRL2, p.92-93.

95
(publicat la Sas-Sebeş, în 1683), constata, ca şi predecesorul său,
lipsa de unitate a limbii române la nivel lexical, dar, spre
deosebire de Simion Ştefan, opta pentru soluţia opusă, folosirea,
“după obiciaiul cum grăesc pre aciaste locuri”, a termenilor cu
circulaţie regională (“cum iaste: oca – pricină sau adeverinţă, în
alian – înprotivă, hasna – folosul, alduiala – blagosloveniia şi
altele”48).
Aceleaşi probleme au stat şi în faţa traducătorilor Bibliei
de la 1688, după cum rezultă limpede din prefaţa semnată de
Şerban Cantacuzino. Aici este cu precădere subliniat faptul că
limba română nu era suficient pregătită, la acea dată, pentru a se
transpune româneşte fără cusur cel mai citit text din toate spaţiile
lingvistice şi culturale, din toate timpurile. De aceea apare aici
exprimată ideea privind “strâmtarea limbii româneşti”, aspect
care putea pune traducătorii în imposibilitatea de a folosi termeni
adecvaţi pentru noţiunile noi, pătrunse o dată cu textul tradus.
Soluţia era tot cea propusă cu 40 de ani înainte de Simion Ştefan:
“iară încăş având pildă pre tălmăcitorii lătinilor şi slovenilor,
precum aceia aşa şi ai noştri le-au lăsat precum să citesc la cea
elinească”49.
Interesant de subliniat este încă un aspect privind
discrepanţele fireşti dintre marile limbi de cultură şi o limbă care
se afla abia la începutul procesului de recuperare a principalelor
funcţii sociale, îndeplinite până acum, în spaţiul românesc, în
primul rând de slavonă. Traducătorii aveau conştiinţa că înţeleg
textul grecesc mai bine decât îl pot transpune în limba română.
Este şi cazul lui Radu Greceanu, care, traducând Mineele, editate
de Mitrofan la Buzău, în 1698, afirma “că sunt cuvinte elineşti
şi vorbe dupre locuri, care unele nici la lexicoane nu să află;
altele, de să şi află şi înţeleg, iară pentru îngustarea limbii
româneşti (s.n.), nu pot veni la tălmăcit”50.

48
Ap. Ibidem, p.93.
49
În BIBL. 1688-DOC., I, p.139.
50
Ap. Al. Rosetti, B. Cazacu, L. Onu, ILRL2, p.93.

96
 Un loc aparte ocupă în istoria lingvisticii româneşti
opiniile exprimate de autorii de opere originale, cronicarii şi
Dimitrie Cantemir.
Începând cu prima cronică scrisă în limba română, devine
un loc comun în lucrările istoriografice româneşti susţinerea
originii romane a poporului român şi a unităţii tuturor românilor,
precum şi a descendenţei latine a limbii române. Chiar susţinând
aceste idei, cronicarii noştri şi-au păstrat discernământul, de
vreme ce au recunoscut că în limba noastră s-au amestecat şi
cuvinte din alte limbi. Analiza acestor opinii s-a făcut în toate
lucrările de istoria literaturii şi de istoria limbii române literare,
prin urmare nu vom relua această discuţie. Mult mai important,
din punctul nostru de vedere, este să analizăm concepţia
lingvistică a lui Dimitrie Cantemir, exprimată, cum bine se ştie,
în lucrarea cu caracter monografic Descrierea Moldovei.
Capitolul Despre limba moldovenilor poate constitui,
pentru acea vreme, un veritabil tratat pe probleme de lingvistică
românească. Autorul enunţă două teorii cu privire la originea
limbii române, le argumentează pe amândouă, fără a da câştig de
cauză vreuneia dintre ele de teamă să nu fie subiectiv: “Acum că
am arătat, aşadar, socotinţa amânduror părţi, noi nu cutezăm să
hotărâm care din două ar fi aproape de adevăr, de teamă că
dragostea de patrie s-ar putea să ne orbească şi să lăsăm să scape
privirii noastre unele lucruri pe care alţii ar putea să le vadă
lesne. De aceea lăsăm pe bunul cititor să judece singur [...]”51.
Reţin atenţia, în mod deosebit, observaţiile lui Cantemir
cu privire la faptul că limba română cunoştea în acea vreme două
aspecte, unul popular şi regional, caracterizat prin anumite
particularităţi, altul oficial, mai îngrijit, specific textelor scrise şi
graiului vorbit în mijlocul Moldovei, mai aproape de Iaşi: “Cea
mai bună rostire este la Iaşi, în mijlocul Moldovei, fiindcă
oamenii din părţile acestea sunt mult mai învăţaţi, din pricină că

51
D. Cantemir, Descrierea Moldovei, Bucureşti, 1976, p.233.

97
acolo se află curtea domnească”52. Această opinie a lui Cantemir
a favorizat şi susţinerea unei teorii privind baza dialectală a
limbii române, teorie exprimată întâi de G. Ibrăileanu53, după
care limba literară ar fi limba aristocraţiei, o limbă diferită de
graiul poporului.
Pe lângă unele elemente lexicale care pătrundeau în graiuri
datorită vecinătăţii cu alte neamuri54, Cantemir constata şi
existenţa unor particularităţi fonetice la nivelul fiecărei variante
în parte. Astfel de trăsături erau considerate neliterare şi atunci,
de vreme ce se menţionează faptul că aspectul scris al limbii,
deci mai îngrijit, le respingea. Dintre acestea Cantemir aminteşte
fenomenul palatalizării labialelor, pe care-l considera specific
vorbirii femeilor din Moldova. Dincolo de această
particularitate, el credea că graiul moldovenesc din vremea sa ar
putea deveni bază a unificării limbii române literare, din moment
ce muntenii şi ardelenii “se ţin pas cu pas de graiul şi scrierea
moldovenească şi recunosc, în chipul acesta, de fapt că graiul
moldovenesc este mai curat decât al lor, cu toate că vrăjmăşia
dintre moldoveni şi valahi îi împiedică să o spună”55.
Previziunile lui Cantemir, juste la vremea aceea, susţinute de
bogata activitate culturală desfăşurată în Moldova, au fost
infirmate de dezvoltarea culturii în secolul al XVIII-lea şi în cel
următor; viaţa culturală avea să se relanseze în Ţara Românească
şi să favorizeze ascendenţa variantei munteneşti asupra
celorlalte variante, nu fără zvâcniri, uneori puternice, ale
acestora.
Nouă pentru vremea respectivă este şi concepţia lui
Cantemir în legătură cu modul de îmbogăţire a vocabularului.
De fapt, nouă este ideea că termenii împrumutaţi trebuia să fie

52
Ibidem, p.234.
53
Ap. Şt. Munteanu, V. D. Ţâra, Istoria limbii române literare, Bucureşti,
1983, p.45.
54
D. Cantemir, Op. cit., p.234.
55
D. Cantemir, Op. cit., p.235.

98
adaptaţi la sistemul limbii române. Acest aspect este abordat de
Cantemir în cea de a doua prefaţă către cititor la Istoria
ieroglifică: “într-acesta chip, spre alalte învăţături grele,
trebuitoare numere şi cuvinte, dându-te, a le moldoveni sau a le
români sileşte (s.n.), în moldovenie elinizeşte şi în elinie
moldoveniseşte”56. Preocuparea lui Cantemir nu se rezumă doar
la precizări de natură teoretică. Grija lui este ca termenii nou
introduşi să fie înţeleşi şi de cititorul obişnuit: “Vei şti, iubitule,
că nu pentru cei carii într-aceste pomenite limbi pedepsiţi sint
scara acii am supus, ce, pentru ca de împrumutarea cuvintelor
streine cei mai nedeprinşi lovind, vreare-aş ca aşe a le înţălege
şi în dialectul strein să să deprindză”57. Aşadar, realizarea celui
dintâi dicţionar cuprinzând 286 de termeni de cultură generală,
cunoscuta Scară a numerelor şi cuvintelor streine tâlcuitoare,
are o declarată finalitate practică.
Considerat de istoricii limbii române un adevărat
precursor al limbii literare moderne din secolul al XIX-lea, el a
iniţiat o puternică influenţă occidentală asupra lexicului, fapt
care conferea “limbii lui Cantemir, în ce priveşte lexicul
neologistic, un caracter cu totul modern, asemănător cu cel al
limbii de azi”58. Dacă în epoca lui Cantemir ideile acestuia ar fi
fost bine cunoscute şi ar fi influenţat dezvoltarea limbii române
literare, s-ar fi declanşat, cu siguranţă, procesul de modernizare
a limbii române, început abia după mai bine de o jumătăte de
veac. Împrejurări nefavorabile au schimbat, nu pentru prima dată
de-a lungul istoriei, cursul firesc al evenimentelor, astfel încât
ideile novatoare ale lui Cantemir au putut rodi abia în terenul
pregătit cu grijă de cel dintâi episcop luminat al românilor,
Inochentie Micu.
Remarcabilă mai ales sub raport practic decât teoretic,
activitatea oamenilor de cultură din această perioadă de evoluţie

56
Idem, Istoria ieroglifică, vol. I, Bucureşti, 1978, p.6.
57
D. Cantemir, Op. cit., p.6.
58
G. Ivănescu, ILR, p.541.

99
a limbii române literare a dus la bun sfârşit ceea ce se începuse
în urmă cu aproape două secole, impunerea limbii române ca
limbă de cultură în locul slavonei. În acest fel, în faţa celor care
aveau să urmeze se afla numai sarcina, deloc uşoară, e adevărat,
a transformării limbii române literare într-un instrument
evoluat de comunicare, capabil să răspundă cerinţelor tot mai
mari impuse de dezvoltarea culturii române. În aceste condiţii,
oamenii de cultură care vor urma vor acorda mai mare atenţie
limbii române literare, făcând din aceasta, mai mult decât până
acum, şi un obiect de cercetare sistematică. Astfel, reprezentanţii
culturii luminilor din Ţările Române îşi vor propune, cum se va
întâmpla mai târziu în Societatea Academică, trei direcţii
fundamentale de acţiune în scopul unei unificări reale a limbii
literare: o ortografie unitară cu alfabet latin, o gramatică menită
să asigure limbii române paradigme sigure în flexiune şi o
sintaxă firească, fluentă şi clară şi, nu în ultimul rând, lucrări
lexicografice care să sporească fondul limbii române literare cu
elemente noi, cele mai multe de origine latină sau neolatină.

3.2. Lucrări normative. Primele gramatici şi dicţionare

ale limbii române
Fără a avea un caracter organizat, realizarea de lucrări
practice consacrate limbii române se desfăşoară oarecum în
paralel cu procesul introducerii limbii române în biserică şi al
folosirii ei ca limbă oficială a cancelariei domneşti. Necesităţi
fireşti au făcut ca apariţia lexicografiei bilingve slavo-române să
fie la noi “aproape concomitentă cu aceea a primelor texte
bisericeşti traduse din limba slavonă”59; tot unor nevoi de ordin
practic a slujit şi efortul unor cărturari ai vremii de a încerca să
explice în româneşte gramatica slavonă. Se înscriu în aceste
prime încercări două fragmente de vocabular slavo-românesc
din secolul al XVI-lea şi două lucrări de gramatică, una atribuită
lui Staicu grămaticul, Tâlcuirea sau arătarea gramaticii
59
M. Seche, Schiţă, I, p.7.

100
slavoneşti, cealaltă anexată la lexiconul slavo-român al lui Mihai
(1672-1673)60. Cele două încercări în domeniul gramaticii
explicau Gramatica slavonă a rusului Meletie Smotriţki, lucrare
apărută în 1619, la Evie. Aceeaşi lucrare va fi punct de plecare,
alături de alte izvoare, şi pentru temerara încercare de la 1757 a
lui Dimitrie Eustatievici Braşoveanul.
Lucrarea lui Dimitrie Eustatievici, dascăl de gramatică la
şcoala românească din Braşov, este cea mai veche gramatică a
limbii române. Păstrată în manuscris61, această lucrare nu a putut
influenţa unificarea limbii române prin normele pe care autorul
le propunea, rămânând doar un document important care atestă
preocupări din partea cărturarilor noştri într-un astfel de
domeniu. Fiind prima lucrare de acest fel, nici nu se poate pune
problema originalităţii. De altfel, pentru a veni în sprijinul
cititorilor, autorul le sugerează acestora, în a doua prefaţă,
Înainte cuvântare cătră bine cinstitoriul şi iubitoriul de
înţelepciune cititor, să o compare cu gramatici greceşti, slavone,
latine şi altele, fără a avea conştiinţa că lucrarea sa ar avea vreo
scădere, din această pricină, în faţa cititorilor, pe care, cum se
vede din titlul prefeţei, autorul şi-i doreşte de bună-credinţă:
“Mai nainte până a arăta ţie, iubitoriule de înţelepciune cititori,
folosul gramaticii, [...], neplăcând izvodirea gramaticii aceştiia,
caută întru cele elineşti, întru cele sloveneşti, întru cele latineşti
şi întru altele, nu mă îndoiesc că să va ruşina cea rumânească
după puterea, osebirea şi obicinuinţa sa de celelalte, nici numele
i să va răpi, ci mai vârtos întărire şi dovod nesmintit va dobândi
spre stăpânirea osebirilor sale, având împrumutare din multe

60
Ibidem, p.7 şi I. Iordan, Istoria lingvisticii româneşti, Bucureşti, 1978, p.15.
61
De altfel, lucrarea se păstrează în două manuscrise în Biblioteca
Academiei, unul datat 1 septembrie 1757, celălalt datat 1774. Vezi M.
Costinescu, Normă şi dialect în primele gramatici româneşti, în SLLF, vol.
al II-lea, Bucureşti, 1972, p.9.

101
dialecturi, care s-au şi aşezat fieştecare cuvânt la locul său,
toată partea toate ale sale având la rânduiala şi numărul său”62.
Editând pentru prima dată, după două secole de la
realizare, Gramatica rumânească a lui Dimitrie Eustatievici, N.
A. Ursu semnează şi un amplu studiu introductiv, în care
abordează cele mai însemnate aspecte privind acest important
document al istoriei limbii şi culturii româneşti. După ce
conturează personalitatea dascălului braşovean, N. A. Ursu
aduce în discuţie problema izvoarelor folosite de autor pentru
realizarea lucrării, evidenţiind faptul că trebuie incluse între
izvoarele Gramaticii de la 1757 şi altele decât cele aduse în mod
obişnuit în discuţie de specialişti. Astfel, fără a contesta
cunoaşterea de către autor în primul rând a gramaticii slavone a
lui Smotriţki şi faptul că ea reprezintă unul dintre modelele
importante ale lucrării, N. A. Ursu precizează că acest model nu
ocupă aceeaşi pondere pentru toate capitolele lucrării. Influenţa
se resimte mai cu seamă în structura lucrării şi în precuvântarea
către cititor. La nivelul textului propriu-zis, capitolul despre
ortografie este prin excelenţă tributar modelului slavon, celelalte
părţi ale cărţii resimţind mai puţin influenţe slavone şi mai mult
influenţe greceşti şi latine.
Dintre gramaticile limbii greceşti, Eustatievici a cunoscut-
o pe aceea semnată de Constantin Lascaris, pe care o şi citează,
apărută în secolul al XVI-lea, dar cu numeroase reeditări şi în
secolele următoare, şi pe cea editată în 1734, la Veneţia, autorul
fiind Antonios Catiforos.
O observaţie demnă de luat în seamă face N. A. Ursu cu
privire la izvoarele latineşti ale lucrării: “Lectura atentă a
gramaticii lui Eustatievici, în special a părţii consacrate
morfologiei, dar şi a celor consacrate sintaxei şi prozodiei, ne-a
condus la concluzia că autorul şi-a alcătuit lucrarea nu numai
după modele slavone sau greceşti, aşa cum s-a afirmat până

62
D. Eustatievici Braşoveanul, Gramatica rumânească. 1757, ediţie, studiu
introductiv şi glosar de N. A. Ursu, Bucureşti, 1969, p.6.

102
acum, ci urmând îndeaproape mai ales o gramatică latină
(s.n.)”63. Această constatare se bazează atât pe comparaţiile cu
gramatica latină, pe care Eustatievici le face în diferite locuri ale
lucrării sale, cât şi pe descoperirea în text a unor “reguli fonetice,
morfologice şi sintactice proprii latinei (s.a.), pe care le-a tradus
cuvânt cu cuvânt şi a încercat să le aplice românei”64.
Sursa latină indicată de Ursu este Elementa grammaticae
latinae a lui Gregorius Molnar, apărută în 1556, la Cluj, şi
reluată ulterior în numeroase ediţii nu numai în Transilvania, ci
şi în alte spaţii a căror limbă de cult era latina. Afirmaţiile de mai
sus sunt susţinute cu pasaje din cele două lucrări65. O asemenea
demonstraţie, chiar dacă încheiată oarecum circumspect66, îl
absolvă pe autorul primei noastre gramatici de acea mare vină
pe care i-o aducea Sextil Puşcariu în legătură cu faptul că,
descriind limba română, nu pomeneşte “nici un cuvânt de
romanitatea noastră şi nu licăreşte nici una din ideile ce aveau

63
N. A. Ursu, Studiu introductiv la Gramatica rumânească. 1757, Bucureşti,
1969, p.XVIII.
64
Ibidem. Un argument interesant îl constituie modul în care precizează
Eustatievici folosirea pronumelui posesiv, în capitolul Pentru încheierea în
loc de numelor, îndreptarea a şasea: “În loc de numele cel stăpânitori al
său, a sa şi altele, fiind doao, trei feţe având, şi stăpânirea se va socoti cei
din întâi, pentru care este lucrarea graiului sau împărtăşirii, să trebuiaşte al
său sau pre care neamul înfiinţitoriului va pofti, dar să va socoti cei de a
doao să trebuiaşte al lui sau lui, a ei sau ei; asemine şi întru cel înmulţitori,
precum: Prea fericitul Amvrosie învaţă pre Pavel şi pre fratele său, adecă
al lui Amvrosie. Iară: Prea fericitul Amvrosie învaţă pre Pavel şi pre fratele
lui, adecă al lui Pavel şi altele.” (Dimitrie Eustatievici Braşoveanul,
Gramatica rumânească. 1757, ediţie, studiu introductiv şi glosar de N. A.
Ursu, Bucureşti, 1969, p.99).
65
N. A. Ursu, Stud. cit., p.XX-XXII.
66
“Pasajele citate sunt probe neîndoielnice că uneori Eustatievici a urmat
îndeaproape textul latin al lui Molnar. În multe locuri însă el se
îndepărtează în oarecare măsură de textul latin, pentru a putea cuprinde în
diferite reguli şi comentarii particularităţile limbii române.” (Ibidem,
p.XXII).

103
să-şi facă drum prin gramatica lui Samuil Clain şi Gheorghe
Şincai”67.
Având, în mod firesc pentru vremea aceea, multe modele,
lucrarea lui Eustatievici nu este originală, dar aceasta nu
înseamnă că autorul a încercat să schimbe substanţa limbii
române pentru a intra în şabloanele specifice altor limbi.
Dimpotrivă, conştient de specificul limbii noastre, el anunţa
chiar din prefaţa către cititor că a vrut să evidenţieze “cu ce este
dialectul rumânesc mai îndestulat sau mai neîndestulat decât alte
dialecturi”, ceea ce înseamnă că s-a păzit, cât i-a stat în putinţă,
de exagerări. Dacă acestea nu lipsesc din lucrare, vina o poartă
doar, ca întotdeauna în astfel de situaţii, neajunsurile oricărei
munci de pionierat.
Structurată în patru părţi, lucrarea abordează toate
capitolele importante ale limbii, mai puţin lexicul: Pentru
ortografie, Pentru etimologhie (morfologie), Pentru sintaxis,
Pentru prosodie.
Fără a fi contribuit la unificarea grafiei limbii române cu
caractere chirilice, din cauza păstrării ei doar în manuscris,
această gramatică are meritul de a ne oferi astăzi informaţii
preţioase care sprijină acţiunea de stabilire a fizionomiei limbii
române literare vechi sub aspect fonetic. În privinţa morfologiei,
autorul grupează cuvintele limbii române în opt clase, cu
precizarea că adjectivul şi numeralul sunt cuprinse la nume,
participiul este clasă de sine stătătoare, iar articolul este tratat în
aceeaşi clasă cu pronumele, şi aici însă cu numeroase erori.
Categoriile gramaticale cunosc şi ele o tratare inedită în unele
situatii. Astfel, numele româneşti ar avea cinci genuri, şase
cazuri şi şase declinări, iar verbele – cinci conjugări, la care se
adaugă o listă foarte mare cu verbe neregulate, din pricina
criteriilor neconcludente propuse pentru clasificarea verbelor în
clase.

67
Sextil Puşcariu, Istoria literaturii române. Epoca veche, ediţia a II-a, Sibiu,
1930, p.194; ap. N. A. Ursu, Stud. cit., p.XXII.

104
 Abordarea sintaxei se face din două perspective: una
priveşte regulile comunicării obişnuite (Pentru sintaxis cel întru
obşte încheieetori, rânduitori, prost şi următori îndreptărilor),
cealaltă analizează normele stilului elevat şi ale stilului artistic:
Pentru împodobitul sintaxis şi Pentru sintaxisul cel închipuitori.
În ultima parte, pe parcursul câtorva pagini, autorul lămureşte
noţiunile elementare de prozodie, folosind ca surse gramaticile
şi retoricile greceşti, iar pentru ilustrare, versuri create de el.
Un interes aparte prezintă terminologia. Constituită în cea
mai mare parte din calcuri, această terminologie este foarte
asemănătoare în primele noastre gramatici, fapt care i-a
determinat pe unii specialişti68 să vorbească despre o influenţă a
lucrărilor mai vechi asupra celor mai noi69. O situaţie similară se
întâlneşte în toate domeniile ştiinţifice în cazul formaţiilor
obţinute prin calc. Pe lângă o terminologie greoaie de tipul:
lovire (“accent”), plecătoare (“flexibile”), neplecătoare
(“neflexibile”), neam (“gen”), plecare (“declinare”), faţă
(“persoană”), închipuire (“mod”), arătătoare (“indicativ”),
lucrători (“activ”), pătimitori (“pasiv”) etc., Eustatievici a
folosit şi numeroase împrumuturi din latină sau din greacă,
anticipând în acest fel soluţii care se vor împune ulterior prin
Ienăchiţă Văcărescu sau prin Ion Heliade Rădulescu: oxitonesc,
paroxitonesc, proparoxitonesc; anacreonticesc, anapesticesc,
aristofanicesc, epicesc, liricesc, emfazis, imnos, pleonasmos
etc., cu observaţia că aceşti termeni neologici nu sunt supuşi şi
unui proces de adaptare la sistemul limbii române. Unele norme

68
N. A. Ursu, Stud. cit., p.XXV.
69
Acţiunile autorilor de gramatici erau în această perioadă cu totul izolate şi
nu se datorau unor eforturi conjugate de a norma limba română. Astfel este
foarte puţin probabil ca Eustatievici să fi cunoscut terminologia folosită cu
trei sferturi de veac mai înainte de târgovişteanul Staicu în acţiunea acestuia
de a lămuri gramatica slavonă pentru români, după cum este la fel de puţin
probabil ca Macarie din Moldova să fi cunoscut şi să fi urmat terminologia
lui Eustatievici.

105
lingvistice propuse şi respectate de autorul acestei lucrări vor fi
discutate în 3.3.
Moldova este reprezentată, la acest capitol, de lucrarea
călugărului Macarie (1772) de la schitul Sihla. O însemnare
făcută pe pagina a doua a manuscrisului atestă faptul că
gramatica lui Macarie era destinată imprimării în tipografia
mitropolitană din Iaşi70. Împrejurări nefavorabile au zădărnicit,
ca în atâtea alte rânduri, şi această întreprindere a culturii
noastre. Rămasă în manuscris până astăzi, această lucrare
prezintă interes doar pentru specialişti şi împreună cu gramatica
lui Eustatievici se constituie în “izvoare ale istoriei limbii
române, în special ale românei literare”71.
Gramatica lui Macarie tratează despre părţile cuvântului,
ortografie şi versificaţie. Pătrunzând în mai mică măsură decât
Dimitrie Eustatievici Braşoveanul spiritul limbii române şi
manifestând obedienţă, mai ales, faţă de gramaticile slavone,
Macarie realizează o sistematizare cu totul eronată a morfologiei
româneşti, găsind, de exemplu, 22 de declinări şi nu mai puţin
de 24 de conjugări. Fireşti pentru perioada începuturilor sunt şi
neajunsurile din domeniul terminologiei, aceleaşi ca şi în
lucrarea de la 1757: avuţialnice (pronume “posesive”);

70
“Întru numele şi slava a sfintei, de viaţă făcătoarei şi nedespărţitei Troiţei,
a tatălui şi a fiiului şi a duhului sfânt, alcătuitu-s-au aciastă grammatică
rumânească în zilele prea luminatei şi de Dumnezău încoronatei
imperatriţei noastrei Ecaterinei Alecsievnei a toatei Rosiei, şi a
naslidnacului eii, a marelui cneaz Ţesarevici Pavel Petrovici, acuma cu
mila Domnului Dumnezău şi a toatei Moldaviei împărăţitoarea fiind, şi s-
au tipărit în sfânta şi dumnezăiasca Mitropoliia Iaşilor, cu blagosloveniia a
preasfinţitului arhiepiscopului Gavriil, şi cu toată cheltuiala a
preablagorodnicului şi pravoslavnicului marelui cneaz al Moldaviei Ioan
Cantacuzin Deleanul, a marelui Vistiiariu, de la anul cel mântuitoriu
întru… în luna lui…, în … zile, de smeritul întru tipografi…” (Ap. Mariana
Costinescu, Normă şi dialect în primele gramatici româneşti, în SLLF, vol.
al II-lea, Bucureşti, 1972, p.9-10).
71
Mariana Costinescu, Stud. cit., în SLLF, vol. al II-lea, Bucureşti, 1972,
p.11.

106
pricinuitoare (pronume “reflexive”); acumnic (“prezent”);
dăunăznic (“imperfect”); odinioarnic (“mai mult ca perfect”)
etc. În ce priveşte unele norme propuse de autor, acestea vor fi
analizate în 3.3.
Acţiunea de transpunere în româneşte a literaturii
religioase făcea imperios necesară alcătuirea de glosare slavo-
române. De aceea, activitatea lexicografică este, cantitativ în
primul rând, superioară celei desfăşurate în vederea alcătuirii de
gramatici. Mircea Seche înregistrează în primul capitol al
lucrării sale, Schiţă de istorie a lexicografiei române, două
fragmente de vocabular slavo-românesc din veacul al XVI-lea,
la care se adaugă, în secolul următor, alte opt glosare slavo-
româneşti, dintre care reţin atenţia un fragment de Vocabular
biblic sârbesc-românesc (aproximativ 1630) şi Lexiconul slavo-
românesc al lui Mardarie Cozianul (1649), acesta din urmă fiind
considerat “prima operă lexicografică completă păstrată până
astăzi”72. Glosarele slavo-române au ca sursă comună Lexiconul
slav-rusesc şi tâlcuirea numelor, tipărit la Kiev, în 1627, de
ieromonahul rus Pamvo Berinda. Lucrările româneşti nu se
reduc la a copia acest dicţionar fără nici o intervenţie, în afara
adăugării termenilor româneşti, fireşte. De obicei, autorii
glosarelor româneşti adaugă sau reduc cuvinte faţă de model.
Unele lucrări capătă în acest fel evidente note de originalitate.
Aşa se întâmplă cu Lexiconul păstrat în Codicele Sturdzan
(aproximativ 1660-1670) sau cu Lexiconul lui Mihai (1672),
acestea cuprinzând, pentru vremea respectivă, un număr
considerabil de cuvinte, circa 8000, şi întrecând cu mult lucrarea
de la Kiev73.
Sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului
următor au însemnat un adevărat salt calitativ şi cantitativ pentru
lexicografia românească. Locul glosarelor, care nu erau decât
simple liste bilingve slavo-române, lipsite de orice aparat

72
M. Seche, Schiţă, I, p.7.
73
M. Seche, Schiţă, I, p.8.

107
ştiinţific, de orice criteriu de organizare a materialului, chiar şi
cel alfabetic, este luat de lucrări în care, înainte de toate, slavona
este înlocuită de latină sau de o limbă neolatină. Numărul
încercărilor lexicografice este în creştere, cele mai multe
datorându-se acum transilvănenilor, care pun temeliile unui
edificiu pe care-l vor înălţa peste numai câteva decenii
reprezentanţii Şcolii Ardelene.
Ţara Românească şi Moldova continuă să fie reprezentate
prin încercări lexicografice datorate unor cărturari erudiţi
precum stolnicul Constantin Cantacuzino sau Dimitrie
Cantemir. Primul realiza, pe la 1700, probabil la cererea
ambasadorului italian Luigi Fernando Marsigli la curtea lui
Constantin Brâncoveanu, un vocabular de proporţii foarte reduse
alcătuit din trei părţi, cu organizarea materialului lexical pe
materii, în virtutea unei deprinderi specifice lexicografiei vechi.
O astfel de organizare a cuvintelor era într-o anumită măsură
practică, vocabularele suplinind manualele de conversaţie.
Lucrarea în discuţie cuprinde în prima parte circa 200 de nume
comune împărţite pe materii şi denumind noţiuni din realitatea
imediată. Celelalte două părţi, mult mai reduse, inventariază
denumiri geografice comune şi nume proprii din acelaşi
domeniu. Prin încercarea de a reuni termeni dintr-un domeniu
ştiinţific, geografia, lucrarea stolnicului muntean poate fi
considerată o primă încercare de dicţionar de tip special, de
termeni ştiinţifici74.
De numele aceluiaşi Luigi Fernando Marsigli se leagă o
altă lucrare lexicografică, mult mai complexă decât prima. Este
vorba despre Dicţionarul latin-român-maghiar, realizat,
probabil între 1687-1701, cunoscut astăzi sub numele de
Lexiconul marsilian. Autorul acestei lucrări nu se cunoaşte, se
presupune că este un ardelean de origine germană, care a
cunoscut bine Dicţionarul latin-maghiar al lui Albert Molnar,

74
M. Seche, Schiţă, I, p.9.

108
într-o ediţie de la 170075. Cuvintele româneşti sunt scrise cu
caractere latine, dar cu ortografie maghiară, înscriindu-se, în
acest sens, în tradiţia deschisă pe la 1570 de autorul anonim al
Cărţii de cântece.
Începută cu Lexiconul marsilian, influenţa lexicografiei
maghiare asupra lexicografiei româneşti s-a concretizat şi în alte
lucrări. Este vorba întâi de Dicţionarul latinesc-românesc,
realizat de Teodor Corbea pe la 1700 şi apoi, datând din aceeaşi
perioadă, de Dictionarium valachico-latinum, cunoscut sub
numele de Anonymus Caransebesiensis, prima lucrare
lexicografică în care limba română este limbă de bază.
In pofida tuturor neajunsurilor, lucrările lexicografice
bilingve şi poliglote au meritul de a fi îmbogăţit vocabularul
limbii române cu termeni noi; în condiţiile în care limba română
nu dispunea de suficient material lexical pentru a găsi
corespondent fiecărui cuvânt străin, autorii au fost nevoiţi să
noteze drept corespondent termenul de bază străin, pe care-l
adaptau, de obicei, la structura fonetică a limbii române. In acest
fel împrumutul a devenit un mijloc comun de îmbogăţire a
vocabularului, mijloc la care recurgeau, în mod declarat, şi
traducătorii de texte religioase în limba română.
Cu Scara numerelor şi cuvintelor streine tălcuitoare,
cunoscuta anexă a lui Dimitrie Cantemir la Istoria ieroglifică
(1705), lexicografia românească înregistrează un real progres,
deoarece, chiar dacă proporţiile lucrării nu impresionează,
principele moldav dădea cea dintâi încercare lexicografică cu
caracter explicativ. Pentru cele 286 de cuvinte incluse în Scară,
Cantemir dă definiţii gen dicţionar, cu scopul mărturisit de a-i
familiariza cu termenii noi pe cei mai nedeprinşi cu limbile
străine. Mai mult decât atât, Cantemir propune şi indicaţii
etimologice, chiar dacă nu întotdeauna acestea au şi temei
ştiinţific. Cei mai multi termeni explicaţi de autor sunt de origine
greacă şi latină, iar sub aspect formal aceştia sunt foarte apropiaţi
75
Ibidem, p.10.

109
de forma pe care a consacrat-o uzul. Câteva exemple selectate
din lista propusă de Cantemir pot fi concludente pentru cele
afirmate mai sus: “avocat, lat., «Cela ce trage pentru altul pâra
cu plată»”; “anonim, el., «Cela ce, izvodind ceva, numele nu i să
ştie, fără nume»”; “antidot, el., «Leac împotriva boalei ce să
dă»”; “dialectic, el., «Cela ce ştie a să întreba după canoanele
loghicăi»” etc.
După o perioadă de relativă înflorire, pe care a cunoscut-o
acest gen de activitate ştiinţifică până pe la 1704-1705,
activitatea lexicografică, pe teren românesc, intră într-un con de
umbră, din care va ieşi abia o dată cu activitatea desfăşurată de
reprezentanţii Şcolii Ardelene, după 1780. Lucrările realizate în
toată această perioadă nu se ridică, nici cantitativ, nici calitativ,
la nivelul celor precedente. De aceea, adevăraţii precursori ai
Şcolii Ardelene în acest domeniu s-au afirmat până la 170576.
Ca şi gramaticile realizate în perioada 1640-1780,
dicţionarele au avut puţine şanse de a fi răspândite prin tipar. În
acest fel, lucrările lexicografice amintite, rămase în manuscris,
cu excepţia celei realizate de Cantemir, nu au putut fi cunoscute
în vremea respectivă de un mare număr de oameni şi nu au putut
influenţa dezvoltarea limbii române. De aceea ele interesează
doar în măsura în care ilustrează atenţia pe care oamenii de
cultură ai vremii o acordau cunoaşterii şi perfecţionării limbii
române, deci în măsura în care limba noastră era nu numai
folosită ca mijloc de comunicare, ci devenea ea însăşi obiect de
studiu.

3.3. Trăsături ale limbii literare în această perioadă

Inegală ca valoare şi ca răspândire în timp şi în spaţiu,

producţia scrisă a contribuit indiscutabil la dezvoltarea limbii
române literare. Sub raport cantitativ, şi nu numai, Ţara

76
Activitatea lexicografică din perioada 1705-1780 a fost analizată de M.
Seche în Op. cit., p.13-16.

110
Românească a deţinut supremaţia în producţia tipografică, fapt
care a asigurat variantei literare munteneşti un real avantaj în
faţa celorlalte variante ale limbii române. Rezultatul a fost, mai
cu seamă în ultimele trei decenii ale perioadei (1750-1780),
constituirea unui aspect supradialectal al limbii române având ca
bază de unificare varianta literară din Muntenia, cu alte cuvinte,
realizarea primei unificări a limbii române literare.
Până la momentul primei unificări, variantele literare ale
limbii române păstrează o serie de trăsături distinctive, dar
prezintă şi un amestec de norme din diferite regiuni, urmare
firească a faptului că graniţele politice nu erau şi graniţe
culturale, oamenii de cultură, ca şi cărţile, trecând de cele mai
multe ori dintr-o regiune în alta. Numeroşi meşteri tipografi din
Moldova îşi desfăşoară activitatea şi în Ţara Românească. Este
şi cazul lui Mitrofan, episcop de Huşi şi diortositor al cărţilor lui
Dosoftei, care, silit de împrejurări, se refugiază în Ţara
Românească, ocupându-se aici de îndreptarea şi tipărirea cărţilor
munteneşti. De asemenea, din Muntenia, având o bogată
experienţă tipografică, trece munţii în Transilvania un discipol
şi un mare admirator al lui Antim Ivireanul, tipograful Mihai
Iştvanovici – ardelean de origine, dar care adăuga după numele
său menţiunea “cel din Ţara Românească” – şi desfăşoară la
Bălgrad o remarcabilă activitate tipografică.
Într-o primă etapă, influenţa merge, aşadar, dinspre
Moldova spre celelalte regiuni, graţie ascendenţei pe care o
căpătase varianta moldovenească prin prestigioşi oameni de
cultură, precum Varlaam şi Dosoftei, şi prin activitatea deja
amintită a lui Mitrofan şi a meşterilor tipografi moldoveni
dincolo de graniţele politice ale Moldovei medievale. În această
primă etapă, până la 1715, influenţa munteană, chiar dacă nu este
neglijabilă, nu ajunge la nivelul pe care-l va atinge după 1750.
Se remarcă îndeosebi, în privinţa influenţei munteneşti, textele
tipărite în capitala Ardealului de Mihai Iştvanovici, Bucoavna si

111
Chiriacodromionul, ale căror particularităţi sudice sunt
indiscutabile77.
Abia la mijlocul secolului al XVIII-lea se înregistrează
“un moment esenţial în istoria românei literare, acela al realizării
unei prime norme supradialectale”78. Până atunci, textele tipărite
într-o regiune sau alta ilustrau, de regulă, trăsăturile specifice
modului de a vorbi din zona respectivă, fiind îndeobşte acceptat
că dezvoltarea limbii literare nu s-a putut face decât sub
influenţa profundă a graiurilor pe baza cărora s-a format79.
Faptul că limba textelor tipărite în secolul al XVII-lea, dar nu
numai, se supunea normei locale este relativ uşor de demonstrat.
Nu de puţine ori, textele tipărite într-un centru cultural se
retipăreau în altă regiune. Retipărirea acestor texte presupunea
un efort consecvent, din partea diortositorilor şi a tipografilor,
“de a schimba normele [...] originalului prin acelea ce erau
caracteristice propriului lor «dialect» literar”80. Astfel, a doua
Cazanie a lui Coresi (1581) a fost reprodusă în Evanghelia cu
învăţătură (Bălgrad, 1641); Cazania lui Varlaam (1643) a fost
folosită pentru realizarea, în Muntenia, a Cazaniei din 1644;
Pravila (Îndreptarea legii) din 1652 a pus la contribuţie Cartea
românească de învăţătură (sau Pravila lui Vasile Lupu), apărută
la Iaşi în 1646.
Recunoscute sau contestate de specialişti, variantele
literare româneşti au reprezentat totuşi o realitate până la
mijlocul secolului al XIX-lea, când a avut loc unificarea limbii
literare. Între aceste variante au existat permanent influenţe
reciproce, ca urmare a prestigiului mai mare câştigat, la un
moment dat, de una sau alta dintre ele.
În afara influenţării lor reciproce, consemnată în diferite
momente din evoluţia limbii literare, variantele regionale ale

77
I. Gheţie, BDRL, p.371.
78
Ibidem, p.425.
79
Ibidem, p.70.
80
I. Gheţie, BDRL, p.71.

112
limbii literare au cunoscut şi presiunea graiurilor populare.
Apropierea de limba vorbită este mai evidentă în scrierile lui
Dosoftei şi în Biblia de la Bucureşti81.

3.3.1. Fonetica

3.3.1.1. Vocalele

3.3.1.1.1. [a] aton cunoaşte destul de frecvent evoluţia la

[ă], îndeosebi în texte laice provenind din Moldova,
Transilvania şi Oltenia, în cuvinte precum: bălauri, căzaci, în
zădar82 şi chiar în nume proprii, la Neculce: Gălaţi, Păşcani etc.
3.3.1.1.2.1. [ă] protonic a devenit [a]. Fenomenul s-a
produs, după Ivănescu83, întâi în Maramureş, iar de acolo, prin
migraţii, s-a răspândit în Moldova de nord, în Oltenia şi chiar în
Muntenia. Totuşi, transformarea în discuţie nu se face cu
consecvenţă, de vreme ce, în textele din Moldova, atestările nu
sunt foarte numeroase, iar în textele reprezentând celelalte arii
lingvistice sunt cu totul sporadice84. Ca şi fenomenul precedent,
trecerea lui [ă] protonic la [a] se reflectă cel mai bine în textele
laice, limba acestora aflându-se mai mult sub influenţa graiului
popular decât limba textelor religioase. De exemplu, la Varlaam
nu este deloc înregistrat, iar la Dosoftei apare rar85.
3.3.1.1.2.2. Fonetismul [ă] din substantivul păhar este
cvasigeneral în această perioadă; transformarea lui [ă] în [a], în
acest caz, s-a făcut întâi în graiul sudic. Înlocuirea formelor
vechi cu cele conţinând inovaţia a avut loc treptat, înlăturarea
formei arhaice producându-se abia după 1780.

81
Idem, Introducere în studiul limbii române literare, Bucureşti, 1982, p.73.
82
ILRL Epoca veche (1532-1780), vol. I, p.293.
83
G. Ivănescu, ILR, p.554.
84
ILRL Epoca veche (1532-1780), vol. I, p.293-294.
85
Şt. Munteanu, V. D. Ţâra, Istoria limbii române literare, Bucureşti, 1983,
p.100.

113
 3.3.1.1.2.3. [ă] aton trece la [e], de cele mai multe ori sub
influenţa asimilatoare a lui [e] din silaba următoare. Fonetismul
este considerat de Ion Gheţie86 o inovaţie a graiurilor din
Muntenia în cuvinte ca: blestem, blestema, necaz, pereche,
perete, speria, fermeca. Acelaşi fenomen este o inovaţie a
graiurilor din nord în cuvintele femeie şi nedejde. Ultimul este
răspândit în Moldova de nord, în nordul Transilvaniei şi în
Banat87. Astfel, prezenţa variantei nedejde şi a derivatelor
corespunzătoare se justifică într-un text cum este Psaltirea în
versuri a lui Dosoftei prin suportul pe care-l aveau în graiul
popular. Fără a avea suport în limba vorbită, astfel de forme sunt
majoritare şi în textul Psaltirii din Biblia de la Bucureşti. De
exemplu, în primii 40 de psalmi, se întâlneşte o singură dată
forma cu [ă] neasimilat: nădejduiască (9.10)88, în toate celelalte
situaţii fiind folosite formele cu inovaţia fonetică specifică
variantei nordice: nedejduiţi (2.13; 4.6); nedejduit (15.1);
nedejdea (13.7); nedejduiesc (16.8); voi nedejdui (17.2); au
nedejduit (21.4); nedejduiră (21.4, 5) etc. Motivele acestei
răspândiri a inovaţiei de natură moldovenească ar putea fi:
intervenţia tipografilor moldoveni şi a principalului diortositor,
episcopul de Huşi, Mitrofan, în textul care se tipărea la
Bucureşti, dar, mai probabil, analogia care se făcea între acest
cuvânt şi cuvintele deja amintite, în care acelaşi fenomen se
propaga dinspre graiurile sudice spre cele nordice. Pentru toate
cazurile de mai sus, în texte se constată o circulaţie amestecată
a formelor. Chiar gramaticile realizate după 1750 atestă aceeaşi
oscilaţie între formele arhaice şi cele cu inovaţia fonetică. Astfel,

86
I. Gheţie, BDRL, p.98-100.
87
Ibidem, p.100.
88
Exemplele au fost excerptate din Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură a
Vechiului şi Noului Testament. Tipărită întâia oară la 1688 în timpul
domniei lui Şerban Vodă Cantacuzino, Domnul Ţării Româneşti. Retipărită
după 300 de ani în facsimil şi transcriere cu aprobarea Sfântului Sinod şi
cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988.

114
în Gramatica lui Eustatievici, formele fămeie/femeie şi
derivatele acestora sunt în concurenţă, în vreme ce pentru
substantivul necaz sunt atestate numai formele etimologice cu
[ă]89. În lucrarea călugărului Macarie de la schitul Sihla, [ă]
apare trecut la [e] în cuvântul femeiască90, subliniind faptul că
norma variantei moldoveneşti, sub influenţa limbii vorbite, este,
în acest caz, inovaţia fonetică amintită.
3.3.1.1.2.4. Conservarea lui [ă] provenit din [a]
neaccentuat în cuvinte ca (a) prăvi, (a) rădica, (a se) răsipi se
înregistrează în texte din toate regiunile. Totuşi, în aceste cuvinte
şi în cele formate pe baza lor, a avut loc un fenomen de asimilare
a lui [ă] sub influenţa lui [i] din silaba următoare. Precizăm că
inovaţia s-a petrecut întâi în graiurile sudice şi se notează
consecvent în texte începând din secolul al XVIII-lea.
Menţionăm, de asemenea, că, în cazul acestor cuvinte, au existat
şi stadii intermediare de evoluţie: pentru primul cuvânt, stadiul
intermediar a fost cu [e] – previ, iar pentru celelalte două, s-a
trecut printr-un stadiu intermediar cu [î] – râdica, râsipi. În două
texte emblematice pentru fizionomia limbii române din secolul
al XVII-lea, Psaltirea în versuri a lui Dosoftei şi Biblia de la
Bucureşti (din care am analizat textul Psaltirii), sunt în circulaţie
formele arhaice cu [ă] conservat. Numai în textul de la Bucureşti
am întâlnit şi stadiul următor de evoluţie, silaba ră- > rî-:
râdicară (92.4, 4, 5); râdicările (92.6); râdicaiu (122.1; 142.10);
s-ar râdica (123.2), lucru firesc, deoarece stadiul intermediar
este atestat în Ţara Românească şi în Moldova91.
3.3.1.1.2.5. Substantivul năsip (< bg. nasip) este
înregistrat încă în forma cu fonetismul mai apropiat de etimon.
Inovaţia, constând în asimilarea lui [ă] sub influenţa contextului
fonetic, nu cunoaşte un stadiu intermediar cu [ă] > [e] şi nu este

89
M. Costinescu, Normă şi dialect în primele gramatici româneşti, în SLLF,
vol. al II-lea, Bucureşti, 1972, p.12.
90
Ibidem, p.19.
91
ILRL Epoca veche (1532-1780), vol. I, p.295.

115
notată decât sporadic în texte provenind din sud, unde
fenomenul are loc mai întâi.
3.3.1.1.2.6. Formele mai apropiate de etimon continuă să
fie notate şi în cazul cuvintelor păreche, părete; inovaţia
fonetică ([ă] > [e]) se înregistrează extrem de rar92.
3.3.1.1.2.7. În cuvintele năroc, nărod, fălos, zăbăvi şi în
derivatele acestora, [ă] a evoluat la [o] în toate zonele, dar textele
din diferite regiuni înregistrează şi formele etimologice, cu [ă]
conservat. O asimilare vocalică specifică variantei munteneşti,
dar şi regiunii Transilvania-Banat, a avut loc în cuvântul tovarăş,
devenit aici tovaroş 93.
3.3.1.1.2.8. [ă] > [u] în cuvântul mulţămi şi în derivatele
acestuia. Fenomenul se propagă tot din sud, dar nu devine
general nici chiar în perioada următoare, 1780-1840.
3.3.1.1.3.1. Acceptând etimologia propusă de N. Drăganu
în cazul cuvântului lepăda (< lat. *lepidare), Ion Gheţie94
consideră că formele întâlnite în Transilvania şi în Muntenia, cu
[e] > [ă], se datoresc unei asimilări vocalice. Fenomenul a
caracterizat până la 1640 cele două arii amintite, dar nu s-a
extins asupra graiurilor din Moldova nici în această perioadă.
3.3.1.1.3.2. În cuvintele: beserică, nemeri, ceti,
demineaţă, precepe, preveghea, [e] medial aton a trecut la [i], în
urma unor asimilări, respectiv disimilări vocalice. Acest
fenomen caracterizează cu deosebire aria sudică, textele din
Moldova şi din Transilvania consemnând în continuare
fonetismul arhaic. Raportul se va schimba în favoarea inovaţiei
fonetice abia în perioada următoare.
3.3.1.1.3.3. [-e-] tonic a trecut la [-i-] într-o serie de
cuvinte: crier, grier, trier, dar numai în graiurile din Moldova;

92
Ibidem, p.294.
93
Ibidem, p.295.
94
ILRL Epoca veche (1532-1780), vol. I, p.89 şi p.296.

116
textele reprezentând celelalte arii lingvistice înregistrează foarte
rar astfel de forme95.
3.3.1.1.3.4. [e] medial şi final s-a închis la [i] – în cuvinte
ca: fecior, oameni, vedea, fratele, bine, bate etc. – îndeosebi în
zonele unde se vorbea subdialectul nordic, dar nu lipseşte cu
desăvârşire nici din textele care ilustrează varianta muntenească.
Trebuie precizat că, în perioada 1750-1780, norma specifică
variantei sudice, cu [e] conservat, este predominantă în textele
din toate regiunile. O încercare de restabilire a fenomenului
regional se va constata, după 1829, în tipăriturile ieşite din
tipografia “Albinei”, cunoscută fiind tendinţa lui Gh. Asachi de
a repune în drepturi unele norme dialectale moldoveneşti.
3.3.1.1.3.5. [e], tonic sau aton, urmat de [n], s-a închis la
[i]; cu toate că fenomenul se petrecuse, în general, înainte de
apariţia primelor texte româneşti96, totuşi nu se producea în toate
ariile dialectale, atunci când în silaba următoare exista un [e].
Astfel de cazuri citează Vasile Arvinte97, în număr suficient de
mare, din textul Bibliei de la Bucureşti. Prezenţa unor forme
arhaice de tipul: mene, mente, amente, cuvente, den, în textul de
la 1688, este motivată de V. Arvinte98 printr-o tendinţă de
arhaizare a limbii. Această particularitate nu caracteriza graiul
tipografilor moldoveni, grai căruia îi era specifică închiderea
amintită, ci ar trebui pusă pe seama diortositorilor munteni, a
căror formaţie lingvistică era tradiţională. Lucrurile nu trebuie
însă absolutizate, în sensul că acest fenomen ar caracteriza
numai textul de la Bucureşti; e drept că aici cazurile sunt foarte
frecvente, dar şi alte texte din perioada în discuţie înregistrează
ambele notări, reflectând, prin urmare, ambele rostiri99.

95
Ibidem, p.297.
96
V. Arvinte, ST.L.FAC., p.52.
97
Ibidem.
98
Ibidem.
99
ILRL Epoca veche (1532-1780), vol. I, p.298.

117
 3.3.1.1.3.6. Sincopa lui [-e-] < [-i-]100, în cuvinte ca
înderepta, derept, direge, este un fenomen care datează din
perioada latinei populare101. Totuşi, până astăzi, formele cu [e(i)]
nesincopat circulă “într-o arie compactă care cuprinde Banatul,
sudul Crişanei şi vestul Transilvaniei propriu-zise, până în zona
Târnavelor”102.
În secolul al XVII-lea fenomenul era prezent în texte din
Muntenia şi Moldova, mai puţin în cele de dincolo de munţi, dar
formele cu [e(i)] nesincopat erau majoritare. Astfel, în cele două
texte pe care le-am considerat reprezentative pentru acest secol,
Psaltirea în versuri (în volumul Dosoftei, Opere. I. Versuri,
ediţie critică de N. A. Ursu, studiu introductiv de Al. Andriescu,
Bucureşti, 1978, după care cităm în continuare) şi Psaltirea din
Biblia de la Bucureşti, norma arhaizantă este încă prezentă,
probabil, şi în virtutea tradiţiei existente în textele religioase de
până atunci. Exemplele numeroase, excerptate numai din primii
10 psalmi (la Dosoftei: direapta (1.23); direpţii (1.24); direpţ –
pl. (1.25); direaptă (2.61; 4.25); direptăţii (4.3); nedireaptă
(5.35); direptului (5.58); direptul (7.26) etc.; în textul de la 1688:
se vor îndirepta (1.3); direpţilor (1.5,6); direaptă (2.12);
direptăţii (4.6); direptatea, îndireptează (5.9); dirept (5.14;
10.8); direptate (9.8); direpţi (10.2); direptul (10.4); direptăţi,
îndireptări (10.8) etc.), demonstrează consecvenţa cu care se
respecta, în acest caz, norma textelor bisericeşti precedente.
În secolul următor, mai ales după 1750, fonetismul vechi
este din ce în ce mai rar atestat. Situaţia diferă însă de la o
regiune la alta. Astfel, în textele din Muntenia se îregistrează
preponderent formele noi, în textele moldoveneşti predominante
sunt totuşi cele cu fonetism arhaic, în timp ce “în regiunile de
dincolo de munţi formele sincopate nu sunt anterioare jumătăţii

100
După I. Gheţie (BDRL, p.110), [-e-] din derege, derept a trecut de timpuriu
la [-i-] în unele graiuri, prin disimilare vocalică: direge, dirept.
101
G. Ivănescu, ILR, p.113.
102
I. Gheţie, BDRL, p.110.

118
secolului al XVII-lea, iar de o atestare ceva mai frecventă a lor
nu poate fi vorba decât după 1700”103.
Cele două lucrări de gramatică datând din a doua jumătate
a secolului al XVIII-lea ilustrează, în general, situaţia de mai
sus: în Gramatica lui Eustatievici alternează formele prezentând
sincopa vocalică cu cele nesincopate104, în vreme ce în lucrarea
călugărului Macarie s-au semnalat numai formele noi105. Situaţia
aceasta pare a contrazice afirmaţiile de mai sus, dacă ţinem
seama de faptul că a doua gramatică se realizase în Moldova,
unde mai frecvente erau formele vechi. Nu trebuie să uităm însă
originea muntenească a lui Macarie, susţinută de N. Iorga106.
Macarie ţinea seama de realitatea lingvistică din Moldova, dar
nu renunţa nici la uzul său muntenesc, ceea ce explică şi aderarea
lui la două norme şi, prin urmare, amestecul de norme din
Gramatica de la 1772.
3.3.1.1.3.7. Fenomenul velarizării lui [e] > [ă], după
consoanele [p], [b], [m], [f], [v], [t], [d], [s], [dz], [z], [ţ], [r], [ş],
[j], va fi discutat în 3.3.1.4.
3.3.1.1.4. În legătură cu situaţia vocalei [i], interesează în
cea mai mare măsură fenomenul velarizării după consoanele
amintite mai sus, în cazul vocalei [e], ca şi “amuţirea” lui [-i]
asilabic, după consoanele [t], [d], [s], [- ], [z], [ţ], [r], [ş] şi [j].
Aceste aspecte vor fi discutate în 3.3.1.4.
3.3.1.1.5.1. Fonetismul mai vechi, cu [î], se păstrează, ca
şi în perioada precedentă, în verbul (a) întra şi în derivatele sale.
Aceste forme au circulat până în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. În graiurile din nordul
ţării, fonetismul vechi se păstrează şi astăzi.

103
ILRL Epoca veche (1532-1780), vol. I, p.298.
104
M. Costinescu, Normă şi dialect în primele gramatici româneşti, în SLLF,
vol. al II-lea, Bucureşti, 1972, p.12-13.
105
Ibidem, p.22.
106
Ap. M. Costinescu, Normă şi dialect în primele gramatici româneşti, în
SLLF, vol. al II-lea, Bucureşti, 1972, p.11.

119
 3.3.1.1.5.2. În cuvinte de tipul umbla (< lat. ambulo),
umfla (< lat. inflo), umple (< lat. impleo) şi în derivatele acestora,
a avut loc trecerea lui [î] la [u] datorită acţiunii asimilatoare a
contextului fonetic, mai exact, datorită vecinătăţii cu bilabiala
[m]. Fenomenul trecerii lui [i] la [u] se întâlnea în secolul al
XVI-lea extrem de rar şi numai în Muntenia, dar, începând din a
doua jumătate a secolului al XVII-lea, formele cu [î-] aproape
au dispărut din textele sudice. În varianta literară nordică,
formele mai vechi s-au menţinut vreme îndelungată datorită
suportului pe care-l aveau în limba vorbită107.
În texte însă situaţia nu se prezintă întotdeauna conform
afirmaţiilor cu caracter general de mai sus. De exemplu, în textul
Psaltirii în versuri, norma variantei literare nordice se respectă
peste tot: împle (7.10; 28.25); să împli (11.18); ai împlut (16.57;
32.16); îmblă (7.39); îmflă (28.12) etc., în vreme ce, în textul
Psaltirii din Biblia de la Bucureşti, se întâlnesc numai două
situaţii cu [î-] > [u-]: umblă (90.6) şi neumblată (106.40).
Prezenţa cvasigenerală a formelor vechi sau care oglindesc
norma variantei nordice, în textul de la Bucureşti, s-ar putea
justifica prin faptul că realizatorii Bibliei de la 1688 au folosit
textul Vechiului Testament tradus de spătarul Milescu şi, prin
urmare, multe fapte de limbă specifice variantei moldoveneşti
au trecut, fără a fi schimbate, în textul din sud. Nu este de
neglijat, în explicarea unor fenomene tipic moldoveneşti într-un
text muntenesc, nici rolul pe care l-au avut tipografii moldoveni,
dintre care sunt cunoscuţi doar Chiriac şi Atanasie Moldoveanul,
şi, bineînţeles, principalul diortositor al textului de la Bucureşti,
Mitrofan, fostul episcop de Huşi şi colaborator al lui Dosoftei la
tipărirea multor lucrări: Psaltirea de-nţăles, Viaţa şi petrêcerea
svinţilor şi Molitvenicul.
Cu toate că, în general, “amestecul [de norme
moldoveneşti] e dezordonat şi dictat de întâmplare, nu de o

107
I. Gheţie, BDRL, p.113-114.

120
voinţă fermă de a sistematiza, unificând în tipare omogene”108,
nu poate fi minimalizat prestigiul câştigat de varianta literară
moldovenească, după apariţia cărţilor lui Varlaam şi Dosoftei.
Gramatica rumânească a lui Dimitrie Eustatievici, ca şi
lucrarea călugărului Macarie, înregistrează numai formele cu [î-
] > [u-]109. Precizăm însă că situaţia din gramatica lui Macarie ar
putea fi rezultatul evoluţiei, pe de o parte, iar, pe de altă parte,
urmarea obârşiei munteneşti a autorului, cunoscut fiind faptul că
formele arhaice se menţin în textele moldoveneşti şi nord-
ardeleneşti până la sfârşitul perioadei în discuţie110 şi chiar mult
după aceea. Precizăm că astfel de fonetisme sunt atestate şi
astăzi în Banat, în nordul Moldovei şi al Transilvaniei.
3.3.1.1.5.3. Datorită unei asimilări vocalice, [î] a evoluat
la [u] în adverbul curând; fenomenul, specific, în perioada
precedentă, textelor reprezentând varianta nordică111, cunoaşte
în continuare aceeaşi arie de răspândire.
3.3.1.1.6.1. [o] aton s-a închis la [u]; această evoluţie s-
a petrecut spontan în cuvinte precum: durmi, micşura, îngrupa
etc. Fonetismul în discuţie este atestat în texte provenind din
diverse regiuni ale ţării, îndeosebi din Transilvania, Banat,
Moldova. În Ţara Românească, este înregistrat în texte până spre
sfârşitul secolului al XVII-lea, după aceea devenind
preponderente formele cu [o] refăcut112. Spre sfârşitul secolului
următor, aria de răspândire a fenomenului scade simţitor şi mai
ales se reduce numărul termenilor în care acesta se mai produce;
situaţia se datoreşte, probabil, influenţei unificatoare a textelor
răspândite dinspre Muntenia.
3.3.1.1.6.2. În cuvintele cocon, cocoş, textele provenind
din Moldova prezintă fenomenul închiderii lui [o] aton la [u].
108
I. Gheţie, BDRL, p.341.
109
Mariana Costinescu, Stud. cit., în SLLF, vol. al II-lea, Bucureşti, 1972,
p.13 şi p.20.
110
ILRL Epoca veche (1532-1780), vol. I, p.299.
111
Ibidem, p.93.
112
Ibidem p.300.

121
Deşi caracteriza aria dialectală moldovenească, această
disimilare vocalică a fost înregistrată şi în câteva texte sudice şi
transilvănene, probabil, datorită tipografilor şi diortositorilor
moldoveni care lucraseră la aceste tipărituri113.
3.3.1.1.7.1. În cuvântul minciunos, [u] a evoluat la [i], prin
asimilare vocalică. Al. Rosetti114 vorbea despre reducerea
diftongului [iu] neaccentuat, în interiorul cuvântului, plasând
fenomenul în secolul al XVI-lea, dar precizând că formele mai
noi circulau amestecat cu cele mai vechi cu “diftongul” păstrat.
În secolul al XVII-lea, fonetismul nou este majoritar, de vreme
ce, în Psaltirea în versuri, am înregistrat numai formele cu
inovaţie fonetică: mincinoşi (5.20); mincinos (61.26) şi
mincinosul (100.35), iar în textul Psaltirii din B1688 fonetismul
arhaic apare numai o dată: minciunos (32.17), în alte trei
ocurenţe înregistrând formele noi: mincinoase (39.6); mincinos
(61.9; 115.2).
3.3.1.1.7.2. Sincopa lui [-u-] în frâmseţe şi în derivatele
acestuia este prezentă în această perioadă. Astfel, cele două
texte, din care am exemplificat, cu precădere, fenomenele
fonetice discutate până acum, prezintă următoarea situaţie: în
primii 45 de psalmi analizaţi pentru a vedea circulaţia
fenomenului amintit, am întâlnit, la Dosoftei, numai formele
fără [-u], în vreme ce în textul de la Bucureşti am înregistrat de
3 ori formele cu [-u-]: frumuseaţe (29.8); frumuseaţea (44.3,13).
În aceleaşi cuvinte, am constatat trecerea lui [-u-], în poziţie
nazală, la [-î-], mai cu seamă în traducerea lui Dosoftei, ceea ce
înseamnă că fenomenul era general în Moldova şi apărea
sporadic în varianta sudică. În perioada precedentă, el este
menţionat de Ion Gheţie115 printre trăsăturile secundare prezente
în texte din Muntenia şi din nordul Transilvaniei. În Psaltirea de
la 1673 am înregistrat: frâmseţea (15.39; 29.18); frâmseţe

113
Ibidem.
114
Al. Rosetti, Istoria limbii române, Bucureşti, 1966, p.46.
115
I. Gheţie, BDRL, p.280.

122
(25.18; 26.15; 28.15; 44.5, 39) etc., iar în textul de la Bucureşti:
frumsăţări (15.11); frumseţarea (2.8), dar şi înfrâmseţa-se-va
(34.10) etc.
3.3.1.1.7.3. [u] > [o], prin disimilare vocalică la distanţă,
în cuvinte precum: poroncă, poronci. Fenomenul ne întâmpină,
şi în această perioadă, în texte provenind din Moldova şi din
Banat.
3.3.1.1.7.4. Forma veche a substantivului nuăru a
cunoscut o evoluţie diferită a vocalelor aflate în hiat: [u]-[ă].
Evoluţia a fost spre [u]-[o] > [o]-[o] > [o]-[u], cum s-a întâmplat
în graiurile moldoveneşti, unde a rezultat forma nour; de
asemenea, de la stadiul [o]-[o], prin contragere, s-a ajuns la
forma sudică, devenită ulterior literară, nor. Textul Bibliei de la
Bucureşti înregistrează stadiul intermediar de evoluţie: noor. E
de remarcat faptul că, în textul Ms. 4389, Vasile Arvinte116
semnalează prezenţa formelor care sunt astăzi singurele admise
ca normă: nor, înnora.

3.3.1.2. Semivocalele

3.3.1.2.1. Latinescul [a] + [n] + vocală, în cuvinte ca

pane(m), manus, mane, canis, se reflectă în textele limbii literare
vechi fie ca [î], fie ca [îi]. Epenteza lui [i], datorată anticipării
elementului palatal din silaba următoare, a devenit un semn
distinctiv al variantei literare sudice, faţă de varianta nordică,
unde norma era fără epenteză şi a rămas astfel până la acţiunea
unificatoare exercitată asupra limbii literare de corespondenţa
dintre I. H. Rădulescu şi C. Negruzzi.
În textele din perioada veche, se constată însă influenţe
reciproce între variantele literare şi în privinţa acestui fenomen.
Astfel, apar forme cu epenteză în scrisul lui Varlaam, Dosoftei,
Dimitrie Cantemir, motivate, în general, prin influenţa textelor
coresiene, îndeosebi a Psaltirii slavo-române (1577), când e
116
V. Arvinte, ST.L.FAC., p.54.

123
vorba de Dosoftei. In textele sudice, se întâlnesc, destul de rar
însă, formele mai apropiate de etimon, ceea ce atestă prestigiul
pe care-l dobândise varianta moldovenească prin oameni de
cultură precum Varlaam sau Dosoftei.
Analiza circulaţiei cuvintelor pâine, mâine, câine, mâini,
în Psaltirea în versuri şi în textul Psaltirii din B1688, ne-a
condus la următoarele rezultate:
- substantivul pâine este utilizat numai cu [i] epentetic; l-
am înregistrat de 17 ori în primul text, de 18 ori în al doilea;
- adverbul mâine este prezent de 4 ori, doar în textul lui
Dosoftei, numai cu epenteză;
- substantivul câine cunoaşte 4 ocurenţe la Dosoftei: o dată
apare forma cu epenteză, de 3 ori cea fără epenteză. La acestea
se adaugă derivatul câneşti (77.133); în textul de la Bucureşti,
acesta are doar forma cu epenteză. Am înregistrat de 6 ori
substantivul şi de 2 ori derivatul câinească (77.50; 104.30);
- pluralul substantivului mână prezintă o situaţie aparte. În
textul moldovenesc, apare de 18 ori pluralul mâni, la diferite
cazuri; nici măcar o dată nu am consemnat pluralul cu epenteză.
Pe lângă aceste forme, am înregistrat de 16 ori şi forma arhaică
de plural mânu (mânule, mânulor), în care epenteza nu s-ar putea
produce (nu conţin element palatal care să fie anticipat).
Considerăm că prezenţa formei arhaice de plural mânu a făcut
ca norma moldovenească să nu varieze nici măcar o dată. Faptul
că forma veche de plural a impus pluralul mai nou fără
anticiparea elementului palatal se reflectă şi în textul de la 1688,
unde, din 54 de ocurenţe ale pluralului substantivului mână, 34
sunt fără epenteză şi doar 20 cu epenteză. Menţionăm că aceasta
se întâmpla în condiţiile în care, aşa cum am văzut, în toate
celelalate situaţii, norma sudică, cu epenteză, era riguros
respectată.
În secolul al XVIII-lea, mai ales după 1750, influenţa
normei sudice asupra celei moldoveneşti şi ardeleneşti este
decisivă, în sensul că textele tipărite pun în circulaţie numai

124
formele cu epenteză, în vreme ce manuscrisele prezintă, în
continuare, un amestec de forme mai apropiate de etimon şi de
forme noi.
O tendinţă de revenire la vechea normă moldovenească se
va constata după 1830, după cum vom vedea, în textele ieşite din
tipografia “Albinei româneşti”, datorită tendinţei lui Gh. Asachi
de a repune în circulaţie o seamă de fenomene regionale.

3.3.1.3. Diftongii

3.3.1.3.1. [-ea] > [e] ([ę]). Fenomenul caracterizează, în

această perioadă, ca şi în perioada precedentă, graiurile din
Moldova, Transilvania şi din Banat-Hunedoara. Situaţia se
schimbă, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în favoarea
fonetismului etimologic, sub influenţa normei sudice117.
3.3.1.3.2. [ia] medial şi final, în poziţie tare, evolează la
[ie] ([ię]), în cuvinte ca: băiat, (a) tăia, ia, să ia etc. Trebuie
precizat că fenomenul se notează sporadic şi e prezent îndeosebi
în manuscrise din regiunea Moldovei118.
3.3.1.3.3. [iu-] neaccentuat a trecut la [u-], în uşor datorită
“unei false separaţii a cuvântului în legături sintactice ca mai
iuşor > mai uşor”119. Fonetismul etimologic se regăseşte, în
această perioadă, în texte din toate regiunile, dar este frecvent
consemnat îndeosebi în texte reproducând variantele nordice,
cum este cazul Psaltirii în versuri: iuşurează (16.24; 33.37;
38.47); iuşura (30.82); iuşură (106.16); iuşuram (107.44). În
Psaltirea din B1688, nu am întâlnit nici formele etimologice,
nici formele mai noi, dar forme etimologice s-au consemnat în
textul de la Bucureşti120.

117
ILRL Epoca veche (1532-1780), vol.I, p.304.
118
Ibidem.
119
Al. Rosetti, Istoria limbii române, Bucureşti, 1966, p.237.
120
ILRL Epoca veche (1532-1780), vol.I, p.305.

125
 Fenomenul îşi va restrânge considerabil aria de răspândire,
astfel încât, după 1780, nu vor mai apărea formele vechi nici
chiar în grafia etimologizantă a ardelenilor.

3.3.1.4. Consoanele

3.3.1.4.1. Labiale

3.3.1.4.1.1. Palatalizarea labialelor este un fenomen

fonetic a cărui vechime rămâne încă discutabilă. Acest aspect al
sistemului consonantic a slujit, alături de alte fapte de limbă, la
delimitarea variantelor nordice de cele sudice.
Pentru secolul al XVI-lea, palatalizarea labialelor nu e
atestată în texte care provin din Ţara Românească şi din sudul
Ardealului. Pentru aceeaşi perioadă, fenomenul e consemnat în
texte din nordul Ardealului, din Maramureş şi din Moldova. Este
de remarcat faptul că, în textele din prima parte a secolului al
XVI-lea, s-a consemnat numai palatalizarea lui [f]; spre sfârşitul
secolului al XVI-lea s-a înregistrat alterarea lui [p], iar în texte
din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea s-au întâlnit şi situaţii de
palatalizare a celorlalte consoane din seria amintită121.
Modul în care se reflectă fenomenul în texte, începând din
secolul al XVI-lea, a condus la susţinerea unor teorii diferite,
chiar opuse, cu privire la vechimea acestuia în limba română122.
Fenomen fonetic specific graiurilor nordice, palatalizarea
este firească, de pildă, într-un text redactat într-o variantă literară
care are la bază un grai cu labialele alterate. Este cazul Psaltirii
în versuri a lui Dosoftei. Aici este frecventă palatalizarea lui [f]
urmat de [i], fără a fi însă generală. Analizând textul de la 1673,
am înregistrat 165 de forme în care nu are loc palatalizarea lui
[f] şi 99 de forme cu labiodentala alterată. Această situaţie

121
I. Gheţie, BDRL, p.241-245.
122
Emanuel Vasiliu, Fonologia istorică a dialectelor dacoromâne, Bucureşti,
1968, p.121-122.

126
ilustrează tendinţa lui Dosoftei de a elimina un fapt de limbă
recunoscut ca fiind regional.
În textul Psaltirii din B1688, acest fenomen este foarte
slab reprezentat; am înregistrat 7 situaţii de alterare a
labiodentalei. Deşi puţine, situaţiile în care [f] urmat de [i] apare
palatalizat demonstrează, pe de o parte, că la baza textului de la
Bucureşti s-a aflat versiunea moldovenească a Vechiului
Testament şi că la îndreptarea şi tipărirea cărţii au participat şi
moldoveni, iar, pe de altă parte, că traducătorii şi tipografii
munteni puteau trece cu vederea unele fapte de limbă care nu le
erau specifice, dar nu erau nici stânjenitoare.
3.3.1.4.1.2. Rostirea dură a labialelor [p], [b], [m], [f], [v]
atrage după sine velarizarea vocalelor din seria anterioară.
Fenomenul este plasat de specialişti123 în româna primitivă. În
perioada 1640-1780, este notat în texte provenind îndeosebi din
Transilvania, Banat şi Moldova, deci din aria nordică. În textele
sudice astfel de cazuri se înregistrează sporadic, norma variantei
sudice fiind cu rostirile moi. Spre sfârşitul perioadei, mai exact,
după 1750, rostirile dure sunt tot mai rare, ca urmare a impunerii
normei sudice.
Bilabiala [p] este rostită dur, în graiurile sudice, în cuvinte
precum: pă, păntru, pân. Această rostire se reflectă în scrieri
munteneşti, dar rămân larg majoritare grafiile care atestă o
rostire muiată.
3.3.1.4.1.3. În texte provenind din Transilvania, în unele
forme ale verbului a bea, se înregistrează un [e] analogic după
bilabiala [b]. Fenomenul nu caracterizează Muntenia şi
Moldova, de vreme ce în textele din sud nu avem atestări ale
fenomenului, iar în textele din Moldova se înregistrează extrem
de rar124. O rostire muiată a lui [b], datorită conservării lui [e],
ne întâmpină, în cuvântul beşâcă, îndeosebi în texte provenind
din Moldova.

123
G. Ivănescu, ILR, p.331.
124
ILRL Epoca veche (1532-1780), vol.I, p.306-307.

127
 3.3.1.4.1.4. Specifică textelor provenind din Banat-
Hunedoara şi din Moldova era, în perioada precedentă, epenteza
lui [p], în cuvântul îndărăt. Pentru perioada 1640-1780,
fenomenul este atestat în texte din Oltenia, Transilvania şi din
regiunile amintite mai sus. Spre sfârşitul perioadei în discuţie, se
constată o tendinţă de restrângere a ariei de răspândire a acestui
fenomen, dovadă că, după 1780, se mai întâlneşte foarte rar doar
în texte din Transilvania.
3.3.1.4.1.5. Verbul rupe (< rumpe) şi derivatele acestuia
circulau, în această perioadă, numai în forma etimologică, cu [m]
păstrat, în texte provenind din toate zonele ţării.
3.3.1.4.1.6. În cuvinte de origine slavă de tipul sfat sfânt,
a avut loc evoluţia lui [v] etimologic la [f] ca urmare a unei
acomodări consonantice, nefiind specifice limbii române
grupurile alcătuite din consoană surdă + consoană sonoră (vezi
rostirea [uopcină] a substantivului obcină). Totuşi, într-o
anumită etapă din evoluţia limbii române (între secolele al XVI-
lea - al XVIII-lea), în graiurile nordice se conservase rostirea
etimologică a cuvintelor de mai sus şi a derivatelor acestora.
Conform observaţiilor făcute de Ion Gheţie125, cel mai frecvent
sunt atestate formele cu [v] în textele moldoveneşti şi ardeleneşti
nordice, în timp ce variantele sudice au cunoscut mai de timpuriu
evoluţia lui [v] la [f]. În textele nordice, se constată consecvenţă
în folosirea formelor cu [v] conservat, în vreme ce în lucrările
din sud formele etimologice şi cele cu inovaţia fonetică circulă
amestecat. Această situaţie se reflectă în Psaltirea în versuri şi
în textul Psaltirii din B1688.

3.3.1.4.2. Dentale

3.3.1.4.2.1. Faţă de perioada precedentă, când fenomenul

palatalizării dentalelor [t], [d] şi [n] nu se înregistrează deloc126,

125
I. Gheţie, BDRL, p.130-131.
126
ILRL Epoca veche (1532-1780), vol.I, p.101-102.

128
între 1640-1780, fonetismul în discuţie este notat rar în texte
provenind din Transilvania-Banat, situaţie ce se va menţine şi
după 1780.
3.3.1.4.2.2. Dentalele [t] şi [d] [n], [r] aveau rostire dură şi
muiată în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. De aceea, în
texte, formele circulau amestecat, aşa cum se reflectă şi în cele
două texte din care am selectat, cu precădere, exemplele de până
acum. Rostirea dură a atras velarizarea vocalelor din seria
anterioară şi reducerea diftongului [ea] la [a]. O observaţie se
impune totuşi: [d] se rostea dur în special în Muntenia, în vreme
ce rostirea dură a lui [t] caracteriza îndeosebi varianta nordică şi
graiul din Oltenia127.
3.3.1.4.2.3. În cuvintele formate cu sufixele -ar, -tor,
precum şi în cuvinte ca ceriu, ajutoriu etc., [r] muiat este
cvasigeneral, cu toate că, după 1600, în documentele munteneşti,
fenomenul durificării lui [r] este notat mai frecvent. În cele două
Psaltiri analizate, nu am înregistrat decât formele care
consemnează [r] muiat. Explicaţia acestui fenomen, mai ales
pentru un text muntenesc, ar putea fi caracterul conservator al
limbii cărţilor bisericeşti.
3.3.1.4.2.4. În graiurile de nord, spre sfârşitul secolului al
XVII-lea, forma turbura a intrat în concurenţă cu tulbura, care
prezenta fenomenul disimilării consoanei [r], sub influenţa lui
[r] din silaba următoare. Textele Psaltirilor analizate
înregistrează numai formele etimologice. Prezenţa acestora în
texte demonstrează că fenomenul disimilării lui [r] nu începuse
încă să se impună ca normă în a doua jumătate a secolului al
XVII-lea. Mai mult, deşi este considerat o inovaţie a graiului
moldovenesc128, fenomenul nu apare nici măcar o dată în textul
lui Dosoftei, text care ilustrează, prin excelenţă, varianta literară
constituită pe baza acestui grai.

127
Ibidem, p.308.
128
V. Arvinte, ST.L.FAC., p.68.

129
 3.3.1.4.2.5. “[n] urmat de iod a fost palatalizat şi apoi
muiat; în această situaţie, poate dispărea, după ce nazalitatea sa
a fost comunicată vocalei precedente. Procesul acesta s-a
petrecut într-o parte a domeniului dacoromân”129. Fenomenul a
avut loc şi în forma de plural a substantivului ani > ai – specifică
variantei nordice şi prezentă la Dosoftei: aii (77.100; 89.35;
101.52,88; 112.24) – şi în formele iotacizate ale verbelor la
indicativ prezent, conjunctiv prezent şi gerunziu (vezi
3.3.2.6.3.).
3.3.1.4.2.6. Specifică graiurilor nordice este propagarea
lui [n] în substantivul genunchi. În textele din Muntenia, se
notează formele etimologice. În cazul acestui fonetism, cele
două texte amintite ilustrează întocmai situaţia prezentată: textul
moldovenesc reflectă inovaţia [genunchile (108.7)], în vreme ce
în textul de la Bucureşti se conservă fonetismul etimologic
[genuchele (108.23)], prezent până astăzi în graiurile sudice.
3.3.1.4.2.7. Africatele [ţ], [- ] şi spirantele [s], [z] se
rosteau dur îndeosebi în regiunile în care se vorbeau graiuri
nordice. Totuşi, spre deosebire de velarizarea prin celelalte
consoane, acest aspect este mai răspândit în textele provenind
din sud, fapt ce l-a determinat pe Rosetti să-l considere “un
fenomen normal al limbii scrise”130. Prezenţa acestui fenomen
în textele reprezentând varianta sudică a limbii literare s-ar putea
explica fie prin originalele întrebuinţate în tipografiile din sud,
fie prin activitatea desfăşurată în aceste centre tipografice de
tipografi şi diortositori veniţi din Moldova.
Cele două texte, reprezentând variante diferite ale limbii
literare, din care am excerptat exemplele de până acum,
ilustrează foarte bine cele afirmate mai sus. Astfel, în textul lui
Dosoftei este foarte consecvent notată durificarea africatelor şi a
spirantelor, cazurile fără velarizare fiind mai rare. În textul de la
Bucureşti, deşi rostirea muiată este foarte bine reprezentată, apar

129
Al. Rosetti, Istoria limbii române, Bucureşti, 1966, p.254.
130
Ap. V. Arvinte, ST.L.FAC., p.60.

130
destul de frecvent rostiri dure. Cel mai interesant caz îl
reprezintă rostirea dură a spirantei [z] în substantivul Dumnezeu
şi în derivatele acestuia. În Psaltirea în versuri a lui Dosoftei,
substantivul propriu este folosit de 227 de ori, de fiecare dată cu
[-ă-]; substantivul comun apare de 3 ori – cu sensul “zei” – cu
aceeaşi vocală după [- ]. În textul Psaltirii din B1688,
substantivul propriu este folosit de 418 ori, iar apelativul de 7
ori. Din totalul de 425 de forme, în 302 se produce velarizarea
lui [e] după [z] (Dumnezău), în 9 situaţii, velarizarea are loc şi
după dentala [n] (Dumnăzău). Se impune, de asemenea, o
precizare în legătură cu repartizarea acestor forme. Formele cu
rostirea muiată a spirantei sunt notate consecvent în anumiţi
psalmi. De exemplu, în psalmii 9, 45, 58, 78, 79, 105, 112, 113,
145, nu apar, nici măcar o dată, formele cu rostire dură. Această
situaţie vine în sprijinul unei afirmaţii făcute de Gavril Istrate131,
potrivit căreia repartizarea inegală a faptelor de limbă specifice
unei variante sau alteia confirmă ideea că Biblia de la Bucureşti
este o operă de colaborare şi nu una datorată exclusiv
muntenilor.
Datele pe care le-am obţinut în ce priveşte textul de la
Bucureşti completează analiza întreprinsă de Vasile Arvinte132
în legătură cu forma velarizată Dumnezău din cartea Facerea.
Fiind prezente sporadic şi în alte scrieri decât cele
religioase, trăsăturile nespecifice variantei literare munteneşti
sunt o dovadă a faptului că, în a doua jumătate a veacului al
XVII-lea, “varianta literară munteană suferă o dublă presiune,
mai ales în prima parte a intervalului, din partea graiurilor locale
şi din partea normei moldoveneşti. Amîndouă aceste înrâuriri se
exercită îndeosebi asupra limbii tipăriturilor bisericeşti; după
1688, ele îşi reduc treptat efectul şi, în ceea ce priveşte influenţa

131
G. Istrate, Originea limbii române literare, Iaşi, 1981, p.135.
132
V. Arvinte, ST.L.FAC., p.62.

131
moldovenească, dispar, datorită în special lucrărilor lui Antim
Ivireanul”133.
În secolul al XVIII-lea, mai ales după 1750, norma sudică
este adoptată de celelalte variante literare, în ciuda normei
locale; o încercare consecventă de a impune, după 1800, norma
moldovenească şi în cazul rostirii consoanelor discutate mai sus
se constată la Gh. Asachi, în tipăriturile scoase în tipografia
“Albinei”.
3.3.1.4.2.8. Africata [- ] (< [d] + [e], [i] latin) evoluează la
fricativa [z] în textele din sudul Transilvaniei şi din Muntenia;
Transilvania centrală şi nordică prezintă un amestec de
fonetisme vechi şi noi, cu predominarea acestora din urmă în
textele din aria centrală. Norma cu africata rămâne specifică
variantei moldoveneşti până la începutul secolului al XVIII-lea,
aşa cum atestă textele tipărite în această regiune. Manuscrisele
vor conserva şi după aceea vechea normă134.

3.3.1.4.3. Prepalatale

3.3.1.4.3.1. Rostirea consoanelor prepalatale [ş], [j],

înainte de vocalele din seria anterioară, [e], [i], este diferită.
În ce priveşte vechimea şi răspândirea velarizării prin
şuierătoare, lucrurile sunt complicate. Fenomenul s-a petrecut în
graiul muntean, la începutul “românei primitive”, după secolele
al VII-lea, al VIII-lea135. În graiurile moldovenesc şi ardelenesc,
acelaşi fenomen a avut loc mai târziu, probabil prin secolele al
XIII-lea - al XIV-lea, în limba română preliterară. Tot prin
secolul al XIV-lea, în graiul muntenesc, s-a petrecut revenirea la
[ş], [j] muiaţi, “cum fuseseră probabil la început”136.

133
I. Gheţie, BDRL, p.341-342.
134
ILRL Epoca veche (1532-1780), vol. I, p.310.
135
G. Ivănescu, ILR, p.330.
136
G. Ivănescu, ILR, p.330.

132
 Durificarea lui [ş], [j] – prin reducerea diftongului [ea] la
[a], în poziţie [e], – a avut loc întâi în jumătatea sudică a ţării,
apoi s-a extins spre nord, în Moldova şi Transilvania. Aceasta
din urmă, îndeosebi în aria de la nordul Mureşului, a rămas –
până târziu, în secolul al XVIII-lea – consecventă rostirii moi a
lui [ş], [j]137.
Dacă în graiurile populare situaţia se prezenta cam în acest
fel, în texte, formele cu [ş], [j] duri sau moi se amestecă, fără a
fi mai elocventă circulaţia unora sau a altora pentru variantele
literare reflectate de diferite texte.
3.3.1.4.3.2. În flexiunea verbului a deschide, toate textele
prezintă fonetismul cu prepalatala [ş]138; atestarea fonetismului
mai nou, [ş] > [s], este mult mai rară.
3.3.1.4.3.3. Africata [ĝ] (< [j] + [o], [u] latin) a constituit
un semn distinctiv al variantelor nordice, în timp ce fricativa [j]
caracteriza aria sudică, ce cuprindea Muntenia şi sud-estul
Transilvaniei. Textele din perioada în discuţie reflectă, în linii
mari, situaţia generală din limba română vorbită în secolul al
XVII-lea, la care face referire şi Dimitrie Cantemir în
Descrierea Moldovei. Prezenţa unor fonetisme moldoveneşti şi
etimologice, cu africata, în texte din aria lingvistică sudică se
explică, probabil, tot prin textele moldoveneşti, care fuseseră
puse la contribuţie de munteni, şi prin intervenţia tipografilor şi
a diortositorilor moldoveni.
3.3.1.4.4. Laringala [h]

3.3.1.4.4.1. [h], în cuvintele de origine slavă, a evoluat la

[f]: vifor, poftă, stuf, vătaf, vârf, vraf, zăduf. Fricativa surdă [f] a
137
I. Gheţie, BDRL, 140-141.
138
“Împotriva aparenţelor, în deschide (şi derivatele) nu avem a face cu
păstrarea lui [s] etimologic (< lat. discludere). [s] a trecut la [ş], prin
acomodare consonantică, încă în perioada când [cl’] nu evoluase la [k’].
Din deşchide, care a fost general dacoromânesc, s-a ajuns, în unele graiuri,
prin diferenţiere consonantică, la deschide.” (ILRL Epoca veche (1532-
1780), vol.I, p. 108).

133
suferit un proces de asimilare, în unele cuvinte, sub influenţa
fricativei sonore de la începutul cuvântului. Fenomenul este
considerat o inovaţie a zonei nordice, fiind atestat încă din
secolul al XVI-lea.
3.3.1.4.4.2. [h] etimologic a evoluat la fricativa sonoră [v],
trecînd printr-un stadiu intermediar, cu fricativa surdă [f], în
cuvântul viclean > ficlean provenit din cuvântul maghiar hitlen,
hütlen. Andrei Avram consideră că în această evoluţie, ca şi în
cazul altor cuvinte (miel, movilă), nu este vorba, aşa cum s-a
afirmat, despre un fenomen de hiperliterarizare sau
hipercorectitudine: “La labiodentala din viclean s-a putut
ajunge, de la laringala originară, fie în momentul în care
cuvântul a fost împrumutat din maghiară, fie ulterior, pe terenul
limbii române: hiclean > viclean. Unui fenomen de
hipercorectitudine i s-ar putea datora, cel mult, varianta (rară)
ficlean; este, totuşi, mai probabil că nici în acest caz nu avem a
face cu un fonetism hipercorect legat de palatalizarea
labialelor”139.
Indiferent care ar fi explicaţia acestei transformări, trebuie
precizat că forma etimologică este din ce în ce mai rară, formele
cu [v-] iniţial fiind ulterior singurele admise în limba literară. În
cele două texte, pe care le-am folosit pentru excerptarea faptelor
de limbă discutate, am consemnat numai formele noi; o singură
dată, în textul de la Bucureşti (63.4), am înregistrat forma
hiclean – mai apropiată de etimon.
3.3.1.4.4.3. Proteza lui [h-] în cuvinte precum haia, halai,
harmăsar etc. caracterizează, în această perioadă, textele
provenind din Banat, Muntenia, sudul Ardealului140.

3.3.2. Morfologia

139
Andrei Avram, Câteva cazuri de hipercorectitudine aparentă în limba
română, în SCL, XLIV, nr.1/1993, p.56.
140
ILRL Epoca veche (1532-1780), vol. I, p.316.

134
 În toate etapele de evoluţie, nivelul morfologic a prezentat
mai mare stabilitate şi unitate a normei literare. Totuşi, sistemul
morfologic este caracterizat şi printr-o serie de “puncte slabe
[...], care anunţă apariţia şi dezvoltarea unor procese ce tind să
modifice inventarul morfemelor sau modalitatea lor de
organizare”141.
Ca şi la nivel fonetic, ultima parte a perioadei în discuţie,
1750-1780, se caracterizează printr-o tendinţă de impunere a
unei norme supradialectale de provenienţă sudică.
3.3.2.1.1. Substantivul mână cunoaşte, în această
perioadă, două forme de plural: mânu(le) şi mâni (mâini; forma
de plural mânuri, alcătuită prin analogie cu substantivele cu
pluralul în -uri, este extrem de rar atestată abia în secolul al
XVIII-lea142.
Forma mânule, mai apropiată de etimon, avea circulaţie în
varianta nordică, dar apăreau sporadic şi formele analogice în -e
sau -i. În textele din sud, se înregistrează numai pluralul
analogic, chiar şi în scrieri tributare unor originale nordice. O
asemenea situaţie reflectă textele analizate de noi, Psaltirea în
versuri şi Psaltirea din B1688.
În cele două texte, repartizarea formelor de plural se
prezintă astfel: la Dosoftei, vechea formă de plural este folosită
de 16 ori, de 11 ori cu flexiune de nominativ-acuzativ – mânule,
de 3 ori cu flexiune de genitiv-dativ – mânulor, de 2 ori fără
articol, cu forme pronominale conjuncte: mânu-mi (7.6); mânu-
ş (32.37). Formele analogice în -i, fără epenteză, sunt folosite de
18 ori, numai cu flexiune de nominativ-acuzativ nearticulat. Cu
toate că numărul acestora din urmă este mai mare, lipsa flexiunii
de genitiv-dativ poate demonstra o anumită dificultate în
folosirea unor fapte de limbă care nu aveau suport în graiul
vorbit în Moldova. Textul din sud nu notează în nici o situaţie
forma veche mânu(le), din cele 54 de atestări ale formei de

141
Ibidem, p.319.
142
I. Gheţie, BDRL, p.158-159.

135
plural. În ce priveşte flexiunea după caz, aceasta este bine
reprezentată şi pentru genitiv-dativ, nu numai pentru
nominativ-acuzativ.
3.3.2.1.2. Rezistenţă în cadrul sistemului manifestă
desinenţa de plural -e la substantivele feminine şi neutre. Astfel,
cele două texte analizate prezintă forme de plural care confirmă
faptul că acestea erau încă generale în toate variantele şi nu se
impuseseră formele noi, care aveau să devină ulterior normă. La
Dosoftei: gâtlejele (5.37); rane (37.11; 72.45); arce (77.29);
obede (78.51; 149.33); sălaşele (77.205; 105.79); în B1688:
talpele (17.42); ranele (37.5; 63.7); ranelor (68.31); arcele
(36.17; 77.12); arcelor (75.3); marginelor (58.15); sălaşele
(83.1, 11; 105.25); obeade (145.6), dar obezi (104.18; 149.8).
3.3.2.1.3. Substantivele cu radicalul în r au desinenţa de
plural -ă, fie ca urmare a velarizării lui [e] după [r], fie datorită
analogiei cu cară, fiară, unde velarizarea avusese loc datorită
acţiunii exercitate de [r] lung din etimon143. Faptul că formele
de plural cu desinenţa -ă sunt cvasigenerale în textul lui Dosoftei
– apare de două ori forma hotare (135.73; 144.8), în ambele
cazuri intrând însă în rimă cu adjectivul mare, ceea ce ar
însemna că norma literară a secolului al XVII-lea este încălcată
din necesităţi prozodice – şi generale în textul de la Bucureşti
demonstrează că norma epocii, în acest caz, era desinenţa -ă.
3.3.2.1.4. Substantivelor neutre le este specifică, în această
perioadă, concurenţa dintre desinenţele -ure, -uri, -e. În prima
parte a perioadei, vechea desinenţă -ure este foarte frecventă, dar
este serios concurată de cea mai nouă -uri, care se generalizează
spre jumătatea secolului al XVIII-lea. Aceasta, la rândul ei, este
împinsă la periferia uzului, în cazul unor substantive, şi este
înlocuită de -e. Unele neutre continuă să facă pluralul în -uri:
arcuri, bunuri, chipuri, trupuri etc., altele, de tipul cuie, oase,
sate etc., îl acceptă la plural pe -e. Desinenţa -uri se deplasează
la substantivele feminine cu sens colectiv (cărnuri),
143
I. Gheţie, BDRL, p.159.

136
determinând un nou tip de flexiune faţă de substantivul singulare
tantum corespunzător şi schimbarea statutului semantic, sensul
lexical al formei de plural fiind diferit de sensul lexical al
singularului144.
3.3.2.1.5. În prima parte a perioadei, sunt încă în circulaţie,
mai ales în varianta nordică, unele construcţii nominale cu
valoare de genitiv sau de dativ, care erau frecvente în textele din
secolul al XVI-lea145. Astfel de construcţii am întâlnit în număr
foarte mare în Psaltirea în versuri a lui Dosoftei.
3.3.2.1.5.1. Genitivul cu a, urmat de adjectivul pronominal
nehotărât: vina a tot omul (9.20), dar şi fără adjectiv: bişugul a
om fără lege (36.1), este slab reprezentat. Valoare de genitiv are
şi construcţia nominală cu prepoziţia de, mai exact, cu
locuţiunea prepoziţională în mijloc de, cu sensul “în mijlocul”:
în mijloc de poartă (9.39); în mijloc de beserică (21.93).
3.3.2.1.5.2. Valoare de dativ au unele construcţii nominale
introduse prin a: i suliţa frântă, armele stricate,/ A pizmaşul
trufaş cetăţâle sparte (9.13, 14). Cu sens de dativ sunt folosite
frecvent construcţii în care substantivul are tot formă de
nominativ-acuzativ, fără a mai fi precedat de prepoziţie: Moşii
noştri tu le-ai fost nedejde (21.13); maică-mea m-ai dat viu în
braţe (21.32); Leul gura să i se despice/ Inorogii coarne să le
pice (21.73,74); Sionul să-i paie bine (96.31); Şi fiii slugilor
tale/ Le vei deşchide-le cale (101.105, 106) etc. În ce priveşte
structurile din urmă, avansăm ideea că ele reprezintă construcţii
cu un nominativ suspendat, după modelul pe care ni-l oferă până
astăzi limba populară: Femeia limbută gura i-i făcută ca moara
să turuie.
3.3.2.1.6. Vocativul cunoaşte, pentru început,
particularităţi specifice limbii vechi. Este vorba de vocativul
masculin în -e, la singular nearticulat. Astfel, în textele analizate
de noi, apar forme vechi precum oame!, Doamne! (pentru sensul

144
ILRL Epoca veche (1532-1780), vol.I, p.325.
145
Al. Rosetti, Istoria limbii române, Bucureşti,1966, p.271-272.

137
religios “Dumnezeu”, aceasta este forma de vocativ valabilă
până astăzi). În aceleaşi texte, am consemnat şi formele de
vocativ în -ule, uneori chiar pentru acelaşi cuvânt, ceea ce
înseamnă că formele etimologice erau concurate de formele mai
noi.
La plural, vocativul este consecvent folosit fără articol:
cuconi!, păgâni!, boiari! etc. Formele de vocativ plural articulat
sunt mai rar utilizate, fiind preferate cele identice cu
nominativul. Aceeaşi situaţie se observă şi în cazul
substantivelor feminine. Alături de vocativele în -o, apar şi
formele de vocativ identice cu nominativul. Acestea din urmă
vor constitui norma literară după 1780.
3.3.2.1.7. Ca şi în textele din secolul al XVI-lea146, în unele
texte din prima parte a perioadei în discuţie, substantivele
feminine şi neutre, precedate de prepoziţie şi de adjectivul
pronominal nehotărât tot (toată, toate), sunt folosite consecvent
fără articol. Un număr mare de exemple am excerptat din textul
lui Dosoftei: în toate părţ (8.2); prin toate ceriuri (8.3); toate
sfaturi (32.23); de prin toate laturi (32.24); pre tot ceas (41.46);
peste toate roduri (44.61) etc. Sunt foarte rare, în textul lui
Dosoftei, situaţiile în care substantivul se articulează, ele
reprezentând abateri de la o normă pe care Dosoftei, în general,
o respecta: preste toată ţara (44.59); în tot ceasul (74.28) etc. În
textul de la Bucureşti, construcţiile de acest fel lipsesc.
3.3.2.2.1. Articolul hotărât masculin lui încă alternează cu
forma lu. Tendinţa este de generalizare a formei lui, de vreme ce
textele analizate de noi au numai această formă. În ce priveşte
folosirea lui în procliză sau în encliză, aceasta nu diferă prea
mult chiar de normele limbii actuale.
3.3.2.2.2. Articolul posesiv sau genitival este variabil, în
general, în texte reprezentând aria sudică, în vreme ce în textele
nordice posesivul este invariabil. Această situaţie o atestă şi cele
două texte reprezentând unul varianta nordică, celălalt varianta
146
Al. Rosetti, Op. cit., p.278.

138
sudică. Astfel, articolul posesiv este, de regulă, invariabil la
Dosoftei; cazurile în care articolul variază sunt extrem de rare
aici. În traducerea de la 1688, articolul posesiv se acordă, în
general, cu substantivul care denumeşte obiectul posedat, fiind
foarte rare situaţiile în care traducătorii nu respectă regula
acordului.
3.3.2.2.3. Articolul demonstrativ sau adjectival pentru
feminin singular are la genitiv-dativ forma etimologică cei (
<lat. ecce + illaei). Forma refăcută după plural, celei, ca şi
demonstrativele (a)celei(a), aceleiaşi, (a)celeilalte, (a)cestei(a),
s-a impus în vorbirea populară abia în a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea, iar în scris, în secolul al XIX-lea147.
3.3.2.3.1. Adjectivul nu se caracterizează prin multe
schimbări faţă de perioada precedentă. Varianta nordică prezintă
în continuare forma unică a adjectivului mare, la singular şi la
plural. În textul lui Dosoftei, am întâlnit forma unică şi în cazul
adjectivului tare: ncuitori tare (23.30); puternicii cei tare
(102.17); oştile lui cele tare (102.80); poruncile ţi-s tare
(110.17) etc.
În textele redactate în varianta sudică, cele două adjective
sunt variabile. De exemplu, în Psaltirea din B1688, nu am
întâlnit nici măcar o dată formele invariabile.
Adjectivul gol are în continuare masculinul plural goli, ca
şi în textele din secolul al XVI-lea148, în toate variantele limbii
literare, ceea ce înseamnă că norma, în acest caz, nu era deloc
oscilantă.
3.3.2.3.2. Superlativul absolut se realizează mai frecvent
în varianta nordică cu adverbul morfem prea. Nu lipseşte din
structura acestui grad de comparaţie nici adverbul morfem
foarte, care este general în textele din varianta sudică. În textul
lui Dosoftei am întâlnit şi mijloace afective de realizare a

147
C. Frâncu, Din istoria demonstrativelor româneşti, în SLLF, vol. al II-lea,
Bucureşti,1972, p.25-52.
148
Al. Rosetti, Op. cit., p.274.

139
superlativului absolut: milost fără samă (117.8); ager fără samă
(143.6). Cel mai adesea, în sintagma adverb morfem + adjectiv
se intercalează copulativul sau alt element sintactic, fapt
semnalat şi în textele din secolul al XVI-lea149.
3.3.2.4.1. Pronumele personal de persoana a III-a este
concurat, pe de o parte, de formele vechi îns(u), înşi(i), înse, pe
de altă parte, de dânsul, dânsa, dânşii, dânsele. Formele vechi
se bucură de circulaţie, chiar dacă tot mai redusă, în textele
nordice, în vreme ce formele cu de în structură sunt foarte
răspândite. De exemplu, în textul lui Dosoftei am consemnat
forme precum: de înşii (2.22); într-înşii (2.43); într-înse (9.65);
spre înşii (16.49); într-îns (17.103; 36.35) etc.; cu dâns (2.14);
pentru dânsul (8.14); de dânsul (8.16) etc., pe când în textul de
la Bucureşti se întâlnesc extrem de rar formele vechi (în primii
50 de psalmi forma veche am consemnat-o o singură dată – într-
însul (23.2) – precedată de prepoziţia întru), concurenţa
realizându-se aici numai între el, ea, ei, ele şi dânsul, dânsa,
dânşii, dânsele, acestea din urmă cu frecvenţă mult mai mare
decât în textul moldovenesc.
3.3.2.4.2. Extrem de rar se folosesc în textele acestei
perioade pronumele personale ale identităţii, compuse din
pronumele personale propriu-zise şi reflexivul şi. Forme ca eişi,
loruşi, exprimând ideea de “ei înseşi”, “lor înşişi”, au fost
frecvent înregistrate în textele din secolul al XVI-lea150.
3.3.2.4.3. Formele accentuate ale pronumelui reflexiv sunt
încă frecvent întrebuinţate, specialiştii văzând în aceasta
urmarea fidelităţii unor texte faţă de originalele slave151.
Circulaţia acestor forme este mai mare în textele nordice. Acest
aspect poate fi confirmat de situaţia pe care am întâlnit-o în
primii 50 de psalmi din cele două texte analizate. La Dosoftei,
am întâlnit de două ori forma de dativ şie: şie fac scădere (9.66);

149
Ibidem, p.275.
150
Al. Rosetti, Op. cit., p.282.
151
ILRL Epoca veche (1532-1780), vol.I, p.329.

140
ş-au ales şie (32.31) şi de patru ori forma de acuzativ: în sine
(9.70; 35.1); întru sine (13.1); la sine (36.97). În aceeaşi
secvenţă din textul de la Bucureşti, nu am consemnat nici o dată
forma accentuată de dativ şi am înregistrat o dată acuzativul
întru sine (35.1). În locul reflexivului, traducătorii au optat
pentru pronumele personal. De exemplu, ş-au ales şie (…) să-i
fie moşie (32.31, 32), din textul lui Dosoftei, este transpus în
celălalt text prin: au ales spre moştenire Lui (32.12). Acest
aspect susţine ideea că forma şie era eliminată din norma literară
muntenească152.
3.3.2.4.4. Pronumele şi adjectivele pronominale posesive
sunt concurate de pronumele personale de persoana a III-a,
îndeosebi în varianta sudică, în timp ce, în varianta nordică,
concurenţa vine din partea pronumelor personale şi reflexive, în
formele conjuncte de dativ posesiv.
Această situaţie se reflectă în textele alese spre ilustrare.
Astfel, în textul moldovenesc, am constatat folosirea frecventă a
adjectivului posesiv de persoana a III-a, formă care lipseşte din
primii 50 de psalmi analizaţi din B1688, unde posesorul este
substituit prin pronumele personal ei sau lui. Prin urmare, la
Dosoftei, sunt generale construcţii ca: frunza sa (1.11); fiiu-
său (2.52; 8.15); dintr-a sa măgură (3.18); mila sa (6.24); căile
sale (9.74) etc. În acelaşi text, locul adjectivelor posesive este
luat de formele atone conjuncte de dativ ale pronumelui personal
şi reflexiv: să-ş frângă dinţii (3.31); mi-ascultă mişea rugă (4.9;
5.3); svânta-ţ căutătură (5.17); li-i gura nedireaptă (5.35) etc.
La această substituire nu se recurge, în textul de la Bucureşti,
decât extrem de rar, ceea ce poate însemna că nu este un element
caracteristic ariei literare sudice.
3.3.2.4.5. Pronumele şi adjectivul pronominal
demonstrativ de depărtare circulă preponderent în varianta fără
a-: cel, cea etc. Formele regionale, fie moldoveneşti, fie

152
V. Arvinte, ST.L.FAC., p.74.

141
munteneşti, nu apar decât rar în texte literare; sunt însă frecvent
utilizate în documente private.
La genitiv-dativ, pronumele demonstrativ feminin, ca şi
articolul demonstrativ, este rar întrebuinţat şi numai cu formele
etimologice, nu cu formele refăcute după plural153.
3.3.2.4.6. Pronumele relativ-interogativ care prezintă, şi
în această perioadă, flexiune după gen şi număr la nominativ-
acuzativ, flexiune specifică limbii române literare vechi. Forma
invariabilă care este din ce în ce mai des întrebuinţată, putându-
se vorbi chiar despre “tendinţa spre forma unică de astăzi”154.
Formele variabile şi forma invariabilă care circulau,
totuşi, amestecat, de vreme ce situaţia pe care am întâlnit-o noi
în primii 70 de psalmi din B1688 nu concordă cu cea pe care a
întâlnit-o V. Arvinte în cartea Facerea. Astfel, în cei 70 de
psalmi analizaţi am înregistrat 39 de ocurenţe pentru pronumele
relativ-interogativ cu flexiune după gen şi număr la nominativ-
acuzativ şi numai 6 forme invariabile. Situaţia diferită din cele
două cărţi ale B1688 credem că s-ar putea explica şi prin aceea
că monumentala operă de la 1688 este rezultatul colaborării mai
multor traducători.
3.3.2.4.7. Pronumele şi adjectivul pronominal nehotărât
prezintă în continuare formele specifice stadiului anterior de
evoluţie a limbii literare: cineş cu sensul de “fiecare”; careş şi
tot carele, cu acelaşi sens; în Biblia de la Bucureşti, am
consemnat forma fieştecăruia (61.11), cu circulaţie mai ales în
secolul următor, în cazaniile munteneşti155.
Adjectivul pronominal toate antepus substantivului
impune acestuia forma nearticulată, fapt semnalat deja sub
3.3.2.1.7. Fenomenul caracterizează, la începutul perioadei,

153
C. Frâncu, Din istoria demonstrativelor româneşti, în SLLF, vol. al II-lea,
Bucureşti,1972, p.25-52.
154
V. Arvinte, ST.L.FAC., p.75.
155
ILRL Epoca veche (1532-1780), vol.I, p.332.

142
textele din toate ariile literare, pentru a rămâne specific, în
secolul al XVIII-lea, numai textelor nordice156.
3.3.2.5.1. Numeralul cardinal mie nu mai este general
invariabil. În textele primei etape, această formă continuă să
dubleze însă forma de plural mii.
Forma veche întunêrec, cu sensul “zece mii”, un calc după
vechiul slav tĭma, care însemna “întuneric” şi “mulţi, număr
infinit, zece mii”, nu dispare din textele religioase din această
perioadă. Este prezentă în Cazania lui Varlaam şi în toate
cazaniile din secolul al XVIII-lea care au ca punct de plecare
textul lui Varlaam157. L-am întâlnit, de asemenea, în Psaltirea în
versuri a lui Dosoftei, în sintagma de-ntunêrece de gloate
(3.23), dar, în acelaşi loc, traducătorii Bibliei de la Bucureşti au
optat pentru structura zeci de mii: zeci de mii de noroade (3.6).
3.3.2.5.2. Numeralul ordinal prezintă, în continuare,
formele cu articolul hotărât -le şi cu particula -a, alături de
formele în -le. Cele două structuri se regăsesc uneori chiar în
acelaşi text. Structura completă este specifică îndeosebi textelor
sudice, în vreme ce absenţa particulei -a caracterizează textele
nordice, ca reflex al monoftongării lui -ea în poziţie finală.
3.3.2.6.1. În flexiunea verbală, se constată, în primul rând
continuarea tradiţiei din secolul al XVI-lea privind încadrarea
unor verbe la conjugarea pe care ele o aveau în latină158. Astfel,
la Dosoftei, se menţine la conjugarea a II-a verbul a ţinea, iar a
adaoge este, în textul de la 1688, de conjugarea a III-a. Tendinţa
este însă de a trece verbele de conjugarea a III-a latină la
conjugările I sau a IV-a.
3.3.2.6.2. Reflexivul pasiv continuă să fie folosit şi în
perioada în discuţie, aşa cum atestă cele două psaltiri analizate.
În Psaltirea în versuri: coarda să va rumpe, arcul li s-a frânge
(36.36); la fel şi în B1688: arcele lor să să zdrobească (36.16).

156
Ibidem.
157
Ibidem, p.333.
158
Al. Rosetti, Op. cit., p.286.

143
 Verbul a naşte apare, în continuare, în textele nordice, cu
formă activă, dar cu înţeles reflexiv. Situaţia se prelungeşte până
spre sfârşitul perioadei, când, datorită nevoii de claritate,
formele active sunt înlocuite cu structuri reflexive159.
3.3.2.6.3. Un fenomen general în flexiunea verbală este
iotacizarea. Formele cu dentala refăcută pătrund sporadic în
textele moldoveneşti, începând din secolul al XVII-lea. Norma,
valabilă până la începutul secolului al XIX-lea, când Ion Heliade
Rădulescu a considerat formele moldoveneşti singurele admise,
au reprezentat-o formele verbale iotacizate.
3.3.2.6.4. Flexiunea verbelor la imperfect prezintă un
aspect specific limbii literare vechi, absenţa desinenţei de plural
-u la persoana a III-a. Sincretismul persoanei I singular cu forma
unică de la persoana a III-a, singular şi plural, se rezolvă prin
apariţia şi răspândirea desinenţei analogice -m. Omonimia dintre
persoana a III-a singular şi persoana a III-a plural s-a rezolvat
mai întâi în varianta bănăţeană, de unde s-a şi extins ulterior, în
secolul al XIX-lea, desinenţa de plural -u. Distincţia dintre
formele de persoana I singular şi cele de persoana a III-a,
singular şi plural, s-a făcut mai întâi în textele din sud, de unde
s-a extins treptat şi în texte din Moldova şi Transilvania160.
3.3.2.6.5. Perfectul simplu este foarte bine reflectat în
textele reprezentând varianta sudică, ceea ce înseamnă că aici
avea suport în limba vorbită. În celelalte regiuni, folosirea
acestei forme verbale se restrânge considerabil.
Reţin atenţia, în privinţa acestui timp absolut, formele
arhaice, cu circulaţie foarte mare în texte din secolul al XVI-
lea . Precizăm că cel mai frecvent este utilizat perfectul simplu
161

tare al verbului a face şi al verbului a da. De exemplu, din textul

lui Dosoftei, am excerptat 19 ocurenţe pentru verbul a face şi 13
ocurenţe ale verbului a da. Formele arhaice de perfect simplu nu

159
ILRL Epoca veche (1532-1780), vol.I, p.335.
160
ILRL Epoca veche (1532-1780), vol.I, p.337.
161
Al. Rosetti, Op. cit., p.289-290.

144
lipsesc nici din textul de la Bucureşti. Se impune însă o
constatare în legătură cu paradigma verbului a face, deoarece, în
B1688, am înregistrat forme slabe de tipul: se făcu (21.15); mă
făcuiu (29.9; 37.15); te făcuşi (117.20). Aceasta înseamnă că se
generalizează paradigma slabă a verbului a face la perfect
simplu. O constatare similară trebuie făcută şi în legătură cu
paradigma slabă a verbului a da162.
Formele etimologice de persoanele I şi a II-a plural, de
tipul şezum, plânsem etc., reprezintă norma în această perioadă.
Marca -ră, specifică pluralului, este atestată mai întâi în
gramatica călugărului Macarie, la 1772, şi în documente private
olteneşti din jurul anului 1780163.
3.3.2.6.6. Perfectul compus are în structură, la persoana a
III-a singular, auxiliarul a avea în forma au, omonimă cu forma
de plural. Omonimia se rezolvă mai întâi în textele munteneşti,
dar nici aici forma distinctă de singular nu cunoaşte o răspândire
prea mare, pentru că numai forma au era admisă de limba
literară. Prima recomandare pentru folosirea auxiliarului a avea
la persoana a III-a singular în forma a o datorăm lui Ienăchiţă
Văcărescu. Cu 41 de ani înaintea lui Ion Heliade Rădulescu, la
1787, autorul lucrării Observaţii sau băgări de seamă asupra
regulelor şi orânduelelor gramaticii rumâneşti folosea şi
recomanda această formă, dar nu se angaja şi în explicaţii de
ordin etimologic. Acest merit îi va reveni ceva mai târziu lui
Heliade, care va arăta etimologia, răspândirea şi avantajele
acestei forme, sesizând, în acelasi timp, şi diferenţa dintre
vorbirea populară şi norma scrisă, în cazul formei în discuţie164.

162
ILRL Epoca veche (1532-1780), vol.I, p.339.
163
Vezi M. Costinescu, Normă şi dialect în primele gramatici româneşti, în
SLLF, vol. al II-lea, Bucureşti, 1972, p.23 şi C. Frâncu, Din istoria
perfectului simplu: formele de persoana I şi a II-a plural cu sufixul -ră-, în
ACILFR XII, vol. al II-lea, Bucureşti, 1971, p.1419-1423.
164
C. Frâncu, Formele de persoana a III-a ale auxiliarului de la perfectul
compus. Privire istorică, în SCL, nr.3/1969, p.311.

145
 3.3.2.6.7. Mai mult ca perfectul se realizează îndeosebi
sintetic, structura perifrastică fiind încă specifică textelor
nordice. În formele sintetice, la persoana I singular, se extinde
desinenţa -m, iar, la persoana a III-a plural, se consemnează
forma analogică cu -ră- de la perfectul simplu165.
3.3.2.6.8. În ciuda faptului că viitorul este mai puţin
omogen sub aspectul formelor, totuşi se impune să precizăm că
cele mai frecvente forme de viitor sunt cele noi, ceea ce denotă
abandonarea structurilor vechi la nivelul flexiunii verbale în
general. Astfel, auxiliarul în forma vei împinge la periferia
uzajului forma veche veri, iar spre sfârşitul perioadei aceasta din
urmă aproape încetează să mai circule.
Cu circulaţie în anumite variante ale limbii literare s-au
consemnat şi alte structuri: la persoana a III-a singular, forma cu
a, în texte reprezentând variantele din Moldova şi din
Transilvania; în Ţara Românească şi în sudul Transilvaniei,
pentru aceeaşi persoană circulau structuri cu auxiliarul în forma
o. La acestea se adaugă structuri cu auxiliarul fără v-, dar tot cu
circulaţie restrânsă.
3.3.2.6.9. Conjunctivul prezent are forme iotacizate şi
forme analogice de tipul să beie, să steie etc., alături de cele
etimologice să bea, să stea etc., cu precizarea că acestea din
urmă reprezintă un punct tare al sistemului.
Verbele a ucide şi a avea au forme vechi de conjunctiv
prezent: să ucigă şi să aib, să aibi (persoana I singular şi
persoana a II-a singular).
3.3.2.6.10. Conjunctivul perfect are în structură auxiliarul
a fi variabil. Auxiliarul invariabil pătrunde destul de greu în
limba literară, cu toate că în graiuri exista încă din secolul al
XVI-lea166.

165
Idem, Vechimea formelor de mai mult ca perfect, perfect compus, prezent
indicativ şi conjunctiv în -ră-, în LR, nr.4-5/1982, p.281.
166
ILRL Epoca veche (1532-1780), vol.I, p.341.

146
 3.3.2.6.11. Condiţionalul prezent circula, cel mai frecvent,
în structura a vrea ca auxiliar şi infinitivul verbului de conjugat.
La persoana a III-a singular şi plural, începând din secolul al
XVII-lea, forma ară (are) a auxiliarului este înlocuită cu ar.
Inovaţia pleacă din varianta literară muntenească şi se
răspândeşte relativ greu 167.
3.3.2.6.12. Perfectul condiţionalului este mai puţin
omogen, prezentând mai multe structuri, cu circulaţie diferită în
variantele literare. Cea mai răspândită formă este cu auxiliarul a
fi şi participiul verbului de conjugat. Mult mai restrânse ca arie
de răspândire şi ca frecvenţă sunt formele în structura cărora
intră auxiliarul a vrea la perfect compus şi infinitivul verbului
de conjugat sau vrea + fi + participiul verbului de conjugat: vrea
fi cântat.
3.3.2.6.13. Imperativul cunoaşte forme similare celor din
limba actuală. Imperativul prohibitiv de persoana a II-a plural în
-areţi, -ereţi, -ireţi rămâne cu circulaţie restrânsă în texte168. De
exemplu, în textul Psaltirii în versuri l-am înregistrat o dată: Nu
vă facereţ ca calul fără minte (31.25), în vreme ce în B1688 nu
l-am înregistrat nici măcar o dată.
Formele arhaice de imperativ blăm (blem), blămaţi
(blemaţi), cea din urmă realizată prin analogie cu sunteţi de la
forma normală blăm169, sunt din ce în ce mai rar întrebuinţate.
Că aşa stau lucrurile se vede din analiza celor două psaltiri. În
textul din Moldova, am consemnat trei ocurenţe ale formei vechi
(70.40; 82.11; 131.17), în vreme ce în textul de la Bucureşti
acestea au fost eliminate, în locul lor fiind folosite alte forme de
imperativ, de exemplu, veniţi! (82.4).
3.3.2.6.14. În ce priveşte modurile nepersonale, nu se
constată schimbări prea mari faţă de etapa anterioară. Infinitivul
lung îşi restrânge considerabil aria de răspândire şi frecvenţa,

167
Ibidem.
168
I. Gheţie, BDRL, p.174.
169
Al. Rosetti, Op. cit., p.294 şi V. Arvinte, ST.L.FAC., p.80.

147
gerunziul prezintă, în continuare, formele iotacizate; supinul
este într-o evidentă extindere, în defavoarea formei lungi de
infinitiv.
3.3.2.7. Adverbul este o clasă lexico-gramaticală deschisă,
în general, schimbărilor. Pentru o prezentare cu caracter general
a limbii literare am reţinut câteva aspecte mai semnificative.
Adverbul acmu, specific ariei nordice şi înregistrat în
textele moldoveneşti până la începutul secolului al XIX-lea170,
este frecvent întrebuinţat în textele nordice şi uneori în cele din
alte regiuni, dar care pun la contribuţie astfel de texte. De
exemplu, l-am înregistrat peste tot în textul lui Dosoftei, dar nu
am consemnat această formă şi în textul de la Bucureşti, unde nu
este notat decât acum, ceea ce atestă grija traducătorilor pentru
respectarea normei munteneşti.
Adverbul cândai “poate, întâmplător, posibil, cumva,
doară”, specific limbii vechi, este consemnat foarte rar în texte
din această perioadă, ceea ce confirmă ieşirea acestuia din uz.
Am înregistrat această formă o singură dată în textul lui
Dosoftei: Cândai să nu mi-apuce sufletul ca leul,/ Când nu-i
cine mă scoate, cându-mi vine greul (7.3,4). În traducerea de la
1688, cândai este folosit cu valoare adverbială: Ca nu cândai va
hrăpi ca un leu sufletul mieu (7.2), dar intră şi în structura
elementului de relaţie ca modalitate de întărire a aspectului
negativ ca nu cândai să: Luminează ochii miei, ca nu cândai să
adorm de moarte, ca nu cândai să zică vrăjmaşul mieu (12.4),
Ca nu cândai să vor bucura vrăjmaşii miei mie (37.17).
Adverbul încă este folosit frecvent în unele texte cu sensul
“mai”, după modelul cuvântului grecesc Ÿti “encore, en
outre”171. Tiktin îşi susţinea afirmaţia cu versetul 4 din psalmul
82 din B1688: şi să nu se pomenească numele lui Israil încă. La
acesta se pot adăuga şi alte exemple din acelaşi text: pentru ca
să nu mai adaogă încă a să mări omul pre pământ (9.24). Sensul

170
I. Gheţie, BDRL, p.175.
171
H. Tiktin, DRG s.v.; ap.V. Arvinte, ST.L.FAC., p.82.

148
acestui adverb poate fi şi “chiar”: şi încă şi până în noapte m-au
certat muşchii miei (15.7) sau şi să bucura limba mea şi încă şi
trupul mieu să va sălăşlui pre nedeajde (15.9).
Adverbul de timp mainte este încă în circulaţie în
variantele nordice. Este foarte frecvent la Varlaam, în Cazanie,
şi nu lipseşte nici mai târziu din texte, aşa cum ne confirmă
Psaltirea în versuri: Ţ-ai însămnat de mainte (4.30); Cu mila Ta
de mainte (5.24); Tu-m eşti Dumnezăul de mainte (15.4) etc. În
textele reprezentând varianta sudică, chiar şi în cele care sunt
simple reeditări ale textelor moldoveneşti, sunt prezente formele
mai nainte şi mai înainte. Astfel, în Psaltirea din B1688, am
întâlnit mai ales formele din urmă, ceea ce dovedeşte că acestea
câştigă tot mai mult teren. Numai în structura unei locuţiuni
prepoziţionale am regăsit mainte: mainte de + infinitiv (Mainte
de a mă smeri – 118.67) şi mainte de + acuzativ (mainte de
luceafărul – 109.4).
Adverbul restrictiv săvai “măcar, chiar”, folosit mai rar cu
valoarea morfologică propriu-zisă, intră cel mai adesea în
structura locuţiunii conjuncţionale săvai că “măcar că, deşi,
chiar de, chiar dacă”. Aria de răspândire este restrânsă, se
regăseşte mai ales în texte reprezentând varianta nordică.
3.3.2.8. Prepoziţia a intră în structuri nominale cu sens de
dativ, genitiv sau acuztiv. Acest fenomen este frecvent într-un
text din nord, Psaltirea în versuri, dar nu l-am consemnat în
textul psalmilor din B1688: Şi le dă bătaia-n gârbă/ A pizmaş
ce-m cearcă scârbă (3.29,30); A rău ş-a vicleanul braţele li-i
frânge (9.113); Vez mişelătate, vez suspini cu jele/ A lipsiţ şi
meseri vez de durori grele (11.15,16); I-i suliţa frântă, armele
stricate,/ A pizmaşul trufaş cetăţile sparte (9.13,14); Că prin
lumea toată sânge ce să varsă/ A şerbii săi Domnul necercat nu
lasă (9.31,32); Şi cu a ta milă a săraci să giudeci (9.121).
Prepoziţia cătră apare în textele din secolul al XVII-lea şi
în cele mai multe din secolul următor în forma etimologică cu -
ă, rostirea muiată a lui [r] impunându-se dinspre sud, pentru

149
început însă cu circulaţie numai în documente oficiale, alături de
forma veche172.
Prepoziţia pre circulă cu această formă până la sfârşitul
perioadei, dar este concurată tot mai mult de forma cu [r]
disimilat.
Prepoziţiile pregiur şi împregiur au regim de acuzativ. Le-
am întâlnit în astfel de structuri în textul lui Dosoftei: că-m stau
pizmaşii împregiur suflet (16.35); pregiur mine s-adună
(34.51); ce ni-s pregiur ţară (43.40); împregiur oltarul tău
(25.13); Pănă zidiuri nalte să vor face / pregiur Ierusalim cetate
(50.58,59).
Prepoziţia împrejurul are, în textul de la Bucureşti, regim
de genitiv: Tăbărî-va îngerul Domnului împrejurul celor ce să
tem de Dânsul (33.7).
3.3.2.9. Conjuncţia disjunctivă au “sau, ori” este
întrebuinţată în texte, dar cel mai adesea au este folosit cu
valoare adverbială, cu sensul “oare”.
Conjuncţia căce (căci) introduce cauzale, dar este folosită
şi în locul altor conjuncţii: de, încât, ca să. Aşa se întâmplă în
câteva situaţii din B1688: Ce iaste omul căci pomeneşti pre el?
Sau fiiul omului, căci socoteşti pre el? (8.5).
Conjuncţia de este folosită cu valorile specifice vorbirii
populare. Prin urmare, de poate avea, pe lângă valoarea
condiţională sau concesivă, alte valori: copulativă, consecutivă,
finală, pronume relativ. Astfel de situaţii sunt extrem de
frecvente în textele în care apropierea de sintaxa populară este
mare. De exemplu, în primii 22 de psalmi din B1688, de este
folosit numai de 6 ori, în timp ce, în aceeaşi secvenţă din
Psaltirea în versuri, are 73 de ocurenţe.
Apar frecvent în toate textele: şi – copulativ; ce (ci) –
adversativ; deci – conclusiv; deaca, pentru căci, de vreme ce etc.

3.3.3. Sintaxa
172
ILRL Epoca veche (1532-1780), vol.I, p.344.

150
 Două tendinţe fundamentale caracterizează sintaxa limbii
literare din această perioadă. Una este tendinţa de simplificare a
structurilor, cealaltă de elaborare173. Rezultatul este “reducerea
contrastelor din sistem, pe de o parte, iar pe de altă parte, [...]
lărgirea mijloacelor de expresie a anumitor categorii sintactice.
Reducerea inventarului de elemente de relaţie, evitarea
cumulului de prepoziţii şi conjuncţii vizează structuri mai clare
şi mai regulate, iar tendinţa de exprimare mai variată aduce cu
sine noi elemente de relaţie, astfel încât asistăm mereu la o
concurenţă între vechile şi noile elemente”174.
La nivel sintactic, mai mult decât la nivelele fonetic şi
morfologic, se impune o distincţie între textele traduse, în
majoritate religioase, şi textele originale. Acestea din urmă, în
funcţie de erudiţia autorului, se apropie mai mult de simplitatea
şi naturaleţea vorbirii curente sau se caracterizează prin
apropierea de modele sintactice latineşti sau greceşti. Apogeul
acestei apropieri îl reprezintă limba lucrărilor lui Dimitrie
Cantemir.
Sintaxa cărţilor religioase din această perioadă aminteşte
din ce în ce mai puţin de sintaxa greoaie a primelor traduceri.
Schimbarea este rezultatul exersării limbii literare timp de mai
bine de 100 de ani, al influenţei exercitate de scrierile profane,
aşa-zisele cărţi populare, a căror sintaxă era mult mai aproape de
limba vorbită. În sfârşit, dar nu în ultimul rând, traducătorii din
această perioadă s-au lăsat mai mult influenţaţi de vorbirea
populară, care i-a ferit în mai mare măsură de construcţii
sintactice greoaie, străine de spiritul limbii române. Apogeul
influenţei limbii vorbite asupra limbii textelor religioase se
consideră a fi atins în traducerile lui Dosoftei şi în Biblia de la
Bucureşti.

173
ILRL Epoca veche (1532-1780), vol.I, p.347.
174
ILRL Epoca veche (1532-1780), vol.I, p.347.

151
 Afirmaţiile de mai sus nu trebuie să ne conducă la o privire
unilaterală asupra structurilor sintactice din textele bisericeşti
din această perioadă, deoarece nu s-au înlăturat total
particularităţile sintactice vechi, în mare măsură prezente şi
astăzi în stilul cărţilor religioase şi conferind acestei variante a
limbii române literare un aspect uşor arhaizant, comparabil, sub
anumite aspecte, cu stilul oficial-administrativ.
Unele particularităţi arhaice sunt comune şi celorlalte
tipuri de texte din aceeaşi perioadă, nu caracterizează numai
sintaxa traducerilor religioase. Trebuie să încadrăm aici dativul
adnominal, dativul posesiv – cu precizarea că ambele fenomene
se află în regres faţă de perioada precedentă –, apoziţia acordată
cu substantivul regent în caz, şi aceasta cu tendinţă de
restrângere şi de înlocuire prin apoziţia în nominativ, indiferent
de cazul termenului regent, absenţa, uneori, a prepoziţiei-
morfem p(r)e din structura complementului direct, lipsa reluării
sau a anticipării complementului direct şi a complementului
indirect, şi în acest caz cu tendinţă de generalizare a structurilor
devenite încă de pe acum normă pentru toate variantele limbii
literare şi pentru toate tipurile de texte.
Specifice exclusiv textelor traduse sunt unele
complemente indirecte care au ca regenţi verbe ca a ajuta, a
asculta, a se bizui, a crede, a cruţa, a învinge, a judeca, a opri,
a pizmui, a urma. Astfel de verbe, în traduceri din slavă sau din
latină, se construiau cu dativul şi nu cu acuzativul, ca în textele
originale175.
Cele două maniere diferite de exprimare din textele laice
se datoresc atât intenţiilor, cât şi surselor de la care pornesc
autorii acestor lucrări. Astfel, sintaxa cărturarilor erudiţi (Miron
Costin şi Nicolae Costin, stolnicul Constantin Cantacuzino şi, cu
dosebire, Dimitrie Cantemir), sub influenţa modelelor străine,
are un caracter savant, elaborat, livresc, ceea ce-i conferă o
înfăţişare mult diferită faţă de sintaxa limbii vorbite, pe care au
175
ILRL Epoca veche (1532-1780), vol.I, p.352.

152
actualizat-o în operele lor cărturarii mai puţin erudiţi (Grigore
Ureche, Radu Popescu şi, îndeosebi, Ion Neculce).
Recunoscând meritul celor care au vrut să facă din limba
română o limbă de cultură comparabilă cu limbile de cultură pe
care ei le cunoşteau atât de bine, nu putem să nu observăm că
limba noastră literară nu a urmat calea pe care o deschideau ei
devenirii limbii, ci a mers pe un drum mai simplu şi mai firesc,
acela al apropierii de limba vorbită, aşa cum încercase să o
toarne în tipare cu deosebire Ion Neculce.
Cele mai multe progrese faţă de limba perioadei
precedente se înregistrează la nivelul frazei. Cauzele care au
condus la progrese remarcabile în sintaxă se consideră a fi, pe de
o parte, “creşterea numărului de cuvinte, ceea ce permite lărgirea
şi mai buna închegare a exprimării unei idei, şi, în al doilea rând,
[...] aplicarea unor modele retorice clasice, ceea ce are ca efect
constituirea unei fraze savante nu numai la D. Cantemir sau la
stolnicul Constantin Cantacuzino, ci şi la scriitori mai
modeşti”176.
Fraza savant construită este amplă, complexă, denotă
stăpânirea subordonării, spre deosebire de fraza structurată după
modelul limbii vorbite în care predominant este raportul de
coordonare. Desigur că nici aici nu lipseşte subordonarea, dar se
realizează prin mijloace relativ simple, care caracterizaseră şi
perioada precedentă.
De remarcat, în ce priveşte supleţea exprimării, este
renunţarea treptată la cumulul de conjuncţii şi diversificarea
tipurilor de subordonate introduse prin elemente de relaţie
adecvate. De exemplu, locuţiunile conjuncţionale în structura
cărora intră adverbul săva(i) încep să circule pe arii tot mai
restrânse, în locul lor folosindu-se locuţiuni cu adverbul măcar
şi chiar, din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, conjuncţia
deşi. La fel se întâmplă cu cândai, dacă vreme ce, inovaţii ale

176
I. Coteanu, Structura şi evoluţia limbii române (de la origini până la
1860), Bucureşti, 1981, p.101.

153
secolului al XVII-lea, fără rezistenţă însă în sistem. Condiţionala
nu se mai introduce acum decât rar prin conjuncţia să, locul
acesteia fiind luat de conjuncţiile de şi dacă.
Topica părţilor de propoziţie şi a propoziţiilor contribuie
la schimbarea aspectului sintaxei din această perioadă.
Generalizarea topicii libere este favorizată de respectarea
construirii complementului direct cu prepoziţie-morfem, marcă
a genului personal, şi de dublarea complementului direct şi
indirect prin formele atone ale pronumelui personal. Impunerea
modelului popular în astfel de situaţii normalizează exprimarea,
facilitează decodarea mesajului.
Topica fixă caracterizează scrierile cărturarilor care îşi
structurează sintaxa după modele străine. Astfel, verbul predicat
sau din structura predicatului este aşezat la sfârşitul propoziţiei,
atributele sunt aşezate înaintea regentului, circumstanţialele stau
înaintea verbului regent, iar, după modelul structurării
propoziţiei, se stabileşte şi ordinea subordonatelor în frază. Apar
frecvent dislocări sintactice, culminând cu hiperbatul din fraza
lui Cantemir.
Construcţiile sintactice cu negaţie simplă se menţin în
continuare, cu toate că norma care se respectă în cele mai multe
texte este negaţia dublă. Rezistenţa negaţiei simple în cadrul
sistemului este justificată prin factori interni şi externi. Din
punct de vedere intern, se aduce în discuţie existenţa
fenomenului în sintaxa populară, reminiscenţă a unor fapte
dintr-o perioadă mai veche, iar când e vorba de factorii externi
se au în vedere influenţele străine, în primul rând influenţa
latină177.

3.3.4. Lexicul

Nivelul lexical al limbii române literare din această

perioadă trebuie abordat tot din perspectiva diversificării
177
ILRL Epoca veche (1532-1780), vol.I, p.374.

154
stilistice şi regionale. Aceasta pentru că, pe de o parte, la nivelul
graiurilor se constată o variaţie a normei lexicale, iar, pe de altă
parte, această variaţie tinde să fie eliminată prin influenţa
unificatoare a factorului cultural.
În perioada de care ne ocupăm, cultura nu mai este
exclusiv religioasă, procesul de laicizare, început în perioada
precedentă, este tot mai evident, mai cu seamă din a doua
jumătate a secolului al XVII-lea şi în secolul următor. Prin
urmare, limba română literară începe să recupereze toate
funcţiile pe care le îndeplinise slavona ca limbă de cultură în
spaţiul românesc. Procesul nu este însă uşor şi nu se realizează
dintr-o dată. Transformarea limbii române într-un suport adecvat
al culturii în plină evoluţie necesita nu numai o structură fonetică
şi gramaticală unitară, ci şi un lexic bogat, în stare să exprime
idei şi noţiuni, multe dintre ele noi pentru vorbitorii limbii
române.
Nivelul care resimte cel mai mult lipsa exersării limbii
române ca limbă de cultură este lexicul. Nu întâmplător cei care
îşi asumă sarcina dificilă de a transpune în româneşte, pentru
început, literatura religioasă se plâng de “strâmtarea”,
“scurtimea” sau “îngustimea” limbii române. În rezolvarea
acestei probleme cu care se confruntau, ei căutau soluţii întâi în
vorbirea populară, în limbile de cultură pe care le cunoşteau şi
din care traduceau şi nu de puţine ori foloseau materialul lexical
deja existent pentru a crea cuvinte noi prin mijloace interne sau
prin calcuri de structură ori semantice.
Datorită faptului că în secolul al XVII-lea cea mai
importantă sursă din care se fac traducerile de texte religioase o
reprezintă limba greacă, se constată şi o schimbare, în linii mari,
a configuraţiei lexicului religios. Astfel, numeroase elemente
lexicale împrumutate în secolul trecut din slava bisericească sunt
acum abandonate, fiind înlocuite cu împrumuturi greceşti. Nu
trebuie să vedem în aceasta o scădere considerabilă a influenţei
slavone asupra limbii române. Limba slavonă se bucura de un

155
ascendent, acela pe care i-l dădea o tradiţie de mai bine de 100
de ani. Situaţia aceasta se reflectă foarte bine în modul cum
reacţionează apărătorii slavonismului în momentul în care
spătarul Milescu traduce Vechiul Testament după un original
grecesc: traduc imediat Vechiul Testament şi după un original
slavon (textul păstrat în Ms.4389).
Lexicul cărţilor bisericeşti este, în comparaţie cu perioada
precedentă, mult mai bogat, capabil să exprime mai nuanţat
conţinutul acestora. Totuşi, spre deosebire de textele laice, unde
libertatea cărturarilor în privinţa îmbogăţirii vocabularului nu
este prin nimic îngrădită, în traducerea textelor religioase,
oamenii de cultură ai vremii trebuie să ţină seama de destinatarul
acestor cărţi, foarte eterogen din punct de vedere social şi
cultural. Prin urmare, se caută în primul rând mijloacele cele mai
accesibile unei categorii foarte largi de români, evitându-se, pe
cât posibil, împrumuturile de prisos.
Numeroase elemente populare specifice iniţial unei arii
lingvistice cunosc treptat şi alte arii de difuzare ca urmare a
circulaţiei textelor dintr-o regiune în alta. Este cunoscut, de
asemenea, faptul că cele mai multe cărţi din perioada în discuţie
sunt simple copii sau prelucrări ale unor lucrări realizate în alte
zone ale ţării. Astfel, “mecanismul principal prin care factorul
cultural influenţează configuraţia regională a lexicului literar
este circulaţia textelor”178.
Mult mai deschis schimbărilor, lexicul textelor laice se
remarcă printr-o mai mare capacitate de absorbţie a elementului
neologic. În acest fel, configuraţia vocabularului textelor laice
este diferită de cea a traducerilor religioase. Desigur că exista un
fond comun, dar, dincolo de acesta, ca urmare a erudiţiei unor
oameni de cultură ai vremii, elementul cult capătă o pondere
foarte mare în lexicul acestora. Elementele savante nu lipsesc
nici din traduceri, diferă însă ponderea lor şi realităţile pe care le
denumesc.
178
ILRL Epoca veche (1532-1780), vol.I, p.377.

156
 Unele împrumuturi culte au devenit un bun comun, odată
intrate în uzul general, altele s-au păstrat numai în scrisul
anumitor cărturari sau în anumite tipuri de texte. Prin urmare,
soarta acestora va fi diferită. Cele care au pătruns în limba
vorbită, cum e şi firesc, sunt până astăzi viabile. Multe însă au
reprezentat doar apariţii efemere, care n-au avut şansa de a se
impune şi de a spori efectiv vocabularul limbii române literare.
Limbile din care româna literară împrumută cuvinte noi
sunt diferite, în această perioadă, în funcţie de domeniul abordat.
Astfel, din slavonă se fac împrumuturi în special pentru
literatura ecleziastică, pentru istoriografie şi pentru textele
juridico-administrative; din greacă şi neogreacă sunt preluaţi
termeni religioşi, urmare firească a procesului de elenizare a
bisericii, după cum am amintit mai sus, dar mai cu seamă
elemente specifice textelor filozofice, istorice, juridice,
medicale.
Împrumuturile greco-latine tind acum să se impună şi în
lexicul de cultură românesc datorită influenţei pe care o
exercitau asupra culturii noastre umanismul şi Renaşterea.
Latina este de acum sursa spre care se orientează oamenii de
cultură români pentru împrumuturi. Astfel, cele dintâi
neologisme de origine latină se găsesc la scriitorii din această
perioadă. E adevarat însă că nu sunt întotdeauna împrumuturi
directe, ci sunt mediate, filiera fiind, de regulă, slavă179. Dintre
cărturarii care cultivă împrumuturile latineşti trebuie amintiţi
Simion Ştefan, Varlaam, Dosoftei, Miron Costin şi Nicolae
Costin, stolnicul Constantin Cantacuzino şi, cel care este
adevăratul reformator al lexicului românesc, Dimitrie Cantemir.
Influenţa italiană este puternică îndeosebi la curtea lui
Constantin Brâncoveanu. Aici, prin activitatea de traducere a
faimoaselor Foglietti Novelli italieneşti, Ion Românul, un
precursor al lui Ienăchiţă Văcărescu şi al lui Ion Heliade

179
Sextil Puşcariu, Limba română. Volumul I, Privire generală, Bucureşti,
1940, p.371-372.

157
Rădulescu, împrumuta o serie de cuvinte de origine italiană.
Totuşi aceste împrumuturi au caracter individual şi, prin urmare,
nu se impun.
Limba franceză se constituie şi ea în sursă de împrumuturi
lexicale pentru limba română, dar acestea rămân cu totul izolate.
Cele mai multe împrumuturi din franceză se fac prin filieră rusă,
deoarece limbile neromanice cunosc acum o puternică influenţă
latino-romanică.
Termenii culţi de origine maghiară şi germană sunt
specifici Transilvaniei şi denumesc noţiuni din domeniul
administraţiei, al cancelariei, referindu-se mai puţin la sfera
vieţii religioase.
Fără a se exercita uniform asupra variantelor regionale şi
stilistice ale limbii române literare din perioada veche, două
influenţe sunt foarte active în această perioadă: influenţa
turcească şi influenţa neogreacă.
Cuvintele turceşti împrumutate până în secolul al
XVIII-lea au intrat în limba comună pentru că denumeau
realităţi din domeniul vieţii materiale. Devenind uzuale în limba
comună, ele au pătruns şi în limba literară, cele mai multe fiind
şi astăzi viabile. Unele, deşi curente în limba vremii, au ieşit
ulterior din uz datorită concurenţei pe care au suferit-o din partea
termenilor neolatini.
Epoca fanariotă a însemnat pentru influenţa turcească o
nouă etapă. Acum pătrund în limba română literară termeni
oficiali, savanţi, dar aceştia nu ating decât cercuri restrânse ale
curţii şi ale administraţiei. Prin urmare se regăsesc numai în texte
cu caracter strict oficial şi în unele lucrări istoriografice.
Existenţa lor a fost efemeră, ei încetând să se mai folosească
după înlăturarea domniilor fanariote.
Până la începutul secolului al XVIII-lea, influenţa
neogreacă asupra lexicului limbii române este redusă. Ca şi în
cazul influenţei turceşti, influenţa lexicală neogreacă atinge
apogeul în perioada domniilor fanariote. Spre deosebire de

158
aceasta însă, elementele lexicale împrumutate din neogreacă
vizează realităţi din domeniul vieţii spirituale şi sociale.
Realităţile denumite nefiind de interes general, aceşti termeni nu
au pătruns în limba populară. Urmarea a fost abandonarea celor
mai mulţi dintre termeni imediat după 1821.
Puţini termeni de origine neogreacă au continuat să se
folosească după această dată. Au rămas în circulaţie termeni
referitori la viaţa de stat, la viaţa socială şi individuală, cuvinte
din limbajul medical180.
Datorită numărului mare de împrumuturi turceşti şi
neogreceşti din perioada de apogeu a celor două influenţe, în
limba română au devenit productive unele sufixe. Astfel, din
limba turcă avem productive până astăzi în româneşte sufixele:
-giu (-ciu) – pentru derivate substantivale; -iu – pentru adjective
care exprimă asemănarea de culoare; -liu – pentru adjective care
indică originea, posedarea unei însuşiri, felul de a fi; -lic (-lâc)
– pentru substantive abstracte, care exprimă, de regulă, o
însuşire negativă, şi pentru unele substantive concrete; -man –
sufix abstract, folosit la noi mai ales cu valoare augmentativă181.
Din neogreacă, datorită caracterului savant al acestei
influenţe, nu au devenit productive sufixele nominale, cu toate că
numărul acestora era foarte mare, şi nici cele verbale. Dintre
sufixele verbale au mai fost folosite o vreme: -isi, -arisi şi -osi182.
Progresele înregistrate de limba română literară în această
perioadă sunt incontestabile. Cel mai mare câştig vine din
recuperarea funcţiilor sociale îndeplinite până acum de limba
slavonă în spaţiul cultural românesc. Limba română este folosită
tot mai mult de cărturarii vremii ca suport al culturii scrise.
Concretizată multă vreme în variante literare, limba
română cunoaşte în jurul anului 1750 prima unificare propriu-
zisă. Aceasta este, în primul rând, rezultatul comunicării

180
Al. Rosetti, B. Cazacu, L. Onu, ILRL2, p.435.
181
Ibidem, p.415.
182
Ibidem, p.432.

159
permanente dintre români, în ciuda graniţelor administrative
care i-au despărţit. Cărţile româneşti dintr-o anumită regiune au
putut fi cunoscute şi în alte spaţii româneşti şi uneori chiar
reproduse în altă zonă decât cea de obârşie.
Cu deosebire în a doua parte a acestei perioade, mai exact
după 1715, direcţia de mişcare a cărţii româneşti tipărite a fost
dinspre sud spre Moldova şi Transilvania. Acest lucru a fost
favorizat de ascendenţa pe care centrele culturale din sud au
dobândit-o asupra celor din celelalte regiuni. Prin urmare,
procesul de unificare se face în direcţia respectării normei unice
munteneşti.
Acest proces va continua şi după 1780, cu precizarea că
acum “norma literară românească suferă o dublă influenţă din
direcţii opuse: din partea graiurilor populare şi din partea
persoanelor având preocupări lingvistice”183. Expresia cea mai
evidentă a acestei duble influenţe o reprezintă, pe de o parte,
încercarea lui Gheorghe Asachi de a repune în drepturi norma
variantei moldoveneşti dinaintea unificării limbii literare, iar, pe
de altă parte, activitatea autorilor de lucrări normative, cărturarii
Şcolii Ardelene, Ienăchiţă Văcărescu, Ion Heliade Rădulescu
ş.a.

183
I. Gheţie, BDRL, p.432.

160
 VI. DEZVOLTAREA LIMBII ROMÂNE LITERARE
ÎN PERIOADA DE TRANZIŢIE LA EPOCA MODERNĂ
(1780-1840)

1. Şcoala Ardeleană – promotoare a spiritualităţii

româneşti

Începând din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, au

avut loc evenimente cu implicaţii în declanşarea procesului de
modernizare a societăţii româneşti. Pentru început însă acest
proces este extrem de lent şi cu aspecte diferite în cele două zone
politice şi culturale româneşti, fapt datorat deschiderii diferite de
care acestea se bucurau; zona supusă influenţei Austriei
(Ardealul, Crişana, Maramureşul, Banatul şi, din 1775,
Bucovina) era mai aproape de evenimentele Europei Centrale şi
Apusene, în vreme ce Moldova şi Ţara Românească, sub
stăpânire turcească, aveau o deschidere limitată. Şi în cele două
Principate situaţia se schimbase însă în linii mari datorită
instaurării regimului fanariot. Cultura greacă era superioară
culturii noastre, chiar dacă nu se afla la nivelul celei occidentale,
iar domnii fanarioţi aduseseră cu ei o serie de idei reformatoare,
favorabile dezvoltării societăţii româneşti. În acelaşi spaţiu au
avut loc transformări în sensul modernizării socio-culturale şi ca
urmare a pătrunderii culturii ruse, care se afla deja angajată pe
drumul modernizării în sens occidental.
Pacea încheiată în 1774 la Kuciuk-Kainargi, între Imperiul
Ţarist şi cel Otoman, a avut efecte benefice pentru dezvoltarea
comerţului intern şi extern, deoarece turcii au pierdut monopolul
comerţului cu Ţările Române, iar Rusia a obţinut libertate de
navigaţie pe Marea Neagră; dezvoltarea comerţului a contribuit
la extinderea producţiei meşteşugăreşti şi la creşterea volumului

161
de mărfuri pe piaţa internă şi externă, ceea ce a însemnat şi
primele acumulări de capital, cu alte cuvinte, primii germeni ai
unui capitalism românesc. Anul 1829 a constituit un alt pas
important în stabilirea relaţiilor cu Occidentul, prin pacea de la
Adrianopol Tările Române fiind mai intens angajate pe calea
modernizării vieţii lor.
În Transilvania, situaţia era oarecum diferită. În primăvara
anului 1688, în timpul principelui Mihail Apafy, ţara trecuse sub
stăpânirea Austriei conduse de Leopold I. Se schimba astfel o
veche stare de lucruri ce data de aproximativ 150 de ani, timp în
care Transilvania fusese “principat” sub suzeranitate turcească.
Schimbarea fusese favorizată de înfrângerea suferită de turci la
1683 sub zidurile Vienei, fapt care a dus la scăderea autorităţii
turceşti şi la înaintarea trupelor austriece în bazinul dunărean.
Schimbarea dominaţiei nu a însemnat şi îmbunătăţirea situaţiei
populaţiei transilvănene, îndeosebi a românilor. Dorinţa
împăratului Leopold I era să-şi sporească autoritatea în
Transilvania. El recunoscuse drepturile “naţiunilor politice”
(nobilimea ungurească, secuii şi saşii) şi drepturile religiilor
admise (calvină, luterană, unitariană şi catolică). Românii
continuau să rămână în vechea situaţie de naţiune tolerată, iar
religia ortodoxă nu se număra printre cele înregistrate oficial.
Cu toate că recunoscuse patru confesiuni – numite recepte
–, împăratul favoriza elementul catolic, aflat în inferioritate
numerică, deoarece mulţi unguri din Transilvania trecuseră în
timpul principatului la Reformă, devenind calvini sau unitarieni,
în vreme ce saşii trecuseră la luteranism.
După un secol şi jumătate de ascensiune a
protestantismului în Transilvania184, instaurarea regimului

184
Primele ştiri despre doctrina lui Luther au ajuns în Transilvania pe la 1519,
“prin intermediul saşilor care se întorceau acasă din oraşele germane, în
care îi purtau interesele comerciale.” (M. Someşan, Începuturile Bisericii
Unite cu Roma, Bucureşti, 1999, p.16).

162
austriac amplifica starea de intoleranţă religioasă185 prin
declanşarea unei asidue lupte în scopul redobândirii terenului
pierdut de catolicism. Soluţia era una singură, aplicată şi în alte
zone ale imperiului: unirea ortodocşilor cu Biserica Romei. Un
asemenea act se realiza însă, pentru început, la nivel exclusiv
instituţional, fiind practic imposibilă o modificare de substanţă
la nivelul mentalului colectiv. Procesele sociale de care s-au
servit iniţiatorii acestui program au fost: dezbinarea, intoleranţa
politică, socială şi religioasă prin recunoaşterea drepturilor doar
unor grupuri etnice şi religioase. Principiul fundamental care
călăuzea politica austriacă era: divide et impera!
Transilvania nu era primul spaţiu ortodox în care se făcea
unirea cu Biserica Romei. Acest eveniment avusese loc mai
înainte pentru rutenii din Polonia (1596), iar în secolul al XVII-
lea se constituise Biserica greco-catolică a rutenilor din actuala
Ucraina subcarpatică. În Croaţia, Slovenia, Istria valahii
suferiseră acest proces şi, de asemenea, deveniseră uniţi, în
parte, sârbii bănăţeni. În Bosnia, Herţegovina şi Croaţia, se
trecuse direct la impunerea ritului occidental, fără o etapă de
185
Rămâne însă cert faptul că intoleranţa nu a generat în Transilvania
conflicte foarte mari, cu toate că patimile confesionale nu au lipsit nici aici.
S-ar putea chiar spune că, în acest spaţiu, toleranţa a fost, în contextul acelei
epoci, una dintre particularităţile benefice, deoarece aici, spre deosebire de
alte zone ale Europei, unde “Reforma religioasă declanşase în taberele
implicate valuri de fanatism şi de intoleranţă şi cele mai înfricoşătoare
persecuţii şi violenţe, […] convieţuiau, chiar dacă nu întotdeauna în ideală
concordie, totuşi de cele mai multe ori într-un spirit relativ tolerant şi, în
orice caz, în condiţii de legalitate, atât catolicismul cât şi noile curente
reformatoare. Chiar antitrinitarismul (s.a.), urmărit şi prigonit drept
profund eretic în mai toate ţările Europei, îşi găsise aici drept de azil şi
acoperire legală.” (M. Someşan, Op. cit., p.20). Dreptul fiecăruia de a avea
o convingere religioasă sau alta este stipulat în 1569, în cadrul Dietei de la
Turda: “Predicatorii să vestească evanghelia oriunde, fiecare aşa cum o
înţelege el, şi dacă poporul primeşte, bine, iar dacă nu, nimeni să nu fie
constrâns… fiecare să poată ţine predicatori după plac şi să nu cuteze a se
batjocori unii pe alţii sau a ameninţa cu închisoarea.” (Ap. M. Someşan,
Op. cit., p.22).

163
unire prealabilă cu Biserica Romei, aşa cum se întâmplase şi în
Sicilia, Albania şi pe coastele Dalmaţiei.
Atragerea românilor din Transilvania la catolicism aducea
puterii austriece avantaje considerabile: asigura preponderenţa
elementului catolic şi, implicit, întărirea poziţiei pe plan intern
şi extern, oferea mijlocul de constrângere la fidelitate a
naţiunilor privilegiate, un aspect foarte important, dar greu de
realizat, şi, nu în ultimul rând, favoriza “izolarea unei părţi a
poporului român de poporul român în totalitatea sa”186.
Ce i-a determinat pe români să accepte unirea şi cum de
nu au fost mai circumspecţi în acceptarea noii religii? Răspunsul
la aceste întrebări este aproape de a fi complet dacă punem
laolaltă: dorinţa populaţiei autohtone de a intra în rând cu
naţiunile recepte, starea grea a clericilor şi a credincioşilor
ortodocşi după ce în 1366 regele Ludovic I stabilise că statutul
nobiliar putea fi păstrat numai de aceia care îmbrăţişau
confesiunea catolică187, dorinţa habsburgilor de a schimba
raporturile de forţe în favoarea lor prin limitarea puterii nobilimii
locale, lipsa de personalitate a unor mitropoliţi ardeleni
(Atanasie Anghel, în speţă188), dezinteresul mai mult sau mai
puţin voit al voievozilor, din Ţara Românească îndeosebi, faţă
de soarta credincioşilor ardeleni. Aflaţi într-o stare cu totul
neomenească, românii erau consideraţi de iezuiţi disponibili
oricând să sporească rândurile catolicismului. Nu se pierdea din
vedere nici faptul că românii reprezentau majoritatea populaţiei
în Transilvania. Mizând pe toate aceste considerente, la care
trebuie să adăugăm faptul că situaţia majorităţii preoţilor

186
L. Blaga, Gândirea românească, p.37.
187
Schismaticii nu-şi puteau păstra posesiunile sub titlu nobiliar decât dacă
se converteau. Mai mult chiar, printr-un decret din 1428, religia grecească
era interzisă în Banat, Haţeg şi în regiunea Sebeşului, sub pedeapsa
deposedării de avere. (M. Someşan, Op. cit., p.13).
188
Între obligaţiile pe care acesta şi le asuma era şi aceea privind ruperea
legăturilor cu Biserica ortodoxă, în general, şi cu ierarhia bisericească din
Ţara Românească, în special.

164
ortodocşi din Transilvania se confunda cu starea generală a
iobagilor, Curtea Imperială a trecut la îndeplinirea obiectivului
propus.
Discriminarea preotului român faţă de preoţii religiilor
recepte se făcea pe toate planurile. Din punct de vedere religios,
el era considerat “schismatic”; pe plan social, nu se bucura de
privilegii, nu era întotdeauna un om liber din punct de vedere
juridic, nu putea intra, decât cu rare excepţii, în rândurile
nobilimii. Numai în satele libere el era un om liber, dar fără
privilegii. Preotul român nu era beneficiarul dijmelor, fiind el
însuşi supus la dijme faţă de biserica religiilor recepte,
îndeplinea sarcini publice şi chiar încartiruiri. El dobândise o
educaţie şcolară sumară, rar având dreptul sau posibilitatea să
studieze într-o şcoală, şi atunci de altă confesiune. Existau şi
cazuri în care preoţii români se bucurau de unele scutiri (de
dijme, de slujbe iobăgeşti şi de strămutare), dar, de cele mai
multe ori, nobilii abuzau de poziţia pe care o aveau şi nu
respectau aceste scutiri. Singurii scutiţi sigur erau preoţii români
înnobilaţi, fapt care explica şi atitudinea de rezistenţă a dietei
faţă de înnobilarea lor.
O astfel de stare de lucruri poate motiva adeziunea unei
părţi a clerului ortodox la unirea cu Biserica Romei, cunoscute
fiind promisiunile privind îmbunătăţirea stării lor şi posibilităţile
noilor generaţii de a avea acces la învăţătură dacă s-ar fi acceptat
unirea cu Roma.
Unirea s-a făcut în etape, începând din 1697 şi finalizându-
se în 1700. Ea a fost acceptată pentru că era singura posibilitate
de emancipare a românilor transilvăneni, dar şi pentru că, prin
unire, nu li se cerea românilor să renunţe la tot ce însemna
credinţă răsăriteană. Patru erau punctele care constituiau temeiul
unirii, şi care deosebeau, după Conciliul de la Florenţa, din 1439,
biserica răsăriteană de cea apuseană: papa este capul bisericii
întregii lumi; pâinea nedospită (azima) este suficientă pentru
cuminecătură; acceptarea purgatoriului ca loc în care se purifică

165
sufletele; în Sfânta Treime, spiritul sfânt, a treia persoană din
Trinitate, vine nu numai de la Tatăl, ci şi de la Fiul – Filioque.
Fără acceptarea acestor patru condiţii, unirea nu era posibilă.
Cei ce se uneau puneau la rândul lor condiţii: “Însă întru
acesta chip ne unim şi ne mărturisim a fi mădulările sfintei
catoliceşti biserici a Romei, cum pre noi şi rămăşiţele noastre
din obiceiul bisericii noastre a răsăritului să nu ne clătească, ci
toate ceremoniile, sărbătorile, posturile, cum până acuma, aşa şi
de acum înainte, să fim slobozi a le ţine după calindariul vechiu
şi pe cinstitul vlădica nostru Athanasie, nimeni până în moartea
sfinţiei sale să n-aibă putere a-l clăti din scaunul sfinţiei sale”189.
Aşadar, se accepta unirea, dar nimic din ritul bisericii răsăritene
nu trebuia schimbat. De fapt, pentru credincioşii de rând, ritul
rămânea aspectul fundamental al credinţei lor. Motivele
economice şi sociale care au dus la acceptarea unirii sunt
amintite în toate documentele încheiate. Cât priveşte latura
“spirituală” a unirii, este evident că ea era ascunsă pentru a lăsa
maselor impresia că nu s-au produs schimbări în credinţa lor.
Aspectul nu trebuie neglijat, deoarece unii clerici români uniţi
doreau rezistenţa maselor faţă de tendinţa de schimbare a
doctrinei şi a tradiţiei religioase. În felul acesta, se încerca
evitarea scindării românilor, dar antagonismul dintre uniţi şi
neuniţi nu va putea fi ocolit, şi, mai ales, atenuat, decât mult mai
târziu.
Importante pentru situaţia românilor uniţi sunt cele două
diplome leopoldine emise de împăratul Leopold I, prima în
1699, cea de a doua în 1701. Prima cuprindea drepturile acordate
preoţilor români uniţi. Ei beneficiau, teoretic, de toate scutirile
şi privilegiile preoţilor catolici. Această diplomă a trezit o reacţie
puternică din partea nobililor. Urmările au fost aruncarea în
temniţă a preoţilor uniţi, punerea lor în lanţuri, alungarea lor,
răzbunarea pe soţiile acestora. Nu numai că nu li se îngăduia să

189
Documentul din 1698, octombrie 7, Viena; apud I. Lupaş, Documente
istorice transilvane, vol. I, Cluj, 1940, p.464-467 (traducere românească).

166
se bucure de drepturile acordate de prima diplomă, ci li se mai
atribuiau şi alte sarcini. Reacţia era de aşteptat din partea celor
care îşi afişaseră şi îşi exercitaseră, secole de-a rândul,
superioritatea asigurată prin forţă brutală.
Cea de a doua diplomă leopoldină, considerată şi
adevăratul act de întemeiere a bisericii unite, cuprindea 15
articole190 şi preciza drepturile dobândite de toţi românii care
acceptau unirea. Aceasta din urmă – se înţelege, din cauza
nerespectării ei – a devenit temelia revendicărilor economice,
sociale, politice şi culturale ale românilor din Transilvania.
Promisiunile făcute pentru atragerea românilor la catolicism au
rămas doar un deziderat vreme de decenii şi ele nu s-au împlinit
niciodată în totalitate. Aşa se face că “întreg secolul al XVIII-lea
nu este, în ce-i priveşte pe români, decât o lungă luptă pentru
dobândirea efectivă a drepturilor formal acordate. Această luptă
este dusă la început pe căi legale, prin numeroase demersuri,
cereri în scris, memorii, prezentate atât Curţii de la Viena, cât şi
autorităţilor locale; rezultatele sunt însă minime, iar luptătorul
cel mai neînfricat, episcopul Ioan Inochentie Clain, trebuie să ia,
în cele din urmă, calea exilului”191.
Prefacerile care aveau loc sub ochii poporului român din
Transilvania, chiar dacă erau de cele mai multe ori privite cu
rezerve, nu puteau să nu influenţeze, măcar în parte, mentalitatea
190
Dintre acestea, cel mai important era punctul 3, care prevedea că toţi
credincioşii uniţi – nu numai clericii – trebuia să se bucure de privilegiile
acordate nobililor, saşilor şi secuilor. Or, aceasta ar fi însemnat, în
condiţiile în care unirea ar fi fost masiv acceptată de români, abolirea
principiului constituţional al celor trei naţiuni, care fusese, după 1438
(Unio Trium Nationum), legea fundamentală a ţării. Plasate în ipotetic,
lucrurile ar fi putut sta astfel. În realitate însă, Dieta a refuzat să accepte
noile dispoziţii, iar punctul 3 a fost abandonat. Mai mult chiar, originalul
celei de a doua diplome s-a pierdut şi, la numai aproximativ 40 de ani, nu
a putut fi găsit, atunci când Inochentie Micu Clain a vrut să folosească
textul Diplomei pentru a-şi susţine memoriile şi cererile.
191
C. C. Giurescu, Transilvania în istoria poporului românesc, Bucureşti,
1967, p.94-95.

167
oamenilor. Aceste reforme “intrau, cu diversele lor efecte, în
sfera de observaţie a populaţiei româneşti. Nu numai preoţimea
română, ci şi ţărănimea se întâlnea pe toate drumurile cu aceste
prefaceri de mentalitate. În ciuda situaţiei lor de popor fără
drepturi politice şi de credincioşi ai unei religii doar tolerate,
românii ţin pasul, pe departe şi din urmă, cu multe din
transformările vieţii din Transilvania”192. Ei dovedesc că ştiu să
se emancipeze în primul rând prin eliminarea treptată a limbii
slavone din viaţa bisericească.
Dacă unirea cu Biserica Romei a reprezentat “primul prilej
de manifestare a unei conştiinţe politice a naţiunii române”193
din Transilvania şi mai ales dacă ţinem seama de faptul că acest
eveniment a însemnat şi creşterea numărului intelectualilor
români instruiţi prin programul De Propaganda Fide în şcolile
înalte de la Roma, aceasta înseamnă că unirea a avut o seamă de
aspecte pozitive, favorizând evoluţia istorică a românilor din
Transilvania. Nu trebuie neglijate însă aspectele negative, dintre
care cele mai importante sunt scindarea populaţiei române în
două grupuri şi întreruperea osmozei religioase dintre Ţara
Românească, Transilvania şi Moldova, cu alte cuvinte, fisurarea
blocului latin-ortodox194. Această separare, incontestabilă în

192
L. Blaga, Op. cit., p.34.
193
D. Prodan, Supplex Libellus Valachorum, Bucureşti, 1967, p.114. De fapt,
chiar “importanţa Sinodului din anul 1700 depăşeşte cadrul strict religios.
El a fost considerat drept prima întrunire a românilor ardeleni, căreia i se
poate atribui o semnificaţie politică (s.a.), întrucât este cea dintâi
manifestare publică oficială în care ei figurează ca naţiune (s.a.).” (M.
Someşan, Op. cit., p.42).
194
Izolarea românilor ardeleni – uniţi – de Moldova şi Ţara Românească era
în interesul politicii imperiale. Chiar regimentele de graniţă erau formate,
la recomandarea Mariei Tereza, din uniţi pentru a evita menţinerea
legăturilor cu ortodocşii de dincolo de graniţă (M. Someşan, Op. cit.,
p.112). Adăugăm aici şi precizarea făcută în nota 5 în legătură cu obligaţiile
pe care şi le asuma Athanasie Anghel, precum şi interzicerea circulaţiei
cărţilor tipărite în Ţara Românească şi în Moldova şi hirotonirea aici a
preoţilor pentru bisericile româneşti din Transilvania. Chiar prin Decret

168
vremea aceea, va fi compensată ulterior de înrâurirea culturală
fără precedent care se va exercita dinspre Transilvania şi care va
contribui esenţial la renaşterea învăţământului naţional din
Principate.
Până în 1744 antagonismul dintre uniţi şi neuniţi nu a luat
o prea mare amploare. Aceasta s-a datorat îndeosebi lui
Inochentie Micu, care, în timpul cât a fost episcop (1732-
1744), a acordat prioritate problemelor naţionale şi politice. El a
văzut în uniaţie doar “un instrument pus în slujba luptei
naţionale şi nicidecum […] o recunoaştere a învăţăturii Bisericii
catolice”195. După cum vom vedea, el a militat pentru drepturile
tuturor românilor, uniţi şi neuniţi deopotrivă196. Nu se va mai
întâmpla acelaşi lucru cu ceilalţi episcopi uniţi, Petru Pavel
Aaron, Atanasie Rednic, Grigore Maior, Ioan Bob, care vor
întreprinde uneori acţiuni de prigonire a credincioşilor ortodocşi,
venind în sprijinul autorităţilor habsburgice de consolidare a
unirii şi, implicit, de reprimare a mişcărilor de apărare a
ortodoxiei.

imperial, în toamna anului 1746 se repetă avertismentele împotriva

relaţiilor bisericeşti cu Ţările Române, se pun sub interdicţie cărţile
bisericeşti tipărite în Principate şi, lucru foarte important, se cere elaborarea
unui proiect pentru înfiinţarea unei tipografii unite.
195
M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Chişinău, 1993, p.291.
196
În memoriul înaintat Curţii în 1735, Inochentie Micu formulează pentru
prima dată în istoria luptelor naţionale ale românilor din Ardeal “conceptul
de drept al majorităţii (s.a.). În Transilvania, arată episcopul, majoritari
sunt românii; o dovedeşte recenta conscripţie (din 1733, când s-au
înregistrat 85 550 de familii româneşti, adică aproximativ 400 000 de
români, excluzând Banatul, Crişana, Maramureşul şi districtul Braşovului,
care nu făceau parte din dieceza lui Inochentie Micu). Fiind astfel cei mai
numeroşi contribuabili ai vistieriei, drepturile lor ar trebui să fie asigurate
în aceeaşi măsură. Istoricul maghiar Tóth Zoltan atrage atenţia asupra
faptului că, la data enunţării sale, acest argument era o noutate chiar pe plan
european.” (M. Someşan, Op. cit., p.64).
Tot în 1735 episcopul unit formulează şi un alt argument, cel al dreptului
istoric al populaţiei autohtone; ideea continuităţii va rămâne principala
“armă” în lupta pentru emancipare naţională.

169
 La acţiunile de reprimare se adăuga şi faptul că maselor de
rând unirea nu le adusese nici un avantaj. În momentul în care li
se impune însă cu brutalitate şi dogma catolică, masele
reacţionează violent. Urmarea o constituie faptul că sunt
numeroase alungările de preoţi uniţi, luările de biserici, de
bunuri parohiale, instalările de preoţi ortodocşi197. “Uniţii,
preoţii lor sunt huliţi, expuşi adesea la răzbunări, la violenţe. În
multe părţi ale Hunedoarei, Albei, Făgăraşului, ale Pământului
Crăiesc aproape nu se mai poate vorbi de unire”198.
Revolta împotriva unirii şi a reprezentanţilor ei nu are de
cele mai multe ori un organizator, astfel că, pe lângă numele lui
Visarion Sarai sau al lui Sofronie din Cioara – acesta din urmă
reuşind chiar să declanşeze o adevărată răscoală populară, între
anii 1759-1761 –, istoria a înregistrat nume de sate, de ţărani, de
preoţi, de călugări. Acţiunile lor se concretizau, în primul rând,
în petiţii populare spre guvern, spre mitropolitul din Karlowitz,
spre Curtea din Viena şi chiar spre ţarina Ecaterina a II-a de la
Petersburg. Aceasta din urmă putea interveni – şi chiar a
intervenit – la Curtea din Viena în favoarea Ortodoxiei, cu
scopul evident de a-şi extinde influenţa în interiorul monarhiei
habsburgice.
Văzând în aceste mişcări rodul unor instigări din afară,
autorităţile habsburgice îi pedepsesc pe cei suspectaţi 199 de a
avea legături cu Principatele şi cu lumea ortodoxă în general şi
mai ales pe preoţii hirotoniţi în Ţara Românească şi în Moldova.
Prin urmare, se iau măsuri pentru împiedicarea circulaţiei peste
graniţă. În acest sens, se înfiinţează şi regimentele româneşti de
graniţă. Acestea trebuia să împiedice “emigrările masive de
197
Aceştia erau hirotoniţi la Bucureşti, Râmnic, mai puţin la Buzău, Roman,
Rădăuţi şi Iaşi, de unde aduceau şi cărţi de cult peste munţi.
198
D. Prodan, Op. cit., p.200.
199
Şi Inochentie Micu a fost acuzat că a agitat spiritele pentru a fi declanşată
revolta condusă de Visarion Sarai. Printr-o nefericită coincidenţă,
episcopul vorbise înaintea acestui eveniment despre iminenţa unor mişcări
ale maselor în cazul nesocotirii doleanţelor exprimate de români.

170
populaţie românească peste munţi, care, pe de o parte,
întreţineau acea osmoză populară, acea unitate românească atât
de primejdioasă şi pentru unire, pe de alta, scădeau «tezaurul
viu», masa contribuabilă a ţării”200.
Chiar înfiinţarea acestor regimente – la Năsăud, Braşov,
Făgăraş, Sibiu, Haţeg – a reprezentat un prilej de noi
nemulţumiri şi conflicte între români, pe de o parte, pentru că nu
puteau face parte din ele decât românii uniţi, pe de altă parte,
fiindcă serviciul militar era foarte greu (nu de puţine ori emigrau
grănicerii înşişi).
Cu toate că românii ortodocşi au fost mereu prigoniţi în
Transilvania, la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui
următor, o dată cu hotărârea oficialităţilor de a întări
catolicismul, această prigoană a căpătat proporţii fără precedent.
Este şi aceasta o cauză a conflictelor şi emigrărilor din
Transilvania. Românii transilvăneni “n-au îndurat mai multe
batjocuri, umilinţe, bătăi, temniţe, despoieri de avutul lor puţin
ca în acest veac”201.
Unirea românilor cu Biserica Romei nu era privită cu ochi
buni de naţiunile politice şi de religiile recepte; nici chiar
catolicii, ale căror rânduri sporeau prin unire, nu doreau ca
românii uniţi să câştige drepturile precizate în cele două diplome
leopoldine şi nici să devină a patra naţiune politică în
Transilvania. Prin urmare, ei vor acţiona în aşa fel încât să-i
discrediteze pe românii uniţi în faţa Curţii Imperiale. Rezervele
autorităţilor s-au manifestat repede, atât la Viena, cât şi la Roma
(deşi papa nu se implicase iniţial prin nici un act public de
îndrumare a acestei adevărate mişcări religioase de la sfârşitul
secolului al XVII-lea, lăsând totul în seama ordinului iezuit; de
altfel, el aflase abia în 1716 de existenţa unor credincioşi «uniţi»

200
D. Prodan, Op. cit., p.231.
201
Şt. Meteş, Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX,
Bucureşti, 1977, p.91.

171
cu Roma în Transilvania202), iar românii uniţi, în loc să se bucure
de avantajele pe care le aşteptau şi care erau stipulate în cele
două diplome, au simţit doar măsurile care erau în defavoarea
lor şi care nu lipseau din diplomele emise de împăratul Leopold
I.
Ca urmare a neîmplinirii aşteptărilor au apărut
nemulţumiri în rândul românilor şi mai ales în rândul clerului,
care îşi pierduse până şi dreptul de a avea un mitropolit, acesta
fiind degradat la rangul de episcop supravegheat îndeaproape de
un teolog iezuit. Aşa se explică de ce conducătorul luptei pentru
emancipare a românilor transilvăneni devine chiar primul
episcop unit, Inochentie Micu Clain, pe care Blaga îl
caracterizează drept “un luptător pentru interesele politice,
economice, sociale şi culturale ale poporului român, un mare
luptător, în condiţii istorice şi locale date, agitând programe de
revendicări faţă de clasele şi naţiunile politice privilegiate din
Transilvania”203. El a fost primul reprezentant al românilor în
Dieta Transilvaniei (1732) şi a ştiut să vorbească în numele celor
care nu aveau drepturi, dar aspirau la ele, potrivit promisiunilor
împăratului Leopold I. La început a militat numai pentru
drepturile preoţilor uniţi şi ale nobililor români şi pentru
recunoaşterea românilor uniţi ca a patra naţiune politică. Dar el
“nu a fost numai un luptător, care-şi lărgeşte şi-şi radicalizează
mereu revendicările politice, economice, sociale, ci şi ideologul
acestor revendicări. În mintea lui se încheagă, întâia oară în
Transilvania, ideea romanităţii şi ideea continuităţii poporului
român în Dacia, nu ca simple idei teoretice, ci ca părţi integrante
ale unei ideologii politice naţionale”204. Aceste idei, temelie a
conştiinţei de neam a românilor, vor fi lăsate moştenire
intelectualilor de la sfârşitul veacului, ai căror exponenţi vor
forma marea familie spirituală a Şcolii Ardelene.

202
M. Păcurariu, Op. cit., p.291.
203
L. Blaga, Op. cit., p.39.
204
Ibidem, p.50.

172
 Ideea romanităţii şi ideea continuităţii romanice în Dacia
nu erau pentru prima dată exprimate. Nouă era menirea lor
politică, pentru că deveneau adevărate “arme” în lupta de
emancipare a românilor din Transilvania. Ele fuseseră clar
formulate încă de Nicolae Olahus, circulaseră în operele
cronicarilor, pentru a fi apoi pe larg discutate de Dimitrie
Cantemir în Hronicul său. O copie a acestei lucrări fusese
cumpărată de Clain la Viena pe la 1730. A fost o fericită
întâmplare a istoriei noastre, prin care episcopul unit a putut
cunoaşte lucrarea lui Cantemir cu mai bine de o sută de ani
înainte ca ea să fi fost tipărită în Moldova.
Ideile susţinute de Inochentie Micu s-ar fi putut irosi dacă
nu ar fi găsit terenul fertil în care să rodească. Crearea unui
climat favorabil receptării acestor idei a fost efectul pozitiv, cu
siguranţă cel mai important, al unirii românilor ardeleni cu
Biserica Romei. Românii ardeleni, în primul rând uniţi, dar şi
ortodocşi, au avut posibilitatea să se integreze mai de timpuriu
în civilizaţia vest-europeană, să cunoască ideile înaintate ale
filozofiei “luminilor”. Biserica era “unica instituţie constituită a
românilor ardeleni”205 şi, prin urmare, singura în măsură să
sprijine ridicarea culturală şi socială a acestora. De altfel,
Biserica unită a promovat în general un ambiţios program
educaţional. Bazele acestui program sunt puse, pentru români,
în Sinodul din iunie 1702, deci foarte aproape de începuturile
Bisericii greco-catolice pe teren românesc. Printre hotărârile
luate se numără înfiinţarea unei şcoli româneşti la Alba Iulia,
repunerea în funcţiune a tipografiei, în scopul editării de cărţi în
limba română, trimiterea tinerilor români la studii în străinătate,
în înalte şcoli catolice: Universitatea Iezuită din Tyrnau
(Târnava, Slovacia), Colegiul Pázmany (Pazmanaeum) din
Viena, Colegiul Urban al Congregaţiei De Propaganda Fide de
la Roma.

205
L. Blaga, Op. cit.,p.50.

173
 De aceste iniţiative în plan cultural nu erau străini
membrii Societăţii iezuite, societate a elitei intelectuale din
vremea respectivă. Sistemul de învăţământ din Transilvania s-a
dezvoltat sub directa înrâurire a iezuiţilor. S-au deschis şcoli
catolice româneşti la Sibiu şi Braşov, şcoli în care aveau acces
toţi românii, nu numai cei uniţi. Aşa se face că în aceste şcoli
învăţau elevi din Ţara Românească şi chiar străini din Grecia,
Macedonia şi Bulgaria. O renumită şcoală la începutul secolului
al XVIII-lea era Colegiul Iezuit din Cluj, unde au învăţat toţi
viitorii episcopi uniţi: Ioan Giurgiu Pataki, Ioan Inochentie Micu
Clain, Petru Pavel Aaron, Athanasie Rednic, Grigore Maior.
La mijlocul secolului al XVIII-lea, proiectele cultural-
educative au devenit şi mai ambiţioase datorită episcopului
Inochentie Micu Clain, omul care şi-a depăşit în multe privinţe
epoca. După ce a obţinut mutarea reşedinţei episcopale la Blaj
(mai 1737), el a fost preocupat să transforme Blajul într-o
adevărată cetate a culturii româneşti. Prin urmare, în 1738, chiar
înainte de a începe construirea unei şcoli, a deschis aici o clasă
primară în care se învăţau scrisul, cititul şi cântatul în limba
română. A trimis la studii în străinătate tineri care, ulterior,
aveau să devină primii profesori ai seminarului ce urma să fie
înfiinţat la Blaj (Samuil Silvestru Caliani, Gavril Grigore Maior,
George Gerontie Cotorea).
În ciuda eforturilor depuse, multe dintre ideile lui
Inochentie Micu au rămas numai în stadiul de proiect, urmând a
se îndeplini ulterior, unele dintre ele în timpul episcopului Petru
Pavel Aaron. Aşa s-a întâmplat cu acţiunile întreprinse în plan
cultural. Abia începând din 1754, Blajul a putut juca rolul pe
care-l visase întemeietorul acestui oraş cultural. Şcolile care se
înfiinţaseră aici – şcoala de obşte (gratuită), şcoala latinească (un
fel de gimnaziu care funcţiona după sistemul iezuit), seminarul
preoţesc – puteau asigura, pe de o parte, creşterea numărului
românilor instruiţi – aceştia putând proveni şi din clasele care
până atunci, din considerente materiale, nu avuseseră acces la

174
instruire –, iar, pe de altă parte, dar legat de acest aspect,
favorizau crearea unei clase de mijloc în rândul românilor, clasă
căreia îi va reveni dificila misiune de a purta lupta pentru
emanciparea socială şi politică a românilor ardeleni. Apreciindu-
se la modul absolut contribuţia acestor şcoli, se poate afirma, pe
bună dreptate, că “timp de un secol şi jumătate, toate marile
iniţiative culturale şi politice ale românilor din Transilvania îşi
vor avea rădăcinile în mediul intelectual al şcolilor unite de la
Blaj: protestul generaţiei Supplex-ului, marea operă a Şcolii
Ardelene, ideologia paşoptistă română, rezistenţa naţională,
toate de aici au pornit”206.
Petru Pavel Aaron a fost însă iniţiatorul unui veritabil
sistem educaţional. El nu s-a mulţumit numai cu înfiinţarea
şcolilor din Blaj (unde, nu mult după deschidere, învăţau peste
300 de elevi), ci a facilitat deschiderea şcolilor săteşti, al căror
număr ajunsese la 55, aşa cum rezultă dintr-o conscripţie
realizată în 1752, la un an după moartea lui Aaron, în timpul
noului episcop unit, Athanasie Rednic.
Prioritară în înfăptuirea programului cultural iniţiat de
Biserica unită din Transilvania era şi tipărirea de cărţi în limba
română. Pentru aceasta era necesară reactivarea tipografiei
româneşti. Activitatea tipografică din Transilvania a cunoscut o
lungă perioadă de întrerupere, între 1700-1744. În tot acest
interval, puţinele tipărituri româneşti realizate în Transilvania
proveneau din tipografia Academiei Iezuite din Cluj. Cărţile
româneşti tipărite peste munţi fuseseră interzise prin decret
imperial în 1746. Însăşi Maria Tereza cerea Guberniului, în anul
următor, să caute o modalitate de a reactiva tipografia
românească. Era şi aceasta o modalitate de a determina ruperea
contactelor cu Ţara Românească şi Moldova.
Vechea tipografie de la Bălgrad, atât cât mai rămăsese din
ea, a fost mutată la Blaj, iar meritul punerii ei în funcţiune îi
revine tot lui Petru Pavel Aaron. Cel care se ocupa de editarea şi
206
M. Someşan, Op. cit., p.62.

175
imprimarea lucrărilor era Gerontie Cotorea. Prima tipăritură
blăjeană s-a realizat în 1750, Floarea adevărului. După numai 6
ani tipografia a fost încredinţată de Aaron Seminarului din Blaj
şi s-a numit chiar Tipografia Seminarului de la Blaj. Blajul a
devenit din 1775 un important centru în care se tipăreau cărţi şi
manuale pentru şcolari, o dată cu dezvoltarea vechii tiparniţe de
la Bălgrad, iar la mijlocul secolului al XVIII-lea el reprezenta
ceea ce visase Inochentie Micu Clain, adică un adevărat centru
spiritual al românismului. Aici au văzut lumina tiparului
numeroase lucrări. Printre acestea, de o reală însemnătate pentru
românii ardeleni în special şi pentru toţi românii, în general, s-a
aflat tipărirea, la 1795, a celei de a doua traduceri integrale a
Bibliei în limba română, întreprindere a cărturarului Samuil
Micu.
În seria preocupărilor pentru dezvoltarea culturii
româneşti din Transilvania se cuvine să includem şi deschiderea
unei biblioteci pe lângă mănăstirea Sfânta Treime. Fondul
acestei biblioteci era alcătuit iniţial din 182 de volume lăsate
episcopiei de Ioan Giurgiu Pataki şi din cele 72 de volume
provenind de la episcopul Inochentie Micu Clain. Biblioteca se
va îmbogăţi pe parcurs, astfel că, în 1747, Petru Pavel Aaron,
înregistra 350 de volume, cele mai multe în limba latină; la
acestea se vor adăuga în 1754 şi cărţile în limba greacă ale
arhimandritului Moschonas. Toate aceste prefaceri din viaţa
poporului român din Transilvania nu puteau rămâne fără ecou.
În primul rând, în secolul al XVIII-lea, a crescut considerabil
numărul intelectualilor români de aici şi, implicit, s-a produs o
reală maturizare a conştiinţei naţionale. Ei se simţeau chemaţi să
vorbească în numele întregii naţiuni române din Ardeal. Faptul
nu este neglijabil cu atât mai mult cu cât el reprezintă un aspect
pozitiv foarte important al unirii românilor cu Biserica Romei.
Aceşti intelectuali au sporit, pe parcurs, rândurile burgheziei şi
tot ei au intrat în contact cu ideologia luministă a vremii. Numai
aşa se poate explica de ce spiritul epocii luminilor se manifestă

176
la noi prima dată în Transilvania. Tinerii români uniţi, instruiţi
la început în şcolile ungureşti iezuite din Cluj, Bălgrad, Sibiu,
Braşov şi apoi, din 1754 – o dată cu înfiinţarea celor trei şcoli
româneşti la Blaj, şi mai cu seamă după înfiinţarea, în timpul lui
Iosif al II-lea, a celor aproximativ 300 de şcoli (în vreo 12 ani) –
, în şcoli româneşti, aveau posibilitatea să-şi continue studiile în
străinătate, ca bursieri, la şcolile înalte din Apus, îndeosebi din
Viena şi Roma.
Nu aceeaşi a fost situaţia tinerilor români neuniţi, care, pe
la începutul secolului al XVIII-lea, nu aveau decât o şcoală mai
importantă, cea de pe lângă biserica Sf. Nicolae de la Braşov.
Situaţia avea să se schimbe ulterior, deoarece, în ultimele decenii
ale aceluiaşi secol, s-au înfiinţat câteva sute de şcoli al căror
director era, în Transilvania, cărturarul braşovean Dimitrie
Eustatievici, iar, în Banat, la începutul secolului al XIX-lea,
Constantin aconovici-Loga. Rezultatul a fost sporirea numărului
intelectualităţii româneşti, “acum nu numai unită, ci sporadic şi
ortodoxă; şi nu numai clericală, ci şi laică”207.
Tinerii bursieri uniţi, plecaţi din şcolile transilvănene,
îndeosebi la Roma, aveau posibilitatea să intre în contact direct,
în bibliotecile de aici, cu izvoarele care vorbeau despre istoria
românilor. Ei aveau să descopere aici informaţii valoroase, care
deveneau argumente irefutabile în sprijinirea ideilor privind
originea romană a poporului român şi descendenţa limbii
române din limba latină.
Treptat, antagonismul dintre uniţi şi neuniţi, care fusese
inevitabil, s-a mai redus, astfel că situaţia confesională s-a
stabilizat. Lucrul acesta este vizibil în modul cum se redactează,
la 1791, după moartea lui Iosif al II-lea, Supplex Libellus
Valachorum Transilvaniae. Aici conştiinţa religioasă este
prezentă, dar atenuată, pe primul plan fiind, în mod vizibil,
dorinţa uniţilor şi a ortodocşilor de a constitui în comun o
“naţiune”. Revendicările formulate în memoriu erau: eliminarea
207
M. Someşan, Op. cit., p.92.

177
calificativelor nedemne şi injurioase din textele oficiale, cum ar
fi acela de “toleraţi”; repunerea naţiunii române în drepturile ei
civile; egalitatea în drepturi cu celelalte naţionalităţi, aşa cum
fusese până la 1437, mai exact până la 1366, când Ludovic cel
Mare a hotărât că numai catolicii pot participa la viaţa politică.
În memoriu se recunoştea că nobilii români uniţi dobândiseră
unele drepturi, dar nu se putea vorbi de o egalitate a acestora cu
nobilii aparţinând naţiunilor privilegiate. Se cereau, de
asemenea, drepturi egale cu ale cetăţenilor celorlalte naţiuni
pentru norodul românesc urban sau rural, iar iobagii români să
fie recunoscuţi ca “fii ai ţării”, care să nu poată fi alungaţi de pe
pământul pe care s-au aşezat. Important este faptul că acum
românii îşi revendică dreptul de a avea funcţii în stat şi deputaţi
în Dieta Transilvaniei proporţional cu numărul lor. Una dintre
revendicările fundamentale ale programului politic al acestei
generaţii era învăţământul în limba naţională. Prin urmare,
numărul şcolilor româneşti a crescut; s-au înfiinţat gimnazii la
Braşov, Beiuş, Năsăud, Arad, Caransebeş. De asemenea, s-a
înfiinţat un număr considerabil de şcoli săteşti, aproximativ 300.
Pentru susţinerea şcolilor în limba română, reprezentanţii Şcolii
Ardelene, Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ioan
Budai-Deleanu, bănăţenii Paul Iorgovici şi Constantin
Diaconovici-Loga, au elaborat ori au tradus şi tipărit manuale în
limba română.
Este de remarcat faptul că etapa în discuţie a favorizat
procesul de laicizare a culturii româneşti scrise, iar aceasta va
contribui la dezvoltarea limbii literare. Faptul e cu atât mai
semnificativ, cu cât cei mai de seamă reprezentanţi ai perioadei
de tranziţie – îndeosebi ardelenii – au fost clerici; ei aveau însă
preocupări în cele mai diferite domenii. Toate revendicările
formulate de români reflectau creşterea conştiinţei lor de neam;
ei îşi cunoşteau acum bine locul şi erau capabili să lupte pentru
a dobândi statutul cuvenit în societate. La toate acestea a
contribuit şi climatul iluminist, care, în a doua jumătate a

178
secolului al XVIII-lea, s-a extins şi asupra Transilvaniei. Ideile
iluminismului european au îmbrăcat un pronunţat caracter
naţional datorită condiţiilor speciale în care trăiau românii din
aceste locuri.
Considerat pe bună dreptate programul politic al
iluminismului românesc, “Supplex Libellus nu e nici o apariţie
subită, nici un produs al unor influenţe venite din afară. El nu e
nici un produs al unirii, nici al iluminismului, nici al Şcolii
Ardelene. E rezultatul firesc, logic, al unui lung proces de
dezvoltare a poporului român din Transilvania, a poporului
român însuşi. […] E rezultatul lungului proces de formare a
naţiunii române, în lupta cu cele trei naţiuni politice şi patru
religii recepte care constituiau sistemul politic al
Transilvaniei”208.
Supplexul are la bază programul politic al lui Inochentie
Micu, de care se deosebeşte numai prin unitate, deoarece tezele
celui dintâi fuseseră formulate disparat, într-o serie de acte şi
acţiuni, şi prin amploare. Câmpul argumentaţiei în Supplex se
lărgeşte; revendicările românilor se întemeiază pe “dreptul
istoric care-i cuprinde pe toţi românii, fără deosebire.
Diplomele, care erau arme de luptă principale la Inochentie
Micu, acum sunt abia în treacăt pomenite, în timp ce
argumentele istorice, doar arme de luptă la Inochentie Micu,
acum iau proporţii considerabile, domină întreg memoriul, devin
însăşi temelia tuturor drepturilor”209.
După 40-50 de ani de evoluţie, progresele poporului
român din Transilvania erau evidente pe toate planurile:
demografic, economic, social şi cultural. Fuseseră cunoscute,
între timp, reformele iosefiniste şi ideile iluministe, iar numărul
intelectualilor capabili să înţeleagă necesitatea luptei de
emancipare şi să o înfăptuiască era incomparabil mai mare decât

208
D. Prodan, Op. cit., p.261.
209
Ibidem, p.443.

179
în timpul în care Inochentie Micu se străduia să se facă ascultat
în Dieta Transilvaniei şi chiar în faţa împărătesei Maria Tereza.
Armele de luptă ale intelectualilor români sunt căutate în
propriile aspiraţii, dar iluminismul îi serveşte şi cu arme noi, cu
alte cuvinte, nefiind generator al luptei de emancipare a
românilor, el o sprijină, o stimulează, ideiile noi iluministe fiind
asimilate în funcţie de condiţiile specifice acestui spaţiu. Că
aceste idei puteau fi generate chiar de nevoile specifice
românilor o dovedeşte activitatea neobosită a lui Inochentie
Micu pentru o şcoală şi o cultură proprie. Altfel ar trebui să
punem pe seama influenţelor externe acţiuni care s-au desfăşurat
mult prea timpuriu, pe teren românesc, faţă de desfăşurarea
iluminismului în general.
Programul politic formulat de cunoscute personalităţi ale
mişcării iluministe româneşti nu reprezintă un rezultat al
activităţii Şcolii Ardelene. “Nu ea a dat naştere programului
politic, ci invers, programul politic, nevoile luptei de ridicare au
dat naştere Şcolii Ardelene. […] Şcoala Ardeleană vine să
fundamenteze ştiinţific năzuinţele de ridicare, programul politic
conceput să aşeze naţiunea şi aspiraţiile sale pe temeliile solide
ale istoriei şi limbii”210.
Concepută astfel, mişcarea ideologică naţională – numită
Şcoala Ardeleană – ne apare ca un produs exclusiv al condiţiilor
specifice spaţiului românesc transilvănean. “Se naşte, creşte în
cadre proprii, din nevoile propriei naţiuni, propriei lupte de
ridicare, din programul ei politic. Îşi proiectează originile,
prelungindu-se retroactiv în timp până la lupta politică a lui
Inochentie Micu, izvorâtă fără echivoc din propriile nevoi de
dezvoltare. Luminismul doar o stimulează pe planul naţional pe
care s-a plasat. Formată în luptă, e stimulată de luptă, stimulează
la rândul său lupta”211.

210
D. Prodan, Op. cit., p.444.
211
Ibidem, p.447.

180
 Afirmaţiile de mai sus nu neagă importanţa influenţelor
externe. Acest aspect nu se poate neglija, cu atât mai mult cu cât
lupta politică românească este “condusă” de pătura de sus a
poporului român, intelectualitatea, iar aceasta, în cea mai mare
parte, venise în contact, la şcolile din Apus, cu ideile
iluminismului european. Meritul incontestabil al intelectualilor
români de acum este de a nu fi încercat să aducă din afară forme
care nu se potriveau fondului autohton. Este poate, pe lângă
marea luptă de idei pe care au purtat-o, aspectul cel mai
important al activităţii lor, acela care-i face promotorii viziunii
raţionale ce va caracteriza mai târziu curentul naţional de la
“Dacia literară” şi pe care o va continua Titu Maiorescu.
Cunoscută sub numele de Şcoala Ardeleană, mişcarea
ideologică naţională iluministă a făcut obiectul a numeroase
cercetări212. Accepţiunea termenului de şcoală este lămurită,
printre alţii, de Ion Lungu. Considerat într-un sens foarte larg,
termenul semnifică – după autorul citat – deopotrivă “curent de
idei caracteristic unei anumite epoci istorice, grupare de cărturari
cu vederi şi preocupări comune sau înrudite, elaborarea şi
urmărirea unui program concret de emancipare naţională,
cultural şi ideologic politic, un crez şi o conduită de dascăli ai
naţiunii aflate în plin proces de constituire şi cristalizare”213.
Dacă în privinţa denumirii de Şcoala Ardeleană şi a
delimitării acesteia de curentul latinist din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, lucrurile sunt acum clare, nu la fel se
întâmplă cu perioada pe care o acoperă, în desfăşurarea ei,

212
L. Blaga, Op. cit.; Ov. Densusianu, Şcoala latinistă, în Opere, I, Bucureşti,
1968, p.157-172; V. Grecu, Şcoala Ardeleană şi unitatea limbii române
literare, Timişoara, 1973; G. Istrate, Şcoala ardeleană şi rolul ei în
dezvoltarea limbii române literare, în Limba română literară. Studii şi
articole, Bucureşti, 1970, p.33-43; I. Lungu, Şcoala ardeleană, mişcare
ideologică iluministă, Bucureşti, 1978; A. Nicolescu, Şcoala ardeleană şi
limba română, Bucureşti, 1971; D. Popovici, Studii literare. I. Literatura
română în epoca “Luminilor”, Cluj, 1972; D. Prodan, Op. cit.
213
I. Lungu, Op. cit., p.106.

181
mişcarea românească iluministă şi cu membrii care alcătuiesc
această uriaşă familie spirituală. Noi vom accepta că această
mişcare ideologică acoperă o perioadă care se deschide
aproximativ cu deceniul al VIII-lea al secolului al XVIII-lea şi
are ca limită superioară deceniul al III-lea al veacului următor,
mai exact momentul în care apar ultimele lucrări importante ale
reprezentanţilor Şcolii Ardelene, 1825 – anul editării
Lexiconului de la Buda, lucrare de colaborare, a cărei elaborare
se întinde pe o perioadă de aproximativ 25 de ani, începând din
1801, anul în care Samuil Micu avea deja gata Dicţionarul
român-latin, punctul de plecare al viitorului Lexicon budan.
Cât priveşte componenţa Şcolii Ardelene, discuţiile se
poartă fie numai în jurul celor patru nume consacrate, Samuil
Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ioan Budai-Deleanu, fie
sunt incluse în mişcarea românească iluministă din Transilvania
numele a numeroşi cărturari ai epocii, unele dintre acestea fiind
pe bună dreptate aduse în discuţie chiar în prezentări mai
restrânse ale problemei214. Dincolo de inventarierea numelor
care se încadrează în această mişcare de idei, considerăm că este
important de relevat un alt aspect, pe care îl surprinde foarte bine
Ovid Densusianu: “ceea ce dă un caracter deosebit acestei epoci
este faptul că toţi cari au lucrat în acest timp au urmărit o singură
ţintă, au avut în vedere triumful aceleiaşi idei şi au dat un rar
exemplu de solidaritate intelectuală (s.n.)”215. Şi prin aceasta,
Şcoala Ardeleană se înscrie în paginile cele mai frumoase ale
istoriei noastre.
Pornind de aici şi de la ceea ce am susţinut mai sus în
legătură cu faptul că reprezentanţii Şcolii Ardelene nu au preluat
fără discernământ idei care nu-şi găseau suport adecvat în fondul
naţional, putem considera exagerată o afirmaţie a lui Dan
Zamfirescu, făcută de pe poziţiile unui împătimit apărător al
ortodoxiei ca o completare la o observaţie a preotului Dumitru

214
cf. I. Lungu, Op.cit., p.109-110.
215
Ov. Densusianu, Şcoala latinistă, p.157.

182
Stăniloae216. Vorbind despre efectele negative ale uniaţiei asupra
românilor convertiţi, Dan Zamfirescu afirma tranşant: “Poate că
nimic nu e mai convingător decât lipsa de culoare pe care au
căpătat-o sufletele românilor trecuţi la uniaţie. Se simte,
comparaţi cu marile personalităţi ale culturii noastre, în toţi
românii trecuţi prin şcolile catolicizante, chiar marii corifei, o
pierdere de substanţă şi din această pierdere au ieşit enormităţile
unui Cipariu, Arune Pumnul sau August Treboniu Laurian. Dacă
Şcoala Ardeleană, în ciuda meritelor ei incontestabile, n-a putut
totuşi niciodată să facă figura unui produs organic al culturii
române, dacă totdeauna a reprezentat ceva aparte, oarecum
străin, printr-un element inexplicabil, când ne gândim la adâncul
patriotism al reprezentanţilor săi, faptul se datorează tocmai
acestui dezechilibru ce s-a produs în sufletul promovatorilor ei,
prin exagerarea elementului roman. Acest echilibru s-a rupt şi i-
a rupt de tradiţiile de viaţă ale poporului nostru, pentru că s-a
încercat substituirea prin altceva tocmai a forţei care ţinea la un
loc elementele şi asigura organicitatea şi rodnicia sintezei
sufletului românesc şi unităţii ei organice cu întreaga lui istorie:
Ortodoxia”217. Am citat în întregime această afirmaţie a lui Dan
Zamfirescu pentru a ilustra înţelegerea unilaterală a unui
fenomen social, politic şi cultural românesc mult prea complex,
care pretinde o înţelegere mai nuanţată.
Adevărul este că, departe de a-i fi înstrăinat pe bunii
români de esenţa spiritului lor naţional, unirea cu Biserica
Romei, în condiţiile deja arătate, a potenţat sentimentul
apartenenţei la un neam ce trebuia să-şi redobândească locul care

216
“O individualitate care nu trăieşte după legea care exprimă ca întreg, ca
individualitate respectivă, ci lasă să fie copleşită de legea de viaţă a vreunui
element component, a vreunei unităţi subsumate, merge fireşte spre
disoluţie” (D. Stăniloae, “Ortodoxia” modul spiritualităţii româneşti,
“Gândirea”, anul XIX, 1940, nr.6, p.418; ap. Dan Zamfirescu, Ortodoxie şi
romano-catolicism, Bucureşti, 1992, p.147).
217
Dan Zamfirescu, Op. cit., p.147.

183
i se cuvenea de secole, iar Şcoala Ardeleană a fost, pe drept
cuvânt, promotoare a spiritualităţii româneşti.
Tocmai de aceea, înainte de a evidenţia contribuţia Şcolii
Ardelene la dezvoltarea limbii literare, e necesar să stabilim
câteva coordonate ale iluminismului în Ţara Românească şi în
Moldova.
Ca şi în Transilvania, în cele două Principate dunărene,
promotorii ideilor noii mişcări sunt, în lipsa unei burghezii
suficient conturate, boierimea şi îndeosebi intelectualitatea cu
concepţii înaintate, ridicată din diferite straturi ale societăţii, mai
cu seamă din boierimea de rând. Ideile luministe au pătruns aici,
pe diferite căi: prin cultura apuseană şi îndeosebi prin cea
franceză, prin cărţile şi prin publicaţiile franceze, prin şcoala
grecească şi apoi românească, prin cei care studiaseră în
străinătate, prin preceptorii de origine franceză din familiile
boiereşti, prin grecii care, în Răsărit, erau purtători ai ideilor de
emancipare naţională, prin emigranţii poloni. Căile
prezentate sunt numeroase şi de importanţă inegală, însă nu
trebuie pierdute din vedere alte două influenţe extrem de
importante pentru viaţa politică şi culturală a Principatelor:
fanarioţii instalaţi în Ţările Române, cu tot ceea ce presupuneau
domniile fanariote, şi, nu în ultimul rând, influenţa Şcolii
Ardelene. De altfel, relaţiile dintre cele trei ţări nu se limitează
doar la această epocă, ci trebuie văzute ca un proces organic a
cărui continuitate nu a putut fi nicicând întreruptă, în ciuda
numeroaselor încercări. Relaţiile acestea stau sub semnul
efectului de bumerang. Ideile din operele stolnicului Constantin
Cantacuzino şi mai ales, după cum deja am arătat, ale lui
Dimitrie Cantemir au avut un rol hotărâtor în fundamentarea
programului naţional al lui Inochentie Micu şi, apoi, al corifeilor
Şcolii Ardelene, pentru ca, ulterior, aceleaşi idei, devenite arme
în lupta pentru emanciparea neamului românesc, să-i mobilizeze
pe reprezentanţii de frunte ai muntenilor şi moldovenilor în lupta
lor pentru progres. Iluminismul pătrunde în toate domeniile

184
culturii, dar şcoala este primul loc în care se manifestă, ea
devenind apoi mijloc principal de luminare. Chiar în timpul
domniilor fanariote au loc reforme în sensul amplificării,
laicizării şi modernizării învăţământului. Principalii apostoli ai
neamului românesc sunt Gheorghe Lazăr şi Gheorghe Asachi.
Un aspect care trebuie semnalat în ce-l priveşte pe
Gheorghe Lazăr, considerat, pe bună dreptate, întemeietorul
învăţământului mediu şi superior în limba română din Ţara
Românească, se referă la originea acestui învăţat iluminist. El
era originar din Ardeal – se născuse la Avrig – şi se formase,
prin urmare, în climatul spiritual al iluminismului transilvănean,
în care prima pasiunea pentru emanciparea poporului prin
cultură. Deşi nu îmbrăţişase religia unită, el împărtăşea fără
rezerve ideile care i-au unit întru spiritualitate pe ardelenii
luminaţi, începând cu Inochentie Micu. Trăind într-o perioadă
în care marile personalităţi ale Ardealului – uniţi sau neuniţi –
suportau din partea mai marilor bisericii adevărate prigoane,
Gheorghe Lazăr – el însuşi hirotonit arhidiacon la întoarcerea de
la studii – este nevoit să se refugieze în Ţara Românească, în
1816 (unde este mai întâi dascălul copiilor Ecaterinei
Bărcănescu – sora lui Grigorie Vodă Ghica). Poate că este din
nou o întâmplare fericită din istoria culturii noastre, pentru că
doi ani mai târziu, la 6 martie 1818, el avea să fie numit profesor
la Sf. Sava – prima instituţie de învăţământ mediu şi superior în
limba română – numită de el “Academia de ştiinţe filosoficeşti
şi matematiceşti”. El pune astfel bazele învăţământului naţional,
înlăturând definitiv învăţământul grecesc-fanariot. A predat aici
discipline fundamentale: filozofie, logică, metafizică,
trigonometrie, algebră şi geometrie, în spiritul cel mai modern al
epocii, dar, lucrul cel mai important pentru cultura noastră, a
format oameni care să continue în acelaşi spirit activitatea
antecesorilor: Petrache Poenaru, Eufrosin Poteca şi, nu în
ultimul rând, Ion Heliade Rădulescu, cel care avea să devină în

185
anii imediat următori un adevărat deschizător de drumuri în toate
planurile culturii româneşti.
Activitatea desfăşurată de Gheorghe Lazăr în Ţara
Românească ilustrează modul în care un ardelean iluminist
aducea cu sine în Principate “suflul” Şcolii Ardelene. Exemplul
lui Gheorghe Lazăr nu este singular. Numărul dascălilor ardeleni
refugiaţi în tot secolul al XIX-lea în Principate şi în Bucovina
este foarte mare. Ei veneau “înarmaţi” cu cele mai moderne
cunoştinţe pedagogice, dobândite mai cu seamă în şcoli din
Apus, şi făceau ca ele să rodească în mintea copiilor sau tinerilor
pe care-i găseau aici. Convingerea lor era că îndeplineau astfel
o datorie de conştiinţă faţă de un popor prea multă vreme
nedreptăţit. Rolul acestor adevăraţi apostoli ai neamului
românesc este foarte bine surprins de Ştefan Meteş. Ei au fost
“popularizatori ai ştiinţei de carte, au democratizat din ce în ce
mai vizibil învăţământul, înălţând pe cei de jos, coborând inima
şi mintea celor de sus la nevoile şi durerile mulţimii, formând în
felul acesta unirea în cuget şi simţiri a poporului român, care a
dus, după multe şi mari sacrificii, la unitatea politică. N-a fost
mişcare ori instituţie culturală în ţară cu rodnice şi binefăcătoare
rezultate pentru edificarea sufletească a neamului, care să nu fi
plecat şi din îndemnul şi să nu fi fost susţinute şi cu munca şi
entuziasmul acestor intelectuali pribegi, dar înfipţi în
comunitatea generală românească”218.
Alături de Gh. Lazăr stau Ion Maiorescu, mitropolitul
luminat al Moldovei Iacob Stamate, Vasile Bob, al cărui nume
latinizant este Fabian, Gherman Vida, Damaschin T. Bojincă –
un devotat discipol al lui Petru Maior, August Treboniu Laurian
şi Simion Bărnuţiu, Aron Pumnul, Ion Bianu, Sextil Puşcariu ş.a.
Indiscutabil rămâne rolul ardelenilor în procesul de
unificare şi de perfecţionare a limbii române literare. Cei mai
mulţi opuneau influenţelor franceză şi italiană întoarcerea la
modelul latin originar. Dincolo de exagerările în sens latinizant,
218
Şt. Meteş, Op. cit., p.324.

186
procesul perfecţionării limbii române literare a avut de câştigat
datorită numărului mare de elemente latino-romanice pătrunse
în limbă şi, mai cu seamă, datorită modelului latin urmat în
adaptarea neologismelor.
Un rol similar celui jucat de Gheorghe Lazăr în Ţara
Românească a avut Gheorghe Asachi în Moldova, sprijinit aici
de un alt spirit luminat al timpului, mitropolitul Veniamin
Costache. De altfel, se impune aici o precizare în legătură cu
sprijinul pe care l-au găsit intelectualii din Ţara Românească şi
Moldova la câţiva clerici receptivi la ideile iluministe ale vremii:
Chesarie şi Teofil de Râmnic, Iacob Stamate şi Veniamin
Costache. Nu lipsesc din unele prefeţe la texte religioase din
Ţara Românească ideile privind romanitatea, dar şi cele în
spiritul lui Vico sau al lui Montesquieu, privind schimbările din
natură şi societate, după cum, în Moldova, mitropoliţii Iacob
Stamate şi, apoi, Veniamin Costache proclamau necesitatea
învăţării limbii latine în scopul unei mai bune cunoaşteri şi al
învăţării limbii române. În acelaşi spirit latinist, specific Şcolii
Ardelene, Veniamin Costache a realizat o adevărată reformă a
limbajului românesc religios, eliberându-l de numeroase
slavonisme, în locul cărora a introdus termeni de origine latină,
pe care să-i înţeleagă toţi credincioşii.
Ceea ce am spus despre activitatea mitropoliţilor din Ţara
Românească şi Moldova din această perioadă, confirmă un
aspect semnalat deja de numeroase studii în legătură cu faptul
că, pe teren românesc, iluminismul n-a avut nici pe departe un
caracter anticlerical, clericii fiind la noi, în această perioadă, ca
şi mai înainte, minţile luminate care puteau înţelege şi propaga
ideile novatoare. Ecourile iluminismului Şcolii Ardelene vor fi
prezente în Principate pe tot parcursul secolului al XIX-lea, în
forme mai mult sau mai puţin exagerate.

2. Samuil Micu răspunde nevoii socio-culturale de a se

traduce din nou textul sacru în limba română

187
 În prefaţa Bibliei tipărite la Sibiu între 1856-1858,
mitropolitul Andrei Şaguna afirma că “limba Bibliei pentru un
popor numai o dată se face”219, iar generaţiile care urmează au
sarcina de a înnoi şi îndrepta această primă traducere aşa cum ar
fi procedat traducătorii dintâi dacă s-ar fi bucurat de privilegiul
vieţii veşnice. Aceasta înseamnă că, pentru orice spaţiu etno-
lingvistic, întâia traducere a Bibliei devine text de referinţă
pentru orice întreprindere viitoare. Fiecare nouă traducere a
textului sacru în limba română a însemnat înnoire şi îndreptare,
prin urmare, un salt calitativ în ce priveşte transpunerea în
româneşte a textelor sacre, dar şi o nouă treaptă în devenirea
limbii literare. Traducători sau numai editori ai noilor ediţii, cei
care îşi propuneau să întreprindă o astfel de acţiune erau
preocupaţi ca noua lucrare să ilustreze progresul în limbă până
în momentul respectiv şi, la rândul ei, să se impună ca un
moment decisiv în progresul limbii române literare.
Pe teren românesc, limba Bibliei “s-a făcut” – cum spune
Andrei Şaguna – la 1688, Biblia de la Bucureşti reprezentând
pentru cultura noastră un monument de limbă literară. Rămânea
ca din acest moment să continue munca de modelare şi
remodelare a graiului românesc, în condiţiile în care limba
literară se elibera tot mai mult din “strâmtarea” începuturilor. O
astfel de responsabilitate nu şi-o puteau asuma decât cei mai
buni cunoscători ai limbii române, oameni cu experienţă în
traducerea de cărţi sau în realizarea de lucrări originale.
Îndrăzneaţa întreprindere de la sfârşitul secolului al XVIII-lea,
după 107 ani de la prima traducere integrală a textului sacru în
limba română, îi aparţine lui Samuil Micu, traducătorul cel mai
prolific pe care l-a cunoscut cultura românească la acest sfârşit
de secol.

219
Ap. Paul Miron, O nouă ediţie a Bibliei lui Şerban, în BIBL. 1688-DOC.,
I, p.3.

188
 Argumentele exprimate de Micu în prefaţa Cătră cetitoriu
în sprijinul necesităţii de a realiza o nouă traducere a Bibliei în
limba română fac din cărturarul ardelean şi cel dintâi critic sever
al textului de la Bucureşti. În această prefaţă, el îşi exprimă
nemulţumirea faţă de “aşezarea şi întocmirea graiului românesc”
din Biblia lui Şerban: “Scriptura Sfântă, care cu cuvânt elinesc
şi Biblia să zice, de pre limba elinească din izvodul celor
şêptezeci de dascăli românêşte tălmăcită, dar cu foarte
întunecată şi încurcată aşezare şi întocmire a graiului românesc
(s.n.)”220. Modul în care judecă Micu textul de la Bucureşti nu
este esenţial diferit de cel în care este pusă în discuţie, în
prefeţele din Ms.45 şi din Ms.4389, calitatea traducerii realizate
de spătarul Milescu în secolul precedent. Chiar la nivelul
termenilor folosiţi în formularea judecăţilor critice se pot
constata unele asemănări. Autorul Ms.45 vorbeşte despre
“netocmirea izvodului spătarului”, fapt care implică dificila
înţelegere a vorbei tălmăcirii şi chiar “abaterea cuvintelor”.
Opinii asemănătoare sunt exprimate de autorul traducerii din
Ms.4389 (probabil Daniil Andrean Panoneanul): textul
spătarului este întocmit cu “multe greşale şi prea mare
învăluială”.
Limba vechii traduceri de la 1688 atestă, după Micu, şi în
mod firesc, un stadiu arhaic de evoluţie a limbii române literare,
în comparaţie cu nivelul la care ajunsese limba română literară
în cei peste 100 de ani care trecuseră pînă în momentul în care
el se hotărâse să facă o nouă transpunere a Bibliei în limba
română. De aceea, graiul vechiului text este considerat “mult
osibit de vorba cea de acum obicinuită şi mai ales de graiul şi de
stilul cel din cărţile bisericeşti, care în toate besêrecile româneşti
să cetesc şi pentru acêea pretutindenea tuturor şi de toţi iaste
cunoscut şi înţeles”221. În legătură cu veridicitatea acestei
aprecieri nu poate încăpea nici un dubiu, iar observaţia de mai

220
Samuil Micu, Cătră cetitoriu, în B1795, p.1.
221
Ibidem.

189
sus se poate înscrie între argumentele convingătoare care au
motivat necesitatea realizării unei noi traduceri a textului biblic.
Consideraţiile lui Micu în legătură cu Biblia lui Şerban nu
sunt însă întotdeauna juste. Acestea se transformă uneori în
grave acuze, aşa cum rezultă din următorul fragment al prefeţei
amintite: “Cât acea tălmăcire aceii Biblii mai pre multe locuri
neplăcută urechilor auzitorilor iaste, care lucru cu mare pagubă
sufletească era neamului şi besêrecii românilor”222. Nu ştim ce a
determinat atâta îndârjire în atitudinea lui faţă de textul de la
1688. Cert este că această atitudine nu a avut o cauză de ordin
confesional, pentru că nicăieri nu se pomeneşte nimic despre
faptul că textul vechi ar fi unul ortodox, iar cel nou ar fi destinat
credincioşilor de rit greco-catolic. Dimpotrivă, Micu vorbeşte
despre neamul şi biserica românilor ca despre un tot, care nu
cunoscuse nici un fel de scindare, nici un fel de divergenţe de
natură confesională. Lucrul poate părea neînsemnat, dar credem
că este foarte important pentru a elimina din capul locului orice
suspiciune în acest sens. De altfel, se cunosc legăturile foarte
strânse ale cărturarului unit cu ortodocşii şi acuzaţiile care i s-au
adus cu privire la presupusa intenţie de a renunţa la credinţa sa
şi de a deveni episcop al românilor neuniţi din Sibiu, după
moartea episcopului sârb Gherasim Adamovici223.

222
Samuil Micu, Cătră cetitoriu, în B1795, p.1.
223
Samuil Micu a plecat într-adevăr la Sibiu după moartea episcopului sârb
şi a susţinut printre românii ortodocşi de acolo faptul că era mult mai
important ca ei să-şi aleagă un episcop român, punând pe primul plan ideea
de naţionalitate şi rămânând numai în subsidiar aceea care privea
apartenenţa confesională. De altfel, pentru Micu, important era ca românii
din Transilvania să aibă o singură religie – după cum o arătau vremurile,
cea unită trebuia cultivată – pentru a putea acţiona ca o naţiune atunci când
îşi revendicau drepturile în faţa autorităţilor de la Viena. Este mai mult
decât evident faptul că unirea cu Biserica Romei era în concepţia lui în
primul rând un mijloc care favoriza obţinerea de drepturi politice pentru
români. Pentru aceste acţiuni, episcopul unit Ioan Bob l-a acuzat pe Micu
de simpatie faţă de neuniţi şi chiar de intenţia de a deveni episcopul lor. I

190
 Dacă în unele afirmaţii privind neajunsurile de ordin
lingvistic ale textului de la 1688 Micu poate fi acuzat de
subiectivism, nu la fel stau lucrurile când este vorba de numărul
mic de exemplare din vechea traducere. Acest argument rămâne
indiscutabil cel mai convingător când este vorba de a susţine
necesitatea unei noi traduceri a textului sacru: “Afară de aceasta
[netocmirea limbii din textul de la Bucureşti], acêle vechi biblii
atâta s-au împuţinat, cât foarte rar, să nu zic bun credincios
creştin, ci preot iaste la carele să află şi nici cu foarte mare preţ
făr de mare trapăd şi osteneală nu să află ca să-şi poată neştine
cumpăra”224. Acest neajuns fusese în mod cert avut în vedere şi
de fostul episcop unit Petru Pavel Aaron, atunci când realizase o
traducere a Bibliei în româneşte, traducere care nu a fost “dată
la lumină” – tipărită – şi care a rămas scrisă numai pe nişte hârtii,
dintre care unele s-au pierdut între timp din cauza deselor mutări
din loc în loc. Prin urmare, grija lui Micu de a favoriza accesul
unui număr cât mai mare de români la textul biblic l-a îndemnat
să se apuce de “atâta lucru” şi să realizeze noua traducere.
Este remarcabilă, mai presus de toate acestea, concepţia
filologului Micu – exprimată în aceeaşi prefaţă – în legătură cu
necesitatea unei traduceri realizate într-un stil unitar şi într-o
limbă unitară. Traducerea unui text de o asemenea importanţă
trebuia să fie neapărat unitară. Prin urmare, deşi exista, pe lângă
textul de la 1688, şi traducerea “nesăvârşită şi ne dată la lumină”
a lui Petru Pavel Aaron, Micu nu realizează o nouă ediţie prin
colaţionarea celor două traduceri preexistente, ci preferă să ia
asupra sa munca anevoioasă de transpunere în româneşte a
Bibliei: “Deci ca stilul225 (s.n.) şi aşezarea graiului întru acêeaşi
biblie să nu fie osibit punându-se unele dintru acea tălmăcire,

s-a înscenat şi un proces în 1798, în faţa Consistoriului din Blaj, în care i

se aduceau, printre altele, şi aceste acuzaţii.
224
Samuil Micu, Cătră cetitoriu, în B1795, p.1.
225
Este, după ştiinţa noastră, cea dintâi atestare a termenului în istoria
lingvisticii româneşti.

191
altele dintru a altuia, s-au socotit ca toată biblia de unul cu
asêmenea stil şi aşezare a graiului să se tălmăcească”226. El
recunoaşte dificultatea unei asemena acţiuni, dar mai recunoaşte
şi că a tălmăcit “mai ales Testamentul cel Vechiu mai mult de
Nou de pre cel elinesc a celor şêptezeci de dascăli”227. Este, de
asemenea, recunoscut cu loialitate faptul că Biblia lui Şerban a
reprezentat cartea de căpătâi în realizarea noii traduceri: “Deci
având eu îndeletnicire, m-am îndemnat să mă apuc de atâta lucru
şi să îndreptez 228 (s.n.) graiul Bibliei ceii mai dinainte românêşte
tipărită”229.
După ce evidenţiază, de nevoie, o serie de merite, mai mult
sau mai puţin reale ale episcopului Ioan Bob, Micu revine la
activitatea sa de traducător şi cere cititorului să nu se grăbească
a “vinovăţi” şi a “defăima” lucrul, dacă şi în acest text se vor
găsi pasaje “întunecate”: “Iară eu, iubite cucêrnice cetitoriu, am
voit a-ţi aduce aminte că doar şi acum în unele locuri ţi să va
părea întunecat graiul, ci pentru acêea să nu te sminteşti, nici să
te pripeşti a vinovăţi şi a defăima lucrul, că întunecarea aceasta
şi dintru aceasta vine că noi nici pentru mai luminat înţeles nu
am vrut de la noi nici măcar un cuvânt cât de mic să băgăm în
Sfânta Scriptură, ci ne-au fost voia ca întru toate să rămâe întru
curăţenia sa şi întru tot adevărul său, după cum iaste în cea
elinească. Aceasta iaste pricina întunecării întru unele locuri că
foarte anevoe iaste luminate şi cu chiar [clar – n.n., N.I.] înţeles
de pre o limbă a tălmăci pre altă limbă, nici un cuvânt adăugând,

226
Samuil Micu, Cătră cetitoriu, în B1795, p.1.
227
Ibidem.
228
O analiză minuţioasă a textului de la 1795 în comparaţie cu traducerea de
la 1688 şi cu referiri la cele două manuscrise din secolul al XVII-lea vom
întreprinde în volumul al II-lea (cap.1) al lucrării de faţă, cu scopul de a
stabili cum s-a concretizat activitatea de “îndreptare” despre care vorbeşte
Micu în prefaţa textului său. De asemenea, vom putea vedea dacă Micu a
realizat o nouă traducere a Bibliei sau a reeditat numai, cu unele modificări,
textul tipărit integral pentru prima dată în secolul al XVII-lea.
229
Samuil Micu, Cătră cetitoriu, în B1795, p.1.

192
ci ţiind idiotismii limbii ceii dintâiu, că fieştecare limbă are
osibiţi ai săi idiotismi”230. Iată-l, aşadar, pe Micu, criticul
neîndurător, dar nu şi rău intenţionat, al textului din secolul al
XVII-lea, în postura celui care cere îngăduinţă pentru
eventualele neajunsuri ale traducerii sale. Chiar lasă a se
înţelege, la sfârşitul prefeţei, că pentru cititor este mai important
să urmărească învăţătura lui Dumnezeu decât graiul în care a fost
ea transmisă: “Ci tu, cucêrnice cetitoriule, toate le ia în parte
bună şi te foloseşte cu această a noastră osteneală spre mai mare
laudă a lui Dumnezeu şi a sfintei besêreci crêştere şi a sufletului
tău mântuire, că acesta iaste scopul ostenêlii mêle […]”231.
Singură această realizare a lui Micu ar fi fost în măsură să
facă nume veşnic autorului. Dar Micu şi-a pus întreaga viaţă în
slujba ridicării prin cultură a românilor, el făcând parte dintre
acei cărturari ardeleni despre care Lucian Blaga spunea că “se
simţeau chemaţi să îndeplinească năvalnic ceea ce istoria
neglijase vreme de o mie de ani. Ei aveau conştiinţa că pun
pârghia ca să înalţe la nivelul de lumină al secolului un masiv de
munţi cufundat în tenebre. O întreagă lume a spiritului trebuia
clădită, la repezeală, ca să răscumpere istoria pierdută”232.
Afirmaţia lui Blaga este cu atât mai îndreptăţită când este vorba
despre Samuil Micu, un spirit cu adevărat universal, a cărui
activitate de cărturar s-a concretizat în numeroase lucrări (46
religioase, 5 istorice, 4 lingvistice, 2 didactice şi 2 traduceri
literare233). Prin urmare, a-l considera pe Samuil Micu “întâiul
mare scriitor român din Transilvania”234 înseamnă a-i acorda
locul care i se cuvine în cultura românească.
Samuil Micu a avut şansa să fie un descendent al marelui
episcop Inochentie Micu Clain, a cărui exemplară conştiinţă

230
Samuil Micu, Cătră cetitoriu, în B1795, p.1.
231
Ibidem.
232
L. Blaga, Gândirea românească, p.128.
233
D. Macrea, Samuil Micu, în LR, nr.3/1956, p.6.
234
L. Blaga, Op. cit., p.136.

193
naţională, în mod cert, l-a marcat pentru întreaga viaţă. S-a
născut la Sad, lângă Sibiu, în 1745, după ce începuse exilul
unchiului său. Ca mirean s-a numit Maniu Micu, iar prin
călugărire (în 1762) a devenit Samuil. A studiat în şcolile
deschise în timpul episcopului Aaron la Blaj, aici avându-l ca
profesor pe Grigore Maior, un spirit cu adevărat luminat, care va
întreţine la Blaj un climat intelectual favorabil formării acelei
mişcări spirituale complexe, pe care istoria a înregistrat-o sub
numele de Şcoala Ardeleană. Şi-a continuat studiile în teologie,
filozofie, fizică şi matematică la Colegiul Pázmany din Viena,
între 1766-1772, unde a intrat în contact şi cu ideologia
iluministă a vremii. Întors la Blaj, este profesor de matematică
şi etică la colegiul înfiinţat de curând. Nu zăboveşte prea mult
aici, ci se întoarce la Viena, unde devine, pentru o perioadă de
trei ani (1779-1782), la propunerea episcopului Grigore Maior,
prefect de studii la Colegiul Sfânta Barbara, în cadrul căruia se
întemeiase un institut român.
În 1782, o dată cu demisia forţată a lui Grigore Maior din
scaunul episcopal, liniştea lui Samuil Micu ia sfârşit pentru
totdeauna. Pe postul devenit vacant sunt propuşi, în Sinodul
întrunit pentru a face nominalizările, trei candidaţi: Ioan Bob –
protopopul din Târgu-Mureş, care întruneşte 37 de voturi, Iacob
Aaron – rectorul Colegiului Sfânta Barbara, cu 59 de voturi, şi
Ignatie Darabant – vicarul episcopiei Blajului, care are 63 de
voturi. Spre surprinderea generală, ca urmare a unei orientări cu
totul neaşteptate a cercurilor de la Curtea lui Iosif al II-lea, a fost
preferat un preot de mir – Ioan Bob – şi nu un călugăr.
Argumentul absolut neprevăzut care se aducea – politica
bisericească nu putea fi încredinţată unui călugăr – era, în mod
cert, rezultatul sentimentelor antimonastice ale împăratului, dar
şi al unei evidente antipatii a monarhului faţă de elitismul
intelectual al celor doi monahi, Iacob Aaron şi Ignatie
Darabant235. Alegerea a fost făcută numai în funcţie de acest
235
M. Someşan, Op. cit., p.145.

194
criteriu, numărul voturilor exprimate nefiind luat în considerare.
Astfel s-a ajuns la scrierea uneia dintre cele mai întunecate
pagini din istoria bisericii românilor ardeleni236. Atitudinea
ostilă a lui Ioan Bob faţă de călugări era resimţită de Samuil
Micu cu atât mai mult, cu cât el insistase la Viena pentru numirea
în scaunul episcopal a lui Ignatie Darabant. Episcopul nou ales
ştia aceasta şi, om răzbunător, nu-i va trece cu vederea acest
lucru. Aşa se explică de ce îi este respinsă, în 1784, cererea de
părăsire a rasei călugăreşti. Obţin, în schimb, aprobarea cei doi
prieteni mai tineri ai lui Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Maior.
Din acest moment, viaţa lui Micu se va consuma într-o atmosferă
înăbuşitoare până ce târziu, în amurgul vieţii (cu numai doi ani
înaintea morţii), devine cu sprijinul prietenului său Ignatie
Darabant, ajuns până la urmă episcop de Oradea, cenzor şi
corector al cărţilor româneşti care apăreau în tipografia
Universităţii din Buda. Ar fi fost un bun prilej pentru Micu să-şi
publice el însuşi măcar o parte dintre lucrări. Nu i-a fost dat însă
să se bucure de acest binemeritat privilegiu, deoarece la 13 mai
1806 a murit, în mare sărăcie. Se stingea astfel un călugăr umil,
dar un mare om de cultură, care a marcat devenirea multor
domenii ale culturii noastre de la sfârşitul secolului al XVIII-lea.
Samuil Micu este unul dintre întemeietorii culturii române
moderne. Având în vedere faptul că forma dominantă a culturii
timpului era cea religioasă şi ţinând seama că Micu se formează
şi trăieşte într-un mediu monahal, este absolut firesc ca cea mai

236
Iată cum este prezentat noul episcop unit în paginile Istoriei bisericii
românilor de Petru Maior: “După ce s-au întărit în scaon vlădica Ioann
Bob, precum avea mare ură asupra călugărilor, nu numai întru ascunsul
inimei, ci şi la arătare, cât nice pre preoţi, nice pre mireani nu-i suferea să
se apropie de mănăstire a povesti cu călugării, aşa începu a-i urgisi. Pre
acel prea harnic bărbat Ignatie Darabont, carele după aceaia se feace
episcop la Oradia Mare, fiind pănă aci vicariu general în clirul uniţilor din
Ardeal, drept anume nu-l lăpădă din diregătoria avută, dară nice a se sfătui
cu el despre lucrurile clirului sau a-i da ceva lucru vicărăşesc nu vru;
aseamenea făcea şi cu ceialalţi călugări.” (vol. I, Bucureşti, 1995, p.179).

195
întinsă parte a operei sale să aibă caracter religios237. În scrierea
unui număr atât de mare de cărţi cu conţinut religios, Micu a
urmărit “ridicarea culturală a preoţilor, care erau singurii
conducători ai poporului român din Transilvania. O preoţime
cultivată din punct de vedere teologic era, desigur, preferabilă
uneia care se limita la inerţia ritualului tradiţional”238. Dintre
toate lucrările sale cu conţinut religios, remarcabilă rămâne
traducerea Bibliei. A lucrat la această traducere timp de trei ani.
În 1786 lucrarea era încheiată, dar trebuia să mai aştepte aproape
10 ani până ce episcopul Bob avea să se hotărască să o publice.
Amânarea tipăririi unei lucrări de o asemenea importanţă este
numai un exemplu în ce priveşte modul în care episcopul Bob îl
persecuta pe Samuil Micu.
În jurul anului 1780, Micu începe activitatea de traducere
a unor lucrări de filozofie ale lui Friederic Christian Baumeister.
Dintre acestea reuşeşte să publice abia mai târziu: Loghica,
adecă partea cea cuvântătoare a filosofiei, Buda, 1799, Legile
firei, itica şi politica sau filosofiia cea lucrătoare, Sibiu, 1800;
multe au rămas în manuscris şi au fost publicate de Pompiliu
Teodor şi Dumitru Ghişe abia în 1966239. Volumul amintit
reuneşte: Învăţătura metafizicii, A filosofiei cei lucrătoare şi
Învăţătura politicească. Dincolo de ideile filozofiei raţionaliste
pe care le conţin aceste traduceri, prezintă interes, din punctul
nostru de vedere, pe de o parte, cele câteva consideraţii de ordin
lingvistic care se regăsesc în aceste lucrări, iar, pe de altă parte,

237
46 din cele 62 de lucrări ale lui Micu aveau caracter religios: Carte de
rogacioni pentru evlavia homului chrestin, Viena, 1779; Dissertatio
canonica de matrimonio (1781); Dissertatio de jejuniis graecae orientalis
ecclesiae (1782); Propovedanii la îngropăciunea oamenilor morţi, Blaj,
1784; Biblia, Blaj, 1795; Teologhia moralicească, Blaj, 1796; Teologhie
dogmatică sau moralicească, apărută în 1801; Acatistul, apărut la Blaj în
1801, o reeditare a Cărţii de rogacioni din 1779 etc.
238
D. Macrea, Samuil Micu, în LR, nr.3/1956, p.7.
239
Samuil Micu, Scrieri filozofice, studiu introductiv şi ediţie critică de
Pompiliu Teodor şi Dumitru Ghişe, Bucureşti, 1966.

196
modul în care Micu, luptându-se cu dificultăţile inerente
începutului, se străduieşte să găsească un limbaj potrivit pentru
a exprima noţiunile noi pe care le întâlnea în textul original.
În ce priveşte primul aspect subliniat, Ioan Oprea
evidenţiază câteva dintre consideraţiile lingvistice care se
regăsesc în lucrările cu caracter filozofic pe care Micu le-a
tradus în limba română. Este vorba întâi despre o definire a
cuvântului – “sunet încheiat este toată vorba”240 –, prin urmare,
cuvintele reprezintă îmbinări de sunete articulate; cărturarul
ardelean surprinde, de asemenea, “trăsătura cuvântului de a
desemna clase, caracterul lui generalizant”241, se discută
“statutul cuvântului ca semn”242, este sesizată distincţia dintre
sens şi semnificaţie şi se constată, fără a-l numi, desigur,
arbitrarul semnului lingvistic, dar şi caracterul social şi
istoricitatea limbajului: “Măcar că este în puterea noastră ca
orice lucru cu ce cuvânt vom voi să-l însemnăm, tot nu să cade
fără socoteală şi fără de lipsă să amestecăm cuvinte noao când
vorbim cu alţii, de voim să nu ne râză oamenii”243.
Când este vorba de problema creării unei terminologii
adecvate exprimării conţinutului filozofic al acestor opere, se
impune să plecăm de la o afirmaţie a autorului din Logica:
“[…] unde lipseşte în limba noastră cea românească şi nu avem
cuvinte, cu care să putem spune unele cuvinte, mai ales întru
învăţături şi în ştiinţe, atunci cu socoteală (s.n.), şi numai cât
iaste lipsa, putem să ne întindem să luăm cuvinte ori din cea
grecească, ca din cea mai învăţată, ori din cea latinească, ca de
la a noastră maică, pentru că limba noastră cea românească iaste
născută din cea latinească”244. O astfel de atitudine faţă de
neologisme şi mai ales faptul că acest principiu a fost respectat

240
Idem, Logica; ap. I. Oprea, Terminologia filozofică, p.68.
241
I. Oprea, Op. cit., p.68.
242
Ibidem, p.68.
243
Samuil Micu, Logica, ap. I. Oprea, Op. cit., p.68.
244
Samuil Micu, Logica, ap. L. Blaga, Gândirea românească, p.167.

197
de Micu şi în practica traducerii denotă un spirit echilibrat în ce
priveşte împrumuturile, dar şi o anumită îndârjire din partea sa
pentru a demonstra cu orice preţ că “limba noastră ar avea chiar
prin elementele ei genuine capacitatea de a cuprinde cele mai
înalte forme de gândire”245. Iată deci că nici atunci când a avut
prilejul să împrumute nenumărate cuvinte pentru a spori fondul
latin al limbii române, el nu s-a lăsat ispitit, cu toate că, după
cum bine ştim, în plan teoretic aceasta a fost o idee fundamentală
în concepţia lingvistică a reprezentanţilor Şcolii Ardelene.
Rezultatul a fost preferinţa pentru calcul lingvistic, mult mai
uşor de înţeles, mai “transparent”, şi recurgerea la împrumut
numai atunci când “românizarea” terminologiei filozofice nu era
posibilă. Înaintea lui Micu, dar în mai mică măsură pentru că şi-
a redactat cea mai mare parte a lucrărilor filozofice în limba
latină, Dimitrie Cantemir a recurs la folosirea calcului pentru
exprimarea noţiunilor filozofice noi. Cercetând terminologia
filozofică folosită de Dimitrie Cantemir şi de Samuil Micu se
poate vedea că unele calcuri sunt comune celor doi cărturari246,
altele, foarte multe, sunt specifice numai lui Micu247.
Acolo unde cuvântul românesc nu se dovedea în măsură
să răspundă exigenţelor traducătorului, se recurgea la împrumut.
Aşa se face că mulţi termeni care ulterior s-au încetăţenit în
limbajul specific filozofiei au fost pentru prima dată folosiţi de
cărturarul ardelean. Pentru ilustrare vom recurge la exemple din
opera filozofică a lui Micu: amfibologhie, analoghie, cauza,
cosmologhiea, silloghismul, entimema, epiherema, fenomene,

245
L. Blaga, Op. cit., p.167.
246
Dintre calcurile întrebuinţate şi de D. Cantemir, se citează: cuvântare
“raţiune”, câtăţime “cantitate”, estere “existenţă”, hotărâre “definiţie”,
arătare “demonstraţie”, fiinţă “esenţă”, fire “natură”, sfârşit “scop”,
singuratic “singular, individual” (I. Oprea, Terminologia filozofică, p.69).
247
Se întâlnesc numai la Micu: cu totul sau peste tot “absolut”, cuvântarea
minţii “raţionarea”, mai dinainte “a priori”, de pre urmă “a posteriori”, să
culegem “să conchidem”, fiinţă cuvântătoare “fiinţă raţională”, a cuvânta
“a raţiona” etc. (după I. Oprea, Op. cit., p.69).

198
lema, materie “conţinut”, ontologhiea, pneumatologhia,
psihologhiea248. Sunt, de asemenea, selectate de autorul citat
numeroase cuvinte împrumutate în structura cărora intră
sufixele: -ţie (< lat. -tio, -tionis), -icesc, -ic, -alnic, -iceşte249.
Ca şi ceilalţi mari contemporani ai săi, Micu şi-a consacrat
întreaga activitate de cărturar unui scop nobil, acela al eliberării
poporului român din Transilvania250. “Armele” pe care Micu le-
a slujit cu cea mai mare credinţă, în lupta pentru împlinirea
acestui deziderat, au fost istoria şi limba. În slujba demonstrării
unor adevăruri istorice evidente pentru oricine, dar nu şi pentru
cei care se obişnuiseră să facă parte dintre naţiunile privilegiate,
Micu a pus opere fundamentale în domeniul istoriei şi în
domeniul limbii române. Cea mai importantă operă istorică a sa
rămâne Istoria, lucrurile şi întâmplările românilor. Acum într-
acest chip aşezată şi din mulţi vechi şi noi scriitori culeasă şi
scrisă de P. Samoil Clain din Sad ieromonahul, din mănăstirea
Sf. Troiţă din Blaj, lucrare structurată în patru părţi: I.
Colonizarea Daciei şi viaţa românilor în Evul Mediu; II. Istoria
Munteniei până la 1742; III. Istoria Moldovei până la 1795; IV.
Istoria episcopiei româneşti din Transilvania. Această operă a
lui Micu este, după Hronicul lui Cantemir, cea de a doua
încercare de a realiza o istorie a întregului neam românesc. Din

248
I. Oprea, Op. cit., p.70.
249
Dintre cuvintele derivate cu aceste sufixe amintim: condiţie, demonstraţie;
arătarea analiticească, pricina formalicească, legea politicească,
arătarea sinteticească; simvolică, dascălul cel stoic, cunoştinţă teoretică,
dialecticul; legătură materialnică; sinteticeşte, analiticeşte, ipotheticeşte,
materialiceşte, metafiziceşte, sistematiceşte etc. (după I. Oprea, Op. cit.,
p.70).
250
În memoriul din 1791, Supplex libellus valachorum Transilvaniae, iniţiat
de intelectualii ardeleni, uniţi şi neuniţi deopotrivă, se manifestă
convingerea că lupta pentru emancipare socială trebuie dusă de toţi
românii, indiferent de convingerile lor confesionale. În acest memoriu
“faptele şi argumentele istorice aduse în sprijinul dezideratelor expuse […]
se datoresc, se pare, în cea mai mare parte spiritului născocitor al lui Samoil
Clain.” (L. Blaga, Gândirea românească, p.136).

199
păcate, ea nu a văzut lumina tiparului, fiind publicată fragmentar
abia mai târziu de A. T. Laurian. Ideile din această lucrare au
putut fi însă cunoscute în parte, deoarece un rezumat sub titlul
Scurtă cunoştinţă a istoriei românilor a fost publicat parţial în
Calendarul de la Buda, editat de el în 1805, în vremea când era
cenzor al cărţilor româneşti apărute în Tipografia Universităţii
din Buda. Metoda răspândirii cunoştinţelor istorice prin
calendare nu era nouă la noi. Se folosise şi cu un secol în urmă
la Curtea domnitorului Constantin Brâncoveanu (Foletul novel),
urmând o modă italienească în acest sens. În Transilvania însă,
Micu foloseşte primul această metodă şi va recurge la ea şi
Gheorghe Şincai după moartea prietenului său mai vârstnic.
Omul de cultură, ale cărui opinii erau totdeauna foarte bine
argumentate, s-a bucurat în epocă de preţuirea contemporanilor;
chiar renumiţii istorici austrieci Engel şi Eder se informau de la
Micu, Şincai şi Maior în legătură cu istoria românilor.
Argumentele de ordin lingvistic, exprimate de Micu pentru a
susţine latinitatea limbii române, se regăsesc îndeosebi în
Elementa linguae daco-romanae sive valachicae, apărută la
Viena în 1780. În virtutea aceleiaşi concepţii realizează el şi
Lexiconul, început la 1795 şi a cărui apariţie este anunţată cu o
lună înaintea morţii autorului printr-un prospect pe care-l trimite
în diferite părţi ale Transilvaniei pentru a-şi asigura abonamente
cu anticipaţie. Dicţionarul lui Micu, bilingv (român-latin) iniţial,
este apoi transformat prin adăugarea termenilor echivalenţi din
maghiară şi germană. Lucrarea era aproape terminată în această
formă, când se anunţa publicarea ei. Moartea autorului a
împiedicat apariţia lucrării, dar, la cererea Tipografiei
Universităţii din Buda, lucrarea va fi continuată şi va fi publicată
în 1825, fiind cunoscută sub titlul Lexiconul de la Buda. Este
adevărat, puţini ştiu astăzi că lucrarea lexicografică de la 1825
îşi are, de fapt, obârşia tot într-o operă a lui Samuil Micu.
Între operele cu caracter didactic ale lui Micu se numără o
Bucoavnă scrisă cu caractere chirilice în 1781 pentru “pruncii

200
româneşti” şi o Aritmetică, aceasta din urmă, ca şi alte opere ale
cărturarului ardelean, rămasă, din păcate, în manuscris. Tot în
scop educativ el a tradus şi Viaţa şi fabulele lui Esop şi romanul
Belizarie al lui Marmontel; autorul acestor traduceri face şi în
acest caz muncă de pionierat, traducerea din urmă fiind printre
primele realizate în literatura noastră după autori francezi.
Prin concepţia filozofică şi prin ideile privind istoria
românilor şi limba română, Micu se dovedeşte un om al timpului
său. În schimb, limba scrierilor sale – ca şi aspectul limbii
celorlalţi cărturari ardeleni din această perioadă – este mai
aproape de graiul cronicarilor şi al scriitorilor bisericeşti vechi.
Aceasta îl îndreptăţea pe Sextil Puşcariu să remarce că, deşi au
promovat o apropiere voită şi consecventă, cu tendinţe
purificatoare chiar, de limba latină, reprezentanţii Şcolii
Ardelene s-au dovedit purişti mai cu seamă în teorie decât în
practică. “Samuil Clain are în general limba vechilor noştri
scriitori bisericeşti, iar Şincai şi Petru Maior au relativ numai
puţine latinisme”251. Nu trebuie să vedem în aceasta o scădere a
meritelor incontestabile pe care ei le au în trecerea de la cultura
românească veche la cea modernă. Dacă nu au împrumutat fără
discernământ elemente lexicale din limba latină şi din limbile
neolatine au făcut-o, după cum am văzut în cazul lui Micu,
numai pentru a se face înţeleşi de cei cărora li se adresau şi de a-
şi împlini astfel menirea, luminarea poporului român, treaptă
indispensabilă în dificila ascensiune spre dobândirea drepturilor
la care aspirau de secole.

3. Limba română literară în perioada premodernă

3.1. Preocupări teoretice

251
S. Puşcariu, Limba română. Volumul I. Privire generală, Bucureşti, 1940,
p.373.

201
 Numim epocă premodernă a limbii române literare
perioada care reprezintă tranziţia de la limba română literară
veche la limba modernă propriu-zisă, cu alte cuvinte, o perioadă
de aproximativ 50-60 de ani (1780-1840), în care limba română
literară este angajată într-un proces de modernizare a ei.
Condiţiile social-politice şi culturale care au favorizat
desfăşurarea acestui proces au fost discutate în V. 1. Rămâne să
vedem în ce a constat concret această modernizare.
Rolul hotărâtor în aşezarea pe temeiuri moderne a limbii
literare îi revine Şcolii Ardelene, dar nu trebuie neglijată nici
contribuţia oamenilor de cultură din Principate.
Continuând tradiţia cronicarilor şi a lui Dimitrie Cantemir,
ale căror lucrări le erau bine cunoscute cărturarilor ardeleni, dar
mai cu seamă datorită condiţiilor obiective în care trăiau românii
din Ardeal, reprezentanţii Şcolii Ardelene îşi propuneau să
cunoască temeinic limba română şi să facă din ea atât un
instrument modern de comunicare, capabil să asigure un suport
adecvat culturii române, cât şi o armă de luptă pentru dobândirea
drepturilor fireşti la care românii din Ardeal aspirau de sute de
ani. Convinşi de necesitatea atingerii acestor deziderate, ei au
acţionat, în plan lingvistic, în direcţiile pe care le-au considerat
esenţiale: realizarea unei grafii cu caractere latine care să
înlocuiască veşmintele nefireşti pe care le purta limba română,
realizarea de lucrări normative în domeniul gramaticii şi al
lexicului, care să asigure limbii române paradigme sigure în
flexiune, o sintaxă firească, fluentă, precisă şi clară şi, nu în
ultimul rând, un lexic bogat, care să-şi sporească fondul pe baza
limbii latine şi a limbilor romanice surori, îndeosebi italiana şi
franceza. Un rol esenţial în acest sens au avut lucrările folosite
şi ca manuale şcolare pentru că şcoala era principala instituţie
prin intermediul căreia puteau fi răspândite şi impuse normele
vorbirii şi scrierii corecte. Există informaţii252 potrivit cărora, pe

252
Elena Toma, Limba română – factor al unităţii naţionale în Transilvania,
în LL, nr.2/1983, p.165-176.

202
la 1805, la Biblioteca Seminarului de la Socola, organizat şi
condus de Veniamin Costache, se foloseau ca manuale Loghica
lui S. Micu şi Istoria universală a lui I. Molnar-Piuariu. La
acestea se adaugă lucrarea lui Constantin Diaconovici-Loga,
Gramatica românească pentru îndreptarea tinerilor (1822).
Având în sprijinul ei şi autoritatea ştiinţifică şi administrativă a
autorului, director al şcolilor româneşti neunite din Banat,
această gramatică a constituit un manual util pentru numeroase
generaţii de şcolari, în primul rând din Banat şi Transilvania, dar
şi de peste munţi, mai ales din Moldova şi Bucovina. Circulaţia
acestei lucrări a favorizat în mod evident propagarea unei
concepţii unitare în legătură cu normele ortoepice, ortografice şi
gramaticale româneşti, având efect asupra, realizării unui aspect
unitar al limbii române literare moderne.
De o circulaţie mare s-a bucurat şi manualul tradus din
germană de Ioan Budai-Deleanu, Ducerea de mână către cinsta
şi direptatea adecă la copiii rumuneştii neuniţi cei ce în şcoale
ceale mici se învaţă spre cetanie rânduită carte… (1777).
Lucrarea a fost folosită în toate şcolile româneşti din Imperiu, a
apărut în mai multe ediţii nemodificate până după 1800 şi a
contribuit la formarea unei limbi literare unitare.
Acelaşi rol unificator l-a avut în Ţara Românească
Gramatica românească a lui Ion Heliade Rădulescu. Folosită de
autor ca manual în activitatea didactică desfăşurată la şcoala de
la Sfântu Sava, lucrarea a propagat ideile lingvistice şi normele
heliadiste cu mulţi ani înainte de publicare253.
Cu privire la direcţiile pe care şi-au propus să le urmeze
cărturarii ardeleni, este de remarcat că prin ele se trasau, cu
aproape 100 de ani mai devreme, căile unificării şi ale
dezvoltării limbii române literare, pe care le va fixa Societatea
Academică (1866 – Societatea Literară Română, devenită în
1867 Societatea Academică Română şi în 1879 – Academia

253
N. A. Ursu, Modelul francez al gramaticii lui I. Eliade Rădulescu, în LR,
nr.4/1962, p.322-323.

203
Română)254. Ei au anticipat, aşadar, ceea ce va deveni program
o dată cu unirea forţelor intelectualilor naţiunii române, dar se
va înfăptui cu adevărat abia mult mai târziu.
În privinţa grafiei, trebuie aduse în discuţie două direcţii
urmate de învăţaţii vremii. Este vorba, în primul rând de
elaborarea unor sisteme grafice cu litere latine, româna putând
astfel să-şi dezvăluie cu mai multă uşurinţă originea latină. În
acest sens, sunt elocvente cuvintele lui Petru Maior din Dialog
pentru începutul limbei române. Întră nepot şi unchi (1825):
literele chirilice “cu atănta funingine au acoperit boereasca lor
[a cuvintelor] faţă şi ca întru o neagră capsă fără speranţă
(nădeşde) de scăpare, amar le ţin închise! De câte ori mi s-au
întămplat mie de îndoindu-mă de vrun cuvânt, oare latinesc este,
căt l-am scris cu slove sau litere latine, îndată cu strălucire i se
văzu latina lui faţă şi părea că râde asupra mea de bucurie că l-
am scapat din sclavie şi de calicele ciriliceşti petece”255.
Grafia cu litere latine trebuia să fie – potrivit corifeilor
Şcolii Ardelene – neapărat etimologică, printr-o astfel de scriere
redându-se imaginea grafică a cuvintelor latineşti originare.
Acesta este principiul pe care s-a clădit sistemul ortografic
propus de Samuil Micu în 1779 în Cartea de rogacioni pentru
evlavia homului chrestin şi expus un an mai târziu de Samuil
Micu şi Gheorghe Şincai în Elementa linguae daco-romanae
sive valachicae. În acest fel s-a născut, în ortografia limbii

254
Trebuie să remarcăm, de altfel, că oamenilor de cultură de acum, de fapt
lui Ion Molnar, le aparţine şi iniţiativa reunirii intelectualilor români din
toate ţinuturile locuite de ei prin înfiinţarea unei “Societăţi filosoficeşti a
neamului românesc în Mare Prinţipatul Ardealului”, la Sibiu. Din această
societate, care s-ar fi constituit după modelul academiilor europene, ar fi
trebuit să facă parte Ienăchiţă Văcărescu, Naum Râmniceanu, Chesarie de
Râmnic, Samuil Micu, Gh. Şincai, P. Maior, V. Aron, R. Tempea ş.a. (L.
Blaga, Op. cit., p.207-210; Al. Duţu, Coordonate ale culturii româneşti în
secolul al XVIII-lea (1700-1821), Bucureşti, 1968, p.300).
255
Ap. Şcoala ardeleană, vol. al III-lea, ediţie critică de Florea Fugariu,
Bucureşti, 1970, p.186.

204
române, principiul etimologic, care va fi utilizat în scris până
târziu, încât abia în 1953 va învinge definitiv principiul fonetic.
Asupra grafiei folosite iniţial vor reveni autorii lucrărilor
amintite la reeditarea acestora. Astfel, Samuil Micu, în 1801,
reeditează Cartea de rogacioni sub titlul Acathist sau carte cu
multe rugatsuni pentru evlavia fiestequarui crestin, simplificând
într-o anumită măsură normele ortografiei iniţiale. Mult mai
evidentă este intervenţia lui Gheorghe Şincai în grafia folosită în
ediţia din 1805 a Elementelor. În prefaţa acestei ediţii el
precizează că, dacă ar fi aplicat în continuare regulile de la 1780,
ar fi ajuns la un sistem greoi, comparabil cu cel al limbii
franceze. Prin urmare, în noua ediţie, va aplica regulile folosirii
alfabetului latin pe care le fixase cu un an mai devreme în
Epistola către Lipszky.
Urmărind normele ortografice propuse de Micu şi de
Şincai în primele lor lucrări scrise cu caractere latine, se poate
constata că erau adepţii etimologismului pur. Acest lucru se
datora concepţiei lor că limba română s-a format în urma unui
proces de “corupere” a limbii latine culte. Prin urmare, lor le
revenea sarcina de a reconstitui forma necoruptă a cuvintelor
limbii române. Dacă în sistemul ortografic propus sunt multe
exagerări, justificate de faptul că şi grafia era pusă în slujba
demonstrării originii latine a limbii române, totuşi ei au marele
merit de a fi formulat principalele legi de evoluţie a sunetelor de
la latină la română. Ideea – avansată de Romulus Ionaşcu256 – a
fost preluată şi demonstrată de Sextil Puşcariu: “prea puţini vor
fi ştiind astăzi că cele mai multe transformări de sunete din limba

256
R. Ionaşcu, Sistemele ortografice cu litere chirilice şi latine în scrierea
limbei române, ediţiunea a II-a, Bucureşti, 1894; ap. M. Zdrenghea,
Elementa linguae la 200 de ani, p.X (studiu introductiv la Elementa
linguae daco-romanae sive valachicae, Cluj, 1980).

205
română au fost recunoscute de Samuil Clain şi arătate în
Gramatica sa”257.
Desigur, unele reguli nu au fost suficient de bine
formulate, însă trebuie ţinut seama de faptul că atunci şi
lingvistica romanică era la începuturile ei şi nu dispunea de
instrumentele necesare: o gramatică comparată şi dicţionare
etimologice. Ei au înţeles că multe reguli iniţiale erau exagerate,
fapt reflectat de modificările sistemului grafic aplicat în scrierile
ulterioare şi de amintita mărturisire a lui Şincai din prefaţa
ediţiei a doua a Elementelor. Prin urmare, au făcut o serie de
concesii fonetismului, simplificând astfel sistemul şi permiţând
o mai uşoară aplicare a lui.
Cele mai mari dificultăţi în introducerea alfabetului latin
le-au întâmpinat înaintaşii noştri la notarea fonemelor pe care
latina nu le avea şi, prin urmare, nu poseda nici grafeme în
alfabet. Este vorba de vocalele [î] şi [ă] şi de consoanele [ĉ], [ĝ],
[ţ], [k'], [g'], [ş].
Sunetul [î] a fost contestat de Constantin Diaconovici-
Loga în Ortografia sau dreapta scrisoare şi de Petru Maior, care
susţinea că în tinereţe nu a auzit acest sunet [î] în gura bătrânilor,
ci numai [ă], şi că în sudul Dunării nu se folosea [î], ci numai
[ă]. În virtutea acestei observaţii, el considera că românii ar
putea chiar renunţa la sunetul în discuţie. O idee similară
susţinea şi Ioan Budai-Deleanu, când punea pe seama limbilor
rusă şi slovacă prezenţa în limba română a celor două vocale.
Purişti în plan teoretic, ei nu au eliminat cele două sunete, ci au
căutat soluţii pentru notarea lor.
Semioclusivele [ĉ] şi [ĝ] au fost notate după modelul
limbii italiene, care, folosind principiul silabic, conferă valoare
de semioclusive velarelor [k] şi [g], dacă sunt urmate de vocalele

257
Sextil Puşcariu, Despre legile fonetice; ap. M. Zdrenghea, Stud. cit., p.X
(studiu introductiv la Elementa linguae daco-romanae sive valachicae,
Cluj, 1980).

206
[e] sau [i]. Soluţia a fost găsită chiar de Micu în 1779 şi a rămas
valabilă până astăzi.
Semioclusiva [ţ] a cunoscut mai multe notări:
- ti sau c în Cartea de rogacioni (1779) şi în prima ediţie
(1780) a Elementelor;
- ti şi tz în Acathist (1801);
- ti şi thi în Elementa (1805). Notarea păstrată până astăzi
a fost folosită întâi de Petru Maior în Orthografia romana sive
latino-valachica (1819).
Notarea oclusivelor palatale [k΄] şi [g΄] s-a făcut de către
Micu în 1779, dar el nu a comentat semnele folosite. Cel care a
introdus un semn h între c(g) şi e(i) a fost Gheorghe Şincai.
Această notare – după modelul limbii italiene – a folosit-o pentru
prima dată în Epistola către Lipszky (1804) şi apoi în Elementa
(1805), fiind preluată de Petru Maior, fără a fi însă contribuţia
acestuia, aşa cum considera Dimitrie Macrea258.
Şuierătoarea [ş] a cunoscut mai multe notări:
- si în Cartea de rogacioni (1779) şi în Elementa (1780);
- si şi shi în Acathist (1801);
- sc în Elementa (1805). Soluţia păstrată până astăzi îi
aparţine lui Petru Maior (Ortographia romana sive latino-
valachica, 1819).
Cele câteva aspecte privind problemele pe care le-a pus
adoptarea alfabetului latin evidenţiază dificultăţile pe care le-au
întâmpinat oamenii de cultură ai vremii. Aceste dificultăţi erau
fireşti în condiţiile în care se folosea în scrierea limbii române
un alfabet care, pe de o parte, avea semne în plus faţă de sunetele
limbii române (q, y, k), iar, pe de altă parte, nu avea semnele
necesare notării unor sunete specifice limbii noastre. Cu toate
acestea, dificultăţile au fost depăşite, dovadă că soluţiile pentru
notarea acestor sunete ne-au rămas din lucrările de ortografie ale
reprezentanţilor Şcolii Ardelene.

258
D. Macrea, Probleme ale structurii şi evoluţiei limbii române, Bucureşti,
1982, p.138-139.

207
 Cea de a doua direcţie pe care au urmat-o oamenii de
cultură în domeniul ortografiei a reprezentat-o preocuparea
pentru simplificarea alfabetului chirilic. Acest alfabet, folosit în
scrierea primelor texte româneşti atestate, avea la început 43 de
slove, cu 16 mai mult decât era nevoie pentru a acoperi
fonetismul limbii române. Pe de altă parte, nu avea semne
grafice pentru notarea unor sunete româneşti: [î], [ă], [ĝ]. Din
cauza folosirii unui număr atât de mare de slove şi, mai ales, din
pricina lipsei unor lucrări normative, în scrierea textelor din
secolele al XVI-lea şi al XVII-lea se constată numeroase
inconsecvenţe care fac aproape imposibilă cunoaşterea exactă a
fonetismului limbii române din acea vreme.
O primă simplificare a alfabetului chirilic folosit în scrirea
limbii române o datorăm lui Dosoftei, pentru ca, apoi,
traducătorii Bibliei de la Bucureşti să reducă numărul slovelor la
40. Totuşi, până la 1784, când la Viena a apărut Orthografie sau
scrisoare dreaptă pentru folosul şcoalelor neamniceşti – o
încercare anonimă a unor intelectuali ardeleni de a norma
scrierea cu caractere chirilice a limbii române – nu au existat
astfel de lucrări cu caracter normativ. În această lucrare se
formulează principii de scriere şi se simplifică alfabetul chirilic,
prin aceasta anticipându-se adevărata reformă propusă de
Ienăchiţă Văcărescu la 1787 în Observaţii sau băgări de seamă
asupra regulelor şi orânduielilor gramaticii româneşti. Autorul
Observaţiilor a redus numărul slovelor la 33, dar, în scris, a
folosit 38. O încercare similară întâlnim la Ioan Budai-Deleanu,
care a păstrat numai 29 de slove chirilice, iar pentru redarea unor
sunete sau grupuri de sunete a folosit semne din alfabetul latin
(s, st), în acest fel el devenind un precursor al alfabetului de
tranziţie realizat de Ion Heliade Rădulescu. Acestuia din urmă i
se datorează simplificarea scrierii chirilice a limbii române. În
Gramatica românească de la Sibiu (1828), el a redus alfabetul
chirilic la 27 de slove, înlăturând dubletele grafice şi slovele
compuse. De asemenea, el a redus accentele slovelor pentru care

208
nu exista corespondent în realitatea fonetică a limbii române.
Mai târziu, între 1836-1838, el a elaborat un alfabet cu litere
chirilice şi latine, numit mixt, civil sau de tranziţie259.
Vorbind despre atitudinea unor contemporani ai
reprezentanţilor Şcolii Ardelene faţă de înlocuirea alfabetului
chirilic cu cel latin, se cuvin amintite întâi părerile subiective
ale unor specialişti străini, care credeau, rău intenţionat sau nu,
că limba română nici nu s-ar putea scrie cu alt fel de litere decât
cele chirilice. Unul dintre aceştia, Franz Joseph Sulzer,
folosindu-se de Gramatica lui Dimitrie Eustatievici
Braşoveanul, a numit limba română slavo-română şi a
considerat că ea nu se poate scrie cu litere latine. Ceva mai
târziu, la 1829, slavistul Boris Kopitar260 a pledat pentru
alfabetul chirilic şi, eventual, o combinaţie între alfabetul chirilic
şi cel latin, având ca argument faptul că alfabetul latin nu avea
litere pentru toate sunetele româneşti.
În afara specialiştilor străini, şi oameni de cultură români,
în special neuniţi261, au susţinut necesitatea păstrării alfabetului
259
Campania de înlocuire a slovelor cu literele latine a fost începută de
Heliade o dată cu întemeierea “Curierului românesc”. Înlocuirea s-a făcut
treptat, de la un număr la altul, pentru a obişnui cititorii cu noile litere; în
noiembrie 1844 a publicat primul număr din “Curierul de ambe sexe”,
integral, cu caractere latine. În 1847, Cipariu tipărea şi el la Blaj “Organul
luminării”, cu caractere latine şi cu ortografie etimologizantă.
260
Ap. A. Nicolescu, Şcoala ardeleană şi limba română, Bucureşti, 1971,
p.100.
261
Ei se temeau că o dată cu literele latine putea câştiga teren catolicismul.
De aici şi o anumită reacţie de respingere a cărţilor de cult provenind din
tipografia Blajului, deci de la uniţi. Într-o vreme, aceste cărţi au fost
interzise în Principate tot de teama unei eventuale imixtiuni catolice, dar şi
pentru că tipăriturile din Blaj puteau reprezenta o concurenţă serioasă
pentru cele provenite din tipografiile locale. Au existat, desigur, şi excepţii.
Exemplul cel mai concludent îl constituie tipărirea Bibliei (1819) la
Petersburg după textul de la Blaj (1795). Aceasta însemna, pe de o parte,
recunoaşterea valorii traducerii realizate de Micu, iar, pe de altă parte,
folosindu-se un text unit, inexistenţa unor deosebiri fundamentale între
dogma ortodoxă şi cea greco-catolică. Aceleaşi semnificaţii le are, cu

209
chirilic (Ioan Molnar Piuariu, Radu Tempea). Sunt interesante
observaţiile pe care le găsim formulate în textul unei Cuvântări
asupra limbii româneşti, datând din 1822, atribuită de Iorga lui
Dinicu Golescu, iar de N. A. Ursu lui Grigore Pleşoianu. Chiar
dacă această disertaţie “are mai ales meritul priorităţii unor
afirmaţii decât pe acela al valorii lor ştiinţifice, ea este deosebit
de importantă ca document care atestă atitudinea critică a unui
intelectual sau a unui grup de intelectuali munteni faţă de modul
în care evolua limba română literară prin numeroasele scrieri
publicate atunci de către ardeleni şi bănăţeni. Sub acest aspect,
disertaţia […] anticipează cu mai multe decenii critica similară
privitoare la limba publicaţiilor ardeleneşti, făcută de Alecu
Russo şi, puţin mai târziu, de Titu Maiorescu”262.
În lucrarea amintită este lăudată activitatea cărturarilor
ardeleni atât în ce priveşte traducerea şi tipărirea de cărţi, cât şi
în privinţa alcătuirii unui dicţionar al limbii române. Ceea ce
critică autorul Cuvântării este mai cu seamă faptul că acestor
“romani din vecinătate” – cum sunt numiţi ardelenii – “le-au
trecut prin minte să lepede de la dânşii şi slovele cele sloveneşti
şi în locul acestora să se slujească cu slovele cele latineşti”263.
Rezultatul este, după opinia autorului, că “neştine cetind o astfel
dă scrisoare […] ar avea drept cuvânt să se îndoiască că scriitorul
acela au fost de alt neam, iar nu roman adevărat”264.
Chiar şi cei care au iniţiat şi au militat consecvent pentru
această înlocuire au înţeles că o astfel de reformă nu se putea
face dintr-o dată. Prin urmare, ei şi-au tipărit cele mai importante
opere tot cu caractere chirilice, urmărind întâi de toate
pătrunderea culturii în rândul maselor – culturalizarea fiind un
obiectiv prioritar al iluminismului în general. Apoi, se poate

siguranţă, reproducerea textului de la Blaj, colaţionat şi cu alte versiuni, în

Biblia sau Testamentul Vechi şi Nou de la Buzău, realizată între 1854-1856.
262
N. A. Ursu, O disertaţie necunoscută de la 1822 privitoare la limba
română literară, în SLLF, I, Bucureşti, 1969, p.160.
263
Cuvântare asupra limbii româneşti, în SLLF, I, Bucureşti, 1969, p.163.
264
Ibidem.

210
spune că au dovedit mult discernământ în această privinţă, în
condiţiile în care cultura românească avea încă, la acea dată,
caracter preponderent religios. Alfabetul chirilic putea fi folosit
în continuare în primul rând în scrierile religioase, dar şi în
textele laice265, din considerentele prezentate mai sus. După
1800, îndeosebi în Transilvania, numărul cărţilor scrise sau
tipărite cu alfabet latin creşte considerabil, ceea ce înseamnă că
alfabetul latin câştigase teren în defavoarea scrierii chirilice.
Aspectul este cu atât mai important, cu cât noua scriere se
propaga nu numai printre intelectualii vremii, dar şi în rândul
maselor.
Prin etimologismul lor excesiv, sistemele ortografice
propuse de ardeleni au deschis seria disputelor ortografice, care
aveau să se încheie târziu prin acceptarea treptată, dar definitivă,
a principiului fonetic.
Dorind unificarea aspectului scris al limbii, cei care au
propus sisteme ortografice etimologizante au pierdut din vedere
un aspect foarte important: respectarea principiului
accesibilităţii în ortografie. Ignorarea acestuia a constituit una
din cauzele care au condus la eşecul ortografiei etimologice.
Direcţiile care se manifestă în perioada premodernă
converg spre unificarea limbii la toate nivelele. Gramaticile
apărute acum, în cea mai mare parte normative, au propus soluţii
practice, declarând drept normă unele sau altele dintre trăsăturile
variantelor literare care îşi disputau întâietatea. Aceasta a făcut
ca, după 1780, “norma literară românească să sufere o dublă

265
Petru Maior, Disertaţie pentru literatura cea vechie a românilor, în Şcoala
ardeleană, vol. al II-lea, Bucureşti, 1970, p.231: “Nice eu nu zic să se
schimbe slovele din cărţile bisericeşti […] afară de beserică iarăşi să scriem
cu slove latineşti, ca să ne curăţim odată limba de varvarie.”; Ioan Budai-
Deleanu, Dascălul românesc pentru temeiurile gramaticii româneşti, în
Scrieri lingvistice, Bucureşti, 1970, p.148: “Însă gramatica voi tălmăci cu
slove sârbeşti care le avem până acum, pentru că cei mai mulţi sunt care nu
cunosc încă slovele lătineşti şi nu aş vrea pre unii ca acei de învăţătura
gramaticii să-i depărtez”.

211
influenţă din direcţii opuse: din partea graiurilor populare şi din
partea persoanelor având preocupări lingvistice”266.
Ca şi în domeniul ortografiei, în gramatică, cele mai mule
lucrări s-au datorat ardelenilor. Aceasta şi pentru că ei avuseseră
posibilitatea să se familiarizeze cu lucrări similare ale altor
limbi. Există dovezi că în Transilvania au circulat: Gramatica
latinească a lui Gregorius Molnar, gramatici greceşti
(Constantin Lascaris din secolul al XV-lea şi Antonios
Catiforos, Veneţia, 1743) şi probabil Gramatica de la Port-
Royal (Grammaire générale et raisonnée). Aceste lucrări au
favorizat alcătuirea de gramatici ale limbii române. Sprijinul cel
mai important a venit din partea gramaticii limbii latine, datorită
faptului că între structurile celor două limbi existau asemănări
foarte mari. E drept că acestea puteau fi – şi au fost uneori – un
impediment în relevarea aspectelor distinctive ale limbii
române.
Dincolo de deosebirile fireşti pe care le constatăm între
lucrările de gramatică, toţi cărturarii care s-au aplecat asupra
acestei laturi a limbii române erau convinşi de importanţa
gramaticii pentru îndreptarea şi înfrumuseţarea limbii.
Cele mai importante lucrări de gramatică realizate în
Ardeal în perioada premodernă sunt: Samuil Micu, Gheorghe
Şincai, Elementa linguae daco-romanae sive valachicae, Viena,
1780; Buda, 1805267; Radu Tempea, Gramatica românească,
Sibiu, 1797; Paul Iorgovici, Observaţii de limba rumânească,
Buda, 1799; Ioan Budai-Deleanu, Fundammenta grammatices
linguae romanicae seu ita dictae valachicae usui tam
domesticorum quam extraneorum accomodata, 1812, netipărită;
Ioan Budai-Deleanu, Temeiurile gramaticii româneşti şi
Dascălul românesc pentru temeiurile gramaticii româneşti,
1816, netipărite; Petru Maior, Dialog pentru începutul limbei
române. Întră nepot şi unchi, Buda, 1819; Constantin

266
I. Gheţie, BDRL, p.432.
267
A doua ediţie a fost semnată numai de Gh. Şincai.

212
Diaconovici-Loga, Gramatica românească pentru îndreptarea
tinerilor, Buda, 1822.
Fără a reuşi să rezolve în acelaşi fel problemele limbii
române literare în pragul modernizării, aceste lucrări de
gramatică sunt importante cel puţin din două motive. În primul
rând, unele dintre ele au avut o circulaţie mare ca manuale
şcolare şi au contribuit la unificarea limbii române literare prin
intermediul şcolii. În al doilea rând, sunt importante pentru că au
evidenţiat, chiar fără a le rezolva întotdeauna, cele mai mari
probleme ale limbii române literare la acea dată.
Un aspect foarte interesant pe care-l aduc în faţa
specialiştilor aceste lucrări este terminologia gramaticală. Dintre
toate lucrările, numai Elementa n-a contribuit la fixarea
terminologiei gramaticale româneşti. Prima gramatică din
Ardeal, în care s-a încercat o apropiere de terminologia de tip
latin, a fost Gramatica românească a lui Radu Tempea (1797).
Autorul a folosit termeni realizaţi prin calchiere, dar a adăugat
între paranteze şi denumirile latine. Astfel, pentru verb a folosit
termenii verburi sau graiuri şi a clasificat verbul în: verbul
lucrătoriu (verbum activum sau transitivum); verbul pătimitoriu
(verbum passivum); verbul neutru (verbum neutrum) – nici
lucrătoriu, nici pătimitoriu (şez, fug, stau); verbul deponent
(verbum deponens)268. Constantin Diaconovici-Loga adăuga
neologismele de origine latină lângă termenii obţinuţi prin calc:
verbe pătimitoare sau pasive, depunătoare sau deponente,
întorcătoare sau reciproce, nefăţeşti sau impersonale269.
Se observă la terminologia obţinută prin calc numeroase
asemănări între autorii de gramatici. Lucrul este firesc şi se
explică simplu, având în vedere, pe de o parte, faptul că aceste
calcuri se făceau după aceiaşi termeni de origine greacă sau
latină, care aveau caracter internaţional. Pe de altă parte,

268
Radu Tempea, Gramatica românească, în Şcoala ardeleană, vol. I,
Bucureşti, 1970, p.218-219.
269
Ap. A. Nicolescu, Op. cit., p.124.

213
terminologia trecea de la un autor la altul, fiecare învăţat
preluând şi prelucrând ceea ce întâlnea în lucrări apărute
anterior.
Cea mai modernă terminologie o întâlnim în gramatica lui
Ioan Budai-Deleanu: nume, pronume, verb, partiţipia, adverbie,
prepoziţia, conjuncţia, interiecţia270, vocativ (chemăreţ), ablativ
(luăreţ), dativ (dătătoriu), genetiv (născătoriu), acusativ
(văditoriu), singularis (singurit), pluralis (multureţ) etc. Rămasă
în manuscris, gramatica lui Ioan Budai-Deleanu n-a putut
influenţa dezvoltarea limbii române literare nici la nivelul
metalimbajului.
În privinţa normei gramaticale, aşa cum se reflectă în
gramaticile ardelenilor, putem constata următoarele: formele
variabile ale articolului posesiv alternează cu a invariabil; Micu
şi Şincai consideră literare formele verbale cu dentalele [t] şi [n]
refăcute, în locul celor iotacizate; în general, se constată o
tendinţă de eliminare a formelor iotacizate, ceea ce nu înseamnă
că nu-şi fac apariţia, chiar dacă sporadic, formele cu dentalele
nerefăcute; norma în privinţa auxiliarului a avea la perfect
compus, persoana a III-a, singular, este au; viitorul persoanei a
III-a singular se construieşte cu auxiliarul va, dar se foloseşte şi
auxiliarul a; condiţionalul se formează cu auxiliarul a vrea, iar
la Constantin Diaconovici-Loga sunt înregistrate şi formele de
condiţional prezent bănăţean cu reaş, reai. Bănăţenii, Loga în
special, au pus în circulaţie forma de imperfect cu desinenţa -u
la persoana a III-a plural, în locul formei invariabile cu desinenţa
-a; la substantivele neutre cu radicalul în -r, pluralul se
realizează cu desinenţa -ă, ceea ce presupune o mai mare
apropiere de latină, dar apar frecvent şi inovaţiile (desinenţa -e
la pluralul aceloraşi substantive); forma numeralului ordinal se

270
“Aceste toate numiri sunt latineşti […]. Eu încă le-am lăsat aşa precum le-
au numit gramaticii latineşti, fiindcă nu am cutezat sângur să le botez
româneşte.” (Ioan Budai-Deleanu, Scrieri lingvistice, Bucureşti, 1970,
p.113).

214
realizează la masculin ca în limba actuală, cu articolul hotărât -
le- şi cu particula -a.
Dintre lucrările de gramatică realizate în Principate, rolul
cel mai important revine celor din Muntenia. Este vorba de
Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi
orânduielelor gramaticii rumâneşti – Râmnic şi Viena, 1787 –
a lui Ienăchiţă Văcărescu şi Gramatica românească, Sibiu,
1828, a lui Ion Heliade Rădulescu.
Fără a fi lingvist prin formaţie, boierul muntean Ienăchiţă
Văcărescu a structurat materialul lingvistic din lucrarea sa în
mod logic. În privinţa conţinutului, Văcărescu a fost primul
gramatic român care a admis existenţa genului neutru în limba
română. Terminologia folosită de autor este de influenţă italiană,
dar nu lipsesc nici calcurile – soluţii pe care le adaugă la
neologismul italian: indicativă sau arătătoare, otativă sau
râvnitoare etc.
Lucrarea care a marcat dezvoltarea limbii literare după
1828 şi, probabil, şi înainte de această dată a fost Gramatica
românească a lui Ion Heliade Rădulescu. Ea a fost folosită de
autor, aşa cum am văzut, ca manual în activitatea didactică pe
care a desfăşurat-o la şcoala de la Sfântu Sava, cu mai mulţi ani
înainte de publicare. Această afirmaţie a lui N. A. Ursu 271 se
bazează pe existenţa mai multor manuscrise ale lucrării, unul
chiar din 1821. Folosirea ei ca manual şcolar demonstrează că
sîntem în faţa unei lucrări cu caracter normativ şi cu scop
didactic, dar, prin prefaţă, care cuprinde cele mai multe din ideile
lingvistice ale autorului, ea este şi o operă cu caracter teoretic,
Heliade putând fi considerat pe bună dreptate “iniţiatorul
curentului descriptiv în gramatică”272.

271
N. A. Ursu, Modelul francez al gramaticii lui I. Eliade Rădulescu, în LR,
nr.4/1961, p.322-323.
272
Iorgu Iordan, Istoria lingvisticii româneşti, Bucureşti, 1978, p.75.

215
 Având ca model gramatici ale limbii latine şi franceze273,
dar şi lucrarea lui Paul Iorgovici, Observaţii de limbă
rumânească, Heliade a propus o terminologie modernă, care s-a
încetăţenit în lingvistica românească: substantiv, adjectiv, verb,
adverb, prepoziţie. Uneori, ca să faciliteze înţelegerea
termenilor neologici, el a dat între paranteze traducerea lor în
limba română: nominativ (de numire); genetiv (de neam); dativ
(de dare); acuzativ (de cauză); vocativ (de chemare); pronume
interogativ (de întrebare); verbe active (de lucrare) etc.
Folosirea unei terminologii neologice moderne este justificată
de el în lucrarea din 1832, Repede aruncătură de ochi asupra
limbei şi începutului rumânilor. Aici el îi critică pe cei care cred
că “tot din limba de obşte ce avem să cârpim vorbe şi să botezăm
lucrurile”274. Rezultatul unei astfel de întreprinderi ar fi soluţii
de-a dreptul ilare: “persoana să o numim obraz şi prin urmare
pronumele personale din gramatică să le numească în loc de
nume obraznice şi personalitatea obrăznicie? Cine nu s-ar mira
de o limbă în care triunghiul s-ar numi clin şi linia
perpendiculară, linie popoiată?…”275.
Dincolo de concepţia foarte modernă în privinţa creării
unei terminologii adecvate, trebuie să reţinem ideile lingvistice
ale autorului, pe care le găsim exprimate îndeosebi în lucrările
de până la 1840 şi care au contribuit substanţial la unificarea
limbii române în raport cu structura graiurilor. Un rol foarte
important în acest proces atribuie Ion Gheţie corespondenţei
începute în 1836 cu Costache Negruzzi, la propunerea acestuia
din urmă. Scrisorile acestea au fost un prilej pentru Heliade “să-
şi expună în mod sistematic cele mai importante puncte ale
doctrinei sale lingvistice”276.

273
N. A. Ursu, Art. cit., în LR, nr.4/1961, p.332.
274
Ion Heliade Rădulescu, Scrieri lingvistice, ediţie, studiu introductiv, note
şi bibliografie de Ion Popescu-Sireteanu, Bucureşti, 1973, p.73.
275
Ibidem.
276
I. Gheţie, BDRL, p.490.

216
 Dintre faptele de limbă care au fost considerate normă de
Heliade amintim: folosirea formelor verbale cu dentala refăcută,
aşa cum circulau ele în varianta nordică; folosirea desinenţei de
persoana a III-a plural -u la imperfect, ca în vorbirea bănăţeană;
întrebuinţarea auxiliarului în forma a la indicativ perfect
compus, persoana a III-a singular; folosirea conjunctivului în
forma să dea, nu să deie; forma corectă a participiului este
înviat, nu înviet; formarea superlativului absolut cu foarte şi
prea, nu cu tare, ca în varianta moldovenească etc.
Chiar dacă normele propuse aveau ca model, în general,
varianta sudică a limbii române, Heliade nu a respins nici
formele specifice altor variante, atunci când aceste forme se
apropiau mai mult de cele latineşti originare sau când erau
considerate corecte. Criteriile care au stat la baza selectării
normelor unice erau, în concepţia lui Heliade: 1.criteriul
latinităţii formelor; 2.criteriul uzului sau al circulaţiei formelor;
3.criteriul regularităţii gramaticale; 4.criteriul eufoniei277. În
aplicarea acestor criterii se aveau însă întotdeauna în vedere
logica limbii, structura şi tendinţele ei interne.
În Moldova, care suferise în această perioadă două lovituri
grele – pierderea Bucovinei (1775) şi a Basarabiei (1812) –, prea
puţine au fost contribuţiile în domeniul gramaticii. Moldovenilor
le datorăm două lucrări: Lecţione adecă cuvântare, scoase de la
întăie parte a gramaticii…, Iaşi, 1789, de Toader Şcoleriu şi
Gramatica românească seau observaţii grammaticeşti asupra
limbei româneşti pentru şcoalele normale şi ghimnaziale, în
două volume, Iaşi, 1833, de Gheorghe Săulescu.
Deşi orientarea acestor cărturari este în general latinistă,
ca şi a muntenilor şi mai cu seamă a ardelenilor, lucrările lor nu
se ridică la nivelul celor din Transilvania şi Muntenia. În ce
priveşte normele, acestea sunt amestecate: moldoveneşti şi

277
Şt. Munteanu, V. D. Ţâra, Istoria limbii române literare, Bucureşti, 1983,
p.161.

217
munteneşti. Amestecul de norme este mai puţin evident la
Săulescu, unde preponderente sunt cele moldoveneşti.
O limbă literară modernă şi unitară presupunea şi un lexic
bogat, în stare să răspundă cerinţelor tot mai mari ale unei culturi
aflate în plin proces de modernizare. Prin urmare, reprezentanţii
perioadei premoderne au fost preocupaţi, în egală măsură, de
problemele teoretice ale vocabularului şi de aspectele sale
practice.
Cunoscători de limbi străine, ei făceau comparaţie între
lexicul limbii române şi lexicul unor limbi de cultură şi puteau
constata sărăcia lexicului românesc. Acest neajuns putea fi
relativ uşor de remediat dacă se împrumutau “cuvinte învăţate”
din alte limbi. Principala sursă pentru aceste împrumuturi era
considerată latina, dar nu erau excluse nici limbile romanice
“surori”, italiana, franceza, spaniola, şi nici chiar limba greacă,
aceasta din urmă la fel de îndreptăţită, în opinia lui Samuil Micu,
să slujească drept sursă fiindcă era “cea mai învăţată”278.
Stabilind drept principale surse de împrumuturi limba latină şi
limbile romanice apusene, reprezentanţii Şcolii Ardelene au
îndreptat limba română “spre izvoarele ei fireşti – latino-
romanice […]. Latina şi limbile romanice apusene au dat
românei, începând din preajma anului 1780, un număr important
de termeni, dintre care cei mai mulţi au fost adaptaţi şi
asimilaţi”279.

278
“Iară unde lipseşte în limba noastră românească şi nu avem cuvinte cu
care să putem spune unele lucruri, mai ales pentru învăţături şi în ştiinţe,
atunci cu socoteală şi numai cât este lipsă putem să ne întindem să luăm ori
din cea grecească, ca din cea mai învăţată, ori din cea latinească, ca de la a
noastră maică, pentru că limba noastră cea românească este născută din cea
latinească.” (Samuil Micu, Logica; ap. D. Macrea, Lingvişti şi filologi
români, Bucureşti, 1959, p.31).
279
Şt. Munteanu, V. D. Ţâra, Op. cit., p.154.

218
 Această “orientare bruscă spre Apus”280 a însemnat o
adevărată revoluţionare a limbii române literare. Începea astfel
procesul de reromanizare281 a limbii române care consta în
îmbogăţirea limbii române literare cu neologisme de origine
latină sau neolatină, “care umpleau golurile iscate prin uzarea
firească şi pierderea cuvintelor strămoşeşti, în locul cărora se
introduseseră vorbe străine”282.
Problema cu care se confruntau în mod deosebit cărturarii
acestei perioade nu a fost dacă era necesară sau nu o primenire
a limbii, aceasta se impunea de la sine, adevărata problemă a fost
“dacă izvorul neologismelor trebuia să fie limba latină sau
limbile romanice”283. Orientarea a fost într-un anume sens
diferită în Transilvania şi în Principate. În vreme ce ardelenii s-
au îndreptat spre latină, în Ţara Românească şi Moldova
curentul de opinie mergea spre limbile neolatine, îndeosebi
franceza şi italiana. Referitor la orientarea spre neologisme,
indiferent de sursă, trebuie să subliniem că aceasta nu era nouă.
Chiar Sextil Puşcariu remarca la mijlocul secolului nostru284 că
există numeroase neologisme la D. Cantemir – lucru firesc la un
cărturar care ne-a lăsat opere scrise chiar în latină, dar şi la
mitropolitul Dosoftei, la cronicari, chiar la Coresi, în Noul
Testament de la Bălgrad şi în Biblia de la Bucureşti. Acelaşi
aspect al problemei era semnalat de G. Ivănescu285.

280
Sextil Puşcariu, Limba română. Volumul I. Privire generală, Bucureşti,
1940, p.369.
281
Ibidem, p.370.
282
Ibidem.
283
Ibidem, p.369.
284
Ibidem, p.371-372.
285
“…o terminologie filozofică românească, constând la început aproape
numai din calcuri lingvistice, mai apoi din împrumuturi (neologisme), a
existat deja în epoca veche, feudală […]. Câţiva termeni filozofici, în
special de morală, dar şi de ontologie, formaţi prin calc, apar chiar în cele
mai vechi traduceri româneşti ale operelor religioase, adică în textele
rotacizante, precum şi în cele tipărite de Coresi.” (G. Ivănescu, Studii de

219
 Confundată cu orientarea latinistă din secolul al XIX-lea,
concepţia reprezentanţilor Şcolii Ardelene în domeniul
vocabularului a fost considerată exagerată, ei fiind acuzaţi de
purism. S-au pierdut însă din vedere mai multe aspecte, în
primul rând faptul că purismul lor s-a manifestat mai ales în plan
teoretic286. Astfel, Samuil Micu susţinea că împrumuturile
trebuia să se facă “cu socoteală şi numai cît este de lipsă”287 şi
chiar încerca să evite împrumuturile, dovedind cum spune
Blaga, “un simţ cu totul excepţional pentru genuitatea limbii
româneşti”288. Străduindu-se să propună o terminologie
filozofică apropiată de înţelegerea poporului, gândind filozofic
asupra lumii în limba română, Samuil Micu nu se putea mulţumi
să asimileze neologistic termenii filozofici. El ar fi putut
împrumuta, mai ales în traducerile din domeniul filozofiei,
numeroşi termeni din limba latină sau din alte limbi. “Nici un
moment însă Samoil Clain nu s-a lăsat ispitit de o asemenea

istoria limbii literare, ediţie îngrijită şi postfaţă de Al. Andriescu, Iaşi,

1989, p.62).
286
Acest aspect este remarcat încă de la mijlocul secolului nostru de Sextil
Puşcariu (Limba română. Volumul I. Privire generală, Bucureşti,1940,
p.373): “Cei ce au propagat mai întâi o apropiere voită şi consecventă, cu
tendinţă purificatoare, de limba latină, au fost promotorii şcoalei ardelene.
Dar mai mult în teorie decât în practică (s.n.). Samuil Clain are în general
limba vechilor noştri scriitori bisericeşti, iar Şincai şi Petru Maior au relativ
numai puţine latinisme. Acelaşi lucru îl constatăm în Lexiconul de la Buda,
care ar fi fost opera indicată pentru purificarea limbii. La aceşti «latinişti»
se observă mai degrabă tendinţa de a explica cu tot preţul din latineşte
etimologia cuvintelor de obârşie străină, decât înlocuirea forţată prin
neologisme de origine latină. Şi tot astfel, contemporanii lor, acei harnici
popularizatori de cunoştinţe folositoare în masele largi, se sfiesc să
introducă cuvinte nouă. Când neologismul li se pare totuşi indispensabil, ei
adaugă, în paranteză, explicarea pe înţelesul tuturor […]. Acelaşi lucru se
observă şi la cei mai buni scriitori din Principate din întâia jumătate a
secolului al XIX-lea”.
287
Samuil Micu, Logica; ap. D. Macrea, Lingvişti şi filologi români,
Bucureşti, 1959, p.31.
288
L. Blaga, Op.cit., p.137.

220
încercare. Tendinţa de care era purtat nu era deloc de a îmbogăţi
limba română, captând fără alegere termenii latini ce i se
ofereau. Gândul său este mai vârtos acela de a româniza, prin
circumscriere sau de-a dreptul, terminologia filozofică, curentă,
de origine greacă sau latină. […] Dorinţa de a vorbi cât mai
apropiat de înţelegerea poporului, conştiinţa ce o avea despre
posibilităţile intrinseci ale limbii române, dar în acelaşi timp şi
concepţia ce-şi formase despre veşmântul ce urma să-l îmbrace
gândirea filozofică românească, i-au impus însă o altă atitudine.
El nu va folosi neologismul decât atunci când pentru redarea
unui termen nu se găsea în limba românească vorbită de popor
nici un echivalent, nici un element, utilizabil cel puţin într-o
circumscriere a termenului în chestiune”289. Blaga îşi susţine
aceste afirmaţii cu exemple din traducerile filozofice ale lui
Micu: hotărâre pentru definiţie, pricină pentru cauză; câtăţimea
pentru cantitate; trupuri pentru corpuri (în fizică); spiţă pentru
specie; neam sau feliu pentru gen (în sens logic); graiu pentru
termen; temei pentru subiect; zisul pentru predicat; rând pentru
ordine; desvolt pentru explicit; cuvântare pentru silogism;
speriinţă (experienţa)290; chiar şi ales (clar şi distinct); dintru
carea acestea curg (din care acestea decurg); se culege dintru
aceasta (rezultă din aceasta); stil (stil); cele mai preste tot (cele
mai generale); idee întocmai (idee adevărată); deschiiare
(analiză) etc.291.
Convins că limba română ar avea “prin chiar elementele ei
genuine capacitatea de a cuprinde cele mai înalte forme de
gândire”292, Samuil Micu regândea româneşte terminologia
filozofică. Alegerea acestei soluţii, în condiţiile în care el era un
admirator al latinităţii şi traducea după originale latineşti, se
făcea pentru a atenua “dificultatea înţelegerii pe care ar fi

289
Ibidem, p.166.
290
Al doilea termen era indicat de Micu în paranteză.
291
L. Blaga, Op.cit., p.168.
292
L. Blaga, Op.cit., p.169.

221
realizat-o o abundenţă de termeni neologici pentru cei
nefamiliarizaţi cu latina şi greaca”293. Aspectul este subliniat
chiar de către Samuil Micu în Logica sa: “Măcar că este în
puterea noastră ca orice lucru cu ce cuvânt vom voi să-l
însemnăm, tot nu să cade fără socoteală şi fără de lipsă să
amestecăm cuvinte noao când vorbim cu alţii, de voim ca să nu
ne râză oamenii”294. Este drept că limbajul filozofic românesc
nu a urmat întotdeauna drumul propus de Micu, ci a preferat
calea neologismului, în acest fel câştigând în ce priveşte
precizia, dar pierzând “plasticitatea, seva, savoarea,
adâncimea”295. Observaţiile făcute de Blaga în acest sens ar
putea fi subiective, ceea ce interesează aici în primul rând este
faptul că evidenţiază cumpătarea, măsura cu care au fost
exploatate sursele din care puteau fi preluate numeroase
neologisme.
Aceeaşi atitudine rezervată faţă de neologisme au avut-o
şi alţi reprezentanţi ai Şcolii Ardelene. Gh. Şincai, în
vocabularul de termeni din ştiinţele naturii, evita terminologia
neologică, la fel şi în Catehismul cel mare, unde nota în prefaţă:
“În carea muncă a mea m-am sârguit cât am putut ca de la
cuvintele şi vorbele cele tocma româneşti nicicum să nu mă abat
şi depărtez”296. Este indiscutabil că în scrierile sale cu caracter
ştiinţific, Şincai a pus în circulaţie numeroşi termeni, mulţi
dintre ei folosiţi şi astăzi în diverse domenii: astronomie,
botanică, fizică, matematică, chimie, agronomie etc.297.

293
I. Oprea, Terminologia filozofică, p.67.
294
Ap. Ibidem, p.68.
295
L. Blaga, Op.cit., p.170.
296
Ap. A. Nicolescu, Op.cit., p.39.
297
N. A. Ursu (Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, Bucureşti,
1962, p.32) constată că Gh. Şincai a introdus, pe lângă numeroşi termeni
populari, şi multe neologisme de provenienţă latină, italiană, germană sau
maghiară: alcálin, alge, amfibii, argilla, clasuri (de animale, plante),
corolla, criştai “cristal”, pistil, minerariuri, moluşti, plântă, pólipi, pori,
pupilla (ochiului), súlfure “sulf”; nu sunt puţine calcurile sau perifrazele de

222
 Îmbogăţirea lexicului limbii române nu se făcea, în
concepţia filologilor ardeleni, numai prin împrumuturi. Un
mijloc important de lărgire a lexicului limbii române îl constituia
derivarea de la rădăcini moştenite din latină. Adepţi ai derivării
au fost Ştefan Crişan, Constantin Diaconovici-Loga, Ioan
Budai-Deleanu şi Paul Iorgovici – cel mai important adept al
termenilor creaţi pe teren românesc. Acesta din urmă, în prefaţa
La cetitor din Observaţii de limba rumânească, considera
derivarea preferabilă împrumutului de cuvinte străine. Deşi
acorda preferinţă elementelor de origine latină sau romanică, el
nu era purist, ţinând chiar să sublinieze acest lucru: “Să nu
gândească cineva că eu umblu să laped din limba noastră
cuvintele cele streine; căci mie bine este cunoscut că nici o limbă
nu e să nu fie mestecată cu cuvinte streine”298. Chiar dacă
termenii pe care-i considera formaţi pe teren românesc erau de
multe ori împrumuturi din latină sau din limbile romanice299,
important este principiul potrivit căruia lexicul limbii române se
putea îmbogăţi şi altfel decât prin împrumuturi.
Dacă neologismele sunt în centrul preocupărilor
cărturarilor ardeleni, să vedem şi atitudinea lor faţă de
regionalisme şi de cuvintele populare. Numite
“provinţialismuri” de Ioan Budai-Deleanu, regionalismele sunt
considerate nepotrivite pentru dicţionarul său din cauza
circulaţiei lor restrânse: “Ar fi necuviincios să punem buhaiul şi
holubul bucovinenilor care cuvinte ceilalţi români nici nu le-au
auzit cândva”300. Totuşi el este mult mai îngăduitor faţă de
“provinţialismurile” ardelenilor, acordându-le acestor cuvinte

tipul: amestecare “aliaj”, baterea-inimii “puls”, colţul semânţei “embrion”,

curgător “fluid”, încheietură “articulaţie”, modru de a se ţine deolaltă
“coeziune”. Trebuie menţionate în aceeaşi serie calcurile pe care el le-a
folosit în terminologia matematică şi care s-au impus definitiv: împărţire,
deîmpărţit, împărţitor, înmulţire, deînmulţit, înmulţitor.
298
Ap. Şcoala ardeleană, vol. I, Bucureşti, 1970, p.244.
299
Şt. Munteanu, V. D. Ţâra, Op.cit., p.155.
300
Ap. A. Nicolescu, Op.cit., p.41.

223
şansa de a figura în dicţionar pe motiv că “această parte a
lexiconului este mai vârtos alcătuită pentru ţara Ardealului şi a
eparhiilor ungureşti”301. Dincolo de atitudinea faţă de prezenţa
regionalismelor în dicţionare este interesant modul în care
autorul Ţiganiadei a ştiut să exploateze acest material lexical în
epopeea sa. “Într-o asemenea lucrare, toate aceste cuvinte capătă
valori expresive deosebite deoarece ele dau culoare locală şi
contribuie la caracterizarea personajelor”302. În acest sens putem
aduce în discuţie câteva comentarii din metatext relativ la
folosirea unor forme palatalizate ca hi, hire sau a
demonstrativelor ahasta, ahaia: “Eu tot ascultai pănă acum,
socotind că doară poeticul au greşit ortografia (sic!); dar văd că
de când au început ţiganul Drăghiciu a vorbi, cu totul altă
voroavă sau chip de-a vorbire întrebuinţează, precum ahaia,
ahasta, hie ş.a. (Chir Simpliţian).
a) Poeticul face foarte bine, căci, de vreme ce arată cum au
vorbit ţiganii trebue să arete şi chipul de vorbit a lor, adecă
dialectul lor de atunci, care nu putea să fie alt fără muntenesc.
Acestaş dialect să vorbeşte astez în Ardeal, în valea Haţegului.
Însă ţiganii, între sine, precum zice autoriul, aşa vorbea; şi doar
şi autoriu aşa au aflat scris. M.P.”303. Aceste comentarii puse pe
seama lui Mitru Perea (numele anagramat al lui Petru Maior)
evidenţiază faptul că folosirea regionalismelor era deliberată,
autorul conferindu-le valoare expresiv-estetică.

301
Ibidem.
302
Ibidem, p.41-42.
303
Ioan Budai-Deleanu, Ţiganiada, Bucureşti, 1973, p.26. Astfel de
comentarii sunt frecvente în metatext: “Dârdală este un cuvânt numa pre
une locuri de norodul prost obicinuit şi însămnează «un lucru de nimic»
sau «om de nimic»; sau, precum zic ş-amintrele, o neagă! un îndărătnic!
Să fie această alcătuire despre lucruri alese şi să se vorbească întru o
adunare cinstită, nu s-ar putea întrebuinţa cest pregiosit cuvânt, însă unde
vorbesc ţiganii între sine, cu atât mai vârtos au căutat să se pue, căci, cum
socotesc eu, poeticul toate sfaturile aceste le-au aflat el însuşi aşa scrise şi
nu s-au cuvinit să le strămute. M.P.” (Ibidem, p.30).

224
 O atenţie deosebită se acordă cuvintelor străine intrate pe
diferite căi în vocabularul limbii române. Prezenţa acestora
putea umbri latinitatea limbii române. Ne-am aştepta, prin
urmare, să întâlnim la reprezentanţii Şcolii Ardelene o atitudine
puristă fără echivoc. Totuşi, conştienţi de complexitatea
problemei cu care se confruntau, ei au oscilat între păstrarea
cuvintelor străine, mai ales dacă acestea erau obişnuite în
vorbirea tuturor românilor304, şi înlăturarea lor din vocabular305.
Trebuie să subliniem însă că purismul lor s-a manifestat
îndeosebi în plan teoretic, în timp ce în practică nu se poate vorbi
de o “purificare” propriu-zisă a vocabularului.
În susţinerea acestei afirmaţii aducem în discuţie situaţia
pe care am întâlnit-o în traducerea Bibliei de către Samuil Micu
(1795). Traducătorul a înlocuit cu măsură, numai unde a fost
posibil, elementele slave cu cele latineşti. O astfel de înlocuire
era în spiritul graiului şi al stilului cărţilor bisericeşti din vremea

304
În Lexiconul românesc-nemţesc, Ioan Budai-Deleanu îşi preciza foarte
clar atitudinea faţă de cuvintele împrumutate “fie de la daţieni sau sloveni
ori de aiure, fiindcă o dată ce s-au priimit la tot neamul, nu să pot privi mai
mult ca streine, ce adevărat româneşti.” (în Scrieri lingvistice, Bucureşti,
1970, p.172). În afara acestora, “care până acum s-au primit de la sârbi şi
sloveni şi care sunt la tot neamul obicinuite, să nu împrumutăm fără de la
limba latenească care este mama limbii noastre; iar întru lipsa cuvintelor la
meşterii şi ştiinţe, vom împrumuta numa de la elini şi latini, iar neaflându-
să unele la aceste doao limbi, vom lua de la italieni şi de la franţozi.”
(Dascălul românesc pentru temeiurile gramaticii româneşti (1815-1820),
în Scrieri lingvistice, Bucureşti, 1970, p.135-136).
305
Atitudinea exprimată de Petru Maior în Dissertaţie pentru începutul limbei
româneşti este puristă, dar se menţine în ipotetic: “uşor ar fi deca”: “Măcar
că aceaia nu putem tăgădui că în limba românească sunt vârâte cuvinte de
ale varvarelor ghinte, anume ale slovenilor, cu carii au petrecut împreună;
[…] Însă slovenii de ţesetura limbei româneşti cea din lontru nice cum nu
s-au atins, ci aceaia au rămas întreagă precum era când întâiu au venit
romanii, stămoşii românilor, în Dachia (s.n.). Ci şi cuvintele, care sunt de
la sloveni vârâte în limba românească pre lesne se cunosc; şi uşor ar fi de
s-ar învoi românii spre aceaia, a le scoate şi a face curată limba
românească.” (în Şcoala ardeleană, vol. al II-lea, Bucureşti, 1970, p.220).

225
sa, despre care vorbeşte în prefaţa Bibliei, grai care urma o
evidentă tendinţă de eliminare a slavonismelor. O astfel de
tendinţă era cu atât mai justificată în cărţile de cult ale uniţilor.
De exemplu, Micu a înlocuit sistematic verbul a blagoslovi şi
substantivul blagoslovenie cu a binecuvânta, respectiv
binecuvântare. Motivele unei astfel de substituiri pot fi diferite.
Credem că a binecuvânta a învins prin expresivitate, aceasta
rezultând din faptul că e analizabil în părţile componente.
Oricine putea înţelege elementele constitutive în cazul lui a
binecuvânta, dar nu acelaşi lucru se întâmpla cu a blagoslovi.
Astfel, în Facerea (B1688), a blagoslovi este folosit de 71 de
ori, iar a binecuvânta numai de două ori, în timp ce în aceeaşi
carte biblică din B1795, a binecuvânta apare de 63 de ori, iar a
blagoslovi de opt ori. Este evidentă la Micu renunţarea la
elementul lexical slav şi preferinţa pentru cuvântul compus din
elemente latine. Nu întotdeauna însă termenul slav a fost înlocuit
cu un cuvânt de origine latină. Înlocuirea s-a făcut uneori tot cu
un termen de origine slavă, dar cu circulaţie în secolul al XVIII-
lea. Astfel, boz “idol, zeu păgânesc” (< paleosl. bozi, pluralul lui
bogǔ “dumnezeu”) este folosit în Facerea din B1688 de 7 ori, în
vreme ce Micu îl înlocuieşte de 3 ori cu idolii şi de 4 ori cu
Dumnezeii. Cei doi termeni, unul de origine latină (dumnezeu <
lat. dom(i)ne deus), celălalt de provenienţă slavă (idol < sl.
idolǔ), fuseseră utilizaţi şi de traducătorul Ms.4389. Micu a
abandonat cuvântul învechit boz în favoarea termenilor pe care
i-a considerat mai moderni, deci mai adecvaţi momentului în
care se făcea traducerea. Încă un exemplu care poate sluji
afirmaţiei că Micu a dovedit moderaţie în înlocuirea termenilor
de origine slavă îl constituie verbul a se dodei “a avea supărări,
necazuri” (< vsl. dodejati). Cuvântul, după H. Tiktin, DRG s.v.,
a circulat în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. Apare o singură
dată în Facerea (B1688), iar Micu îl înlocuieşte cu a boli (< vsl.
bolěti), cuvânt popular cu sensul “a zăcea bolnav, a fi bolnav
timp îndelungat”. Termenul pentru care a optat traducătorul de

226
la 1795 este popular şi are tot provenienţă slavă, ceea ce
înseamnă că scopul urmărit în primul rând era realizarea unei
traduceri nu numai accesibile ci şi expresive. Cum a se dodei nu
mai era în circulaţie în secolul al XVIII-lea, trebuia găsit un
echivalent adecvat contextului, rămânând în plan secundar
celelalte condiţii pe care termenul ales trebuia să le
îndeplinească.
Cele câteva exemple aduse în discuţie se pot constitui în
argumente care să probeze încă o dată că un reprezentant al
Şcolii Ardelene s-a dovedit un latinist moderat chiar în
traducerea unui text religios care, după cum se ştie, abunda în
slavonisme.
Latinitatea lexicului limbii române nu era acum pentru
prima dată recunoscută de oamenii de cultură români. Ceea ce
trebuia să se facă acum era demonstrarea, în mod cât mai
convingător cu putinţă, a acestui lucru, pentru ca limba română
să fie recunoscută între limbile de origine latină. În demonstrarea
acestei teze, cărturarii ardeleni au ales calea dreaptă, e adevărat
nu întotdeauna şi cea mai uşoară. Ei şi-au propus să realizeze, şi
au realizat, dicţionare în care una dintre limbi era latina. Dacă în
scrierea cuvintelor româneşti se folosea alfabetul latin, simpla
alăturare a cuvintelor româneşti de cele latineşti putea releva
înrudirea dintre ele. Acesta a fost unul dintre motivele pentru
care în 11 – din cele 14 lucrări lexicografice redactate până la
1825 – s-a folosit şi limba latină.
Activitatea lexicografică s-a concretizat în următoarele
lucrări306: Samuil Micu Clain, Dictionarium valachico-latinum
(1801-1805); Ştefan Crişan-Körösi, Dicţionar romano-latino-
maghiaro-german (1802); Gheorghe Şincai, Vocabularium
pertinens ad tria regna naturae (1808-1810); Ioan Budai-
Deleanu, Lexicon românesc-nemţesc (1784-1818); Ioan Budai-

Toate aceste lucrări au fost analizate pe larg de Mircea Seche în Schiţă, I,

306

Bucureşti, 1966 şi de A. Nicolescu în Şcoala ardeleană şi limba română,

Bucureşti, 1971.

227
Deleanu, Lexicon nemţesc-românesc (incomplet); Ioan Budai-
Deleanu, Lexicon latino-romanicum seu valachicum
(fragmentar); Ioan Budai-Deleanu, Lexicon frâncesc şi
românesc (patru file); Ioan Budai-Deleanu, Lexicon român-
latin-german (23 de file); Ioan Budai-Deleanu, Lexicon pentru
cărturari (manuscris cu 41 de file din litera A); Ion Piuariu-
Molnar, Dicţionar german-român (în germană, Sibiu, 1822);
Ioan Bobb, Dicţionarul rumânesc, lateinesc şi unguresc (Cluj,
1822-1823); Lesicon românesc-latinesc-unguresc-nemţesc
(Buda, 1825). A mai existat, probabil, un dicţionar poliglot
român-german-francez-latin al bănăţeanului Paul Iorgovici.
Această lucrare nu s-a păstrat, dar despre existenţa ei vorbeşte
autorul în lucrarea de gramatică Observaţii de limba
rumânească (1799).
Numărul mare de lucrări lexicografice realizate în această
perioadă atestă modul în care opiniile teoretice privind limba
literară au fost aplicate în practică, dicţionarele având rolul de a
ordona ansamblul vocabularului limbii române.
Pe bună dreptate, Aurel Nicolescu afirma că “eforturile
cărturarilor ardeleni şi, în special, ale celor încadraţi în Şcoala
Ardeleană stau la temelia marilor înfăptuiri lexicografice
româneşti, dovedind încă o dată rolul Şcolii Ardelene în
consolidarea ştiinţei şi culturii noastre naţionale”307.
Realizările lexicografice ale moldovenilor şi muntenilor
au rămas mult în urma celor ale cărturarilor ardeleni. Astfel,
lexicografia moldovenilor este reprezentată de un dicţionar rus-
român al lui Mihail Strilbiţki (Iaşi, 1789), de un Lexicon
grecesc-românesc anonim din 1785 de la mănăstirea Neamţ şi
de două dicţionare cu limba de bază franceza, datând de la
sfârşitul secolului al XVIII-lea.
Muntenia este reprezentată de dicţionarele bilingve ale
boierului Ienăchiţă Văcărescu (român-turc, turc-român; român-
german, german-român). Ca şi în domeniul gramaticii (cu
307
A. Nicolescu, Op.cit., p.96.

228
excepţia lucrării lui Ion Heliade Rădulescu), contribuţia
ardelenilor la dezvoltarea lexicografiei româneşti este
incontestabil superioară celei pe care lingvistica românească o
datorează cărturarilor din Principate.
Reprezentanţilor Şcolii Ardelene le datorăm şi iniţierea
unei doctrine lingvistice româneşti, cele mai multe dintre ideile
lor fiind valabile până astăzi. În unele privinţe ei au formulat
chiar teorii pe care s-a bazat şi se bazează lingvistica romanică.
Ion Gheţie distingea două epoci în activitatea
reprezentanţilor Şcolii Ardelene308. Întâia etapă, de constituire a
doctrinei lingvistice, se leagă de activitatea desfăşurată de
Samuil Micu şi Gheorghe Şincai; reprezentanţii celei de-a doua
etape, în care se dezvoltă şi se perfecţionează ideile lansate
iniţial, sunt Petru Maior şi Ioan Budai-Deleanu.
În ce ne priveşte, nu credem că este necesară o etapizare
foarte riguroasă a activităţii cărturarilor ardeleni întrucât fiecare
în parte a formulat, pe lângă opiniile valabile până astăzi, şi
unele eronate, motivate într-un sens de lipsa instrumentelor de
lucru necesare, gramatici comparate ale limbilor romanice şi
dicţionare etimologice romanice. Erorile în sensul exagerărilor
latiniste se pot motiva şi prin faptul că ei au înţeles să facă din
limba română o adevărată armă de luptă pentru dobândirea
drepturilor la care românii aspirau de veacuri.
Toţi cărturarii ardeleni au susţinut, în modul cel mai
categoric, originea latină a limbii române şi înrudirea ei cu
celelalte limbi neolatine. Dacă Samuil Micu şi Gheorghe Şincai
au considerat, în mod eronat, că româna s-a dezvoltat din latina
clasică în urma unui proces de “corupere” a acesteia din urmă,
Ioan Budai-Deleanu şi, apoi, Petru Maior au restabilit adevărul
în această privinţă, aşezând la baza limbii române varianta
populară a limbii latine. În susţinerea acestei idei i se acordă
prioritate, de regulă, lui Petru Maior. Faptul se explică prin aceea

308
I. Gheţie, Opera lingvistică a lui Ioan Budai-Deleanu, Bucureşti, 1966,
p.113.

229
că ideile formulate de Ioan Budai-Deleanu, din cauza
nepublicării lucrărilor acestuia, nu au putut fi cunoscute decât
mult mai târziu. În realitate, opinia de mai sus a fost formulată
întâi de autorul Ţiganiadei în 1805: “Limba lor [a românilor]
este vechea limbă romană populară, amestecată cu felurite
cuvinte slave, greceşti şi albaneze; dar cuvintele luate din
celelalte limbi abia fac 1/3”309. După şapte ani, în 1812, Petru
Maior susţinea aceeaşi idee: “[…] limba românească e acea
limbă lătinească comună, carea pe la începutul sutei a doao era
în gura romanilor şi a tuturor italienilor”310. Contribuţia lui Petru
Maior ţine aici de stabilirea unei distincţii foarte clare între limba
latină “cea de obşte” şi “limba gramaticească”311.
Recunoscută de toţi romaniştii este o altă idee a lui Petru
Maior, anume aceea că limba română a conservat mai bine decât
celelalte limbi romanice fondul latin popular312. Limbile

309
Ioan Budai-Deleanu, Scurte observaţii asupra Bucovinei, în Scrieri
lingvistice, Bucureşti, 1970, p.39.
310
P. Maior, Dissertaţie pentru începutul limbii române, în Şcoala ardeleană,
vol. al II-lea, p.219.
311
“Însă, cum că alta au fost limba lătinească cea îndreptată sau corectă şi
alta ceaia ce răsună în gura poporului lătinesc şi cum că ceaia fu născută
din ceasta, şi dirept aceaia limbă lătinească cea proastă sau a poporului, cu
dreptul se zice mamă limbei lătineşti ceii corecte, însăşi natura sau firea
corecţiei destul de chiar [clar] areată. Asemenea, din natura corecţiei
urmează cum că limba lătinească cea corectă nu se sugea împreună cu
laptele de la mame, precum limba cea de obşte, ci cu gramatica trebuia să
se înveţe şi pentru aceaia alta au fost a grăi lătineşte gramaticeşte, alta a
grăi lătineşte de obşte.” (Ibidem, p.215).
312
“Deoarece dară, […], limba lătinească cea comună, după vremea eşirei
romanilor din Italia la Dachia, cumplite schimbări au mai suferit în Italia,
urmează că limba românească e mai curată limbă lătinească a poporului
roman celui vechiu decât limba talienească cea de acum; şi mai cu cădere
iaste a judeca din limba românească cum au fost limba romanilor celor
vechi, decât din limba italienească cea de acum. Măcar că aceaia nu putem
tăgădui că în limba românească sunt vârâte cuvinte de ale varvarelor ghinte,
anume ale slovenilor, cu carii au petrecut împreună; […]. Însă slovenii de
ţesetura limbei româneşti cea din lontru nice cum nu s-au atins, ci aceaia

230
romanice occidentale au fost în permanenţă influenţate de latina
cultă prin biserică313, şcoală şi administraţie, în timp ce în sud-
estul Europei locul latinei a fost luat întâi de greacă, iar, în
privinţa limbii române, de slavonă. Urmarea a fost păstrarea
limbii române mai aproape de varianta populară a limbii latine.
Exagerată este, la unii reprezentanţi ai Şcolii Ardelene,
ideea purităţii etnice a poporului român314. De aici concepţia
potrivit căreia nu ar exista elemente de substrat în limba română.
Cel care susţine cu convingere prezenţa în limba noastră a
acestor elemente este Ioan Budai-Deleanu. El stabileşte chiar

au rămas întreagă, precum era când întâiu au venit romanii, strămoşii

românilor, în Dachia.” (Ibidem, p.219-220). Ideea este prezentă şi în
Dialog pentru începutul limbei române. Întră nepot şi unchi (1825): “cel
ce va vre să judece despre limba cea de demult a poporului roman tribue să
ceară ajutoriu de la limba romănă. Mulţi bărbaţi învăţaţi dintru acea
scădere, că n-au ştiut limba romănă, strâmbă judecată au făcut despre limba
vechie a poporului roman.” (în Şcoala ardeleană, vol. al III-lea, Bucureşti,
1970, p.185).
313
“În limba italiană şi în celelalte, cu adevărat se află unele cuvinte care la
români nu se aud. Ci trebuie să-ţi aduci aminte că italienii, spaniolii şi
frăncii, de când au îmbrăţoşat credinţa creştină, totdeauna au fost supuşi
patriarhului de la Roma; în besericile lor totdeauna s-au ţinut limba latină
cea gramaticească; nu se auzea în besericile lor, în rugăciunile lor, altă
limbă fără limba latină cea gramaticească deplin […]. Cu neputinţă era, pre
calea care o desvălii, să nu se bage mulţime de cuvinte în zisele limbi din
limba latină. Şi chiar [clar] lucru este că toate acele cuvinte latine din zisele
limbi, care nu se aud în limba română, sunt din limba latină cea
gramaticească, şi cu mai sus arătatele mijlociri băgate.” (Dialog pentru
începutul limbei române. Întră nepot şi unchi (1825), în Şcoala ardeleană,
vol. al III-lea, Bucureşti, 1970, p.183-184).
314
Petru Maior susţine că “romanii, strămoşii românilor, când au venit în
Dacia au aflat această ţară cu totul deşartă de lăcuitori; aşea mai cu lesnire
au putut să se ţină întregimea limbei romane […].” (Dialog pentru
începutul limbei române. Întră nepot şi unchi (1825), în Şcoala ardeleană,
vol. al III-lea, Bucureşti, 1970, p.181).

231
limbile care au contribuit la transformarea latinei în limbile
neolatine315.
Într-o vreme când lingvistica romanică se afla încă în
perioada tatonărilor, când nu se realizaseră instrumentele de
lucru necesare studiului comparativ al limbilor romanice,
cărturarii ardeleni au susţinut opinii care au fost confirmate
ulterior de cercetările în domeniu. E firesc să nu fi lipsit nici
punctele de vedere eronate, normale pentru orice început de
drum.
Valabilă până astăzi a rămas doctrina lingvistică schiţată
în perioada premodernă în domeniul limbii literare. Până în
1780, s-au exprimat sporadic puncte de vedere cu privire la
necesitatea realizării unei limbi de cultură unice pentru toţi
românii. Începând de acum, limba literară este în centrul
preocupărilor oamenilor de cultură. Astfel, Gh. Şincai, în prefaţa
la Catehismul cel mare (1783), susţinea că a încercat, pe cât i-a
fost posibil, să nu se abată de la “cuvintele şi vorbele cele tocma
româneşti” păzind cu grijă norma316 după care “se se îndrepte şi
se se sporească şi limba noastră, precum şi a altor neamuri”317.
Chiar dacă nu s-a folosit sintagma “limbă literară”, modul
în care a fost definită această variantă a limbii române atestă
înţelegerea unei probleme pe cât de complexe, pe atât de
importante. Cel mai bine a surprins particularităţile conceptului
315
“Aşadar, după cum limba romană a fost alterată în Galia prin limba galică,
apoi prin cea francă, iar după aceea prin cea vandală etc., iar în Italia prin
limba gotă, vandală, longobardă şi teutonă, tot astfel aceeaşi limbă romană
a fost alterată în Dacia prin vorbirea dacilor, a goţilor, a gepizilor, a slavilor
şi, în parte, a hunilor; în sinea ei a rămas totdeauna latină şi, deşi şi-a
însuşit foarte multe cuvinte străine, a făcut-o totuşi conform spiritului ei şi
le-a dat terminaţii latine. Cu toate acestea, din cauza numeroaselor alterări
care s-au produs în decursul timpului, a ajuns foarte diferită de cea latină.”
(Fundamenta grammatices linguae romanicae, în Ioan Budai-Deleanu,
Scrieri lingvistice, Bucureşti, 1970, p.47).
316
Este, după ştiinţa noastră, prima atestare a termenului în lingvistica
românească.
317
Ap. Şcoala ardeleană, vol. I, Bucureşti, 1970, p.75.

232
de limbă literară Ioan Budai-Deleanu. El o numea “limba
muselor” şi considera că aceasta “nu este alta fără limba întru
care se învaţă ştiinţele. Această limbă să află la toate neamurile
politicite la care floresc învăţăturile şi este în sine tot aceeaşi
limbă a norodului de obşte, numai cât este mai curată şi curăţită
de toate smintelile ce să află la limba de obşte a gloatei, cu un
cuvânt este limba lămurită şi adusă la regule gramaticeşti, apoi
şi înmulţită cu cuvinte obicinuite la învăţături, care nu să află la
vorba de obşte”318. Aceasta este în lingvistica românească cea
dintâi definiţie a limbii literare, cărturarul ardelean surprinzând
cele două trăsături fundamentale ale acesteia, caracterul normat
şi caracterul cultivat.
Având în vedere toate aspectele discutate putem afirma cu
Dimitrie Macrea că “Şcoala ardeleană a creat, în cultura română,
bazele unei tradiţii de preocupări asupra limbii române şi a
celorlalte limbi romanice, a comparaţiei limbii noastre cu
acestea, continuate de marii lingvişti români B. P. Hasdeu, Ov.
Densusianu, Sextil Puşcariu, I. A. Candrea, pe care îi urmează
romaniştii români de astăzi”319.

3.2. Particularităţi ale limbii române literare în perioada

1780-1840
Din cele spuse până acum s-a putut constata supremaţia pe
care o deţin ardelenii în plan cultural. Numărul cărţilor ieşite din
tipografiile de la Blaj, Sibiu, Viena şi Buda este incomparabil
mai mare decât cel al cărţilor tipărite în Ţara Românească şi
Moldova320. În Principate, cartea tipărită provine din tipografiile

318
Ioan Budai-Deleanu, Dascălul românesc pentru temeiurile gramaticii
româneşti (1815-1820), în Scrieri lingvistice, Bucureşti, 1970, p.132.
319
D. Macrea, Şcoala ardeleană şi problemele de lingvistică romanică, în
Probleme ale structurii şi evoluţiei limbii române, Bucureşti, 1982, p.272.
320
I. Gheţie (BDRL, p.431), bazându-se pe informaţiile din BRV,
înregistrează, pentru perioada 1800-1823, 289 de cărţi în Transilvania, 88
în Moldova şi numai 37 în Muntenia. Între 1825-1830, Transilvania este
reprezentată de 69 de titluri, Moldova de 41, iar Muntenia de 72.

233
mitropolitane, din Bucureşti şi Iaşi, în care rolul de diortositori
îl îndeplineau clericii. Acest lucru nu rămânea fără urmări în
plan lingvistic, deoarece corectura se făcea în sensul conservării
normelor din textele bisericeşti din perioada 1750-1780. Or,
după cum se ştie, în această perioadă limba română literară
cunoscuse o reală unificare pe baza normei munteneşti
propagate prin tipăriturile provenind îndeosebi din tipografia
Râmnicului.
De asemenea, nu de puţine ori, lucrări ale cărturarilor din
Principate vedeau lumina tiparului peste munţi, la Sibiu sau la
Buda (Gramatica lui Ion Heliade Rădulescu – Sibiu sau Jurnalul
de călătorie al lui Dinicu Golescu – Buda).
O astfel de situaţie ar fi trebuit să conducă, în mod firesc,
la impunerea normelor specifice variantei literare din Banat-
Transilvania.
În realitate, lucrurile nu au stat astfel. Se cuvine să
reamintim că, în această perioadă, limba română literară suferă
pe de o parte influenţa graiurilor populare, ceea ce presupune o
tendinţă spre diversificare, iar, pe de altă parte, influenţa
unificatoare a lucrărilor normative.
În altă ordine de idei, evoluţia internă a limbii este marcată
acum de o accentuată diversificare stilistică. Prin urmare, analiza
limbii literare din această perioadă trebuie să urmărească atât
unităţile sintopice, cât şi pe cele sinfazice şi să înregistreze
trăsăturile care evidenţiază diferenţierile interne de natură
diatopică şi diafazică (este de altfel şi analiza pe care o propune
I. Gheţie în lucrarea Baza dialectală a românei literare).
În ce ne priveşte, vom încerca o prezentare a trăsăturilor
limbii literare din această perioadă prin care să evidenţiem atât
elementele de continuitate şi de discontinuitate faţă de perioada
precedentă, cât şi de unitate şi de diversitate la nivel sintopic şi
sinfazic.

3.2.1. Fonetica

234
 3.2.1.1. Vocalele

3.2.1.1.1. [a] aton cunoaşte o situaţie asemănătoare în

toate regiunile. În Muntenia el nu evoluează la [ă] în nici o
categorie de texte. În Moldova, [a] aton se păstrează în toate
categoriile de texte, transformarea în [ă] fiind înregistrată destul
de rar. Fonetismul [-ă] < [a] aton nu a fost restabilit nici după
1829, în tipografia “Albinei româneşti”, unde s-au restabilit
multe fonetisme specifice variantei nordice. Fonetismul specific
variantei unice din perioada 1750-1780 – [-a] aton netrecut la
[ă] – este respectat şi în cărţile din regiunea Transilvania- Banat.
3.2.1.1.2. [ă] protonic cunoaşte o evoluţie diferită:
3.2.1.1.2.1. [ă] protonic > [a]. Fenomenul a caracterizat şi
în perioada precedentă şi caracterizează şi acum îndeosebi
Moldova fără a fi general, dar este reflectat şi în Transilvania,
aici ca urmare a scrierii limbii române cu caractere latine pe baza
principiului etimologic. Astfel, cuvinte ca: fartáti, sanatós,
vacariu pun în evidenţă rostirea cu [ă] proton trecut la [a].
3.2.1.1.2.2. Fonetismul [ă] în păhar avea o răspândire
cvasigenerală în perioada precedentă. În această perioadă,
fonetismul nou, care se propagă din graiul sudic, înlătură
fonetismul arhaic.
3.2.1.1.2.3. În cuvintele blăstem, năcaz, spăria, fămeie
situaţia vocalei [ă] se prezintă astfel:
- în Muntenia, evoluează la [e], fiind rare atestările
fonetismului mai apropiat de etimon;
- în Moldova, lucrurile se prezintă invers: fonetismul mai
apropiat de etimon este predominant, în vreme ce formele cu [e]
cunosc o răspândire mai mică. Situaţia lui [ă] din aceste cuvinte
în Transilvania-Banat este similară celei din Moldova.
3.2.1.1.2.4. În cuvintele păreche, părete, fonetismul mai
apropiat de etimon se păstrează cu predilecţie în gramaticile
ardelenilor, urmare evidentă a apropierii de modelul latin.

235
 3.2.1.1.2.5. În cuvântul năsip (< bg. nasip), [ă] a trecut la
[i], în regulă generală, fără a cunoaşte un stadiu intermediar [e].
Formele mai apropiate de etimon se păstrează încă în textele
provenind din Moldova şi din regiunea Transilvania-Banat.
3.2.1.1.2.6. [ă] este trecut la [i] prin stadiul [î] în cuvintele
rădica, răsipi în Muntenia; în Moldova [ă] se conservă, dar se
înregistrează rar şi forme intermediare cu [î]. Regiunea
Transilvania-Banat este caracterizată de acelaşi fonetism mai
apropiat de etimon şi de stadiul intermediar cu [ă] > [î].
3.2.1.1.2.7. În cuvintele: năroc, nărod, fălos, zăbăvi, [ă] a
evoluat la [o] după cum urmează: Munteniei îi sunt specifice
alternanţa [ă]-[o] în cazul verbului zăbăvi-zăbovi; evoluţia lui
[ă] la [o] în noroc, norod şi o evoluţie inedită, valabilă numai
pentru această regiune a lui [ă] la [o] în cuvântul tovarăş >
tovaroş. În Moldova, situaţia este similară, mai puţin cazul
cuvântului tovarăş, în vreme ce Transilvania-Banat reflectă în
linii mari situaţia din Muntenia, inclusiv cazul aparte reprezentat
de trecerea lui [ă] la [o] în cuvântul tovăroşie.
3.2.1.1.2.8. [ă] > [u] în mulţămi şi în derivatele acestuia,
dar fenomenul nu este general. Astfel, transformarea este
cvasigenerală în Muntenia, în vreme ce în Moldova şi în
regiunea Transilvania-Banat fenomenul nu se produce nici în
această perioadă. Şi în perioada precedentă, exemplele cu [ă]
păstrat erau majoritare.
3.2.1.1.3. Dintre distribuţiile posibile ale lui [e] le vom
reţine pe cele mai frecvent întâlnite:
3.2.1.1.3.1. [e] > [ă] în lepăda şi în cuvintele din familia
lexicală a acestuia. Diferitele regiuni reflectă situaţii diferite: în
Muntenia, fonetismul cu [e] este frecvent, în timp ce în Moldova
este general; în Transilvania-Banat, norma este oscilantă.
3.2.1.1.3.2. [e] medial aton în cuvintele: beserică, nemeri,
ceti, demineaţă, neşte, precepe, preveghea a suferit asimilări,
respectiv disimilări vocalice şi a trecut la [i]. În Muntenia, [e] nu
a trecut la [i] în nemeri, dar celelalte cuvinte apar mai ales cu

236
inovaţia. Acest aspect se justifică prin situaţia din perioada
precedentă, când în textele munteneşti, chiar de la mijlocul
secolului al XVII-lea, îşi fac loc numeroase forme cu [i]. În
Moldova, [e] se păstrează în beserici, demineaţă, precepuţi, ar
fi prevegheat, dar fonetismele mai noi cu [i] sunt cele mai
răspândite.
În verbul a ceti şi în derivate, [e] alternează cu [i], în timp
ce nişte este atestat numai cu fonetismul mai nou. Textele din
Transilvania-Banat prezintă alternarea fonetismului vechi cu cel
nou.
3.2.1.1.3.3. În cuvintele crier, grier, trier, [-e-] accentuat
trece la [-i-]. Fenomenul este specific Moldovei, ca şi în perioada
precedentă. În Muntenia, se produce cu totul izolat numai în
crieri, iar în Transilvania-Banat se înregistrează în formele:
crieri, grieruşul.
3.2.1.1.3.4. [e] medial aton > [i]. Fenomenul este puţin
reprezentat în Muntenia, dar faţă de perioada precedentă, este
mai răspândit. În textele moldoveneşti, deşi fonetismul cu [e]
este larg majoritar, se constată prezenţa închiderii lui [e] > [i].
Notarea acestui fenomen este aproape generală după 1829 în
tipăriturile ieşite din tipografia “Albinei”, condusă de Gh.
Asachi, datorită tendinţei de restabilire a normei vechi
moldoveneşti, indiferent de natura lucrărilor. În Transilvania, [e]
medial aton se păstrează neînchis la [i].
3.2.1.1.3.5. [e] final aton trece la [i] în varianta
moldovenească. Nici aici fenomenul nu este consemnat în toate
categoriile de texte. Astfel este prezent frecvent în gramaticile
lui T. Şcoleriu şi G. Săulescu, în fabulele lui Săulescu şi la Gh.
Asachi.
3.2.1.1.3.6. Sincopa lui [e] ([i]) în cuvintele derege
(direge), derept (dirept) şi în derivatele acestora este un fenomen
cvasigeneral. Textele munteneşti indiferent de natura lor nu
prezintă forme cu [e] sau [i]. În Moldova, forme cu [e] ([i]) se
înregistrează în Gramatica lui Săulescu, iar în Transilvania-

237
Banat în aceleaşi lucrări se înregistrează forme etimologice şi
forme mai noi: C. Diaconovici-Loga, Gramatica românească
pentru îndreptarea tinerilor, R.Tempea, Gramatica
românească. Autorii dicţionarelor, îndeosebi Samuil Micu şi
autorii Lexiconului de la Buda, manifestă predilecţie pentru
formele cu [e] nesincopat, în vreme ce Ioan Budai-Deleanu,
preferă formele cu [e] sincopat. Şi în această situaţie ei merg spre
selecţia în spirit latinist a formelor. În celelalte lucrări se constată
un amestec de forme vechi (cu [e]([i]) păstrat) şi noi (cu vocala
sincopată). Din răspândirea formelor, se constată, ca şi în
perioada precedentă, preferinţa acordată inovaţiei de autorii
textelor din Ţara Românească.
3.2.1.1.3.7. Fenomenul velarizării lui [e] > [ă], după
consoanele [p], [b], [m], [f], [v], [t], [d], [s], [- ], [z], [ţ], [r], [ş],
[j], va fi discutat în VI. 3.2.1.4.
3.2.1.1.4.1. [i - i] > [i] destul de rar în toate variantele
literare şi în toate tipurile de texte. Rămân în continuare
majoritare forme ca: priimi, au priimit etc.
3.2.1.1.4.2. Fenomenul velarizării lui [i] > [î], ca şi în cazul
trecerii lui [e] > [ă], va fi adus în discuţie în VI. 3.2.1.4.
3.2.1.1.5.1. [î] se păstrează în cuvinte ca gâci, întra şi în
derivatele lor, dar apare trecut şi la [i] în aceleaşi cuvinte, în
varianta sudică. În Moldova [î] este consecvent păstrat în întra;
în Transilvania-Banat, [î] păstrat alternează cu [i] în aceleaşi
cuvinte.
3.2.1.1.5.2. [î] > [u] era specifică în perioada precedentă
ariei sudice, cu precizarea că, după 1700, se întâlnea mai cu
seamă în tipărituri, şi în Moldova şi Transilvania. În perioada de
după 1780, în Muntenia, [u] este general în: umbla, umfla,
umple. Textele moldoveneşti atestă acelaşi fonetism; excepţie
face Dicţionarul rus-român al lui M. Strilbiţki, unde fonetismul
moldovenesc din perioada precedentă încă se păstrează:
înflătură. În Transilvania, lucrurile se prezintă oarecum diferit
în funcţie de tipul de texte. Ioan Budai-Deleanu în Lexiconul său

238
(1818) preferă formele cu [î], făcând trimitere de la umblu la
îmblu, de la umflu la înflu, de la umplu la împlu. Aceeaşi situaţie
se întâlneşte în Lexiconul de la Buda, în vreme ce în Dicţionarul
lui Micu se înregistrează numai formele noi, cu [u]. În celelalte
texte, se înregistrează şi fonetismele etimologice cu [î], dar
predominante sunt cele noi cu [î] > [u].
3.2.1.1.5.3. Sincopa lui [î] în cuvinte ca au dărmat, să se
fărme, să va sfărma, sfărmarea nu se întâlneşte în texte din
Muntenia; este cvasigenerală în Moldova şi alternează cu
formele cu [î] păstrat în Transilvania.
3.2.1.1.5.4. [î] > [u] în cuvântul curând în varianta
nordică, dar, spre deosebire de perioada precedentă, acum este
sporadic consemnată în unele texte din Transilvania.
3.2.1.1.6. [o] aton > [u] ca şi în perioada precedentă, în
variantele nordice, dar fenomenul este numai rar consemnat în
cuvinte precum: micşura, micşurătoare, adurmisăm,
durmitoare, urez (orez) etc. În sud, fenomenul este doar în mod
cu totul excepţional înregistrat în texte ai căror autori sunt olteni.
E cazul textului tradus după Marmontel de Grigore Pleşoianu.
3.2.1.1.7.1. [u] > [i] în mincinos [minĉunos] în toate
variantele. Fonetismul arhaic mai apare notat sporadic în unele
texte din Moldova.
3.2.1.1.7.2. [u] > [o], prin asimilare vocalică la distanţă, în
varianta moldovenească şi în cea transilvăneană, în cuvinte ca
poronci, poronca, dar predominante sunt formele cu [u].
3.2.1.1.7.3. Varianta moldovenească înregistrează
fenomenul trecerii lui [u] > [o] în noor, dar şi reducerea [o] – [o]
> [o] – nor, precum şi fonetismul tipic variantei moldoveneşti
nour.

3.2.1.2. Semivocale

239
 3.2.1.2.1. Fenomenul epentezei lui [i], ca urmare a
anticipării elementului palatal, în cuvintele: câine, mâine, pâine,
mâini este notat cu consecvenţă, în general, în toate variantele.
În Muntenia, de unde se şi răspândeşte, acest fenomen este
cvasigeneral în texte. Apar chiar, rar, forme hipercorecte de tipul
mâină (D. Golescu, Însemnare a călătoriei mele).
În Moldova, Gramatica lui Săulescu prezintă formele mai
apropiate de etimon, autorul considerând formele cu [îi]
caracteristice limbii comune, în vreme ce Dicţionarul rus-român
al lui M. Strilbiţki înregistrează atât fonetismul etimologic, cât
şi pe cel mai nou cu epenteză.
În textele literare de aici, de până la 1830, norma este cea
specifică variantei sudice. Tendinţa de revenire la formele cu [î]
se constată la Săulescu şi la Asachi, primul de orientare
etimologizantă, cel de al doilea dorind să repună în drepturi
normele variantei literare moldoveneşti de până la 1750. Textele
ştiinţifice notează diftongul, mai puţin lucrarea lui M. Drăghici,
Iconomia rurală şi dumesnică…, acesta fiind în general adeptul
normelor vechii variante moldoveneşti de până la prima
unificare a limbii literare din perioada 1750-1780.
În textele din Transilvania-Banat, fonetismul mai apropiat
de etimon e firesc, datorită orientării etimologiste a celor mai
mulţi dintre autori. Interesant este faptul că aceste forme sunt
generale, indiferent de natura textelor.

3.2.1.3. Diftongii

3.2.1.3.1. [-ea] > [e] ([ę]). Fenomenul este specific

variantei moldoveneşti, ca şi în perioada precedentă. Spre
deosebire de această perioadă, numărul formelor cu [-ea] păstrat
este mult mai mare. În Transilvania, reducerea diftongului [-ea]
este rară chiar la P. Maior, care preconiza redarea diftongului [-
ea] prin [e], în ortografia pe care o propunea.

240
 3.2.1.3.2. [ia] medial şi final, în poziţie tare, evoluează la
[ie] ([ię]). Fenomenul este înregistrat cu totul sporadic în
Muntenia (este prezent în prefaţa jurnalului de călătorie al lui D.
Golescu: apropiete). Textele din Moldova reflectă fonetismul,
specific de altfel acestei zone: giunghiet (apare la Săulescu în
Gramatică). După 1829, fenomenul este consemnat frecvent în
textele literare, alternând cu diftongul [ia]. În textele redactate
în varianta transilvăneană, diftongul este păstrat peste tot.
3.2.1.3.3. [iu] > [u] în fonetică sintactică: sintagma mai
iuşor este analizată în mai şi uşor. Reducerea diftongului este
generală, nu se mai întâlnesc forme etimologice nici măcar în
grafia ardelenilor.

3.2.1.4. Consoanele

3.2.1.4.1. Labiale

3.2.1.4.1.1. Palatalizarea labialelor este foarte puţin

reprezentată acum. În texte din Muntenia, practic nu se
înregistrează, iar în Moldova se alterează din serie cu totul
sporadic doar [f]. În textele din Transilvania fenomenul nu este
consemnat decât în cazul labiodentalei [f] şi numai rar la
Ţichindeal.
În privinţa acestui fenomen, se observă, aşadar, impunerea
normei unice din perioada 1750-1780. Fonetismul cu
labiodentala alterată nu va reveni între normele pe care încearcă
să le restabilească Asachi în textele scoase în tipografia
“Albinei”.
3.2.1.4.1.2. Rostirea dură a labialelor caracterizează ca şi
în perioada precedentă, varianta moldovenească, dar cu
precizarea că nici aici nu se mai notează cu consecvenţa ce
caracteriza notarea fenomenului până la 1780.

241
 Fac excepţie prepoziţiile pă şi pân care în Muntenia
reflectă velarizarea lui [e] > [ă] şi a lui [i] > [î]. Totuşi, şi în acest
caz, rămân larg majoritare grafiile cu [e] şi [i].
3.2.1.4.1.3. În texte din Transilvania şi, mai puţin, din
Moldova se constată grafii de tipul beut, beşici, care reflectă [e]
analogic după labiala [b], în locul rostirii dure a labialei. Situaţia
aceasta era specifică Transilvaniei şi până la 1780.
3.2.1.4.1.4. Cuvântul îndărăpt, în varianta transilvăneană,
este rar atestat în forma cu epenteza lui [p]. Spre deosebire de
perioada precedentă, fenomenul este într-o evidentă restrângere.
3.2.1.4.1.5. Formele etimologice cu [m], rumpe, rumpând
sunt cvasigenerale în Moldova şi în Transilvania. În ce priveşte
răspândirea acestui fenomen, nu se constată schimbări faţă de
perioada precedentă.
3.2.1.4.1.6. Formele care prezintă încă [-v] în loc de [f] în
grupul [sv]: svaturi, svătuieşte provin din texte ardeleneşti. În
celelalte zone, se înregistrează peste tot [f]: sfat, sfinte etc. Faţă
de perioada precedentă, când forme cu [v] conservat se
înregistrau frecvent şi în Moldova, acum aria se restrânge doar
la regiunea Banat-Transilvania.

3.2.1.4.2. Dentalele

3.2.1.4.2.1. Palatalizarea dentalelor se notează rar în texte

provenind din zona Transilvania-Banat. Sunt consemnate
palatalizarea lui [t] în stadiul [ć]: cunoasce, esci, sciu etc. şi
palatalizarea lui [n] > [n']: să puni, rămâni, spuni etc.
3.2.1.4.2.2. Rostirea dură a dentalei [d] îl velarizează pe
[e] > [ă] şi pe [i] > [î]. Fenomenul are aceeaşi răspândire ca şi în
perioada precedentă, ceea ce înseamnă că grafii care atestă
rostirea dură apar în textele din Muntenia. De precizat că şi aici
se amestecă grafiile care reflectă [d] dur cu cele care reflectă [d]
muiat.

242
 3.2.1.4.2.3. Rostirea dură a dentalei [t] este ilustrată de
grafii prezente în texte din Moldova şi din Transilvania-Banat,
dar şi în cazul acestei dentale formele sunt amestecate:
blăstămatul, blăstăm dar şi blestem, blestemaţi; cinstă, stânge,
dar şi cinste, stinge.
3.2.1.4.2.4. Disimilarea consonantică a lui [n] în cuvinte
ca amărunt, nimărui se întâlneşte încă în texte din toate zonele,
ca şi în perioada anterioară, alături de formele cu fonetismul
etimologic.
3.2.1.4.2.5. [n] nu se propagă, de regulă, în cuvântul
genunchi, atestat în textele din Muntenia, în vreme ce în celelalte
variante se înregistrează formele mai noi cu dentala propagată.
Nici chiar în lucrările normative ale ardelenilor nu se
înregistrează, cum ar fi de aşteptat, fonetismul etimologic.
3.2.1.4.2.6. [s], [ţ], [z] sunt rostite cu consecvenţă dur în
Moldova; textele din Transilvania reflectă alternarea rostirilor
dure cu cele moi, majoritare fiind cele din urmă – excepţie fac
textele juridico-administrative unde sunt consemnate mai
frecvent dentalele dure – în timp ce Munteniei îi sunt specifice
rostirile moi. Repartizarea acestui fonetism în perioada în
discuţie continuă situaţia reflectată în texte şi până la 1780, cu
precizarea că formele cu velarizarea lui [e] > [ă], a lui [i] > [î] şi
cu reducerea diftongului [ea] > [a] apar mai cu seamă în
manuscrise şi mai rar în tipărituri, unde se tinde spre respectarea
normei unice munteneşti în dezacord cu vorbirea regională. O
încercare de a impune rostirea regională cu [s], [z], [ţ] duri se
constată la Asachi şi în tipăriturile scoase în tipografia
“Albinei”.
3.2.1.4.2.7. Africata [- ] nu mai este consemnată în această
perioadă; nici Asachi nu încearcă restabilirea ei.
3.2.1.4.2.8. În cuvintele formate cu sufixele -ar, -tor sau
în cele de tipul cer, ajutor, [-r] se notează dur sau moale, în mod
diferit de la o regiune la alta, de la o lucrare la alta sau chiar în
cadrul aceluiaşi text. Astfel, în gramatica lui Văcărescu apar

243
ambele notări, în timp ce Heliade preferă notarea rostirii dure. În
textele literare din Muntenia, până pe la 1830, se înregistrează
grafii care atestă [-r] moale, dar numărul celor care reflectă
durificarea lui [r] este în evidentă creştere. Aceeaşi situaţie se
întâlneşte şi în textele juridico-administrative şi în cele
ştiinţifice. Schimbarea în favoarea normei munteneşti cu [r] dur
e evidentă îndeosebi după 1829.
În Moldova, textele, indiferent de varianta stilistică, atestă
numai rostirea muiată a lui [r], situaţie pe care o întâlnim şi în
texte din Transilvania, atât în cele normative, cât şi în alte
categorii de texte.
3.2.1.4.2.9. Rostirea dură a lui [r] înaintea diftongului [ea]
este cvasigenerală în texte din Muntenia: hotăraşte; în Moldova,
până la 1829, predominante sunt rostirile dure, iar după această
dată se înregistrează forme cu [e] sau cu [ă] (< [e], după [r] dur):
hotărăşte, urăşte. Textele din Transilvania atestă mai frecvent
rostirea muiată a lui [r] în acest context fonetic: hotăreaşte,
ureaşte.
3.2.1.4.2.10. [r] este disimilat parţial sau total. În texte din
Muntenia, cuvântul tuturor devine prin disimilare tutulor.
Transformarea este specifică, pentru acest cuvânt, tot numai
Munteniei, ca şi în perioadele anterioare. În Moldova,
disimilarea lui [r] se produce în cuvântul a turbura, care devine
a tulbura, însă predomină tot formele cu [r] nedisimilat. În
Transilvania, nu se înregistrează forme în care [r] să fie trecut
prin disimilare la [l] în cuvântul a turbura şi în derivatele
acestuia.
Prin disimilarea totală a lui [r], s-au obţinut în Muntenia
forme ca: pe, peste, pentru, după; în Moldova după, dar şi dupre;
în Transilvania-Banat, fereastă, fereşti, acestea din urmă
înregistrate şi în perioada precedentă în aceeaşi zonă321.

3.2.1.4.3. Prepalatale
321
ILRL Epoca veche (1532-1780), vol. I, p.312.

244
 3.2.1.4.3.1. Rostirea prepalatalelor [ş], [j] înainte de
vocalele din seria anterioară [e], [i] este diferită.
În texte din Muntenia, alternează rostirea dură a lui [ş], [j]
cu rostirea moale, atunci când prepalatalele sunt urmate de [e],
în vreme ce, urmate de [i], consoanele amintite se rostesc de
regulă moale. Rostirile dure îşi fac însă loc şi în acest caz, mai
frecvent decât în perioada precedentă.
În Moldova, predomină rostirea dură a lui [ş], [j] urmaţi de
[e], dar sunt majoritare rostirile moi ale aceloraşi consoane
urmate de [i].
În Transilvania-Banat, se revine la vechea normă, de până
la 1750, cu rostirea moale a prepalatalelor urmate de [e], [i]. O
precizare se impune: dacă în ce priveşte consoanele [ş], [j],
urmate de [e], se pot întâlni sporadic şi rostiri dure, în cazul în
care sunt urmate de [i], se rostesc numai muiat.
3.2.1.4.3.2. Rostirea dură a consoanelor [ş], [j] înaintea
diftongului [ea], care se monoftonghează la [a], caracterizează,
ca şi în perioada precedentă, în special aria sudică. În texte din
Muntenia pot fi întâlnite doar accidental vocala [e] sau diftongul
[ea] după [ş], [j].
Textele din Moldova reflectă o situaţie diferită. În cele de
până la 1829 se constată o consecventă conformare faţă de
norma unică de tip muntenesc a anilor 1750-1780, iar după 1829
se înregistrează şi forme cu vocala [e] după [ş], [j], dar şi cu [e]
> [ă]: să înşele, dar şi covârşăşte.
În Transilvania, în acest caz, norma este oscilantă. De
exemplu, gramaticile dau soluţii diferite pentru fiecare rostire a
lui [ş], [j] în cuvinte ca şarpe, jale, şapte etc. Micu şi Şincai, în
Elementa, ca şi Ioan Budai-Deleanu în Temeiurile gramaticii
româneşti propun rostiri moi: şepte, şerpe, în timp ce Constantin
Diaconovici-Loga notează mai frecvent rostirile dure pentru
jale, şapte, dar oscilează între şearpe şi şarpe.

245
 În celelalte tipuri de lucrări, se înregistrează situaţii
diferite. O serie de texte reflectă numai rostiri dure [şa], [ja], alte
texte notează când [şa] [ja], când [şě, jě], cu precizarea că
acestea din urmă sunt predominante, iar o a treia categorie
înregistrează numai [şě], [jě] /[şe], [je].
3.2.1.4.3.3. În majoritatea formelor verbului a deschide se
întâlneşte prepalatala [ş]: deşchide; în Muntenia şi în
Transilvania-Banat apar şi grafii cu spiranta dentală [s].
3.2.1.4.3.4. Africata [ĝ] este întâlnită în unele texte din
Moldova şi din Transilvania. Forme cu [ĝ] apar în lucrările
normative, în gramaticile lui Gh. Săulescu şi T. Şcoleriu şi în
Dicţionarul rus-român al lui M Strilbiţki. Este notat [ĝ] în texte
literare din această zonă mai ales după 1829; în cele de până la
această dată se înregistrează numai fricativa [j], conform normei
unice a anilor 1750-1780. De precizat că Săulescu şi Asachi
încearcă să restabilească norma moldovenească de până la 1750,
cu [ĝ]. O situaţie asemănătoare prezintă textele ştiinţifice şi cele
juridico-administrative, în sensul că unele înregistrează
alternarea soluţiilor cu [j] sau cu [ĝ], altele prezintă numai
fricativa prepalatală [j] sau numai africata [ĝ].

3.2.1.4.4. Laringala [h]

3.2.1.4.4.1. Laringala [h] s-a păstrat în Muntenia în

cuvinte ca: ohtat, pohti, dar se înregistrează şi grafii care atestă
trecerea lui [h] la [f]. În textele din Moldova şi din Transilvania-
Banat se consemnează peste tot [f]: poftă, vârf, zăduf. În
Moldova, îndeosebi, se constată şi evoluţia lui [f] la [v]: prav,
vătav.
3.2.1.4.4.2. Proteza lui [h] se înregistrează sporadic în
texte provenind din Transilvania-Banat: hulii şi tot din această
zonă provin şi exemplele cu afereza lui [h]: usoaş (< magh.
húszas)322.
322
I. Gheţie, BDRL, p.478.

246
 Tabloul structurii fonetice a limbii literare din perioada
1780-1840 relevă, în general, tendinţa de continuare a procesului
de unificare lingvistică început după 1750. Se impune însă
precizarea că norma unică a anilor 1750-1780 suferă presiuni
mai cu seamă din partea normelor locale, acestea câştigând
teren, în anumite regiuni, prin activitatea unor cărturari ai vremii
care încearcă să le restabilească. Norma regională, în mod
obişnuit, vine în contradicţie cu norma literară unică impusă prin
cărţile munteneşti ieşite din tipografia Râmnicului. Alteori,
propagarea fonetismelor vechi se face pe criteriul apropierii de
modelul latin. Este cazul ardelenilor, dar şi al lui Heliade, care,
în selectarea faptelor de limbă ce trebuia să devină normă, urma,
între altele, criteriul latinităţii formelor.
Varianta literară din Muntenia pare cea mai conservatoare,
dacă o raportăm la norma literară unică a anilor 1750-1780.
Fenomenul care câştigă teren dinspre graiurile populare este
velarizarea vocalelor [e], [i] după consoanele [d] şi [p], dar nu
lipsesc nici formele cu vocalele din seria anterioară nemodificate
în acest context fonetic.
Textele din Moldova, mai ales de până la 1829, urmează,
în linii generale, norma unică din perioada 1750-1780. O
schimbare de atitudine faţă de această normă se observă, după
cum deja am precizat, după 1829, când, sub influenţa directă a
lui Gh. Asachi, în cărţile ieşite din tipografia “Albinei”, se
încearcă restabilirea unor fonetisme locale, care în textele
manuscrise erau majoritare: păstrarea africatei [ĝ]; [-ă-] proton
trecut la [a]; [e] medial şi final aton trece la [i]; diftongii [eá] şi
[iá] se reduc la [e] ([ę]), respectiv [ie] ([ię]); formele pâne, câne,
mâne, mâni – fără anticiparea elementului palatal; [s], [z], [ţ] se
rostesc dur; [f] se palatalizează sporadic. De remarcat că aceste
fonetisme, în ciuda frecvenţei mai mari pe care o au în textele
tipărite după 1829, nu reuşeşc să devină norme; ele se propagă
în texte până în jurul anului 1880, când norma unitară, care are

247
la bază indirect dialectul muntenesc, le împinge la periferia
uzajului, luându-le, în cele din urmă, locul.
Varianta literară în care sunt redactate textele din regiunea
Transilvania-Banat urmează, în general, mai mult decât varianta
din Moldova, normele literare de tip muntenesc impuse prin
tipăriturile Râmnicului. Faptul este explicabil, de vreme ce
cărţile imprimate la Râmnic, în ciuda interdicţiilor impuse de
autorităţile Transilvaniei, treceau munţii prin zona Banatului.
Cărţile râmnicene erau în număr incomparabil mai mare peste
munţi decât cele tipărite la Bucureşti, Buzău, Târgovişte sau Iaşi.
Circulaţia cărţilor tipărite în Muntenia a favorizat unificarea
limbii literare în sensul respectării normei sudice. Această
caracteristică a variantei literare din Transilvania-Banat este
evidentă până în jurul anului 1800. După aceea, se constată,
îndeosebi în scrisul bănăţenilor, pătrunderea unor particularităţi
locale, care, în timp, aveau să fie înlăturate.
Un alt aspect al problemei îl reprezintă activitatea lui Petru
Maior. Acesta “a întreprins în lucrările pe care le-a publicat o
selecţie cu caracter normativ a diverselor fonetisme şi forme
care-i stăteau la dispoziţie în limba scrisă şi în cea vorbită.
Criteriul fundamental pe baza căruia se efectuează trierea este
cel pe care l-am putea numi al maximei apropieri de prototipul
latin. […] El aplică criteriul de selecţie în mod global şi-l
menţine cu consecvenţă în lucrările sale. Pentru Maior,
constituirea noii norme literare nu înseamnă o ruptură categorică
cu tradiţia. În măsura în care normele munteneşti erau capabile
să redea în modul cel mai exact cu putinţă imaginea cuvintelor
străbune latineşti, ele trebuiau păstrate”323. Între fonetismele
preferate de Maior se încadrează: [j] şi nu [ĝ]; rostirea moale a
labialelor şi a dentalelor [s], [z], [ţ] şi a prepalatalelor [ş], [j].
Maior a contestat, după cum se ştie, în special vocala [î], dar nu
a intrat în preferinţele lui nici [ă], ambele fiind sunete
“întunecate” care umbreau latineasca “faţă” a limbii române.
323
I. Gheţie, BDRL, p.482.

248
Totuşi a promovat unele rostiri de tip ardelenesc-bănăţenesc în
cuvinte ca: blăstem, părěche, părěte, mulţămi, spăria, îmbla,
îmfla, împle pentru că acestea, fiind mai vechi, se apropiau mai
mult de latină decât formele mai noi impuse de norma unică de
după 1750.
Aceeaşi condiţie, apropierea de etimon, o îndeplineau şi
rostirile populare câne, mâne, pâne, pe care Maior le-a inclus
între formele alese ca normă.
Faptul că formele alese de Maior s-au impus, în cea mai
mare parte, se explică prin aceea că au avut în sprijinul lor
activitatea de revizor al cărţilor româneşti de la Buda,
desfăşurată de autorul Istoriei pentru începuturile românilor în
Dachia între 1809-1821.
Având în vedere cele spuse mai sus, ne raliem opiniei
potrivit căreia Petru Maior trebuie considerat “creatorul normei
literare ardeleneşti din jurul anilor 1820, prima încercare
conştientă de a structura româna literară pe baza unei selecţii a
limbii scrise şi vorbite, după un criteriu unitar”324.

3.2.2. Morfologia

Nivelul mofologic prezintă stabilitate şi o mai mare unitate

comparativ cu nivelul fonetic al limbii române literare. Prin
urmare, nu vom întâlni în această perioadă diferenţe prea mari
faţă de structura morfologică a limbii literare din perioada
precedentă şi nici multe deosebiri la nivel sintopic şi sinfazic.
3.2.2.1.1. Substantivul mână are pluralul mâni (mâini).
Numai în texte din Moldova se înregistrează sporadic vechea
formă mânule.
3.2.2.1.2. Sunt prezente încă, la substantivele feminine,
forme de plural cu desinenţa -e în loc de -i. Numărul acestora
este mult mai mic faţă de perioada precedentă: cronice, epoce,

324
I. Gheţie, BDRL, p.484.

249
limbe, boale etc. Desinenţa -e este totuşi rezistentă în cadrul
sistemului.
Neutrele cu radicalul în r au, de regulă, ca şi până la 1780,
pluralul în -ă: cară, hotară, izvoară.
3.2.2.1.3. Prezintă încă o răspândire mare formele de
genitiv-dativ feminin singular în -ei: curţei, floarei, vulpei, ţărei
ca semn al rezistenţei faţă de formele munteneşti şi, în general,
populare: cu desinenţa -i- şi cu articolul hotărât -i: -ii: curţii,
florii.
Substantivele feminine şi unele masculine, terminate în
-că, -gă, au în continuare, la genitiv-dativ, forme asemănătoare
cu numele proprii: doicăi, slugăi, taicăi, fricăi etc.
3.2.2.1.4. Vocativul cu forme mai apropiate de nominativ
câştigă teren, în limba literară, în faţa celor specifice vorbirii
populare în -o.
3.2.2.2.1. Articolul posesiv este folosit mai rar invariabil.
În forma a el se întâlneşte în Moldova şi sporadic în texte din
Transilvania.
3.2.2.2.2. Articolul demonstrativ are încă la genitiv-dativ,
feminin singular, formele etimologice: cei, ceii. Formele
analogice îşi fac loc în texte începând din a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea325.
3.2.2.3. În privinţa adjectivului, reţin atenţia adjectivele
formate cu sufixul -icesc326, care vor fi înlocuite după 1840 cu

325
C. Frâncu, Din istoria demonstrativelor româneşti, în SLLF, II, Bucureşti,
1972, p.25-52.
326
Pentru sufixul -icesc, vezi: Fulvia Ciobanu, Sufixul adjectival -icesc, în
SMFC, vol. I, Bucureşti, 1959, p.101-116; I. Oprea, Originea sufixelor
adjectivale compuse din perioada premodernă a limbii române literare, în
LR, nr.3/1988, p.259-271; Despina Ursu, Adaptarea adjectivelor neologice
în limba română în perioada 1760-1860, în SLLF, I, Bucureşti, 1969,
p.127-145; N. A. Ursu, Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti,
Bucureşti, 1962, p.123; Idem, Observaţii asupra adaptării adjectivelor
neologice la sistemul morfologic al limbii române în jurul anului 1800, în
LR, nr.5/1964, p.413-422.

250
formele care urmează modelul latin şi romanic. Perioada de care
ne ocupăm reprezintă “epoca de maximă productivitate a
sufixului -icesc, care serveşte acum atât la adaptarea adjectivelor
de provenienţă străină (mai ales neogreacă, latină, germană şi
rusă, uneori şi romanică) cât şi la crearea de adjective noi pe
terenul limbii române”327.
3.2.2.4.1. Pronumele demonstrativ în formele populare
munteneşti ast, ăsta, astă, aste, asta, ăla, ala, ălora se folosesc
în textele literare din sud, iar în texte din Moldova apar şi forme
regionale etimologice de tipul ist, iştea.
În această perioadă, Gramatica românească din 1833 a lui
Gh. Săulescu înregistrează forma analogică a demonstrativului
pentru genitiv-dativ – celei, alături de forma etimologică cei. Şi
în texte se întâlnesc, rar totuşi, formele refăcute, dar numai în
Moldova328, pentru că în celelalte regiuni sunt consemnate tot
formele vechi.
3.2.2.4.2. Pronumele relativ invariabil după gen şi număr
la nominativ-acuzativ, care câştigase teren chiar din perioada
precedentă, tinde acum să se generalizeze.
3.2.2.5. Structura numeralului ordinal la masculin este, în
general, completă, dar mai apar şi forme în -le: al doilea, al
patrulea, dar şi al doile, al patrule. Nu se mai întâlnesc vechile
forme de tipul al patrul.
3.2.2.6.1. În flexiunea verbală, se constată în primul rând
preferinţa pentru formele verbale cu dentala refăcută la indicativ
prezent persoana I singular, la conjunctiv prezent persoana I
singular şi la gerunziu. Fenomenul este specific textelor
elaborate în variantele literare nordice, în vreme ce în textele
munteneşti se înregistrează îndeosebi forme iotacizate.

327
Despina Ursu, Adaptarea adjectivelor neologice în limba română în
perioada 1760-1860, în SLLF, I, Bucureşti, 1969, p.139.
328
C. Frâncu, Din istoria demonstrativelor româneşti, în SLLF, II,
Bucureşti,1972, p.33.

251
 3.2.2.6.2. Imperfectul are la persoana a III-a plural, în
continuare, desinenţa . Tendinţa de impunere a desinenţei -u
vine din scrisul bănăţenilor. Formele de plural cu -u sunt
considerate normă de către Ion Heliade Rădulescu şi ele se vor
impune ulterior.
3.2.2.6.3. Auxialiarul pentru perfect compus persoana a
III-a, singular este încă au în textele moldoveneşti şi
transilvănene. Omonimia este rezolvată în textele din sud, unde
se impune auxiliarul în forma a la persoana a III-a, singular, cu
tendinţă de generalizare a acestei forme şi pentru plural. Forma
a a auxiliarului la perfect compus a fost pentru prima dată
recomandată de Ienăchiţă Văcărescu în gramatica sa din 1787.
Această formă a auxiliarului la persoana a III-a singular a fost
apoi consecvent susţinută de Ion Heliade Rădulescu şi de
Costache Negruzzi, în vreme ce Gh. Săulescu a contestat-o ori
de câte ori a avut prilejul, intrând într-o adevărată polemică cu
Heliade şi Negruzzi.
3.2.2.6.4. Conjunctivul prezent al verbelor a da, a sta, a
lua, a bea se mai foloseşte încă în forma analogică să deie, să
steie, să ieie, să beie, specifică graiurilor moldoveneşti, dar
preponderenţă au formele etimologice să dea, să stea, să ia, să
bea.
3.2.2.6.5. Foarte rar, în texte din regiunea Banat-
Transilvania, se mai întâlnesc forme de imperativ prohibitiv în -
areţi, -irăţi.
3.2.2.6.6. În textele din Banat se înregistrează formele de
condiţional-optativ prezent: reaş, reai, rea şi de perfect: reaş +
fi + participiul verbului de conjugat. Alături de acestea sunt
foarte larg răspândite formele actuale.
Acestea sunt principalele particularităţi morfologice care
disting variantele literare unele de celelalte. Comparativ cu
nivelul fonetic, nivelul morfologic prezintă o mai mare unitate,
aspect care a caracterizat limba română literară pe tot parcursul
evoluţiei sale.

252
 3.2.3. Sintaxa

Procesul de modernizare a limbii literare nu s-a resimţit

numai la nivelul lexicului, aşa cum s-a susţinut multă vreme. E
adevărat că la acest nivel înnoirile au fost în număr foarte mare
şi, prin urmare, mult mai evidente. Toate nivelurile limbii au
cunoscut însă transformări în sensul modernizării, într-o
perioadă în care întreaga societate românească era angajată într-
un astfel de proces.
Sub influenţa din ce în ce mai puternică a sintaxei populare
şi a unor modele romanice, îndeosebi a celui francez, sintaxa
limbii literare, spre sfârşitul perioadei de tranziţie la epoca
modernă, începe să se apropie tot mai mult de spiritul modern.
Remarcăm încă, în textele din această perioadă,
particularităţi sintactice specifice limbii cărţilor româneşti din
perioada precedentă. Aceste trăsături sunt treptat înlăturate şi
înlocuite cu fapte de limbă moderne.
În grupul nominal, atributul adjectival este mai rar asociat
cu determinantul prin articolul demonstrativ sau adjectival: cel,
cea, cei, cele, ceii (cei), celei.
Numărul construcţiilor în care verbe ca a lipi, a judeca, a
opri, a cruţa, a crede, a pismui sunt întrebuinţate cu regim de
dativ este într-o evidentă scădere, continuându-se tendinţa din
perioada precedentă.
În construcţiile cu verbe semiauxiliare de mod sau de
aspect a trebui, a putea, a începe, a conteni, a sfârşi intră acum,
alături de infinitiv, care era general în limba veche, şi
conjunctivul şi, mult mai rar, chiar supinul.
Apar în continuare construcţii sintactice cu negaţie simplă;
verbul se foloseşte la forma pozitivă pe lângă pronume sau
adverbe negative: nimeni, nimic, niciodată, nici etc.
Complementul direct se construieşte, în general, ca în
limba actuală. Apar şi câteva excepţii. Atunci când forma atonă

253
o se combină cu un verb regent la perfect compus, ea se aşază
înaintea auxiliarului, ca în vorbirea populară. De asemenea,
uneori, complementul direct nu este reluat prin forme atone ale
pronumelui personal, iar complementul direct exprimat prin
relativul care nu este întotdeauna precedat de prepoziţia-morfem
pe.
Complementul direct şi cel indirect nu se anticipează, dar,
de regulă, se reiau, asemenea situaţiei din limba actuală.
Frazele ample formate prin subordonare sînt din ce în ce
mai frecvente, ceea ce înseamnă că limba evoluase suficient
pentru a permite construcţiile lungi, cu o curgere firească. Dintre
conjuncţiile subordonatoare, sunt frecvente că, să, de, dacă, cum
că, precum că etc. Numărul atributivelor este în continuare
mare, dar sunt frecvente completivele directe, subiectivele,
cauzalele, consecutivele, temporalele.
Sintaxa textelor din această perioadă stă sub semnul
influenţei populare, iar această influenţă se va accentua după
1840, în special datorită direcţiei naţionale promovate de “Dacia
literară”.

3.2.4. Lexicul

Deschis prin excelenţă schimbărilor, lexicul ilustrează cel

mai bine transformările petrecute în societatea românească într-o
perioadă de prefaceri rapide.
Imediat după 1780, există în structura vocabularului limbii
române literare numeroase elemente vechi, care coexistă, o
vreme, cu cele noi. Este un aspect firesc, dacă ţinem seama că
limba română literară este rezultatul unui proces de evoluţie, în
care predominante sunt elementele de continuitate.
În această perioadă, în lexicul literar românesc, se constată
interferenţa elementelor lexicale orientale, de origine turcă,
neogreacă şi rusă, în Moldova şi în Ţara Românească, sau a
elementelor de origine maghiară şi germană în Transilvania, cu

254
neologismele latino-romanice, acestea din urmă reprezentând un
indiciu cert că avem de-a face cu un evident proces de
modernizare a vocabularului.
Spaţiul în care modernizarea lexicului a început mai întâi
a fost Transilvania. Aici, prin reprezentanţii Şcolii Ardelene,
vocabularul s-a îmbogăţit mai de timpuriu cu elemente care
anunţau fizionomia lui din perioada modernă.
Trebuie să precizăm însă că primii noştri latinişti, în sensul
acceptării elementelor neologice din limba latină şi din limbile
neolatine, nu au abuzat de neologisme, ei preluând elementele
noi doar acolo unde erau absolut necesare. Prin urmare, în afara
termenilor împrumutaţi, vom întâlni în scrisul lor şi numeroşi
termeni calchiaţi sau traduşi precum şi termeni arhaici, regionali
şi populari, unii de origine latină, pe care ei îi reînviau prin
scrisul lor. Astfel, alături de neologisme ca: antecessor, cauză,
condiţie, conferenţie, constituţie, articul, caz, compoziţie,
dialect, derivat, duoden, instinct ş.a., întâlnim calcuri: asăuri
“atribute”, chipuri “moduri”, estere “existenţă”, feţe “persoane”,
hotărâre “definire”, întregime “integritate”, peste tot
“universal”, singuratec “individual”, spiţă “specie”, trup “corp”
ş.a. sau termeni vechi şi populari de origine latină: aorea
“odinioară”, arină “nisip”, ai “usturoi”, a custa “a trăi”, a
comânda “a face masă de pomenire”, imală “murdărie”, nat
“ins, om, persoană”, op “trebuie, este necesar”, rost “gură” ş.a.
Exemplele de mai sus probează, aşa cum am precizat deja,
că reprezentanţii Şcolii Ardelene nu trebuie acuzaţi de purism şi
transformarea limbii, aşa cum au realizat-o ei, nu trebuie
asimilată exagerărilor latiniste de mai târziu.
În Principate, rolul hotărîtor în privinţa îmbogăţirii
lexicului l-a avut, dintre personalităţile vieţii culturale, Ion
Heliade Rădulescu. Acesta nu numai că a văzut importanţa
îmbogăţirii limbii române cu neologisme romanice, dar a intuit
în multe cazuri şi forma pe care trebuia să o ia acestea,

255
modificându-le aspectul fonetic latin conform dezvoltării
fonetice româneşti.
Ca şi reprezentanţii Şcolii Ardelene, Heliade este de părere
că împrumutul trebuie să se facă cu măsură şi numai dacă este
necesar. El se declară însă contra formaţiilor artificiale obţinute
prin calcuri, cum ar fi: cuvântelnic (dixioner), cuvintelnică
(loghică), ascuţitapăsat (oxiton), nempărţit (atom, individ),
asuprăgrăit (predicat) etc., dar critică deopotrivă împrumutul la
întâmplare şi mai cu seamă păstrarea învelişului fonetic al
cuvântului ca în limba de provenienţă: termenii de origine greacă
precum patriotismos, enthusiasmos, cliros ş.a. trebuie să devină:
patriotism, entuziasm, cler; cuvintele împrumutate din franceză
ca nation, ocazion, comision trebuie să devină: naţie, ocazie,
comisie etc. Este limpede că forma propusă de Heliade pentru
cuvintele de mai sus este şi cea care a rămas până astăzi în uz.
Sigur că nu întotdeauna autorul Gramaticii româneşti a intuit
forma cea mai potrivită, dar lucrul este explicabil într-o perioadă
în care numărul cuvintelor nou intrate în limbă era foarte mare
şi problemele privind adaptarea acestora erau inerente.
Cuvintele franceze cu sufixul -ent (e nazal) sunt adaptate
cu e urmat de nt, după modelul sufixului latinesc -ens, -entis şi
nu cu a: adiacent, antecedent, ascendent, component,
consecvent etc.
Substantivele în -ment se pronunţă tot cu e, după latină,
chiar dacă sursa împrumuturilor este, în cele mai multe cazuri,
franceza: argument, instrument, raţionament, supliment etc.
Sunt foarte productive, în primele faze ale modernizării
limbii române literare, sufixele -esc şi -icesc în adaptarea
neologismelor.
Primul este folosit îndeosebi pentru a forma adjective din
domeniul numelor etnice, ceea ce face ca adjectivele româneşti
să se prezinte diferit de cele romanice (franco-italiene), care
foloseau aceleaşi forme pentru valorile substantivale şi
adjectivale. “Deşi tendinţa de atunci a fost simţitor atenuată în

256
prima jumătate a secolului al XIX-lea, ea a lăsat urme în limba
literară actuală, încât dispunem pentru unele situaţii de două
adjective corespunzătoare numelui etnic, unul identic cu acesta,
iar altul derivat de la el: englez-englezesc, chinez-chinezesc. Alte
construcţii cu -esc, precum albanezesc sau portughezesc, nu au
rămas însă în uz”329. A rezultat din aceasta, în limba română
actuală, redarea prin două lexeme a valorii adjectivale din
domeniul numelor etnice.
Cel de-al doilea, -icesc, a fost preferat până pe la 1820
pentru acomodarea adjectivelor neologice. După 1830-1840,
în scrisul lui E. Murgu, I. Heliade Rădulescu, A. T. Laurian,
T. Cipariu, adjectivele neologice se vor adapta cu ajutorul
sufixului -ic, în acest fel ele dobândind forma actuală330. După
1850 acesta din urmă este general.
Într-un moment în care limba literară se caracterizează
printr-un rapid proces de diversificare stilistică, este firesc ca
numărul termenilor noi să fie incomparabil mai mare decât în
perioadele precedente.
Cu toate că nu pătrund acum în limba română cele dintâi
neologisme de origine latină331, totuşi acum are loc o adevărată
“revoluţionare a limbii” prin “orientarea bruscă spre Apus”332.
În acest fel, limba română se îmbogăţea cu un număr
considerabil de elemente romanice, care aveau rolul de a umple
“goluri” generate de ieşirea din uz şi, prin urmare, de uitarea
cuvintelor strămoşeşti, al căror loc fusese luat de termeni străini
(de regulă de origine slavă).
Puternica influenţă culturală a Occidentului exercitată
asupra poporului român după 1780 a schimbat fizionomia limbii
329
I. Oprea, Consecinţe ale adaptării adjectivelor neologice cu ajutorul
sufixului -esc în domeniul etnonimelor, în LR, nr.1-2/1992, p.63.
330
I. Oprea, Originea sufixelor adjectivale compuse din perioada
premodernă a limbii române literare, în LR, nr.3/1988, p.259.
331
Sextil Puşcariu, Limba română. Volumul I. Privire generală, Bucureşti,
1940, p.371.
332
Ibidem, p.369.

257
române îndeosebi la nivelul lexicului, unde au pătruns
numeroase neologisme de origine latino-romanică.

258
 Bibliografie

Coteanu, Ion, Româna literară şi problemele ei principale,

Bucureşti, 1961.
Idem, Structura şi evoluţia limbii române (de la origini – 1860),
Bucureşti, 1981.
Iordan, Iorgu, Limba literară. Studii şi articole, Craiova, 1977.
Gheție, Ion, Mareș, Al., De când se scrie românește?, București,
2001.
Gheţie, Ion, Istoria limbii române literare. Privire sintetică,
Bucureşti, 1978.
Idem (coordonator), Istoria limbii române literare.Vol. I, Epoca
veche, Bucureşti, 1997.
Idem, Baza dialectală a românei literare, Bucureşti, 1982.
Idem, Introducere în studiul limbii române literare, Bucureşti,
1982.
Iacob, Niculina, Limbajul biblic românesc, I-II, Suceava, 2001.
Istrate, Gavril, Originea limbii române literare, Iaşi, 1981.
Ivănescu, G. Problemele capitale ale vechii române literare,
Iaşi, 1947.
Idem, Istoria limbii române, Iaşi, 1980.
Idem, Studii de istoria limbii române literare, Iaşi, 1989.
Munteanu, Ştefan, Ţâra V. D., Istoria limbii române literare,
Bucureşti, ediţia I 1978, ediţia a II-a 1983.
Rosetti, Al., Istoria limbii române (de la origini până la
începutul secolului al XVII-lea), Bucureşti, 1986.
Rosetti, Al., Cazacu, B., Onu, L., Istoria limbii române literare,
Vol. I, De la origini până la începutul secolului al XIX-lea,
Bucureşti, 1971.
Studii de istorie a limbii române. Morfosintaxa limbii literare în
secolele al XIX-lea și al XX-lea, , București, 2012.

259
Zugun, Petru, Unitate şi varietate în evoluţia limbii române
literare, Iaşi, 1977.
Sigle și abrevieri
ACILFR XII
Al. Andriescu, Locul Bibliei
V. Arvinte, ST.L.FAC.
V. Arvinte, ST.L.EX.
V. Arvinte, ST.L.LV.
V. Arvinte, ST.L.NUM.
AUI
B1688
Actele celui de al XII-lea Congres
Internaţional de Lingvistică şi Filologie
Romanică, vol. al II-lea, Editura
Academiei R. S. R., Bucureşti, 1971.
Andriescu, Alexandru, Locul Bibliei de
la Bucureşti în istoria culturii, literaturii
şi limbii române, în BIBL. 1688-DOC., I,
p.7-45.
Arvinte, V., Studiu lingvistic asupra
primei părţi (Facerea) din Biblia de la
Bucureşti (1688), în comparaţie cu Ms.45 şi cu
Ms.4389, în BIBL. 1688-DOC., I, p.47-121.
Arvinte, V., Studiu lingvistic asupra cărţii
a doua (Ieşirea) din Biblia de la Bucureşti
(1688), în comparaţie cu Ms.45 şi cu Ms.4389,
în BIBL. 1688-DOC., II, p.1-65.
Arvinte, V., Studiu lingvistic asupra cărţii
a treia (Preoţiia) din Biblia de la Bucureşti
(1688), în comparaţie cu Ms.45 şi cu Ms.4389,
în BIBL. 1688-DOC., III, p.1-41.
Arvinte, V., Studiu lingvistic asupra cărţii
a patra (Numerile) din Biblia de la Bucureşti
(1688), în comparaţie cu Ms.45 şi cu Ms.4389,
în BIBL. 1688-DOC., IV, p.1-44
“Analele ştiinţifice ale Universităţii «Al. I.
Cuza»”, Serie nouă. Secţiunea III (Ştiinţe
sociale). e. Lingvistică, Iaşi, I, 1955 ş.u.
Biblia, adecă Dumnezeiasca Scriptură a
Vechiului şi Noului Testament (Tipărită
întîia oară la 1688 în timpul lui Şerban
Vodă Cantacuzino, domnul Ţării
Româneşti, retipărită după 300 de ani în
facsimil şi transcriere cu aprobarea
Sfîntului Sinod şi binecuvîntarea Prea
Fericitului Părinte Teoctist, patriarhul
260
 Bisericii Ortodoxe Române), Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1988.
B1795 Biblia, adecă Dumnezeiasca Scriptură
ale cei vechi şi ale cei noao lêge, Blaj,
1795 (traducerea lui Samuil Micu).
B1819 Bibliia, adecă Dumnezeiasca Scriptură a
legii vechi şi a ceii noao, cu cheltuiala
Rossieneştii Soţietăţi a Bibliei, în Sankt
Petersburg, în tipografia lui Nic. Grecea,
în anul 1819 avgust 15 zile.
B1914 Biblia, adică Dumnezeeasca Scriptură a
legii vechi şi a celei nouă, tipărită în
zilele Majestăţii Sale Carol I, regele
României, în al 49 an de slăvită domnie,
Ediţia Sfântului Sinod, Bucureşti,
Tipografia cărţilor Bisericeşti, 1914.
BIBL. 1688-DOC., I, II, III, IV Biblia de la Bucureşti (1688), în seria
Monumenta linguae Dacoromanorum,
Pars I, Genesis, Iaşi, 1988 (autorii
volumului: Alexandru Andriescu, Vasile
Arvinte, Ioan Caproşu, Elsa Lüder, Paul
Miron, Mircea Roşian, Marietta Ujică);
Pars II, Exodus, Iaşi, 1991 (autorii
volumului: Alexandru Andriescu, Vasile
Arvinte, Ioan Caproşu, Corneliu
Dimitriu, Elsa Lüder, Paul Miron, Mircea
Roşian, Marietta Ujică); Pars III,
Leviticus, Iaşi 1993 (autorii volumului:
Vasile Arvinte, Ioan Caproşu, Elsa
Lüder, Paul Miron, Eugen Munteanu);
Pars IV, Numeri, Iaşi, 1994 (autorii
volumului: Alexandru Andriescu, Vasile
Arvinte, Ioan Caproşu, Ion Florea, Elsa
Lüder, Paul Miron).
L. Blaga, Gîndirea românească Blaga, Lucian, Gîndirea românească în
Transilvania în secolul al XVIII-lea,
ediţie îngrijită de G. Ivaşcu, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1966.

261
BRV Bianu, I., Hodoş, N., Simonescu, D.,
Bibliografia românească veche, 1508-1830,
Bucureşti, vol. I, 1903, vol. II, 1910, vol.
III, 1912-1936, vol. IV, 1944.
Cartea lui Iov (Anania) Cartea lui Iov (versiune revizuită după
Septuaginta, redactată şi comentată de
Bartolomeu Valeriu Anania, sprijinit pe
numeroase alte osteneli), Editura
Anastasia, Bucureşti, f.a.
CL “Cercetări de lingvistică”, Academia R.S.
România, Filiala Cluj, I, 1956 ş.u.
Ov. Densusianu, ILR Densusianu, Ovid, Istoria limbii române,
ediţie îngrijită [şi traducere în limba
română] de J. Byck, vol. II, Secolul al
XVI-lea, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1961.
Ov. Densusianu, Şcoala latinistă Densusianu, Ovid, Şcoala latinistă în
limba şi literatura română. Originea,
tendinţe şi influenţa ei, în Opere I.
Lingvistică, ediţie îngrijită de B. Cazacu,
V. Rusu şi I. Şerb, Editura Minerva,
Bucureşti, 1968, p.157-172.
DA Dicţionarul limbii române, tomul I,
partea I, A-B, Bucureşti, 1913; tomul I,
partea a II-a, C, Bucureşti, 1940; tomul I,
partea a III-a, D-De, Bucureşti, 1949;
tomul II, partea I, F-I, Bucureşti, 1934;
tomul II, partea a II-a, J-Lacustru,
Bucureşti, 1937, Ladă-Lepăda, Bucureşti,
1940, Lepăda-Lojniţă, Bucureşti, 1940.
DEX Dicţionarul explicativ al limbii române,
Editura Academiei R.S.R., Bucureşti,
1984.
P. Diaconescu, Structură şi evoluţie Diaconescu, Paula, Structură şi evoluţie
în morfologia substantivului românesc,
Editura Academiei R.S.R., Bucureşti,
1970.
DLR Dicţionarul limbii române (Serie nouă),
Bucureşti, 1965 ş.u. (au apărut tomurile
corespunzătoare literelor M, N, O, P, R,
S, Ş, T).

262
DLRLV Costinescu, M., Georgescu, M., Zgraon, F.,
Dicţionarul limbii române literare vechi
(1640-1780). Termeni regionali, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1987.
C. Frâncu, Din istoria
demonstrativelor româneşti Frâncu, C., Din istoria demonstrativelor
româneşti: (a)celei(a), aceleiaşi,
(a)celeilalte, (a)cestei(a), în SLLF, vol. II,
Editura Academiei R.S.R., Bucureşti,
1972.
I. Gheţie, BDRL Gheţie, Ion, Baza dialectală a românei
literare, Editura Academiei R.S.R.,
Bucureşti, 1975.
I. Gheţie, Istoria Gheţie, Ion, Istoria limbii române
literare, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1978.
I. Gheţie, Al. Mareş, Graiurile
dacoromâne Gheţie, Ion, Mareş, Alexandru, Graiurile
dacoromâne în secolul al XVI-lea, Editura
Academiei R.S.R., Bucureşti, 1974.
ILR Istoria limbii române, vol. II, Editura
Academiei R.S.R., Bucureşti, 1969.
ILRL Epoca veche (1532-1780), Vol.I Istoria limbii române literare. Vol.I.
Epoca veche (1532-1780), coordonator
Ion Gheţie, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1997.
D. Irimia, GLR Irimia, D., Gramatica limbii române,
Editura Polirom, Iaşi, 1997.
G. Ivănescu, ILR Ivănescu, G., Istoria limbii române,
Editura Junimea, Iaşi, 1980.
LL “Limbă şi literatură”, Bucureşti, I, 1955 ş.u.
LR “Limba română”, Editura Academiei R. S. R,
Bucureşti, I, 1952 ş.u.
S. Micu, Gh. Şincai, Elementa Micu, S., Şincai, Gh., Elementa linguae
daco-romanae sive valachicae, studiu
introductiv, traducerea textelor şi note de
Mircea Zdrenghea, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1980.
H. Mihăescu, Influenţa grecească Mihăescu, H., Influenţa grecească
asupra limbii române pînă în secolul al

263
 XVI-lea, Editura Academiei R.S.R.,
Bucureşti, 1966.
Ms.45 Manuscrisul românesc 45, Biblioteca
Filialei Cluj-Napoca a Academiei R.S.R.,
cuprinzînd copia revizuită a traducerii lui
Nicolae Milescu din Vechiul Testament.
Ms.4389 Manuscrisul românesc 4389, Biblioteca
Academiei R.S.R., cuprinzînd a doua
traducere din secolul al XVII-lea a
Vechiului Testament în limba română,
realizată, probabil, de Daniil Andrean
Panoneanul.
NT Noul Testament sau Împăcarea au Leagea
noao a lui Iisus Hristos Domnului nostru.
Izvodit cu mare socotinţă, den izvod grecescu
şi slovenescu pre limbă rumânească (…),
Bălgrad, 1648 (reeditare la Editura Episcopiei
Ortodoxe Române a Alba-Iuliei, 1988).
I. Oprea, Terminologia filozofică Oprea, I., Terminologia filozofică românească
modernă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1996.
Al. Rosetti, B. Cazacu, L. Onu, ILRL2 Rosetti, Al., Cazacu, B., Onu, L., Istoria
limbii române literare, Vol. I, De la
origini pînă la începutul secolului al XIX-
lea, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită,
Editura Minerva, Bucureşti, 1971.
M. Seche, Schiţă, I Seche, M., Schiţă de istorie a
lexicografiei româneşti, vol. I, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1966.
SCL “Studii şi cercetări lingvistice”,
Academia R. S. România, Institutul de
Lingvistică, Bucureşti, I, 1950 ş.u.
SLLF Studii de limbă literară şi filologie, I-III,
Bucureşti, 1969-1974.
SMFC Studii şi materiale privitoare la formarea
cuvintelor în limba română, I-VI, Bucureşti,
1959-1971.

264
 CUPRINS

I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE........................................5
1. Obiectul şi metoda cercetării.........................................5
2. Definiţia şi sfera noţiunii de limbă literară.
Caracterul normat şi caracterul cultivat
al limbii literare................................................................6
3. Raporturile dintre limba literară
şi limba literaturii artistice..............................................13
4. Periodizarea istoriei limbii române literare................13

II. ORIGINEA LIMBII ROMÂNE LITERARE............19

1. Epoca de formare........................................................19
2. Baza dialectală a limbii române literare.....................25
3. Baza dialectală a limbii române literare moderne......36

III. EPOCA VECHE – SECOLUL AL XVI-LEA.........38

1. Apariţia scrisului în limba română şi vechimea
scrierii chirilice româneşti.............................................38
2. Începuturile scrierii româneşti cu caractere latine......47
3. Cauzele introducerii limbii române în scris................50
4. Maramureşul anilor 1500 – patrie
a textelor rotacizante?......................................................56

IV. NORMA LITERARĂ

ÎN LIMBA TEXTELOR ROTACIZANTE....................61
1. Cele dintâi traduceri religioase în limba română........61
2. Primele încercări de a norma
limba română literară scrisă............................................64

V. DEZVOLTAREA LIMBII ROMÂNE

LITERARE ÎN PERIOADA 1640-1780.........................72
1. Repere ale dezvoltării culturale...................................72
2. Locul Bibliei de la Bucureşti în cultura
românească din a doua jumătate
a secolului al XVII-lea ....................................................81
3. Limba literară în perioada 1640-1780..........................93

265
VI. DEZVOLTAREA LIMBII
ROMÂNE LITERARE ÎN
PERIOADA DE TRANZIŢIE
LA EPOCA MODERNĂ (1780-1840).............................163
1. Şcoala Ardeleană – promotoare
a spiritualităţii româneşti...................................................163
2. Samuil Micu răspunde nevoii socio-culturale
de a se traduce din nou textul sacru în limba română.......190
3. Limba română literară în perioada premodernă............204

Bibliografie.......................................................................262

266