CURSUL 1

1. CONCEPTUL DE LIMBĂ LITERARĂ

Noțiunea de limbă literară a fost înțeleasă, de-a lungul timpului, în mod diferit. Cea mai
veche accepție a termenului era aceea de limbă scrisă: limba literară are rolul de a servi pentru
exprimarea în scris a unei literaturi. Ca limbă scrisă, limba literară se opunea limbii vorbite.
Această accepție stă la baza studiilor lui George Ivănescu, a lui Alexandru Rosetti, Boris Cazacu
și Liviu Onu. Această accepție ne duce, însă, la concluzia că limba literară este un instrument
pentru exprimarea literaturii beletristice (George Călinescu considera că Eminescu a creat limba
literară). Termenul de limbă literară a mai fost folosit și cu semnificația generică de instrument
de expresie a producțiilor intelectuale din diverse domenii ale culturii. Această semnificație o
dau limbii literare Ion Budai-Deleanu, Ion Heliade Rădulescu, Ioan Nădejde, Garabet Ibrăileanu
și George Ivănescu.
Ion Heliade Rădulescu preferă termenul de limbă generală, în timp ce B.P. Hasdeu
folosește sintagma limbă tipică. Alexandru Philippide o numește limbă comună. George
Ivănescu consideră mai potriviți termenii de limbă de civilizație sau limbă de cultură. Toți acești
termeni desemnează limba literară considerată ca instrument de expresie a culturii, în general.
În concepția lui Iorgu Iordan (1954), limba literară este „un aspect al limbii naționale,
aspectul ei cel mai corect, produsul unei prelucrări continue din partea scriitorilor, oamenilor de
știință, publiciștilor etc., sinteză a posibilităților de exprimare pe care le are limba întregului
popor. Ea este limba științei, literaturii, ideologiei, politicii, teatrului, administrației.” Reluând
această definiție, Iordan precizează că limba literară este „aspectul cel mai desăvârșit” al limbii
întregului popor. În raport cu limba națională, varianta ei literară este mai unitară. „Faptul se
datorește caracterului normativ al limbii literare și conștiinței vorbitorilor despre necesitatea de
a-i respecta cu cea mai mare strictețe normele.” Din definiția lui Iordan vom reține caracterul
cultivat (desăvârșit) și normat al limbii literare.
Multe dintre caracteristicile subliniate de Iorgu Iordan se regăsesc în definiția dată de
Rosetti, Cazacu și Onu în Istoria limbii române literare: limba literară este „o sintetizare a
posibilităților de exprimare a limbii întregului popor, destinată în special exprimării în scris,
mijloc de comunicare a celor mai de seamă manifestări culturale, caracterizată prin existența
unui sistem de norme care îi conferă stabilitate și unitate”. Caracterul îngrijit al limbii literare
este subliniat de Alexandru Graur și de Ion Coteanu.
Prin urmare, limba literară ar putea fi definită ca „varianta cea mai îngrijită a limbii
întregului popor, care servește drept instrument de exprimare a celor mai diverse manifestări ale
culturii și se caracterizează prin respectarea unei norme impuse cu necesitate membrilor
comunității căreia i se adresează”.
Faptele de limbă se repartizează în trei categorii: a) faptele de limbă care rămân în
circulația orală; b) faptele de limbă întrebuințate în texte neliterare; c) cele folosite în lucrările
literare. Pe acestea din urmă trebuie să le rețină cercetătorii care urmăresc evoluția limbii literare.
Alături de aspectul scris, este admisă astăzi existența unei modalități de exprimare orală a limbii
literare, utilizată în conversația îngrijită și în manifestările genului oratoric (discursuri,
comunicări, expuneri, conferințe etc.).
 2. NORMA
Trebuie să facem distincție între norma literară și norma lingvistică. Eugen Coșeriu
consideră că norma lingvistică indică „cum se spune”, iar norma literară, „cum trebuie să se
spună”. În timp ce norma lingvistică are un caracter „natural” și abstract, norma literară este
întotdeauna concretă și convențională, presupunând un acord prealabil din partea celor care o
hotărăsc și o respectă. Norma are caracter unitar. Prin urmare, am putea da o definiție a normei
literare: norma literară este expresia convențională, în genere coerentă, a unui anumit uz
lingvistic (dominant), impusă, cu o forță coercitivă mai mare sau mai mică, persoanelor
aparținând unei anumite comunități culturale.
Cercetările din ultima vreme au pus în lumină caracterul de categorie istorică al limbii
literare. Conținutul noțiunii de limbă literară se modifică în funcție de epoca de dezvoltare și de
gradul de perfecționare atinse de limba literară. Limba literară apare în împrejurări istorice, în
funcție de dezvoltarea social-culturală a unei colectivități umane, iar formele ei îmbracă aspectul
unei evoluții.

3. ORIGINILE LIMBII ROMÂNE LITERARE

Părerile sunt împărțite și în ceea ce privește originile limbii române literare. Unii
cercetători (B.P. Hasdeu, Al. Lambrior, Ovid Densusianu, Al. Rosetti, Jack Byck, Dimitrie
Macrea, Boris Cazacu) plasează începuturile limbii literare în secolul al XVI-lea, punându-le în
legătură cu activitatea de difuzare a cărții românești tipărite de diaconul Coresi. Alți cercetători
(Nicolae Iorga, George Ivănescu) pun în relație aceste începuturi cu momentul realizării primelor
texte literare românești. Acestea ar fi textele rotacizante, care datează din secolul al XV-lea.
Iorgu Iordan consideră că nu se poate vorbi de o limbă literară, în adevăratul sens al cuvântului,
până în secolul al XIX-lea. Liviu Onu, Ion Coteanu și Alexandru Graur consideră că a existat o
limbă literară, cu mult înainte de secolul al XVI-lea, în producțiile literare folclorice. Limba
folclorului nu poate fi luată, însă, în discuție, pentru că nu este o limbă literară în accepția pe care
o conferim astăzi acestui termen. Momentul încheierii procesului de constituire a limbii române
literare trebuie situat în secolul al XX-lea, între 1953 și 1960, când s-au publicat îndreptarul
ortografic, gramatica și dicționarul Academiei.
Prin urmare, în evoluția limbii române literare, putem deosebi două mari faze: 1) faza
constituirii limbii literare (de la origini până în momentul când se poate vorbi de o limbă literară
pe deplin formată) și 2) faza consolidării și a desăvârșirii limbii literare (etapă posterioară anului
1960).
În timpul dezvoltării sale istorice, limba literară suferă o serie de modificări sub influența a
doi factori: graiurile (pe baza cărora s-a format) și cultura (al cărei instrument de expresie a
devenit). Limba fiind divizată în graiuri și dialecte, aspectul literar al limbii va cunoaște la
început unele varietăți locale. Tendința generală a limbii este de a reduce și de a suprima
diferențele existente în interiorul ei. De aceea, unul dintre cele mai importante procese pe care le
cunoaște limba literară este cel al unificării. Unificarea se realizează prin impunerea unuia dintre
graiuri la baza limbii române literare. Devenită unică, limba literară trebuie să devină unitară.
Dezvoltarea culturii duce la îmbogățirea și perfecționarea limbii literare. Modernizarea limbii
literare se realizează în vocabular și în sintaxă. În fonetică și morfologie, modernizarea se face
prin unificare.
 4. BAZA DIALECTALĂ A LIMBII ROMÂNE LITERARE
În legătură cu graiul ce stă la baza limbii române literare, înregistrăm mai multe păreri:
a) Cei mai mulți cercetători (B.P. Hasdeu, Al. Lambrior, Ovid Densusianu, P.V. Haneș, Al.
Rosetti, Al. Graur, Boris Cazacu și Ion Coteanu) consideră că, la baza limbii române literare, stă
graiul muntean. În opinia acestor autori, un rol deosebit l-au jucat tipăriturile muntenești și,
înainte de toate, tipăriturile lui Coresi. Ion Gheție consideră că unificarea limbii de cultură s-a
produs la jumătatea secolului al XVIII-lea, în condițiile naționalizării slujbei religioase în
biserica românească.

b) Alți cercetători (Nicolae Iorga, Sextil Pușcariu) consideră că la baza limbii române literare se
află graiul maramureșean, datorită prestigiului câștigat de primele texte românești (Psaltirea,
Apostolul) traduse, în opinia lor, în părțile extrem nordice ale teritoriului de peste munți. Sextil
Pușcariu ajunge chiar la concluzia că limba română ar reprezenta un compromis între graiul
maramureșean și cel muntean, reflectat în cărțile tipărite de Coresi.

c) George Ivănescu consideră că româna literară din diverse regiuni ale țării ar avea o bază
comună maramureșeană până la jumătatea secolului al XVIII-lea și una munteană după această
dată.

d) Al. Philippide, G. Pascu, Iorgu Iordan și G. Istrate consideră că limba română literară este un
compromis între toate graiurile dacoromâne.

e) Emil Petrovici preia ideea lui Philippide, cu observația că, dintre graiurile dacoromâne, numai
două ar fi jucat un rol hotărâtor pentru unificarea lingvistică, graiul muntean și el moldovean.

f) Ion Nădejde, Garabet Ibrăileanu, Liviu Onu și Dimitrie Macrea sunt de părere că, la baza
limbii române literare, stă întregul dialect dacoromân, unitar în epoca de început a scrisului
românesc (secolul al XV-lea sau al XVI-lea).

Trebuie remarcat faptul că limba literară nu coincide niciodată cu dialectul aflat la baza ei.
Limba literară renunță la tot ce dialectul dominant are strict particular și acceptă, în schimb,
fonetisme, forme și cuvinte specifice celorlalte dialecte. Un dialect devine limbă literară datorită
poziției privilegiate pe care provincia în care se vorbește o are în viața economică, politică sau
culturală a întregii comunități lingvistice. Norma comună reprezintă cel mai des dialectul vorbit
în regiunea unde se găsește capitala.
Unificarea lingvistică nu se produce, de regulă, la nivelul dialectelor, ci la nivelul
variantelor literare scrise ale acestor dialecte. Majoritatea cercetătorilor consideră că există
dialecte literare pe care româna literară le-a cunoscut în cursul evoluției ei. Byck, Coteanu și
Macrea neagă existența dialectelor literare și ridică o serie de obiecții împotriva acestora:

a) Nu putem vorbi de dialecte literare de vreme ce ne ocupăm de dialectul dacoromân. (Byck,

Istrate)
b) Byck consideră că dialectele literare „se caracterizează printr-o voință fermă, printr-un efort
comun de a găsi norme și de a li se supune”, ceea ce nu se observă în cazul limbii române, unde
nu sunt semnalate tendințe de unificare în interiorul vreunui grai regional.

c) Diferențele dintre limba literară folosită în diversele provincii românești sunt neînsemnate în
secolele al XVII-lea – al XVIII-lea, rezumându-se la trei particularități fonetice: ğ-j, dz-z, n-nʼ.
Coteanu consideră că, în sens de limbă scrisă, româna nu a apucat să aibă dialecte literare.

d) După G. Istrate, nu există dialecte literare în limba română veche, întrucât niciunul dintre
textele vechi nu reprezintă vorbirea dintr-o singură arie geografică; toate se caracterizează printr-
o limbă amestecată.

Nici unul dintre aceste argumente nu poate fi considerat, însă, corect.

Relația dintre limba literară și cultură este variabilă de-a lungul timpului. Modernizarea
limbii literare este un proces continuu care începe cu primele texte literare și continuă până
astăzi. Un rol important l-a avut influența exercitată de unele limbi de cultură de-a lungul
timpului. Este vorba despre influența slavonei (în textele din secolul al XVI-lea – al XVII-lea),
despre influența neogreacă, despre influența latino-romanică (la sfârșitul secolului al XVII-lea și
în secolul al XVIII-lea). Influența latino-romanică este rezultatul orientării spre Occident a
culturii române. Evident, această influență a avut și o parte negativă (v. curentul latinist, curentul
italienist). În secolul al XIX-lea, limba română va fi influențată, cu precădere, de limba franceză.
Dacă slavona și-a exercitat influența asupra întregului spațiu cultural dacoromân, neogreaca,
turca și rusa vor influența numai Țara Românească și Moldova, iar germana și maghiara vor
influența Transilvania.
Progresul științei și al artelor duce la modernizarea limbii literare. Devenită instrumentul de
expresie al atâtor forme concrete de cultură, limba literară se diversifică, creându-se mijloace de
expresie variate. Aceste mijloace de expresie sunt, de fapt, stilurile sau limbajele funcționale.
Stilurile funcționale se dezvoltă în forme rudimentare în limba veche.
Referindu-ne la limba literară, constatăm că primele texte în limba română datează din
secolul al XVI-lea. Aceste texte – manuscrise sau tipărituri – sunt fie traduceri de cărți religioase,
fie acte și scrisori particulare sau oficiale. Limba lor prezintă un vocabular sărac și pronunțate
divergențe dialectale. În traduceri întâlnim adesea, datorită influenței originalelor, construcții
imitate după slavonă sau maghiară. În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, datorită laicizării
culturii, se constată o eliberare a românei literare de sub influența limbii textelor religioase și o
apropiere de limba vorbită a poporului. Apar noi forme de manifestare a literaturii (cronicile,
textele juridice, scrierile cu caracter oratoric și filosofic), dar și primele creații artistice în proză
și în versuri. Limba română reușește să devină limba oficială a cancelariei și a bisericii.
Condițiile de dezvoltare a societății românești conferă literaturii române trăsături datorate
diverselor influențe. Influența turcească și influența grecească cresc în viața politică și socială a
Țărilor Române, acest aspect resimțindu-se și în plan lingvistic (secolele al XVII-lea – al XVIII-
lea). Locul elementelor turcești și neogrecești va fi luat mai târziu de elementele rusești și
romanice. În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea se accentuează, de asemenea, orientarea culturii
române spre Rusia și Polonia. Contactul cronicarilor cu cultura latină, în colegiile din Polonia
unde au studiat, lasă urme adânci în scrisul acestora, mai ales în domeniul lexicului și al sintaxei.
Întemeierea tipografiilor în Țările Române, precum și sprijinul lui Petru Movilă,
mitropolitul Kievului, au contribuit la răspândirea scrierilor în limba română. Larga circulație, pe
calea tiparului, a traducerilor de cărți religioase (Cartea românească de învățătură a lui Varlaam
(1643), Noul Testament de la Bălgrad (1648), Biblia de la București (1688)) și folosirea lor nu
numai în oficierea cultului, ci și ca „manuale” elementare pentru învățarea scrisului și a cititului
în școlile mănăstirești, contribuie la începuturile de unificare a exprimării literare. Prin Psaltirea
în versuri (1673) a lui Dosoftei și Didahiile (care circulă în manuscris, fiind tipărite abia în 1886)
lui Antim Ivireanul, limba română își îmbogățește posibilitățile de exprimare artistică.
Alături de literatura religioasă, cărțile populare (Alexandria, Esopia, Halima) și primele
legiuiri laice oficiale (Pravilele lui Vasile Lupu și Matei Basarab) au avut un rol important în
dezvoltarea limbii române literare. Scrierile cronicarilor moldoveni (Grigore Ureche, Miron
Costin și Ion Neculce), ale cronicarilor munteni (Stolnicul Constantin Cantacuzino, Radu
Greceanu) și scrierile lui Dimitrie Cantemir iau în discuție originile romanice ale poporului
român și ale limbii române și valorifică elemente ale limbii vorbite. Cronicarii realizează, în
același timp, remarcabile progrese în arta compoziției literare. Narațiunea, în opera cronicarilor,
depășește limitele genului istoric și dobândește o reală valoare literar-artistică. Miron Costin
deschide, cu poemul Viața lumii, calea către lirica filosofică. Dimitrie Cantemir creează primul
roman alegoric din literatura română, Istoria ieroglifică, și pune baza terminologiei științifice
românești.

5. APARIȚIA SCRISULUI ÎN LIMBA ROMÂNĂ

Unii cercetători susțin că apariția scrisului în limba română s-ar explica prin factori
exclusiv interni. Alții consideră că apariția scrisului în limba română se datorează unor factori
externi. În secolele al XIV-lea – al XV-lea, limba cultului și a administrației era slavona. Este de
presupus, însă, că, chiar și în această perioadă, înainte de 1521 (de când datează primul text
românesc păstrat, Scrisoarea boierului Neacșu din Câmpulung către Hans Benkner, judele
Brașovului) s-a scris românește, sporadic, pentru nevoi particulare.
Cele mai vechi tipărituri în limba română despre care avem astăzi informații provin de la
Sibiu, de pe la mijlocul secolului al XVI-lea: Catehismul (1544) și Evangheliarul (1546-1554).
Ambele cărți urmăreau atragerea românilor la lutheranism. Activitatea tipografică de la Sibiu
este continuată de Coresi, la Brașov, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Coresi și ucenicii
săi tipăresc: Întrebare creștinească (1559), Evangheliarul (1561), Apostolul (1564), Liturghierul
(1570), Psaltirea (1570), Psaltirea slavo-română (1577), Pravila (1570-1580). În aceeași
perioadă, în anul 1570, apare la Oradea Mare sau la Cluj o culegere de cântece bisericești
(psalmi), tipărită cu caractere latine. În 1582 apare Palia de la Orăștie.
 CURSUL 2
În secolul al XVI-lea, existau două categorii de texte: textele traduse (texte religioase
care au circulat sub două forme: manuscrise (textele rotacizante) și textele tipărite de Coresi) și
texte originale (scrisori și acte particulare – 1521-1600). Între 1532 și 1588, s-au tradus, pe
teritoriul Principatelor, majoritatea cărților de cult. La baza acestor traduceri stau atât un factor
cultural, cât și un factor religios (slujba religioasă se oficia acum în limba națională). Marile
centre culturale erau: Sibiu, Orăștie, Cluj, zona din nordul Transilvaniei (care cuprindea și
Maramureșul), nordul Moldovei, Brașov și Insula Rhodos.
Textele rotacizante sunt patru manuscrise – trei Psaltiri (Psaltirea Scheiană, Psaltirea
Voronețeană și Psaltirea Hurmuzaki) și Codicele Voronețean. Textele rotacizante nu sunt foarte
unitare din punct de vedere lingvistic și nici nu sunt la fel de vechi. Spre exemplu, numai în
Codicele Voronețean rotacismul este complet. În celelalte trei texte, se înregistrează stadii
intermediare ale rotacismului:
„Da-ți-va Domnulu după înrima ta…” (Psaltirea Hurmuzaki)
„Dea-ți Domnul după înrema ta…” (Psaltirea Scheiană)
„Întru ura (=una) de sămbete adurară-se (=adunară-se)…” (Codicele Voronețean)
Textele rotacizante provin din Transilvania de Nord (o arie ce poate cuprinde și Maramureșul).
Sunt aproape imposibil de datat pentru că nu sunt originale, ci sunt copii. Alexandru Rosetti
considera că diferențele mari dintre tipăriturile lui Coresi și textele rotacizante se explică din
perspectiva diversificării dialectale.
Față de limba greoaie, cu sintaxa neromânească, a traducerilor maramureșene, a
tipăriturilor de la Sibiu și, uneori, a tipăriturilor lui Coresi, limba unor documente și a unor
scrisori românești din secolul al XVI-lea este simplă și uzuală. În aceste texte, în afară de unele
formule stereotipe, la începutul și la sfârșitul scrisorii, găsim deseori o expunere clară, într-o
limbă curgătoare. Limba primelor traduceri românești de cărți religioase este greu de înțeles
pentru că traducătorul a urmat ordinea cuvintelor și sintaxa originalului slavon.
Limba literară din secolul al XVI-lea se deosebește de limba literară de azi printr-o serie
de trăsături. Având în vedere că trebuie să ținem cont de diferențele dialectale, ne vom referi atât
la textele din aria nordică (nordul Transilvaniei și, eventual, Moldova), cât și la cele din aria
sudică (sudul Transilvaniei și Muntenia). Caracteristice ariei nordice sunt textele rotacizante, iar
ariei sudice îi sunt caracteristice texte tipărite de Coresi (Tetraevanghelul, Apostolul, Cazania I
(1567)1 și Cazania a II-a (1581)2 etc.).

VOCALISMUL ÎN SECOLUL AL XVI-LEA

TEXTE ROTACIZANTE (ARIA TIPĂRITURILE LUI CORESI (ARIA
NORDICĂ) SUDICĂ)
1. ă etimologic păstrat în: 1a. ă etimologic păstrat în:
băserăcă (CV) blăstemă (Tetraev., Ap., Caz. 2)
fămeie (PH) fămeie (Tetraev., Ap., Caz. 2)
blăstăma (PS) părete (Tetraev., Ap., Caz. 2)
(ă etimologic provine dintr-un a neaccentuat) rădica (Tetraev., Ap., Caz. 2)
1
Cazania I = Coresi, Tâlcul evangheliilor
2
Cazania a II-a = Coresi, Carte cu învăţătura
2. ă protonic > a 2a. ă protonic rămâne neschimbat
(transformarea se produce dacă urmează în bărbat (Tetraev.)
cuvânt un a accentuat) spăla (Tetraev.)
bunratate (PH)
înralța (PH)
împarat (CV)
3. ă etimologic păstrat în cuvintele de 3a. ă etimologic păstrat, de asemenea: păhar
origine maghiară: păhar (PH)
4. e nesincopat se păstrează: 4a. e nesincopat se păstrează:
derept (CV) dereptate (Tetraev.)
derege (CV) derege (Ap.)
Uneori, se produce o disimilare, e devenind i:
direge, dirept.
5. e final aton > i 5a. e final aton nu trece la i:
di (CV) mene
durerili (PS) mine
menri (=mie) (PS) de
6. prezența lui î etimologic, provenit din 6a. apare diftongul îi sub influența formei de
a+n: plural (cîni, mîni). Se anticipează, sub formă de
pîre (=pîne) (PS) i semivocalic, i de la plural pentru a ușura
cărilor (cînilor) (PS) pronunția:
cîine (Tetraev.)
mîine (Tetraev.)
pîine (Tetraev.)
7. se conservă î etimologic în: 7a. î este conservat (împle), dar se
îmblu (< ambulare) (CV) înregistrează deja și două forme evoluate, cu u:
împlură (< impleo, -ere) (CV) umplut (Tetraev.) și umpluse (Tetraev.)
(Î etimologic va trece mai târziu la u prin
asimilare.)
8. se conservă u arhaic în câteva cuvinte: 8a. u se conservă, în general:
preutu preut
usteni ustenise
În Tetraevanghel, e înregistrată, pentru prima
dată, forma preot.
9. ḙa final accentuat > e 9a. ḙa final accentuat rămâne nemodificat:
așe (PH) mea (Tetraev.)
me (PS)
10. diftongul ia final sau median se 10a. diftongul ia final sau median se
conservă: conservă
apropia-se-voru (PV)
tăiat-ai (PS)

Textele rotacizante prezintă inovații care nu sunt impuse în limba română literară. Textele
coresiene, însă, prezintă numeroase inovații care se vor impune în limba literară. În mod spontan,
graiurile, dialectele evoluează către diferențiere. Nu inovația este importantă, ci ceea ce limba
română literară aduce, în mod coercitiv, pentru alcătuirea normei.
 CONSONANTISMUL ÎN SECOLUL AL XVI-LEA

TEXTELE ROTACIZANTE (ARIA TIPĂRITURILE LUI CORESI (ARIA

NORDICĂ) SUDICĂ)
1. labialele rămân intacte (Primele forme de 1a. labialele rămân intacte, fără nicio excepție:
labiale palatalizate abia acum încep să apară: f fiarele
> h’.) piciorul (Caz. 1)
bine (Caz. 2)
2. ierarhizarea palatalizării labialelor: f > h’ 2a. ______________
(f e labiala cel mai slab articulată) :
hi (= fi)
hieru
3. duritatea seriilor consonantice duce la 3a. labialele sunt moi:
modificarea timbrului vocalelor de după ele: iubesc
e > ă; i > î; ḙa > a. merg
iubăscu să meargă
mărgînd tocmeală
zmău
isprăvască
lipască
4. se conservă m etimologic: rumpe 4a. alternanță între formele cu m etimologic
și cele fără m etimologic:
rumpea (Caz. 1)
să rupă (Caz. 2)
5. în cuvântul geruchiu se observă prezența 5a. forma fără n propagat:
lui n rotacizat, nu propagat (gerunchiu – CV) îngenuchia
genuchiu
6. rotacizarea lui n intervocalic în cuvintele 6a. nu există în textele lui Coresi
de origine latină:
n > (r)r > ñr > r
pînre > pîre
cîri (= cîni)
punrea (CV)
surară (= sunară)
Există însă și elemente latine cu n nesupus
acestei rotacizări. În CV, nu există n
intervocalic rotacizat, ci în diferite stadii : nr,
r.
7. n’ (n muiat) se conservă: 7a. n’ > i
călcîn’iu (PS) întîi (Tetraev.)
întîn’u (CV) să vie (Ap.)
8. s dur: 8a. s moale:
asămînra (PS) arseră (Caz. 2)
sară (PS) seară (Tetraev.)
sîngur (PH) singur (Tetraev.)
Paralel, existau și forme în care e și ea nu s-au
modificat sub influența pronunțării dure a lui s.
9. dz dur: 9a. dz > z moale:
dzău (PV) Dumnezeu (Caz. 2)
dzîsa zi
dzîua (CV) să păzească (Tetraev.)
Paralel, existau și forme cu e și i.
10. pentru ș și j, caracterul dur nu este încă 10a. ș și j sunt pronunțate moale:
generalizat; se rostesc, în general, moale: deșert
jeluiaște (PS) grija (Tetraev.)
ședzi (CV) ieși-vor (Caz. 2)
șerb (PH)
șeapte (PH)
11. ș se conservă în evoluția grupului șch: 11a. ș se conservă și la Coresi, dar este
deșchide atestată și forma evoluată:
deșchide / deschide
12. ğ provine din latinescul j [jot] (jocum > 12a. ğ > j
ğoc) sau din grupul d+e (deorsum > ğos): ajutoriu
gios (PS) judecată (Caz. 2)
giudeț (CV) împrejur
Paralel cu aceste forme, există și unele
excepții: încungiura.
13. r dur 13a. r normal
rrușine
rrîu
14. h etimologic în cuvintele de origine slavă: 14a. h etimologic exista și la Coresi:
pohtă prah (Caz. 1)
prah vîrh (Caz. 2)
vîrh vătah
zăduh

Dintre aceste caracteristici, următoarele s-au păstrat și în limba literară:

- absența rotacismului
- n’ > i
- s moale
- dz > z moale
- ș, j – pronunțate moale
-ğ>j
- forma evoluată sch
 CURSUL 3
MORFOLOGIA ÎN SEC. AL XVI-LEA
Din punct de vedere morfologic, nu mai există o diferențiere regională atât de accentuată
cum prezenta vocalismul și consonantismul. Textele din secolul al XVI-lea, indiferent dacă
aparțin ariei nordice sau ariei sudice, sunt texte religioase influențate de un model după care erau
traduse. Principalele trăsături ale textelor din secolul al XVI-lea sunt:
1. Pluralul substantivului mână este mînrule / mînre, mînri în aria nordică, dar mîinile în
textele lui Coresi.

2. Neutrele cu radicalul terminat în r primesc la singular desinența –ă, iar la plural primesc
desinența –e: carăle; hotară / carele (PV, PS). La Coresi, se remarcă forme de tipul: fiară,
hotară.

3. Articolul posesiv este frecvent invariabil în nord (a lor = ”al lor”; a bunului Dumnădzău
= ”al bunului Dumnădzău”), dar este constant variabil în sud (al mieu; ale lui Dumnezeu).

4. Formele de genitiv – dativ sunt neaglutinate în nord (pelițeei – PS; judecateei; inimiei) și
în sud (judecatei; inimeei / apar evoluate la judecății; inimii).

5. Verbele cu radical terminat în d, t sau n prezintă forme iotacizate atât în aria nordică
(scoțînd; auz; pui; să vie; să spuie), cât și în tipăriturile lui Coresi (să cază; pociu).

6. Forma de imperfect este identică la persoana a III-a singular și plural (admira, cugeta –
nord; spunea, căsca – sud). Abia în secolul al XIX-lea se vor diferenția cele două forme.

7. La perfect compus, forma de persoana a III-a singular este identică cu forma de persoana
a III-a plural: el au fost / ei au fost (atât în nord, cât și în sud).

8. Atât în nord, cât și în sud, imperativul negativ se formează de la infinitivul lung: nu vă

giurareți!; nu iubireți! – în nord / nu credereți!; nu suflareți! – în sud. La Coresi, apar, însă, și
forme evoluate: nu jeluiți!; nu vă lăudați!

9. Formele de conjunctiv ale verbelor a da, a bea, a sta sunt: să dea, să stea, să ia, atât în
nord, cât și în sud. Nu existau încă forme de tipul: să beie, să deie și să steie.

10. Adverbele, conjuncțiile și prepozițiile au distribuție întâmplătoare și în nord și în sud:

cătră – către; amu – acu.

11. Verbul a se naște apare, în aproape toate textele, cu formă activă, deși sensul lui este
acela al verbului reflexiv (oamenilor ce nascu – PS). Apare, însă, și forma reflexivă a verbului:
oamenilor ce să nascu (PH). În cazul altor verbe, se întâlnesc dublete, formă activă – formă
reflexivă (a se chinui – a chinui; a se cutedza – a cutedza; a se glumi – a glumi etc.).
 12. Viitorul prezintă, la persoana a II-a, în majoritatea textelor, forma de auxiliar veri, mai
apropiată de etimonul latin (< lat. *velis): ver aduce, veri afla (PS); veri socoti (Pravila). Numai
în textele din Banat – Hunedoara apare forma nouă: vei face (Palia de la Orăștie3), dar alături de
veri face (PO).

13. Verbul a avea prezintă, la conjunctiv, forme etimologice pentru persoana I și a II-a
singular: să aibu, să aibi.

14. La mai-mult-ca-perfect există, pentru persoana I singular, forma fără –m analogic (eu
gătise). La persoana a III-a plural sunt înregistrate numai forme fără –ră analogic.

15. Infinitivul lung cunoaște încă o largă întrebuințare, în ciuda înlocuirii sale treptate cu
infinitivul scurt: ”Acmu e vrĕmea de a lucrarea și de a semănarea.”; ”apă de-a spălarea” (PO).

16. Supinul este rar folosit, în locul lui apare infinitivul lung: marhă de furat (PO); se satură
de jeluit și de tăiat.

SINTAXA SECOLULUI AL XVI-LEA

O serie de particularități sintactice sunt datorate sintaxei slavone.
1. Subiectul
- Este frecvent folosit subiectul exprimat prin infinitiv: se cade a dezlega (PO). În alte cazuri,
subiectul este realizat prin verb la gerunziu: mai bunr-e amu binre făcînd (CV).
- Se înregistrează numeroase exemple de reluare sau de repetare a subiectului (ceea ce reprezintă
un fenomen de sintaxă populară românească): Domnul elu e Dumnezeul vostru. (PS); Cumu-s ei
deprenși oaminii. (Pravila).

2. Predicatul
- Adesea este omis predicatul verbal, lucru care poate fi explicat atât prin fidelitatea față de
original (slavon, maghiar sau latin), cât și independent de acesta, când predicatul se subînțelege:
Iară drepților, nădejdea învierii.
- Elipsa verbului copulativ este frecventă. Aceasta este generată de păstrarea tiparului slav:
Niminea destoinic a se lega de pohtele trupului (lipsește ”nu este”).
- Numele predicativ este adesea exprimat prin infinitiv lung sau scurt: Vor fi de a-i lăsarea sau
de a-i împărțirea (Pravila) / A ști amu se vă fie voao (CV).
- Acordul predicatului cu subiectul se face adesea prin atracție sau prin înțeles: Cîtu e dulce
grumazului mieu cuvintele tale / toată mulțimea iudeilor supărară-me (CV).

3. Atributul
- Atributul substantival în dativ cunoaște o largă utilizare: soțul lumiei (CV) / era fecior Milcăei
(PO).
- Atributul substantival în acuzativ este des utilizat: cale de cetate io vor fi nu aflară (PS) / casa
de Domnul (PS) (construcția are valoare de genitiv: ”casa Domnului”).
3
PO = Palia de la Orăștie
- Se folosește frecvent atributul pronominal exprimat printr-un dativ posesiv: lăsați la mine un
frate-vă (PO).
- Apoziția este, în general, acordată: în ocină lu Israil, șerbului tău.
- Atributul adjectival se acordă cu substantivul determinat în gen, număr și caz. Există și situații
în care acordul nu se realizează, tendința fiind caracteristică vorbirii populare: mîntuirea casei
aceasta.

4. Complementul
- Se folosește frecvent complementul direct fără marca pre (aștepta noi – CV).
- Începe să se remarce tendința de reluare sau de anticipare a complementului direct printr-un
pronume personal aton în acuzativ (ne-au izbăvit pre noi; Isusu-l cunoscu (”îl cunoscu pe Isus”)
– CV).
- O serie de verbe, influențate de corespondentele lor slave, se construiesc cu complement
indirect: hulindu celuia (CV); se giudecămu lui (CV); contenit-ai limbilor (PS).
- Complementul indirect se construiește cu prepoziția la (se va ispovedi … la duhovnicul său –
Pravila) și, rar, cu prepoziția a (să o dăm a oamini – PO).
- Începe să fie anticipat sau reluat complementul indirect prin clitic pronominal de dativ: i se
cade lui (Pravila); lu Pavelu-i grăiia duhul (CV).
- Complementul de agent este introdus prin prepozițiile: de, de către, de la, cu: vama se va da lui
de la Pavel.
Pronumele reflexiv este postpus verbului, după model slav (nice încredințară-se în dziua
lui – PV).
Timpul narativ în secolul al XVI-lea este, aproape fără excepție, perfectul simplu
(influență a aoristului slavon).

5. Topica
- În propoziție, topica normală era ”subiect – verb – obiect”, ca în latina populară și în româna
comună. Existau și abateri de la această ordine: ”verb – subiect – obiect” / ”subiect – obiect –
verb” sau ”obiect – subiect – verb”, din necesități de expresivitate.

6. Negația
- Semiadverbul nu nu se notează când există în text un alt cuvânt cu sens negativ (pronume, alt
adverb negativ): nece soarele, nece stelele se iviră (CV); nice unul să înțeleagă beseada (PO).
- Există însă și atestări ale negației duble: nece de la urul n-amu jeluitu (CV); nimerile nu va
lua (Pravila); nececum nu vreți cu moarte muri (PO).

LEXICUL SECOLULUI AL XVI-LEA

Se constată, în aria nordică și în aria sudică, prezența unor categorii de termeni care au
dispărut din limbă sau și-au modificat sensul după secolul al XVI-lea. Se înregistrează diferențe
și în ceea ce privește existența unor termeni dialectali de origine maghiară (textele rotacizante).
O serie de termeni latinești dispar din cauza corpului lor fonetic redus. Același fenomen se
constată și în cazul termenilor slavi.
1. termeni latini:
lat. et (= ”și”) > e (rom.). - după secolul al XVI-lea nu mai apare.
lat. uva (= ”viță-de-vie”) > uă > auă – dispare după secolul al XVI-lea.
agru (”țarină”)
a cura (”a curge, a șterge”)
a cure (”a alerga, a curge”)
a deșidera (reintrat în limbă ca termen neolatin: descendent, descendență)
a deștinde (< descendere ”a coborî”) reintră în limbă ca deziderat
a învești (< lat. investire ” a îmbrăca”) reintră în limbă ca veșmânt, a investi
urăciune (< oratione ”urare, binecuvântare”)

2. termeni slavi:
a besădui ”a purta o conversație”
bezaconie ”încălcare de lege”
clevetă ”calomnie” (s-a păstrat a cleveti)
deală ”treabă, lucru” – revine în secolul al XIX-lea cu forma delă în administrație (cu sensul
”dosar, cauză”)
gadină ”fiară”
a gotovi ”a termina”
polată ”curte princiară”
stepenă ”treaptă”
zăbleală ”fereastră
Alți termeni prezintă o evoluție semantică:
- termeni latini: greață (< gravitia „greutate”), a răposa („a se odihni”), a săruta (< salutare ”a
saluta”), mișel ”sărac”;
- termeni slavi: bezaconie (azi, peiorativ); bolovan (”idol, chip cioplit”); dihanie (”ființă, duh,
suflet”); silă (”putere” – a lua cu puterea, a lua cu sila); mândru (”înțelept” – evoluție
metaforică).

3. termeni maghiari – sunt prezenți cu precădere în textele rotacizante. Termenii maghiari au

circulație limitată: ei fac, uneori, diferența dintre textele rotacizante și textele coresiene:
adămană ”camătă”
bănat ”supărare, necaz, scârbă” (cu bănat)
a celui „a înșela”
feleleat ”argumentare, justificare, răspuns” – verbul a feleli
a gilălui ”a urî”
de biu ”îndestul”
Uneori, termeni maghiari înlocuiți apar și în textele coresiene: de biu (până la destul), arină
(prah), ogradă (curte), nea, omăt (zăpadă), mire (ginere), pită (pâine). Nu se poate spune că
diaconul Coresi ar fi avut o listă de termeni și i-a înlocuit pe unii cu ceilalți. Traducerile au fost
paralele sau au provenit unele din altele, dar cu textele originale în față.
 În secolul al XVI-lea, s-a realizat prima traducere a Vechiului Testament, care cuprindea
două cărți: Facerea și Fuga în Egipt. Traducerea s-a realizat în Banat și a rămas cunoscută sub
numele de Palia de la Orăștie (1532). Este o traducere realizată după un text maghiar. A fost
tipărită la Orăștie de către Șerban Coresi, fiul diaconului Coresi. Acest text nu se integrează în
totalitate în corespondențele stabilite între nord și sud. Vom descoperi, prin urmare,
particularități ale ariei vestice, concurate de fonetisme muntenești (datorită tipografiilor).

Aceste particularități ale ariei vestice sunt:

- n’ conservat (n+j): întîn’ul; cun’ele; pustin’e; vin’ă;
- r muiat: ris, riu (în loc de râs, râu);
- fonetisme specifice: tinăr (= tânăr);
- modificări de conjugare (ex. a scria);
- z și j, fonetismele muntenești, înlocuiesc dz și ğ: Dumnezeu; nu judecare-ți;
- apare diftongul îi (pâine, câine, mâine).

Ultimul text al secolului al XVI-lea este Psaltirea bilingvă (1588 – Șerban Coresi). Cu
acest text se încheie activitatea tipografică a secolului al XVI-lea.
Textele netraduse (actele oficiale și scrisorile) prezintă o sintaxă mai liberă, naturală,
prezintă forme de oralitate (repetiție, anacolut). Sfârșitul secolului al XVI-lea reprezintă
momentul în care limba slavonă nu mai este obligatorie, iar româna începe să se impună în
cancelarie, în administrație. Momentul de trecere de la slavonă la română este marcat prin
păstrarea formulei inițiale și a celei finale, precum și prin păstrarea unor prepoziții, conjuncții sau
adverbe. Pe lângă acestea, existau și elemente de oralitate a limbii române.

CURSUL 4
 SECOLUL AL XVII-LEA – PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XVIII-LEA

Condițiile de dezvoltare a societății românești în Moldova și în Țara Românească sunt, în

general, asemănătoare. Puterea domnitorului scade, iar boierimea dobândește o mare însemnătate
în viața politică și economică. Secolul al XVII-lea marchează apogeul expansiunii turcești în
Europa. Se accentuează orientarea culturii române spre Rusia, Polonia, Ucraina, Grecia.
Influența polonă este foarte mare în Moldova: tinerii boieri moldoveni studiază în școlile iezuite
din Polonia. Miron Costin scrie opere în limba polonă, iar Dosoftei își tipărește Psaltirea în
versuri la Uniev. Prin filieră polonă, se exercită asupra limbii române o puternică influență
latină, mai ales în domeniul lexicului și al sintaxei. Influența grecească este foarte puternică în
secolele XVII-XVIII. Nicolae Milescu și Dimitrie Cantemir își fac studiile la Constantinopol.
Datorită sprijinului acordat de către Petru Movilă, mitropolitul Kievului, a fost posibilă
întemeierea unor tipografii în Țările Române: în anul 1635 se reînființează tipografia în Țara
Românească, iar în anul 1641 se întemeiază prima tipografie în Moldova. Tipografiile au tipărit
nu numai cărți bisericești, ci și pravile, contribuind la începuturile unificării limbii române
literare.
În această epocă, se dezvoltă și învățământul. În Moldova, călugării iezuiți întemeiază
primele școli în care limba de predare era latina. În anul 1641, Vasile Lupu întemeiază Colegiul
de la Trei Ierarhi. În anul 1679, în Țara Românească, din inițiativa lui Șerban Cantacuzino, ia
ființă Academia Domnească. Din aceeași perioadă este menționată o școală destinată fiilor de
orășeni, întemeiată la Câmpulung. În toate aceste școli, limba de predare era latina, slavona sau
greaca veche.
În Ardeal, tipăriturile religioase urmăreau atragerea românilor la calvinism (v. cartea de
rugăciuni tipărită în anul 1639).
Principalele tipărituri din perioada pe care o avem în vedere sunt: Noul Testament de la
Bălgrad (1648, Alba-Iulia); Carte românească de învățătură a lui Varlaam (1643, Iași); Pravila
lui Vasile Lupu (1646, Iași), Îndreptarea legii (1652, atribuită lui Matei Basarab), Pravila de la
Govora (1640) - pravilele erau codice de legi, deci sunt considerate primele texte juridice
românești); Floarea darurilor, Alexandria (1620) – cărți populare; apar primele cronici –
Letopisețele Țării Moldovei scrise de Grigore Ureche și Miron Costin (sec. XVII) și Ion Neculce
(sec. XVIII), cronica scrisă de Constantin Cantacuzino; Psaltirea în versuri a lui Dosoftei
(1673); Biblia de la București (1688 – tradusă de Șerban și Radu Greceanu și revizuită de Șerban
Cantacuzino); Didahiile lui Antim Ivireanul (comentarii pe marginea dogmei, din păcate
netipărite și conservate doar în manuscris); Cazania lui Varlaam; poemul filosofic Viața lumii a
lui Miron Costin; Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir; Divanul lui Dimitrie Cantemir.
Dintre aceste tipărituri, Cazania lui Varlaam și Didahiile lui Antim Ivireanul, alături de
Predoslovii, sunt singurele forme de discurs adresat, fiind manifestări ale stilului retoric. Dacă
cronicile sunt texte beletristice și istorice deopotrivă, Istoria ieroglifică a lui Cantemir este prima
operă beletristică din literatura română, iar Divanul lui Cantemir, primul text filosofic.
 Stilul științific ar putea fi exemplificat prin încercarea lui Dimitrie Cantemir de a crea o
terminologie științifică românească (poate că termenul terminologie culturală este mai adecvat,
pentru că domeniile din care Cantemir operează împrumuturi sunt extrem de variate: astronomie,
matematică, filosofie, arheologie, muzică). În glosarul pe care-l alcătuiește, Cantemir apelează la
limbile prin excelență savante: latina (ce reprezenta cultura occidentală) și greaca (reprezentativă
pentru cultura orientală), dar și la rusă sau turcă.
Fără a folosi vreun termen pentru a denumi limba literară, cărturarii români din epoca
veche credeau că limba scrisă este forma cea mai îngrijită a limbii române.

EVOLUȚIA NORMEI

Vom compara, în cele ce urmează, texte din cele trei provincii românești (pravile, texte
religioase, cronici etc.). Evoluția normei este extrem de fluctuantă, limba literară din această
perioadă fiind foarte diversificată. În fiecare regiune, se încearcă crearea unei norme proprii. Nu
exista o normă sintactică, fiecare autor are o anumită manieră de a utiliza lexicul.

CARACTERISTICI ALE VOCALISMULUI ȘI ALE CONSONANTISMULUI ÎN

SECOLELE XVII-XVIII:

ȚARA ROMÂNEASCĂ TRANSILVANIA (Noul MOLDOVA

ă protonic conservat:
împărăție, bărbat, călcat
e median aton păstrat și
general: feciorilor
(Biblia de la București (BB) –
videa, hainili, judicători – e
median aton > i)
e aton final se conservă:
nevoie
ḙa final conservat: rea, va
părea
Testament de la Bălgrad
(NTB))
ă protonic conservat: bărbat,
lăsa, călca
e median aton se păstrează: a
veni, feciori, oameni
e aton final se conservă: dulce,
direptate
ḙa final conservat: cea, a avea
ă protonic (ă din silaba care
precedă un a accentuat) se
transformă în a: s-a nalța
(Dosoftei). La Varlaam, însă
ă protonic nu se transformă:
băgat, păcate.
e median aton > i
(deagitele, ficioară, lunicá)
e aton final > i (di, a faci,
bini, cini – Neculce,
Cantemir). La Varlaam nu e
încă înregistrat: de, bine,
mele.
ḙa final accentuat > e
accentuat, dar nu e general.
La Cantemir și Neculce,
fenomenul se înregistrează:
cădé, vré, vidé, să sădé, mé.
La Varlaam, fenomenul nu

Apare diftongul îi (câne >
câine): câinilor, mâinile,
pâinii.
f este nepalatalizat: fiarbe,
răsfira.
Labialele se pronunță moale:
privească, izbăvească. În BB,
avem exemple cu labiale
rostite dur (vacul, să clipască),
ceea ce ne duce la concluzia că
a fost folosită o traducere
integrală a textului biblic.
Numai așa se explică mulțimea
formelor nordice.
Consoanele s, z, ț se rostesc
moale: casele (Pravila de la
Govora), seara, Dumnezeu. În
BB, sunt frecvente exemplele
în care aceste consoane se
pronunță dur: asămăna,
auzând, lipsască.
În NTB – cânii, mânile /
câinilor, mâinii, pâinea.
f este nepalatalizat: să fie,
fierea
Labialele moi alternează cu
cele dure: iubesc, mergând /
iubăsc, să iubască.
Se înregistrează alternanța
dintre pronunțarea dură și
pronunțarea moale a acestor
consoane, însă predomină
forma muntenească: auziră
(NTB), seamănă, să
curățească / sara,
se înregistrează: avea, vrea.
La Dosoftei, fenomenul se
înregistrează, dar nu e
general: înfășé / înfășea,
mielușé.
î este negeneral. La Varlaam
– câine, mâine / câne, mâne.
Până la sfârșitul sec. XVIII,
forma nediftongată nu
dispare din texte. La Neculce
avem: câinii, pâne / pâine.
La fel la Cantemir sau la
Dosoftei.
f și p se palatalizează (f >
h’, iar p > k’). La Varlaam
apar forme alternante (fire /
hiertură, hiară, hiarbe. Nici
la Dosoftei palatalizarea
labialelor nu e generalizată:
a hi, hierea, chiapteni. La
Miron Costin – chezi
(pluralul lui piază). La fel la
Cantemir. La Neculce
exemplele sunt mult mai
numeroase: să fie / hire,
chept, închiedeca.
ATENȚIE! Labiodentala f
este cel mai puternic
articulată, de aceea se
palatalizează!
Labialele se pronunță dur:
bată (=beată), mărgând –
Varlaam; iubăsc, lipăscu –
Dosoftei; bat (=beat) –
Neculce.
Consoanele s, z, ț și dz se
rostesc dur: curățască
(Varlaam), dzâua, săcure,
sosâm, dzâle, țâgani
(Dosoftei), obosâtă (M.
Costin), sângur, Dumnezău
(Neculce).

Consoanele ș și j se rostesc
moale: așeza, deșert, ușe, jelui. dintre pronunțarea dură și
Nu există dz în secolul al
XVII-lea.
Nu există ğ în Muntenia.
Excepție face BB: agiutoriu,
giurământ, să giuca.
După BB, nu mai există niciun
text muntenesc în care să apară
ğ.
Nu există r dur.
Verbele cu radicalul în t, d sau
n se mențin iotacizate: să arză,
să spuie, să trimață.
dumnezăiască.
Se înregistrează alternanța
pronunțarea moale a lui ș și a
lui j: greșeale, șearpe /
slujaște, greșaște.
Apar atât forme cu dz, cât și
forme cu z: dziceți, am vădzut /
auzi, botez.
ğ apare în alternanță cu j: să
giure, giudeca / ajutoriu, să
judece.
R dur alternează cu r moale:
ureaște / izvoraște (NTB).
Formele iotacizate sunt, cu mici Formele iotacizate
excepții, generale: să auză, să (etimologice) sunt frecvente
vază, să scoață, să puie
(NTB) / să vină (NTB).
Consoanele ș și j se rostesc
dur (așădză – Dosoftei,
mișăl, ușă, grijă). Aceste
forme sunt, însă, concurate
de formele mișel, ușe, grije
la Dosoftei și la Varlaam.
Mai apar: șădè, franțojâi,
mojâcească (Neculce),
leșăsc.
Dz este o particularitate a
graiului moldovenesc: dzi
(Varlaam), să îmblândzască
(Varlaam). La Dosoftei, apar
forme alternante: audzirea /
buzele, auzi. Spre sfârșitul
sec. XVII și începutul sec.
XVIII, dz era general în
Moldova.
ğ este particularitate
regională: agiută, gios /
judeca (Varlaam); la
Dosoftei și la Neculce, ğ este
general: giumătate, să giuca.
R se pronunță dur: urâia
(Varlaam). La Dosoftei, apar
și exemple în care r se
pronunță moale: izvoreaște.
la Varlaam: să crează, să
spuie, să scoață. La
Dosoftei, sunt majoritare
(excepție fac: răspund, vinu).
Spre sfârșitul sec. XVII, se
constată procesul de refacere
a radicalului. Aceste forme
cu radical refăcut erau, de
altfel, înregistrate: răspund
(M. Costin), să scoată, să
trimită (în copia lui Axinte
Uricariul la cronica lui
Grigore Ureche). La Neculce
sunt frecvente formele cu
radical refăcut (să șadă, să
 slobodă, să răspundă).
Acestea apar în alternanță cu
formele iotacizate: să
rămâie, să scoață, să trimiță.

CONCLUZII:
Diversificarea dialectală este mai mare în Moldova. De altfel, singura inovație
moldovenească care se impune în limba literară este reducerea formelor iotacizate. Noul
Testament de la Bălgrad este în veșnică fluctuație între normă și particularitatea regională care îl
impinge spre graiul moldovenesc.
În ceea ce privește morfologia, cu puține excepții, diferențele nu vor mai fi de natură
dialectală.

CARACTERISTICI ALE VOCALISMULUI ȘI ALE CONSONANTISMULUI ÎN

SECOLELE XVII-XVIII:

ȚARA ROMÂNEASCĂ TRANSILVANIA (Noul MOLDOVA

ă protonic conservat:
împărăție, bărbat, călcat
e median aton păstrat și
general: feciorilor
(Biblia de la București (BB) –
videa, hainili, judicători – e
median aton > i)
e aton final se conservă:
nevoie
ḙa final conservat: rea, va
părea
Testament de la Bălgrad
(NTB))
ă protonic conservat: bărbat,
lăsa, călca
e median aton se păstrează: a
veni, feciori, oameni.
e aton final se conservă: dulce,
direptate
ḙa final conservat: cea, a avea
ă protonic (ă din silaba care
precedă un a accentuat) se
transformă în a: s-a nalța
(Dosoftei). La Varlaam, însă
ă protonic nu se transformă:
băgat, păcate.
e median aton > i
(deagitele, ficioară, lunicá)
e aton final > i (di, a faci,
bini, cini – Neculce,
Cantemir). La Varlaam nu e
încă înregistrat: de, bine,
mele.
ḙa final accentuat > e
accentuat, dar nu e general.
La Cantemir și Neculce,
fenomenul se înregistrează:
cădé, vré, vidé, să sădé, mé.
La Varlaam, fenomenul nu
se înregistrează: avea, vrea.
La Dosoftei, fenomenul se

Apare diftongul îi (câne >
câine): câinilor, mâinile,
pâinii.
f este nepalatalizat: fiarbe,
răsfira.
Labialele se pronunță moale:
privească, izbăvească. În BB,
avem exemple cu labiale
rostite dur (vacul, să clipască),
ceea ce ne duce la concluzia că
a fost folosită o traducere
integrală a textului biblic.
Numai așa se explică mulțimea
formelor nordice.
Consoanele s, z, ț se rostesc
moale: casele (Pravila de la
Govora), seara, Dumnezeu. În
BB, sunt frecvente exemplele
în care aceste consoane se
pronunță dur: asămăna,
auzând, lipsască.
Consoanele ș și j se rostesc
În NTB – cânii, mânile /
câinilor, mâinii, pâinea.
f este nepalatalizat: să fie,
fierea
Labialele moi alternează cu
cele dure: iubesc, mergând /
iubăsc, să iubască.
Se înregistrează alternanța
dintre pronunțarea dură și
pronunțarea moale a acestor
consoane, însă predomină
forma muntenească: auziră
(NTB), seamănă, să
curățească / sara,
dumnezăiască.
Se înregistrează alternanța
înregistrează, dar nu e
general: înfășé / înfășea,
mielușé.
î este negeneral. La Varlaam
– câine, mâine / câne, mâne.
Până la sfârșitul sec. XVIII,
forma nediftongată nu
dispare din texte. La Neculce
avem: câinii, pâne / pâine.
La fel la Cantemir sau la
Dosoftei.
f și p se palatalizează (f >
h’, iar p > k’). La Varlaam
apar forme alternante (fire /
hiertură, hiară, hiarbe. Nici
la Dosoftei palatalizarea
labialelor nu e generalizată:
a hi, hierea, chiapteni. La
Miron Costin – chezi
(pluralul lui piază). La fel la
Cantemir. La Neculce
exemplele sunt mult mai
numeroase: să fie / hire,
chept, închiedeca.
ATENȚIE! Labiodentala f
este cel mai puternic
articulată, de aceea se
palatalizează!
Labialele se pronunță dur:
bată (=beată), mărgând –
Varlaam; iubăsc, lipăscu –
Dosoftei; bat (=beat) –
Neculce.
Consoanele s, z, ț și dz se
rostesc dur: curățască
(Varlaam), dzâua, săcure,
sosâm, dzâle, țâgani
(Dosoftei), obosâtă (M.
Costin), sângur, Dumnezău
(Neculce).
Consoanele ș și j se rostesc
moale: așeza, deșert, ușe, jelui. dintre pronunțarea dură și
pronunțarea moale a lui ș și a
lui j: greșeale, șearpe /
slujaște, greșaște.
Nu există dz în secolul al
XVII-lea.
Nu există ğ în Muntenia.
Excepție face BB: agiutoriu,
giurământ, să giuca.
După BB, nu mai există niciun
text muntenesc în care să apară
ğ.
Nu există r dur.
Verbele cu radicalul în t, d sau
n se mențin iotacizate: să arză,
să spuie, să trimață.
Apar atât forme cu dz, cât și
forme cu z: dziceți, am vădzut /
auzi, botez.
ğ apare în alternanță cu j: să
giure, giudeca / ajutoriu, să
judece.
R dur alternează cu r moale:
ureaște / izvoraște (NTB).
Formele iotacizate sunt, cu mici Formele iotacizate
excepții, generale: să auză, să (etimologice) sunt frecvente
vază, să scoață, să puie
(NTB) / să vină (NTB).
dur (așădză – Dosoftei,
mișăl, ușă, grijă). Aceste
forme sunt, însă, concurate
de formele mișel, ușe, grije
la Dosoftei și la Varlaam.
Mai apar: șădè, franțojâi,
mojâcească (Neculce),
leșăsc.
Dz este o particularitate a
graiului moldovenesc: dzi
(Varlaam), să îmblândzască
(Varlaam). La Dosoftei, apar
forme alternante: audzirea /
buzele, auzi. Spre sfârșitul
sec. XVII și începutul sec.
XVIII, dz era general în
Moldova.
ğ este particularitate
regională: agiută, gios /
judeca (Varlaam); la
Dosoftei și la Neculce, ğ este
general: giumătate, să giuca.
R se pronunță dur: urâia
(Varlaam). La Dosoftei, apar
și exemple în care r se
pronunță moale: izvoreaște.
la Varlaam: să crează, să
spuie, să scoață. La
Dosoftei, sunt majoritare
(excepție fac: răspund, vinu).
Spre sfârșitul sec. XVII, se
constată procesul de refacere
a radicalului. Aceste forme
cu radical refăcut erau, de
altfel, înregistrate: răspund
(M. Costin), să scoată, să
trimită (în copia lui Axinte
Uricariul la cronica lui
Grigore Ureche). La Neculce
sunt frecvente formele cu
radical refăcut (să șadă, să
slobodă, să răspundă).
Acestea apar în alternanță cu
 formele iotacizate: să
rămâie, să scoață, să trimiță.

CURSUL 5

NORMA DIN SECOLUL AL XVII-LEA – PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XVIII-LEA

(CONTINUARE)
CARACTERISTICI MORFOLOGICE:
ȚARA ROMÂNEASCĂ
Există substantivul arhaic
mânule, care alternează cu
mâini(le).
Articolul posesiv se acordă în
gen și număr (al Domnului, al
lui). În BB, articolul posesiv
are formă invariabilă: a cetății
(=ale), a măririi (=ale).
Auxiliarul de perfect compus
este au atât pentru persoana a
III-a singular, cât și pentru
persoana a III-a plural: (el) au
rămas (Prav. Govora)
Imperfectul are formă unică
pentru persoana a III-a singular fenomen: ei să boteza, ei
și plural: ei / el arunca (Prav. viețuia.
Govora). Nu există încă
imperfectul analogic.
Verbele a da, a sta, a lua au
forma de conjunctiv să dea, să
stea, să ia.
Se folosesc forme prohibitive
de imperativ (formate de la
infinitivul lung): nu vă
spăimântareți!, nu vă
teamereți!
TRANSILVANIA
mânule / mâinile
Articolul posesiv este, în
general, invariabil
(Testamentul cel nou a
Domnului nostru, a lui Isus
Hristos – NTB). Rar, apare
acordat: cu oamenii mai mari
ai orașului.
Se înregistrează același
fenomen: (el) au grăit (NTB).
Se înregistrează același
Există forme regionale atestate
numai în NTB: lucră, mâncă,
ști (ind. prezent). Acestea
alternează cu formele sufixate:
lucrează, mănâncă, știe.
Verbele a da, a sta, a lua au
forma de conjunctiv să dea, să
stea, să ia.
Formele prohibitive de
imperativ apar în alternanță cu
formele de imperativ normal:
nu facereți! / nu plângeți!
MOLDOVA
mânule / mâinile
Articolul posesiv era
invariabil și, adesea, utilizat
abuziv: poftele a domnilor și
a împăraților.
Se înregistrează același
fenomen: (el) au amăgit (I.
Neculce).
Se înregistrează același
fenomen: ei alerga, ei biruia
(Varlaam).
Numai aici unele verbe
prezintă auxiliarul a pentru
viitor: s-a curăța (Dosoftei),
a sta el (Neculce). Rar, este
atestată forma populară de
indicativ prezent a verbului
a fi – îi.
Apar formele regionale, rar
atestate, ale unor verbe. La
Varlaam – să dea, să stea, să
ia; la Dosoftei – alternanță
să dea / să deie; la Neculce –
să deie, să ieie, să steie.
Aceste forme reprezintă o
inovație a graiului
moldovenesc.
La Dosoftei, formele
prohibitive alternează cu cele
normale: nu plângereți! / nu
plângeți! La Neculce nu apar
deloc forme prohibitive de
imperativ. La mijlocul sec. al
XVIII-lea, infinitivul lung

Concurența infinitiv scurt /
infinitiv lung după un alt verb.
Concurența infinitiv scurt /
infinitiv lung după un alt verb.
are valoare de substantiv.
Concurența infinitiv scurt /
infinitiv lung după un alt
verb: voia a suppunere țara
(M. Costin) / nu poate
nimeni a suferi (M. Costin).

CONCLUZII:

În textele muntenești, se remarcă influența limbii vorbite asupra textului scris: caracterul
dur al consoanelor s, ș, j, z; trecerea lui e aton final la i. Anumite particularități, care
caracterizează textele muntenești de mai târziu, nu sunt încă atestate: pronunțarea dură a dentalei
d (dă, dășchide), forma pă a prepoziției pe. Punctul culminant al influenței limbii vorbite îl
reprezintă Biblia de la București. În textele muntenești, se remarcă și o influență a lexicului
nordic: sudalmă, a sudui, pântece, pită.
Din punct de vedere sintactic, în Biblia de la București se remarcă următoarele
particularități:
- construcția cu complement direct dublat apare în alternanță cu construcția ce nu prezintă
dublarea complementului: și o ferecă pre ea cu aur curat / și ferecă pre eale cu aur;
- construcția cu complement indirect dublat alternează cu construcția fără dublare: și i-au făcut
lui grătariu / și-au făcut lui grătariu;
- lipsa morfemului pre la acuzativul pronumelui relativ care: ca praful carele aruncă vântul de
pre fața pământului;
- spre deosebire de traducerile religioase din sec. XVI, construcția frazei este mult mai firească.
În textele moldovenești, se înregistrează pătrunderea unor elemente populare în toate
compartimentele limbii: lexical, morfologic, sintactic. Textele din perioada pe care am descris-o
prezintă caracteristici diferite. Există diferențe destul de mari între Varlaam (1643 – Cazania) și
Ion Neculce (1743-1745 – Letopisețul Țării Moldovei). Prin urmare, fenomenele sunt privite în
evoluție. Momentul Neculce este momentul maxim de înregistrare a unor diferențe dialectale.
Caracteristice Moldovei sunt: rostirea dură a consoanelor s, ș, j, z, și dz; palatalizarea labialelor f
și p; refacerea radicalului verbal în t și d.
Și în secolul al XVII-lea și în prima jumătate a secolului al XVIII-lea norma este foarte
fluctuantă, fiind influențată atât de limba vorbită, cât și de graiurile locale. Textele cuprind,
alături de arhaismele fonetice conservate, inovații fonetice regionale (palatalizarea labialelor).
În secolul al XVIII-lea, după Ion Neculce, limba literară impune, din ce în ce mai
puternic, norma muntenească. Lexicul și sintaxa sunt compartimentele utilizate în funcție de
formația fiecărui cărturar. Distingem două direcții fundamentale, direcția savantă (reprezentată
de Miron Costin și de Dimitrie Cantemir) și direcția populară (Ion Neculce, Anonimul
Brâncovenesc). Prin urmare, putem afirma că lexicul și sintaxa sunt definitorii atât pentru
creionarea personalității autorilor, cât și pentru caracterizarea direcției în care sunt încadrați.
CURSUL 6

MIRON COSTIN (1633-1691)

Miron Costin este considerat reprezentant al “direcţiei savante”. În 1647, Costin era la
Colegiul Iezuit din Bar (Polonia), unde se studia în limba latină. Când se întoarce în Moldova,
ocupă diverse funcţii înalte. Intră în conflict cu familiile domnitoare, în special cu familia
Cantemir. Din acest motiv, este nevoit să fugă în Polonia, de unde se va întoarce la rugămintea
lui Constantin Cantemir. Deoarece participă la un complot împotriva domnitorului, Miron Costin
va fi ucis.
Miron Costin era un bun cunoscător al limbii latine, putea atât să scrie, cât să şi vorbească
latineşte. De altfel, două dintre operele sale, De neamul moldovenilor şi Letopiseţul Ţării
Moldovei, au originale latine. Opera lui Miron Costin este variată, incluzând: poemul filosofic
Viaţa lumii, Stihuri împotriva zavistiei (versificarea Psalmului 5), Letopiseţul Ţării Moldovei
(1595-1661), care continuă cronica lui Grigore Ureche, De neamul moldovenilor, Cronica
polonă şi Poema polonă (în limba polonă).
Cronica lui Costin şi De neamul moldovenilor s-au păstrat în copii manuscrise, cele mai
vechi datând de la sfârşitul secolului al XVII-lea, iar cele mai complete, de la începutul secolului
al XVIII-lea. Vor fi editate abia în anul 1852 de către Mihail Kogălniceanu. Majoritatea copiilor
în care s-a păstrat opera lui Miron Costin sunt copii munteneşti. De aici, influenţa copiştilor, din
punct de vedere fonetic, asupra operei lui Costin.
În ceea ce priveşte vocabularul operei lui Costin, se constată o puternică influenţă
savantă. Miron Costin considera că, pentru limba scrisă, e nevoie de un model diferit de modelul
limbii vorbite. De aceea, M. Costin apelează la limba latină, care era limba culturii, de unde
împrumută o serie de termeni.
O influenţă savantă se observă şi asupra lui Dimitrie Cantemir. Însă, ceea ce la Miron
Costin e logic, la Cantemir devine artificial. La Cantemir, fraza este artificială; dacă o raportăm
la limba română naturală, este o frază “spartă”. Pentru Miron Costin latina era un model de limbă
literară utilizat cu moderaţie.
Neologismul este slab reprezentat la cărturarii care l-au precedat pe Miron Costin. În
Noul Testament de la Bălgrad, spre exemplu, Simion Ştefan foloseşte o serie de termeni de
origine greacă. Ureche face corespondenţe de sens fără să-şi dea seama că au existat evoluţii
semantice.
La Miron Costin, lucrurile sunt mai complicate şi mai aşezate. Se pot distinge mai multe
categorii de împrumuturi:
- latinisme pe care cronicarul nu le adaptează la limba română: dominus, imperatores. Uneori,
Miron Costin simte nevoia să traducă aceşti termeni.
- termeni explicaţi, glosaţi – se utilizează neologismul urmat de o explicaţie în paranteză:
gheneral ("adecă purtătoriu de oaste"), veteran ("adecă slujitoriu vechi, bătrân"), imperatores
("adecă hatman" – aici se observă aproximarea corespondenţei). Sistemul glosărilor este esenţial
pentru introducerea unui cuvânt în limbă.
- împrumuturi latineşti adaptate la limba română şi, în general, neexplicate: astronom, calendar,
canţelar, cardinal, colonίe, cometă, consul, fantastic, meleanhonie (la origine, grecesc), planetă,
răspublică, senat, tirani, ţărămonie. Cuvintele canţelar şi ţărămonie indică o filieră slavă.
În Cronica polonă (lucrare redactată în limba polonă), care este, de fapt, cronica
Moldovei şi a Munteniei, Miron Costin introduce o listă de 87 de termeni cu ajutorul cărora
demonstrează originea latină a limbii române. Aceşti termeni sunt însoţiţi de corespondenţele lor
latine: oculus – ochi, anima – inimă, vendo – vând, occido – ucid, scribo – scriu, laudo – laud
etc. În afara etimologiilor indicate corect, există şi la Miron Costin stângăcii. Spre exemplu,
nescio este, la Costin, nu ştiu.
Sintaxa este, la rândul său, puternic influenţată de latină. Miron Costin a avut drept
modele cronica lui Toppeltin şi cronica lui Piaseţki. Ca în latină, verbele apar la sfârşitul
grupului verbal, deci complementele precedă verbul. Şi atributele sunt plasate înaintea centrului
nominal. Specifică latinei este, în opera lui Costin, construirea dativului cu esse (construcţia se
traducea, în mod normal, printr-un acuzativ sau printr-un nominativ însoţit de verbul a avea):
acest nume imperator era hatmanilor (sensul este "îl aveau hatmanii"), dărăbanţii de ţară
cărora nume era levinţii (sensul este "care aveau numele levinţi"). Miron Costin foloseşte
numeroase construcţii participiale cu valoare circumstanţială: ieşiţi leşii la câmp, au izbucnit şi
hoardele tătarilor (ieşiţi leşii la câmp = “când au ieşit leşii la câmp”). Ca în latină, în opera lui
Costin, negaţia nu se dublează (Când în enunţ există un pronume negativ, un adverb negativ sau
o conjuncţie cu sens negativ, negaţia nu nu se utilizează. În latină, dublarea negaţiei are sens
afirmativ.): nici este şagă a scrie ocară vecinică unui neam; nici să întorc; nici cădé. La Miron
Costin, prepoziţia la are sensul latinescului apud: era vestit şi la leşi. Una dintre cele mai
frecvente particularităţi a frazei lui Costin este topica liberă, care duce la situarea verbului la
sfârşitul propoziţiei: care locuri niciun fel de vas a trece nu poate (Verbul la mod personal stă pe
ultimul loc, iar verbul la formă nepersonală trece înaintea verbului la mod personal. Acest
fenomen duce la despărţirea subiectului de predicat. Totuşi, nu se ajunge niciodată la formele
artificiale la care ajunge Dimitrie Cantemir.). Determinanţii trec înaintea determinatului,
inversiunile afectează atât grupurile nominale, cât şi grupurile verbale: iară celorlalţi boieri
toate gândurile a lui Alexandru-Vodă au descoperit Costandin (unde, boieri = complement
indirect, iar gândurile = complement direct; ambele sunt antepuse verbului au descoperit). În
multe construcţii, se remarcă, la Miron Costin, elipsa predicatului verbal sau a verbului
copulativ: cu cât ceriul de la pământ, cu atâta de hirea tătâne-său √ departe (√era).
Letopiseţul lui Miron Costin este, prin comparaţie cu cel al lui Grigore Ureche, mult mai
analitic şi complicat prin grija de a nu lăsa neconsemnate evenimente importante pentru istoria
Moldovei. Cele mai frapante deosebiri faţă de cronica lui Ureche sunt: minuţia lui Costin,
abundenţa detaliilor, densitatea figurilor dintr-un tablou, lungimea unor episoade, repetiţiile şi
digresiunile.
În prezentarea evenimentelor, autorul este preocupat permanent de găsirea cauzalităţii,
explicaţiile teologice având mai curând o valoare morală. Autorul înclină spre meditaţia pe
marginea faptelor, a întâmplărilor sau a caracterelor, foloseşte maxime, aforisme şi cugetări care
încep sau încheie povestirea unui eveniment.
Principala calitate literară a scrierilor lui Costin este arta narativă. Originalitatea sa
provine din aplecarea spre culisele istoriei. Costin ne comunică ceea ce se află în spatele
evenimentelor, ce s-a discutat în cabinetele principilor şi ale miniştrilor, zvonurile, bârfele sau
conjuncturile diplomatice. Letopiseţul conţine, în mare parte, pagini memorialistice, în relatarea
marilor evenimente istorice fiind întreţesute amănunte din viaţa domnitorilor şi a boierilor,
momente din biografia autorului şi a familiei sale, scene de la curtea domnească. Pasiunea pentru
naraţiune a scriitorului se confirmă prin mulţimea episoadelor de sine-stătătoare. Spre exemplu,
episodul în care este prezentată trădarea logofătului Gheorghe Ştefan, care duce la prăbuşirea lui
Vasile Lupu. Totul e concret, detaliat, ca într-un roman de spionaj. Sunt prezentate informaţii
secrete, detalii ale anchetei şi ale judecăţii. Inegalabile sunt comparaţiile largi, în stil antic,
folosite în naraţiune, cum ar fi comparaţia legată de pierderea domniei de către Vasile Lupu:
"Precum munţii cei înalţi şi malurile céle înalte, cându să năruiesc de vro parte, pre cât
sintu mai înalţi, pre atât şi durât facu mare, cându să porneascu şi copacii cei înalţi, mai
mare sunetu fac, cându să oboară, aşea şi casele céle înalte şi întemeiate cu îndelungate
vrémi, cu mare răzsipă purcegu la cădére, cându cad. Într-acela chip şi casa lui Vasile vodă,
 de atâtea ai întemeiată, cu mare cădére şi răzsipă şi apoi şi la deplină stângere au purces de
atuncea."
O serie întreagă de procedee, multe de provenienţă clasică, sunt utilizate în Letopiseţ:
repetiţia cu caracter retoric, anafora, interogaţia şi exclamaţia retorică, poliptotonul. Spre
exemplu, încercând să prezinte ambiţia lui Vasile Lupu, Miron Costin apelează la perioadă:
exclamaţia iniţială, precum şi plasarea verbului din principală la sfârşit sunt folosite pentru
crearea unui efect stilistic:
"O! Nesăţioasă hirea domnilor spre lăţire şi avuţie oarbă. Pre cât să mai adaoge, pre atâta
râhnéşte. Poftile a domnilor şi a împăraţilor n-au hotar. Avându multu cum n-ari avea
nemică le pare. Pre câtă-i dă Dumnedzău, nu să satură. Avându domnie, cinste şi mai mari
şi mai late ţări poftescu. Avându ţară, şi ţara altuia a cuprinde cască şi aşea lăcomindu la
altuia, sosescu de pierdu şi al său. Multe împărăţii în lume, vrându să ia alte ţări, s-au
strânsu pe sine. Aşea s-a strânsu împărăţiia lui Darie împăratu de Alexandru Machidon;
vrându să supuie ţărâle greceşti şi toată Machidoniia, Darie au strânsu împărăţiia sa, de au
cădzutu pre mânule lui Alexandru Machidon. Aşea împărăţiia Cartaghinii vrându să supuie
Râmul, au cădzutu la robiia râmlénilor. Aşea Piru-împăratu, vrândă să ia Italia, au pierdut
ţările sale."
Predoslovia la Letopiseţ rămâne impresionantă prin nobleţea ideilor şi prin stilistica ei
solemnă: "Fost-au gândul mieu, iubite cetitoriule, să fac letopiseţ ţărâi noastre Moldovei din
descălecatul ei cel dintâi, carele au fost de Traian împăratul şi urdzisăm şi începătura
letopiseţului."
Prefaţa la De neamul moldovenilor este polemică. Aici se împletesc ironia şi patosul
într-una din cele mai înalte expresii ale demnităţii limbii române: "Eu, iubite cetitoriule, nicăirea
n-am aflatu niciun istoric, nici latin, nici leah, nici ungur, şi viiaţa mea, Dumnezeu ştie cu ce
dragoste pururea la istorii, iată şi până la această vârstă, acum şi slăbită. De acéste basne să
dea sama ei şi de această ocară. Nu ieste şagă a scrie ocară vecinică unui neam, căci scrisoarea
ieste un lucru vécinicu. Cându ocărăscu într-o zi pre cineva, ieste greu a răbda; dară în véci?
Eu voi da seama de ale méle, câte scriu."
Costin recurge adesea la alternarea limbajului direct cu limbajul indirect, la dialoguri şi la
introducerea unor pasaje descriptive în text. Cronica este plină de conversaţii şi de replici: Tomşa
îşi zice în barbă: "Lasă, câine leşe, că te voi purta eu."; Calinovski recomandă: "Şarpele, până
nu ridică capul din iarbă, să-l loveşti."
Memorabilă este, la Miron Costin, descrierea lăcustelor. Deşi este, în multe privinţe, o
excepţie în cronică, episodul lăcustelor ar putea fi comparat cu descrierea secetei din vremea lui
Petre Şchiopul făcută de Ureche. Spre deosebire de cronica lui Ureche însă, la Costin tonul este
mult mai personal şi biografic, iar împresia provine din aprecierile nemijlocite şi banale ale
privitorului înspăimântat:
"Eram pe atuncea la şcoală la Baru, în Podolia, pre cale fiindu de la stat spre oraş. Numai
ce vădzum despre amiadzădzi unu nuor, cum să rădică deoparte de ceriu un nuor sau o
negură. Ne-am gândit că vine o furtună cu ploaie, deodată, pănă ne-au tâmpit cu nuorul cel
de lăcuste, cum vine o oaste stol. În loc ni s-au luat soarele cu desimea muştelor. Céle ce
zbura mai sus, ca de trei sau patru suliţe nu era mai sus, iar carile zbura mai gios, de un stat
de om şi mai gios zbura de la pământu. Urlet, întunecare asupra omului sosindu, să ridica
oarece mai sus, iară multe zbura alăturea cu omul, fără sială de sunet, de ceva. Să rădica în
sus de la om o bucată mare de ceia poiadă şi aşea mergea pe deasupra pământului, ca de
doi coţi, până în trei suliţe în sus, tot într-o desime şi într-un chip. Un stol ţinea un ceas bun
 şi dacă trecea acéla stol, la un ceas şi giumătate sosiia altul, şi aşea, stol după stol, cât ţinea
dela aprândzu, până îndesară. Unde cădea la mas, ca albinele de gros dzăcea; nice cădea
stol preste stol, ce trecea stol de stol şi nu să porniia pănă nu să încăldziia bine soarele, spre
aprândzu şi călătoriia până îndesară şi până la cădérea la mas. Cădea şi la popasuri, însă
unde mânea, rămânea pământul negru, împuţit. Nice frundze, nice pai, ori de iarbă, ori de
sămănătură, nu rămânea."
Stilistica frazei lui Miron Costin nu mai e aceea simplă întâlnită la Ureche. Fraza lui Costin
este grea, fastuoasă şi alambicată, inspirată de topica latină. Descrierea lăcustelor nu e o
descriere în care să predomine spiritul de observaţie. Predomină, în schimb, grija pentru
construcţiile cumulative, de tipul intensificării. Tendinţa către explicitare duce la foarte multe
repetiţii în aceeaşi formă sau sub formă de parafraze. Ideea de intensificare se realizează prin
repetiţie, nu prin epitete. În schimb, Miron Costin apelează la comparaţii relativ simple: ca
albinele de gros zăcea. Există, în descrierea lăcustelor, simetrii de tipul paralelismelor, cu fraza
echilibrată. Interesantă este, însă, enumerarea în elipsă: Urlet, întunecare asupra omului
sosindu... Descrierea lăcustelor este o descriere în succesiune, o descriere care se amestecă cu
naraţia. Metafore sunt foarte puţine, de altfel, singura metaforă interpretabilă este norul de
lăcuste.
Principala forţă a creatorului este capacitatea de a realiza portrete, prin care
individualizează distinct aproape toate personajele din cronică. Costin realizează atât portrete
luminoase, pozitive (Movileştii, Radu Mihnea, Simion Barnovski), cât şi portrete negative,
tăioase, cu trăsături violente (Mihnea cel Rău). Portretul se structurează în două părţi, trăsăturile
fizice şi trăsăturile morale, ca în portretul clasic. Mai are în comun cu portretul clasic
conciziunea: Barnovski-vodă era foarte trufaş şi la port mândru. Portretul lui Matei Basarab se
încheie cu o concluzie: poţi să-l asameni cu marii oşteni ai lumii.
Structura textului narativ se împarte între planul autorului şi scenele dialogate. Începe să
apară în text personajul, nu ca referent, ci ca personaj propriu-zis. În naraţia renascentistă,
personajele nu erau individualizate. După Renaştere, personajele încep să capete individualitate,
nu mai sunt personaje-prototip. Spre exemplu, în scena dialogată dintre Vasile Lupu şi viitorul
domn Gheorghe Ştefan, Miron Costin introduce aforismul. În replica slugii, se observă o formă
mixtă, aproape în stilul indirect liber: întra-va în crâng ori întoarce-se-va-napoi?
Alteori, naraţia este presărată cu formule de adresare către cititor (Mă vei ierta, iubite
cititoriule...) sau cu digresiuni. Parabolele, chiar dacă uneori simple comparaţii, au valoare
retorică.
Tablourile lui M. Costin sunt pline de nerv şi de emoţie. Verbul lui, inspirat şi colorat,
exprimă plastic, de cele mai multe ori, ideea şi sentimentul. Cu prilejul conspiraţiei împotriva lui
Vasile Lupu, Miron Costin zugrăveşte cu mare măiestrie caractere diverse. Logofătul Gheorghe
Ştefan este tipul vicleanului, care joacă perfect şi îndrăzneţ drama omului lovit de mare necaz, cu
faţa ca pământul scornită de mare mâhniciune, că-i este giupâneasa pe moarte. Ciogoleştii sunt
nişte trădători de bâlci, care se laudă la beţie cu conspiraţia. Când îl cuprinde groaza de urmările
implicării în complot, spătarul Ciogolea scrie o anonimă domnitorului, în care divulgă intenţiile
lui Gheorghe Ştefan.
Miron Costin nu narează simple evenimente istorice, ci prezintă oameni vii, în relaţii
istorice, politice şi sociale, capabili de acţiune şi de atitudini felurite. Protagoniştii cronicii nu
sunt zugrăviţi stereotip, în stil istoric.
 Ca un bun cunoscător al limbii latine, Miron Costin a suferit influenţa topicii şi a
vocabularului latin, cu elemente de stil retoric. Astfel, Miron Costin separă, după model latin,
părţi de propoziţie organic legate între ele (substantiv – atribut sau complement – verb).
Când cronicarul părăseşte artificiul stilistic şi se sprijină pe limba vorbită, fraza este fără
întortocheri, este simplă şi poetică. Spre exemplu, în prezentarea alungării lui Alexandru Iliaş, a
domniei lui Ştefan Tomşa al II-lea, a complotului împotriva lui Vasile Lupu, naraţiunea curge
simplu ca într-o poveste populară.
Omorurile deveniseră, pentru Ştefan Tomşa, adevărate spectacole, cu scene tragi-comice.
Călăul era gâde şi măscărici. Miron Costin prezintă remarcabil tragi-comedia vremii: "Avè un
ţigan calo (= călău), ce să zice pierzătoriu de oameni, ţigan gros şi mare de trup. Acela striga
de multe ori înaintea lui, arătând pre boieri: «S-au îngrăşat, doamne, berbecii, buni sunt de
giungheat.» Ştefan Vodă râdé la ceste cuvinte şi dăruia bani ţiganului."
Din text nu lipsesc, la Miron Costin, nici proverbele, ca mijloace plastice de exprimare a
unei idei (lupul părul schimbă, iar nu hirea; cine piere de glonţ de tun tot era de fulger să
moară), nici locuţiunile populare (a sta ceva într-un fir de păr; a se oploşi pe lângă cineva; a
unge osia; a cârpi o treabă).
Prin descriere, naraţie, portrete, Miron Costin rămâne, în literatura română, un scriitor
savant, care are o mare contribuţie la dezvoltarea limbii române literare.

CURSUL 7
DIMITRIE CANTEMIR (1673-1723)
 Fiu de domnitor, el însuși domnitor al Moldovei pentru o scurtă perioadă de timp,
Dimitrie Cantemir și-a petrecut tinerețea la Constantinopol, unde a studiat istoria, filosofia,
religia, muzicologia, geografia și etnografia. Cantemir a lăsat posterității numeroase cercetări
scrise în limba greacă, în latină, rusă și turcă. În limba română a scris numai 3 lucrări: Divanul
sau gâlceava înțeleptului cu lumea sau giudețul sufletului cu trupul (are un text paralel în greacă;
este singura lucrare tipărită în timpul vieții lui Cantemir, la Iași, în 1698), Hronicul vechimei a
romano-moldo-vlahilor (scris în latină și tradus apoi în română) și Istoria ieroglifică (prima
operă beletristică, scrisă cu intenție beletristică, în limba română). Hronicul și Istoria ieroglifică
s-au păstrat în manuscris și au fost tipărite abia în secolul al XIX-lea. Pentru că operele sale nu
au circulat, nu se poate vorbi despre o influență a lui Cantemir asupra limbii române literare.
Cantemir este reprezentantul direcției savante, alături de Miron Costin.
Importante pentru studiu sunt compartimentul lexicului și cel al sintaxei. Din punctul de
vedere al formulei literare, observăm, în scrierile lui Cantemir, o formulă total ireală. Cantemir a
încercat să aplice limbii române un model prea încărcat.
Dimitrie Cantemir este primul care încearcă să stabilească o terminologie cu caracter
științific: încearcă să alcătuiască un dicționar, un glosar de neologisme (de origine latină, greacă,
turcă și slavă) în prima "scară“ din Istoria ieroglifică. În realitate, termenii glosați de Cantemir nu
reprezintă o terminologie științifică propriu-zisă, ci alcătuiesc, mai degrabă, o terminologie
culturală. Cantemir nu a avut discipoli, este un fenomen izolat în limba română. Numărul mare
de termeni introduși în operă și înregistrați în Scara a numerelor şi cuvintelor streine tâlcuitoare
îl deosebește pe Cantemir de predecesorii săi: activitas, antepathia, antidot, argument, arhetyp,
ateist, atomuri, continuație, dialog, energhie, eleghii, experenţia, fantazie, gheneralis, harmonie,
himeră, hronolog, idee, ipotezis, ironic, loghicesc, melanholie, metafizică, paradigmă, planetă,
propozit, ritor, senator, sinonim, sofism, substanție, theatru, theorie, ţircumstanţii etc. Glosarea
termenilor este minuțios realizată, amintind de dicționarele explicative de azi:

AVOCAT = cela ce trage pentru altul pâra cu plată.

ANTEPATHIA = împoncişere, nepriimirea firii, ura şi urăciunea din fire.
ANTIDOT = leac împotriva boalei ce se dă.
ARGUMENT = dovadă, cuvânt, voroavă doveditoare.
DIALOG = voroavă carea ieste tocmită cu întrebare şi răspundere.
ECLIPSIS = întunecarea soarelui sau a lunii.
ELEGHII = un fel de stihuri amestecate.
ETHNA = numele unui munte în Sichiliia carile, din sine aprinzându-să, arde.
RITOR = cela ce ştie meşteşugul a vorovi bine, bun de gură.

În majoritatea cazurilor, sursa o constituie latina și greaca. Forma neologismelor este, uneori,
apropiată de origine: k+palatală=ț (țircumstanții); g+palatală=g’ (ghenealoghie).
Sintaxa operelor lui Cantemir nu este proprie limbii române. Unii cercetători (Lazăr
Șeineanu, Ilie Minea) consideră că opera lui Cantemir este influențată de limba turcă. Alții
(Alexandru Rosetti, Boris Cazacu) admit o dublă influență asupra sintaxei lui Cantemir, turcă și
latină. Ion Verdeș nu exclude nici o influență grecească. Dragoș Moldovanu analizează amănunțit
sintaxa lui Cantemir în cartea sa, Dimitrie Cantemir: între Orient și Occident. Acesta
demonstrează că nu se poate vorbi despre o influență turcească asupra sintaxei lui Cantemir,
pentru că lexicul cuprinde foarte puține turcisme. Punând în legătură sintaxa lui Cantemir și
nivelul figurativ (hiperbatul devine o figură de stil ca în operele religioase medievale ale
Sfântului Augustin), Moldovanu ajunge la concluzia că sintaxa lui Cantemir este influențată de
latină, deci este de sursă savantă. Sintaxa lui Cantemir este caracterizată printr-o dislocare
perpetuă, care poate lua forma anastrofei (= inversiune propriu-zisă) sau a hiperbatului (= figură
sintactică bazată pe schimbarea ordinii normale a cuvintelor în propoziție).
Anastrofa presupune intervertirea pozițională a unor cuvinte strict legate între ele din
punct de vedere sintactic. Răsturnarea topicii firești poate afecta atât grupul nominal (GN), cât și
grupul verbal (GV).

ANASTROFA ÎN GN
La Cantemir, atributul adjectival și atributul substantival genitival sunt deplasate înaintea
substantivului determinat: filosofăsc suflet, întunecos gând, a gâlcevii potolire. Cantemir
complică adesea structura de bază a anastrofei, intensificând astfel efectul stilistic, prin:
a. dublarea sinonimică a atributului adjectival (greu şi aspru lucru);
b. coordonarea a două GN, sinonime contextual, cu Aadj antepus (dreapta socoteală şi buna
chiverniseală);
c. combinarea anastrofei cu paronomaza4 (mică şi de nemică jigăniuţa);
d. combinarea anastrofei cu oximoronul (cu greu iuşoare cuvintele Cucunozului - I.i.).

HIPERBATUL ÎN GN
La Cantemir, distingem două tipuri de dislocări: dislocări morfosintactice și dislocări
sintactice.

1. Dislocări morfosintactice:
Este dislocată prepoziţia de substantivul pe care îl precedă, dislocare însoţită de
intercalarea unui verb între nume şi prepoziţie :
în lesne a să muta socoteala Corbului - I.i.;
cu de moarte aducătoare va muşca muşcătură - I.i.).
Acest tip de hiperbat presupune un efect suplimentar de focalizare și de intensificare semantică
prin interferența a două grupuri dislocate, unul nominal și unul verbal.
Tot un tip de hiperbat morfosintactic este și separarea articolului nehotărât de nume prin
atribute:
ca un deplin în putere stăpân.

2. Dislocări sintactice:
a. La Cantemir, există două situații. Pe de-o parte, există construcții în care termenii dislocaţi
aparţin aceluiaşi GN:

de la acel din fantazie născut şi din crieri prefăcut aur;

aceste cu fierbinţeala adeverinţei cuvinte - I.i.;
cel de demult în inimile sale ascuns vicleşug - I.i.

În aceste exemple, termenii dislocați se află în succesiune sintactică normală, dar încadrează,
prin spargerea coeziunii lor firești, inversiunea unor atribute. Spre deosebire de inversiunea
simplă, prin hiperbat este reliefată întreaga sintagmă, nu numai determinantul plasat în fața
determinatului.

4
PARONOMAZĂ = figură lexico-sintactică în care sunt apropiate două cuvinte paronime a căror asemănare
fonetică poate fi întâmplătoare sau justificată etimologic.
 A doua situație este specifică exemplelor în care, în interiorul structurii dislocate, este
intercalat un verb, deci un element străin de grupul nominal:

aşe pomenirea în fantazia tipărită şi zugrăvită ale sale pătrundzătoare sloboade raze -
I.i.;
toată a Lupului uitară învăţătură - I.i.;
a voastră dezvăluindu-să goliciune - I.i.;
svântul voroveşte Avgustin – D.;
şapte vei să muţi vârste - D.;
a ucenicilor cu învrednicii și învățături împodobește viața – I.i.

ANASTROFA / HIPERBATUL ÎN GV

Anastrofa grupului verbal este însoțită aproape întotdeauna de dislocări și de aceea poate fi
încadrată în categoria hiperbatului. Dacă înțelegem dislocările din GV ca perturbări ale unor
raporturi gramaticalizate, le putem grupa în două mari categorii, ca și în cazul grupului nominal:
dislocări morfologice și dislocări sintactice.

a. Dislocările morfologice presupun separarea morfemului de semantem, cum ar fi: separarea

prepoziției-morfem de verb, separarea conjuncției-morfem de verb sau a morfemului reflexiv de
verb.
 separarea prepoziţiei-morfem de verb (a ţi le denaintea ochilor pune silim - D.);
 separarea conjuncţiei-morfem de verb (
ca să drept a trăi poţi – D.
să nu copii cu socotială fiți - D.
Feréște-te să nu floarea vieții tale demonului dai – D.
să nu carnea noastră îndeletnicirile poftelor triacă – D.
 separarea morfemului reflexiv de verb:
să, în véci fără de săvârșit, chinuiaște – D.
 separarea auxiliarului de auxiliat. În multe dintre construcții, hiperbatul afectează toate
timpurile verbale analitice, presupunând separarea auxiliarului de auxiliat. Astfel, se distruge
coeziunea dintre auxiliarul de perfect compus și verb, dintre auxiliarul de viitor și verb sau dintre
auxiliarul de condițional și verb:
au ai, înapoi, rămas – D.
au ale tale cumplite munci chinuitoare suferit – D.
au cătră Alexandru Marele grăit – D.
că vei drept a îmbla putea – D.
de vom, în lumină, îmbla – D.
căci de vei toate cu vedérea cerea – D.
adecă ce ai de cu sară spre bine gândi – D.
asemenea ași aciasta a potrivi putea – D.
Uneori, între auxiliar și auxiliat se introduce un singur element: un circumstanțial de mod (a), un
complement prepozițional (b), un complement direct (c) sau un subiect (d):
a. voiu dzice c-am dobitocéște viețuit – D.
b. orice am de la dânsul pofti – D.
c. adevărat ai una minciună grăit – D.
d. de va ceva plăcea la tine – D.
Alteori, între auxiliar și auxiliat se introduce un grup nominal (a), în unele situații, cu atribute
realizate propozițional (b) sau chiar un grup nominal și unul sau două circumstanțiale (c):
a. cu ce socotială voiu și acel al tău cuvânt asculta – D.
b. de va după a lumii poftă carea te învață socotială fi – D.
c. de vei, împotriva răutăților poftelor lumii aceștiia, vitejéște și neclătit sta – D.
 separarea pronumelui reflexiv şi a auxiliarului de auxiliat reprezintă un alt exemplu de
dislocare de natură morfologică, care se produce în construcțiile reflexive și în cele
reflexiv-pasive impersonale:
precum s-ari acesta al Isaii cuvânt a chema putea – D.
adecă precum s-ari a tâlcui putea nu numai pre cei drepți – D.
virtoase temelie de s-ar și zidit ceva a fi vedea – D.
precum să va iarăși mântui – D.
acéstea ne vom, a le face, apuca – D.
de s-ar cumva altuia, iară nu şie tâmpla – I.i.
Primele două exemple sunt construcții cu tematizare, cliticul reflexiv este ridicat în fața
predicatului complex format dintr-un semiauxiliar de mod (a putea) și un infinitiv. Infinitivul
este construit cu morfemul a pentru că precedă semiauxiliarul de mod.

b. Dislocări sintactice. Includem, în această categorie, în primul rând, postpunerea verbului în

propoziţie (Şi aşe şi Vulpea, dialectică, iară nu filosoafă să află. – I.i.). În spiritul retoricii
antice, prin așezarea verbului la finalul propoziției se conferă frazei "închidere" și
"circularitate". Prin folosirea verbului la același mod, se realizează, în construcțiile paralele,
rima interioară.
Alte dislocări sintactice întâlnite:
 separarea negaţiei de verb (nu alt mai gata scutitoriu sau mai înţelept otcârmuitoriu a
afla poate – H.);
 separarea pronumelui personal de verb (te, pre numele viului Dumnedzău, giur – D.);
 separarea circumstanţialului de mod de verb (pre cel de cap nepriietin pănă la fălcile
crocodilului îl adusesem – I.i.);
 separarea complementului direct de verb (toate după voie a-ţi vesti).
În opera lui Cantemir, nu numai cliticele sunt deplasate înaintea verbului, ci și complementele
directe realizate prin nominale (să-ți ochii luminédze - D.; tu pre mine a asculta trebuie – D.),
complementele prepoziționale (la prea curvie l-au îndemnat- D.), grupurile nominale cu rol de
nume predicativ (trupul temniță iaste sufletului – D; cum maică minciunelor și izvor de cuvinte
deșérte te făcuși – D.), circumstanțialele de mod (de nu va cu plecăciune și cu smerenie îmbla –
D.) sau circumstanțialele instrumentale (cu a copilului minte să slujéște – D.; de nu le poți cu
ochiul privi – D.). Se înregistrează și dislocări în interiorul unor locuțiuni verbale care nu
ajunseseră, în epocă, la stadiul de gramaticalizare pe care îl înregistrează în româna actuală (le
va, mintea, la cap veni – D. vs. „a-i veni mintea la cap”; de nu-și va aminte aduce – D. vs. „a-și
aduce aminte”).
Pentru a cerceta natura dislocării la Cantemir, Dragoș Moldovanu încearcă să stabilească
gradul de abatere lingvistică al dislocării. Prin separarea auxiliarului sau a conjuncției-morfem
(să) de verb, atât auxiliarul, cât și conjuncția își păstrează valoarea morfologică, deci rămân
morfeme. Prin separarea atributului sau a prepoziției de nume, marca morfologică a primilor
termeni se păstrează. Prin urmare, dislocările nu sunt greșeli de limbă, ci sunt abateri de la o
sintaxă fixată, normalizată. Numărul mare de dislocări demonstrează că nu este vorba de o
simplă abatere de la normă datorată necunoașterii limbii, ci de o acțiune împotriva normei limbii
române.
Dislocările lui Cantemir sunt, în opinia lui Dragoș Moldovanu, influențate de
manierismul greco-latin, reprezentând un fenomen prezent și în celelalte literaturi care au suferit
influența retoricii clasice. Efectul dislocărilor lui Cantemir este surpriza obținută prin devierea
deliberată a raporturilor normale. În plan stilistic, dislocarea provoacă o interferență a liniilor
unor sintagme din planuri diferite, obținându-se astfel evidențierea în spațiu.
Ar trebui, însă, să ținem seama că astfel de inversiuni caracterizează și sintaxa limbii
turce. Nu aceeași este situația dislocărilor morfosintactice: în limba turcă, verbul nu poate separa
un grup nominal, articolul nu poate fi separat de substantiv prin atribute, iar postpozițiile (în
turcă nu avem prepoziții), pronumele și auxiliarele sunt aglutinate. Totuși, nu excludem nici o
posibilă influență a limbii turce asupra sintaxei lui Cantemir. Comparând câteva construcții din
Divanul lui Cantemir cu traducerile lor în limba turcă, se observă adesea asemănări frapante de
topică (a, b). Uneori, însă, topica turcească se aseamănă cu topica din româna secolului al XVII-
lea, înregistrând doar inversiuni simple (c).
 a. a lui pită a mânca așteaptă (p. 47) [GV complement direct (GN (pronume personal în genitiv
2
+ substantiv) + V la infinitiv) + V = GV ] vs. onun ekmeğini yemeyi bekliyor [GV complement
2 1 1 2
direct (GN (adjectiv posesiv + substantiv) + V la infinitiv) + V = GV ]
2 1 1
 b. săraci și de tot goli sint (p. 66) vs. fakir ve çıplaktılar onlar (adjectiv fakir + conjuncție
coordonatoare ve + adjectiv çıplak + pronume onlar ”ei”; predicatul nominal este fakir ve
çıplaktılar, elementul care marchează verbul copulativ fiind un morfem aglutinat)

Câteodată, dislocările se realizează într-o figură simetrică, de tipul chiasmului sau al

repetițiilor sinonimice:

- dislocare + chiasm
cu cât s-ar mai sus sui, cu atâta încă mai sus a să urca pofteşte – I.i. (repetiție
sinonimică)
că de multe ori cel greşit nemerit şi cel nemerit greşit iaste – I.i. (chiasm5)
Uneori, cele două părţi ale chiasmului sunt în relaţie de sinonimie:
aripile în picioare şi picioarele în aripì îi sint – I.i.
- Chiasmul oximoronic antrenează, uneori, jocuri lexicale:
unde Leul vultureşte şi Vulturul leuiaşte, prepeliţa ce va iepuri şi iepurile ce va prepeliţi ?
- I.i.
că lucrurile mari şi cei ce nu le ştiu le ştiu, iar lucrurile mici şi cei ce le ştiu nu le ştiu - I.i.
- Alături de chiasmul oximoronic, întâlnim și exemple de oximoron propriu-zis. Cele mai
frecvente sunt exemplele de oximoron care folosesc la exprimarea superlativului:
simţire nesimţită şi pătimire nepătimită pat – parigmenon6 şi poliptoton7;
nemângâiată mângâiarea.

5
CHIASM = inversarea funcțiilor sintactice însoțită de reluarea acelorași elemente lexicale.
6
PARIGMENON = figură lexico-sintactică realizată prin utilizarea în enunț a mai multor derivate de la același
radical (ex. Singur fuse îndrăgitul, singur el îndrăgitorul.)
7
POLIPTOTON = figură lexico-sintactică realizată prin utilizarea în enunț a mai multor forme flexionare ale
aceluiași cuvânt.
 - În general, Cantemir preferă oximoronul de tip antitetic, cu valoare disjunctivă:

Bâtlanul, pasire de apă şi peşte de aer - I.i.;

Vidra, vulpea peştelui şi peştele vulpii iaste - I.i.

Se observă, în aceste exemple, că elementele componente ale oximoronului sunt incompatibile.

Adesea, frazele lui Cantemir sunt bazate pe paralelism sintactic, simetrie sau repetiţie:

dzilele spori-ţi-vor şi adauge-ţi-vor (paralelism sintactic; verbele sunt la aceeași formă;

au aceeași determinare; sensul lor este aproape identic; verbele rimează)
deci ziua spun că trăiesc, iar noaptea că mor, adică ziua sunt viu şi noaptea mort (D.)
(paralelism sintactic; repetiție)
el acoperit cu pământul, eu înfăşurat în plapumă, el între cele patru scânduri ale sicriului,
eu între cei patru pereţi ai casei (D.) (construcții simetrice; paralelism sintactic)

EUFONIA TEXTULUI este asigurată prin utilizarea mai multor procedee fonetice și sintactice:
- Aliterații: ”mare minune mintea și înțelepciunea lor cu nespuse măriri în ceriu rădicară”
(serie de 3 aliterații succesive)
- Jocuri de cuvinte: ”însă răutatea din bun rău și din Corb, orb îl făcea”
- Poliptoton: ”O, minune mare, giurământul a călca călcătorii de giurământ să giură”
- Parigmenon: ”sfat adevărat prietinesc au sfătuit”
- Paronomază: ”că precum în hrana slobodă trupul să îngroașă și să îngrașă, așe de post”
- Rima: vios – vlăgos – luminos – albicios – frumos - arătos

Discursul Hameleonului în faţa Şoimului:

„Eu m-am vechit, m-am veştedzit şi ca florile de brumă m-am ovilit. Soarele m-au lovit,
căldura m-au pălit, vânturile m-au negrit, drumurile m-au ostenit, dzilele m-au vechit, aii m-au
îmbătrânit, nopţile m-au schimonosit şi, decât toate mai cumplit, norocul m-au urgisit şi din
dragostele tale m-au izgonit. Iară acesta nou, vios, vlăgos, ghizdav şi frumos, ca soarele de
luminos, ca luna de arătos şi ca omătul de albicios iaste; ochiul şoimului, pieptul leului, faţa
trandafirului, fruntea iasiminului, gura bujorului, dinţii lăcrămioarelor, grumadzii păunului,
sprâncenele corbului, părul sobolului, mânule ca aripile, degetele ca radzele, mijlocul pardosului,
statul chiparosului, peliţa cacumului, unghele inorogului, glasul bubocului şî vârtutea colunului
are.”- I.i.

Cele două portrete antitetice din fragmentul de mai sus sunt ornamentate cu:
- repetiţii sinonimice (dzilele m-au vechit = aii m-au îmbătrânit = nopţile m-au
schimonosit; vios = vlăgos; ghizdav = frumos; soarele m-au lovit = căldura m-au pălit);
- comparaţii (ca soarele de luminos; ca omătul de albicios);
- metafore explicite (ochiul şoimului; pieptul leului; faţa trandafirului);
- metafore implicite (m-am veştedzit);
- metonimii (dzilele m-au vechit; nopţile m-au schimonosit);
- rima (vios – vlăgos – luminos – albicios –frumos - arătos).

Fraza poate fi considerată o perioadă, în care protaza şi apodoza sunt în raport de

coordonare adversativă. PERIOADA este o construcţie circulară, unitară a frazei, constând în
inversarea ordinii normale în enunţ: după o secvenţă de elemente subordonate, ce creează
tensiune (protaza), urmează o secvenţă de elemente regente (apodoza), care rezolvă tensiunea. În

ATENȚIE!!! La fel de multe procedee cu relevanță stilistică întâlnim și în

fragmentul de mai jos, pe care vă invit să-l analizați. Vă vin în ajutor, colorând
textul nostru, protaza este alcătuită din propoziţii scurte, dispuse paralel şi dublate de ritm şi
asonanţă. Apodoza cuprinde o succesiune de nume predicative coordonate.

„O, Hameleon, Hameleon, jiganie spurcată, Hameleon, o, puterile cereşti câte văpsele ai
pe piiele, atâtea pedepse să-ţi dea supt piiele! O, pricaz de năcaz şi pacoste pricaznică,
Hameleoane, bălaur mic şi zmău în venin, Hameleoane, domnul diavolului şi dascalul
cacodemonului, Hameleoane, fundul răutăţilor şi vârvul vicleşugurilor, Hameleoane, mreajea
dracului şi painjina tartarului, Hameleoane, o, răutatea răutăţilor şi vicleşugul vicleşugurilor,
Hameleoane! O, duh spurcat de tulburare şi vivor necurat de amestecare, Hameleoane! Cine
pustiul răutate peste răutate şi păcat peste păcat a grămădi te-au învăţat? Cine răul vicleşugurilor
şi amăgelelor sfârşit a nu face te-au îndemnat? Au te gândeşti, osânditule, că cu cuvinte şicuite şi
cu voroave căptuşite, greţoase şi scârnavele-ţi fapte vii astupa? Au cu acesta chip socoteşti că
supt căpătâiul altuia puiul bălaurului vii ascunde, pre carile în viclenie l-ai zămislit şi în răutate
tu l-ai născut? ... Au nu ştii (că răutatea stătătoare şi minciuna picioare n-are), ce amândoaă
curând şi lesne să pohârnesc? ... Ce ocară ieste aceasta? (Ocara obrazul şi maiul capul să-ţi bată),
ce diavol, iarăţi dzic, spre aceasta te-au aţiţat? Şi ce drac spre aceasta te-au îndemnat?” (Ce
adevărat că vicleanului inima sa destul drac şi sufletul său de prisosit diavol ieste.) – I.i.

Figuri semantice vs. figuri sintactice în Divanul lui Dimitrie Cantemir8

Camelia UȘURELU
Universitatea din București

Lucrarea de față este o încercare de a stabili care este legătura dintre figurile semantice și
figurile de construcție (figurile sintactice) în Divanul lui Dimitrie Cantemir, operă cu
particularități caracteristice scrierilor filosofice de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul
secolului al XVIII-lea, dar și cu trăsături care o fac unică în literatura română. Foarte bogat în
procedee specifice retoricii, Divanul se distinge de Istoria ieroglifică prin preferința pentru
structurile repetitive și enumerative, dar și prin numărul mai mic de fraze muzicale, bazate pe
ritm, rimă sau jocuri de cuvinte.
Dintre figurile semantice, cel mai bine reprezentate în operă sunt metafora, comparația și
epitetul. La Cantemir predomină metaforele explicite, cei doi termeni ai relației de echivalență
(A este B) pe care o presupune metafora explicită fiind din sfere semantice diferite, preferându-
se uneori asocieri între termenii abstracți și cei concreți:
(1) Lumea maica răutăților și gazda tâlharilor iaste. (p. 89)
A B1 B2
(2) Înțelepciunea lumii nebunie iaste lângă Dumnădzău. (p. 105)
A B
(3) lumina soarelui lumii [...] adecă înaintea dumnădzăieștii lumini, întunérec și noapte iaste.
A B (p. 105)
(4) să știi că tu, într-acest veac, trupurilor omenești foc curățitoriu ești (p. 49)
8
V. Ușurelu, Camelia, „Figuri semantice vs. figuri sintactice în Divanul lui Dimitrie Cantemir” în Coman Lupu,
Alexandru Ciolan și Alessandro Zuliani (editori), Studii romanice II. Omagiu profesorilor Florica Dimitrescu și
Alexandru Niculescu la 90 de ani, București, Editura Universității din București, 2018, p. 899906.
 A B
(5) eu sint lumina lumii (p. 72)
A B
(6) desfătările tale: pulbere și fum (p. 20)
A B
De cele mai multe ori, în Divanul, metaforele simple par a nu fi suficiente pentru a explica o
idee. De aceea Cantemir preferă asocierea unui termen metaforizat cu doi, trei sau chiar mai
mulți termeni, adesea în relație de sinonimie sau antonimie contextuală: lumina soarelui lumii –
întunerec și noapte; desfătările tale – pulbere și fum. Uneori, termenii metaforici iau chiar forma
unor grupuri nominale sinonime contextual: maica răutăților – gazda tâlharilor.
Lanțurile metaforice cu valoare explicativă sunt adesea fundamentul unor gradații ascendente:

(7) și cu aceasta te potrivăsc, lume: tu adecă ești foc, trupul mieu oală și sufletul aur
A1 B1 A2 B2 A3 B3 (p. 48)

Metafora încercării de curățire a sufletului este întărită prin modala progresivă următoare,
care stabilește un raport de asociere între elemente situate în același plan:

(8) pre cât prin mai multă vréme mai mult pedepsindu-mă și de cumplit focul tău groznic
ardzindu-mă, cu atâta mai de frumoasă cunună, podoabă, să mă spodobăsc (p. 49)

Lanțurile metaforice se pot prelungi la infinit, combinațiile ingenioase de concret și de abstract

servind, în egală măsură, realizării unor paralelisme sintactice ample, cu mai mulți termeni:

(9) În tine iaste pământ, la om trup; ierbile și copacii sint bunele lucruri; roadele și semințele tale
sint bunătățile și poménele (A1 = B1 + B1’); soarele – a vécinilor înțelepciune (A2 = B2); luna
– a vremennicilor arătare (A3 = B3); peștii, carii sint pururea în apă, sint plecăciunele (A4 =
B4); pasirile zburătoare sint cereștile privéle (A5 = B5); dobitoacele – a săracilor agiutoriu și
agiutorie (A6 = B6 + B6’); târâitoarele, adecă lighioaiele carile pe pântece să trag, sint a altor
durori pătimiri (A7 = B7); jiganiile însămniadză a demonilor și a răutăților chitiri (A8 = B8);
iară omul, spre a lui Dumnădzău închipuire făcut, însămniadză hirea sau firiasca a omului
alcătuire și hireșea și firiasca a minții plinire (A9 = B9 + B9’). (p. 50)

Alteori, metaforele sunt elementele prin care se realizează analogia și paralelismul sintactic:

(10) Lumea dară temniță iaste omului, așé trupul temniță iaste sufletului. (p. 81)
(11) Dzic dară: întăi în tine iaste lumină, carea la om iaste credința; la tine întăritură, adecă
ceriul, carea la om iaste nedéjdea; la tine sânt apele diasupra, carele sint la om de la Dumnădzău
lăsate grije; apele dedesupt sânt carile din trup născătoare dodeiale. (p. 50)

Comparațiile din Divanul lui Cantemir sunt mai puțin ample decât metaforele, de cele mai multe
ori relația de asemănare stabilindu-se între comparat și un singur comparant:
(12) Sai prin munți ca pasirile, căci păcătoșii întinseseră arc. (p. 84)

Comparantul este un adjunct comparativ (12), un atributiv sau un modificator. Este selectat fie
din clasa nominalului (13 a-c), fie din clasa verbului (14 a-b). Alteori comparantul ia forma unui
adjunct comparativ realizat propozițional (15):

(13a) mirosul veșmintelor méle ca mirosul zmirnii (p. 11)

(13b) să nu cumva om ca dobitocul și viu ca mortul să fie (p. 114)
(13c) aceștia, ca niște vârtoase și luminoase diamanturi (p. 83)
(14a) Fi-va lumina lunii ca a soarelui și lumina soarelui înșeptită. (p. 104)
(14b) pentru aceasta cu cinste, ca domnului și fratelui mieu mai mare, mă voi închina
(15) precum izvorul mic în apa mare a da năzuiaște, așé eu cătră măriia-ta și cătră a măriii-tale
cinste alergând (p. 11)

Nu lipsesc, însă, nici înșiruirile de comparații care sunt sursa unor gradații ascendente:

(16) Să știi că numai cu o félegă de pândze învăliți, ca cum ari fi în căméșa cea de mătasă
învăscuți, și într-un săcriiu aședzați, ca în haina cea de purpură mohorâtă îmbrăcați și în gropniță
aruncați, ca în saraiurile și polaturile céle mari și desfătate aședzați, s-au dusu-să, iară altă
nemică nici în sin, nici în spate n-au rădicat cu sine să ducă. (p. 27)

Fraza lui Cantemir este excesiv ornamentată. Prin urmare, epitetul este bine reprezentat.
Majoritatea epitetelor sunt adjectivale: cumplit focul tău (p. 48); foc curățitoriu (p. 49); duh
nesimțitoriu (p. 47); budze minciunoase (p. 48); purpură mohorâtă (p. 27). Cantemir înclină și
spre epitetul dublu, adesea cele două adjective fiind în relație de sinonimie contextuală:

(17) doaă numai neclătitoare și nemutătoare a fi arată (p. 9)

(18) din vârtutea a acelor 2 drept-cumpănite și potrivite stéle (p. 9)
(19) Au nu ca a mea ghizdavă și frumoasă lumină să prăvești? (p. 23)

Alteori, epitetul multiplu este instrumentul prin care se realizează gradația ascendentă.
Termenii sunt în relație de sinonimie contextuală, diferența dintre ei fiind dată de un sem de tipul
”intensitate”:

(20) Dară de vréme ce [...] sint așé de rea, așé de cumplită, așé de amăgitoare și așé de aspră,
căce în mine lăcuiești? (p. 48)

În acest exemplu, rea – cumplită – amăgitoare – aspră au valoare de superlativ. Numai

contextual amăgitoare intră în seria sinonimică a adjectivului rea, serie care atrage în text o
gradație ascendentă.
La Cantemir, epitetul adjectival poate califica un substantiv din aceeași familie lexicală.
Adesea adjectivul este baza derivativă a substantivului, ceea ce duce la crearea unui parigmenon
de tip special:
(21a) nici a ceriului lată lățime, nici a sferii pământului groasă grosime a o opri sau a o despărți
pot (p. 9)
(21b) Moisei, împotriva lui Faraon a sta și izrailitinescul niam din mâna lui a scoate și prin
Marea Roșie ca pre uscat a-l tréce și alalte mari minunate minuni. (p. 85)

Adjectivele sau adverbele cu valoare de epitet sunt, uneori, sursa unor opoziții, unele dintre
ele îmbrăcând chiar forma chiasmului simplu:

(22a) la tine sint apele diasupra [...]; apele dedesupt sint carile din trup născătoare dodeiale
(p.50)

(22b) acélea purtătoare de duh nesimțitoriu fiind, spre a lor hrană să nevoiesc; dară eu,
purtătoriu de duh simțitoriu fiind, de voiu cerca hrana mea, lui Dumnădzău ce greșesc? (p. 47)
(22c) păharul frumos, arătos, lumea sau împărățiia ei, păharul nearătos și cu smerit chip ceriul
sau împărăție lui iaste (p. 14)

Aparent o figură de construcție simplă, enumerația îmbracă forme complexe în Divanul lui
Cantemir. Se enumeră adjective calificative cu funcție sintactică de atributiv de bază sau
transformat, enumerarea fiind însoțită de o inversiune de tipul anastrofei. Adesea adjectivele
enumerate sunt în relație de sinonimie (23 a-b). Enumerarea poate servi dublării sinonimice și în
cazul verbului (24 a-c).

(23a) mai luminoși, mai lăudați, mai curați și mai fericiți îi scoți (p. 49) (
23b) omul la vârsta bărbăției agiungând, în toate dulce, întreg, copt a fi i să cade (p. 116)
(24a) dzilele spori-ți-vor și adauge-ți-vor (p. 93)
(24b) pănă în săvârșit a să prăpădi și a peri nevrând (p. 22)
(24c) și dintr-o maică m-au făcut și m-au născut frate (p. 10)

Alteori, enumerația servește unor figuri semantice. Se enumeră metafore, adesea implicite,
fiind în relație de antonimie sau de sinonimie două câte două. Relațiile lexicale de opoziție sau
de echivalență servesc adesea unor procedee retorice, cum ar fi invocația retorică (25b).

(25a) pre meșcioare, pre acéstea, iată tot féliul de hrană, iată tot niamul de poamă: iaste poama
vieții, iaste poama morții, iaste pâinea vieții, iaste pâinea morții. (p. 15)
(25b) O, streinule de minte și lipsitule de crieri! (p. 48)

Cantemir enumeră și structuri gerunziale negative cu complementul antepus. Acest tip de

hiperbat al grupului verbal are atât rol de a focaliza complementul, cât și rol de a întări ideea de
negație:
(26) cu ochii nevădzând, cu urechile neaudzind, mirosul neadulmecând, gustul nepricepând și
mai vârtos toate ale trupului organe amurțind și slăbănogându-să. (p. 56)
 Interesante sunt la Cantemir și enumerările de metafore explicite în care atât termenii
metaforizați, cât și termenii metaforici sunt sinonimi între ei. Lanțul metaforic astfel creat are o
puternică valoare retorică:

(27) Iată, dară, au nu sint avuțiile tale fum și bunurile tale prav și desfătările tale pulbere de
vânt rădicate, cinstea și slava ta ocară și defăimare? (p. 28)

Tot cu ajutorul enumerației sunt explicate citatele. Explicația ia forma unei înșiruiri de
apoziții introduse prin conectorul adecă, centrului nominal al apoziției fiindu-i subordonată o
atributivă explicativă relativă plasată între paranteze:

(28) ”Înțelepciunea lumii nebunie iaste lângă Dumnădzău.” (Cartea 1, Cor., gl. 3, sh. 19) Adecă
lumina soarelui lumii (carea nu să va în credința înțelepciunii cei deplin preface, adecă în lumina
sau soarele carile nedéjdea arată), înaintea mielului (carile soarele dreptății iaste) adecă înaintea
dumnădzăieștii lumini, întunérec și noapte iaste. (p. 105)

La Cantemir enumerația poate antrena propoziții interogative întregi, în aceste situații

enumerația combinându-se cu simetria și cu repetiția (se repetă cuvântul interogativ, ceea ce dă
naștere anaforei, o figură situată la limita dintre sintaxă, semantică și retorică):

(29) Au pildă nu ai avut? Au învățătură sau învățătoriu ț-au lipsit? Au nebun ai fost și acestea a
cunoaște înțelepciune n-ai avut? (p. 107)

Pe repetiție se bazează și simetriile mai ample, care se transformă adesea în paralelisme

sintactice cu rol de intensificare, rol accentuat și de hiperbatul grupului verbal:

(30) În copilărie, légarea vei învăța, în cătărigie isticiunea vei deprinde. În copilărie pediapsa a
sufferi vei învăța; în cătărigie învățătura și mintea vei agonisi (p. 114)

Cu rol de intensificare sunt folosite și construcțiile adversative cu aceeași structură sintactică.

Un astfel de paralelism sintactic reliefează primul element al perechii de termeni opuși:

(31) întăiu căci om și nu dobitoc, a doa căci bărbat și nu făméie, a treia căci elin și nu varvar l-au
făcut (p. 10)

De notat, și în această construcție, rolul hiperbatului pentru focalizarea complementelor.

Hiperbatul poate sta la baza unor simetrii mai ample, unde se insistă asupra unor complemente
prepoziționale aflate în pereche (32). Ideea de insistență se face simțită și în construcțiile binare
în care primul termen este un diminutiv (33).

(32) din viață în moarte și din viu mort l-au prefăcut. (p. 21)
(33) acest al mieu puținteluș, pentru mult, mititeluș pentru mare dar cu rugăminte spre priimire îl
aduc (p. 11)
 O formă de simetrie specială o reprezintă și modalele progresive prin care se insistă asupra
unor elemente situate în planuri diferite:

(34a) Pre cât ni-am suit mai sus, pre atâta ni-am mai la frică apropiat (p. 108)
(34b) Și pentru aceasta dară totdeauna lumasca viiață cu cât mai nărocită, cu atâta mai
primejduitoare iaste. (p. 88)

Enumerația stă adesea la baza paralelismului sintactic. Repetarea primului termen în

construcțiile cu aceeași structură sintactică scoate în evidență termenul / termenii următor(i):

(35a) Dară n-ai cunoscut că cu multa avuție, cu multul folos sufletului tău vii face? Cu avuțiia
poți zidi besérici, mănăstiri, fântâni, poduri; cu avuțiia poți scoate robi, a plăti datornici; cu
avuțiia poți milui, a întări pre cei slabi. (p. 31)
(35b) căci ție înțelepciunea trupului, carea iaste viață, ți s-au dat; căci ai lepădat? Și
înțelepciunea trupului, carea iaste moarte, ai cercat, căci o ai luat? (p. 107)

Paralelismul sintactic servește uneori la asocierea unor termeni cu conotație negativă și a

unora cu conotație pozitivă (36a) sau la realizarea unor figuri complexe de tipul poliptotonului
sal al parigmenonului (36 b-c):

(36a) căriia sfârșit și trecut nu iaste; nice din bătrân tânăr, ce din păcătos drept a fi siléște (p. 93-
94)
(36b) Omul în voia lui lăsat, carele mai sus să va sui mai cu grea cădzătură va cădea (p. 91)
(36c) când te va îmbrățășea, spre moarte te va strânge și când te va săruta, cu veninos dinte și de
moarte aducătoare te va mușca mușcătură (p. 89)

Paralelismul sintactic apare și în construcțiile cu inversiune, subsumându-se hiperbatului

morfosintactic. Astfel, în construcția (37), hiperbatul se realizează prin intercalarea, în forma
verbală analitică, a trei construcții paralele:

(37) pănă nu-ți vei trupul acesta în chip de oală și sufletul în chip de aur și lumea aceasta în chip
de foc face (p. 102)

Alteori, paralelismul sintactic este mijlocul prin care se realizează gradația ascendentă, bazată pe
un joc antonimic (38). Jocul opozițiilor creează adesea paralelisme sintactice perfecte (39 a-e):

(38) Atuncea dară, pre acel minunat întru înțelepciune, ale tale desfătări și cu frumséțea
muieriască împreunat fiind, din înțelepciune în nebunie, din curăție în spurcăciune și din
dreptate în strâmbătate și din svint păcătos l-au premenit. (p. 30)
(39a) Așijderea eu afundat în pilotă, el îngropat în gropniță, el acoperit cu țărnă, eu învălit cu
obial, el între patru scânduri a săcriiului, eu în patru păreți ai casii. (p. 56)
(39b) Și așé amândoi, el din groapă, eu din așternut, el din săcriiu, eu din casă, el din moarte,
eu din somn ne vom scula. (p. 56)
(39c) Dzua dară dzic că trăiesc, iară noaptea moriu; adecă dzua viu, iară noaptea mort sint. (p.
56)
(39d) Însă acei tâlhari tot mai buni decât tine și tu mai rea decât dânșii, căci ei trupul, iară tu
sufletul ucidzi. (p. 37)
(39e) Adecă în vârsta bărbăției agiungând, să nu cumva cu trupul bărbat, iară cu sufletul ticălos,
sau cu trupul frumos și sănătos iară cu sufletul grozav și bolnav să fii. (p. 116)

În Divanul lui Cantemir se întâlnesc și paralelisme sintactice cu termeni inversați, de tipul

chiasmului simplu (40) sau al chiasmului complex (41 a-b):

(40) precum floarea de va în vréme bună lega, bună poamă face, iară de în vréme rea, rea
poamă va face (p. 114)
(41a) Și decât ale lumii fericiri, mai fericiți sint morții cei curați, că viii trăiesc cu trupul și sint
morți cu sufletul; iară curații cu trupul murind, sufletul viiață vécinică le agonisește. (p. 82)
(41b) Pentru aceasta te socotéște că, când viu ești, să fii ca mortul, ca când vii muri să înviedzi,
și atuncea deplin să te fericești. (p. 82)

Frazele lui Cantemir se remarcă atât printr-o încărcătură excesivă, cât și printr-o muzicalitate
rezultată din simetrii și paralelisme sintactice. Adesea întâlnim perioada, o construcție amplă în
care protaza se constituie din interogațiile Înțeleptului, care încep cu același adverb interogativ,
iar apodoza este răspunsul Lumii. Rezolvarea ”conflictului” exprimat prin protază este doar
aparentă. Apodoza este, în realitate, doar elementul-cheie al unor noi întrebări pe care Înțeleptul i
le va pune Lumii.

(42) Înțeleptul: [...] Ce s-au făcut împărații persilor cei mari, minunați și vestiți? Unde iaste
Chiros și Crisors? Unde iaste Xerxis și Artaxerxis, aceștia carii în loc de Dumnădzău să socotiia
și mai putérnici decât toți oamenii lumii să ținea pănă întratâta, cât și luciul mării și cu valurile
furtunii ei vrea să stăpânească, oamenilor săi poruncind ca să bată marea cu toiage și să o puie în
obedzi, căci i-au stricat podul cel ce preste mare făcusă la bogazul de la Hersonisos (care loc să
chiamă acmu Bogaz-Hisari) și alte lucruri de vârtute ci-au arătat? Unde iaste Alexandru marele,
Machidonianul, carele nu pentru mărimea statului, ce pentru mari și minunate războaie și a multe
țări biruință ”marele” să numéște? [...] unde iaste Constantin marele, ziditoriul Țarigradului?
Unde iaste Iustinian [...]? Unde iaste Dioclitian, Maximiian și Iuliian, tiranii cei puternici și
mari? Unde iaste Theodosie cel Mare și Theodosie cel Mic? Unde iaste Sofos și alți împărați
putérnici, mari și vestiți a grecilor? Unde sint împărații Romii, cetății ceii de toată lumea
biruitoare? Unde iaste Romilos, ziditoriul ei, și alții pănă la Chesariu Avgust, căruia toate părțile
i sau închinat? Și ce să-ți mai dzic? Unde sânt moșii, strămoșii noștri, cu carii ierialaltăieri aveam
împreunare și într-un loc petrécere, carii acmu din mijlocul nostru periră și acmu să pare că n-au
mai nici odănăoară fost? Acmu dară, pentru aceștia adevărat și fără înșelăciune să-mi spui, în ce
chip și în ce féliu s-au petrecut? Lumea: Priiatine, în grea m-ai supus întrebare: ce, de vréme ce
ai osârdie a-i ști, iată că întru adevăr îți voiu povesti. Toți aceștia pre carii îi întrebi după acea de
om slabă fire datorie – trăiaște tu – au murit și, părăsindu-mă pe mine, ș-au schimbat locul,
dzicând că vor să trăiască mai mult aiuri, nu știu unde. (p. 26-27)

În Divanul lui Cantemir, figurile sintactice coexistă cu cele semantice. Spre exemplu, lanțurile
metaforice sunt adesea structuri identice sau aproape identice care generează paralelisme
sintactice ample și, uneori, contribuie la muzicalitatea textului, căruia îi impun un anumit ritm.
Perioada și expansiunea textului prin paranteze au drept consecință
amplificarea argumentativă a textului, ajutând totodată la conturarea unei gradații ascendente sau
descendente.
Dislocările nu sunt întâmplătoare în opera lui Cantemir, ele au rolul de a servi la conturarea
unei sintaxe proprii, care produce un efect deosebit. Sintaxa pare astfel să servească stilisticii,
dislocările având drept rezultat evidențierea unor componente ale discursului și, implicit,
accentuarea unor idei. Cu alte cuvinte, figurile semantice se bazează pe procedee sintactice.
Îmbinarea de figuri sintactice, semantice și retorice servește întru totul cugetării filosofice.

Surse
Cantemir, Dimitrie, Divanul sau Gâlceava înțeleptului cu lumea sau Giudețul sufletului cu
trupul, ediție de Virgil Cândea, București, Editura Minerva, 1990.

CURSUL 8
ION LUCA CARAGIALE
 Funcția limbajului este limitată, în opera lui Ion Creangă, la descriere, fiind rezultatul
absenței unor diferențe lingvistice esențiale între planul autorului și planul personajelor. În
opera lui Caragiale, se poate stabili o distincție clară între limbajul autorului și limbajul
personajelor. De aceea putem vorbi despre existența unei funcții mai extinse a limbajului la
Caragiale. Distincția dintre planul autorului și cel al personajelor este sursa celor mai multe
procedee ale comicului verbal. Caragiale dezvoltă, în planul personajelor, un tip de oralitate ce
nu apare și în planul autorului: sunt folosite formele orale suburbane și fals neologice,
neologismele deformate sau eronat adaptate la limba română.

I. Nivelul fonetic
Particularitățile fonetice regionale și arhaice apar în limbajul personajelor, nu și în
limbajul autorului. ”Derogările” de la norma literară au întotdeauna valoare stilistică.
Particularitățile regionale muntenești reprezintă singurul aspect fonetic general în opera
lui Caragiale, fiind aproape uniform repartizate și în limbajul autorului și în limbajul
personajelor:
- pronunțarea palatală a consoanelor ș și j duce la modificarea vocalei ă (ă>e): grije, birje.
Aceste forme alternează cu formele literare: grijă, birjă.
- formele iotacizate ale verbelor apar alături de formele literare: nu vreau să le spui; să-mi ție; să
n-auză. Uneori, apar forme iotacizate analogice: să ni-l trimeață; să nu paț vun conflict cu
mitocanul etc.
- formele regionale ale prepozițiilor și ale conjuncțiilor alternează cu formele literare: de / dă;
pe / pă; prin / pân; precum / păcum; dacă / daca etc.
Particularitățile moldovenești nu apar decât în schițele localizate în Moldova și
caracterizează exclusiv limbajul personajelor, având funcție stilistică:
- rar, apare palatalizarea labialelor (da’ nu zghera)
- eá > é (mé, cafiné)
- ă protonic > a (capatat, magariule)
- e protonic sau e din cuvintele monosilabice > i (pitrecut, di, pi, agrisori)
- ğ în locul lui j (giudețul, pi gios)
- pronunțarea dură a consoanelor ș, j, ț, z, r duce la schimbarea locului de articulare a vocalelor,
astfel încât e > ă (mișălule, douăzăci, monșăr).
Particularitățile ardelenești apar doar în ciclul de schițe Un pedagog de școală nouă:
- palatalizarea dentalelor d > g’; t > k’; n > n’ (gheparte, aminke, pe kine, migne)
- fricatizarea lui ğ la j și a lui č la ș (i-oi lunji eu urechile; în jenăre; corșitură).

II. Nivelul morfologic

Particularitățile dialectale se limitează la înregistrarea unor forme ale pronumelor și ale
adjectivelor demonstrative sau ale timpurilor verbale specifice Munteniei:
- formele muntenești (asta, ăsta, astea, ăia) primesc, la Caragiale, o nuanță stilistică
depreciativă : mă pomenesc cu un ăla, un bagabont de amploaiat
- formele regionale de perfect simplu, de imperfect și de mai-mult-ca-perfect apar numai în
limbajul personajelor (dedeam, dedei, eu voi să trăiesc, meri (ardel. ”mergi”), să mânce (ardel.
”să mănânce”)) etc.
- desinența analogică –ră, adăugată ironic verbelor la perfect compus (persoana a III-a plural)
este o particularitate muntenească și semicultă : ne-am bucuratără; foarte bine a făcutără).

III. Nivelul lexical

Cele trei funcții ale limbajului lui Caragiale (de datare, de localizare și de caracterizare
a personajelor) pot fi cel mai ușor urmărite la nivelul lexicului.
Elementele regionale au rol de localizare și de caracterizare. Muntenismele apar atât în
limbajul autorului, cât și în limbajul personajelor (acușica, becher, acilea, ivăr).
Moldovenismele sunt reduse numeric (boloboc, oleacă, colțun, dugheană). La fel se întâmplă cu
ardelenismele: loază, ișcoală, foale, paparadă. Regionalismele moldovenești și cele ardelenești
nu există decât în limbajul personajelor, având funcție de caracterizare sau de introducere în
atmosferă.
Cuvintele din fondul lexical vechi sunt caracteristice nuvelelor orientale și unei anumite
categorii de personaje. Din fondul lexical vechi se remarcă, în opera lui Caragiale, termenii
neogrecești (a cabulipsi = ”a catadicsi”; fandacsie; filotimie; isichie = ”liniște”; a pricopsi;
pramatie) și cei turcești (abitir, ageamiu; bacșiș; mangafa; moftangiu; teșcherea).
Neologismul prezintă interes numai atunci când este utilizat cu funcție stilistică.

IV. Nivelul sintactic

În plan sintactic, este foarte bine marcată diferența dintre planul autorului și cel al
personajelor. Dacă în planul autorului fraza este construită, în egală măsură, prin coordonare și
subordonare, planul personajelor este marcat de existența unor tehnici variate ale stilului vorbit.
Unele dintre particularitățile sintactice proprii limbajului personajelor sunt de proveniență
populară sau, mai rar, regională. Altele sunt construcții semiculte, contaminate sau anacolutice,
de sursă orală:
- dezacordul dintre subiect și predicat (particularitate muntenească): mi-a tăiat drumul niște
câini; n-a intrat zilele-n sac;
- contaminări de valori sintactice:
- relativul care este utilizat universal, cu valoarea oricărei alte conjuncții (Eu, dom’
judecător, reclam, pardon, onoarea mea, care m-a-njurat) sau este utilizat fără prepoziții (Ei, ce
zici dumneata, țățico, de nasul care și l-a luat mitocanul);
- completiva directă și completiva indirectă introduse prin pentru ca să (Gândești că am
vrut pentru ca să-ți fac un atac?). Adesea, cele două construcții contaminate apar în aceeași
frază: E așa de târziu, care nu pot pentru ca să mai merg.;
- reducerea specificității valorilor sintactice duce la apariția unor fraze complet incoerente sau
anacolutice (v. schița Telegrame, unde incorectitudinile și incoerențele provin din reducerea
elementelor de joncțiune din frază, din lipsa formelor flexionare și din amestecul formulelor de
stil administrativ în narațiune: Dar agrisori fugind, directoru prins Costăchel și întrebat pentru
ce insulți dame mișălule și apucat de pept, dar el a răspuns să nu mai dai mizerabile canalie,
încât directoru apărându-se tras două palme.)
- expresiile redundante, bazate pe repetiții: Omul, bunăoară, de par egzamplu, dintr-un nu-știu-
ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? Fandacsia e gata;
ei! Și după aia, din fandacsie cade în ipohondrie. Pe urmă, firește, și nimic mișcă. (nu are sens,
iar succesiunea logică este doar aparentă);
- ticurile verbale ale personajelor (Zaharia: Ai puțintică răbdare!).
V. Nivelul stilistic
Tudor Vianu stabilește trei funcții ale limbajului la I.L. Caragiale: datarea, localizarea și
caracterizarea (individualizarea):
a. În funcție de momentul în care își plasează acțiunea, Caragiale apelează la diverse straturi
lexicale și la diverse tipuri de construcții sintactice.
b. Interferarea fondului lexical vechi, a termenilor populari și a construcțiilor sintactice specifice
limbii vorbite cu neologismele și cu sintaxa calchiată după o limbă romanică duce la
caracterizarea personajelor lui Caragiale. Eroii care aparțin unor medii culturale inferioare și cei
care provin din mahalaua bucureșteană folosesc mai mult elemente din fondul lexical vechi,
construcții sintactice populare, termeni triviali și neologisme deformate. Personajele din
Momente și cele din O scrisoare pierdută apelează puțin la cuvinte din fondul pasiv, utilizând, cu
precădere, neologismul.
c. Schițele și piesele de teatru ale lui Caragiale nu au fost explicit localizate. Ele pot fi, însă,
localizate pe baza diferențelor regionale.

Procedee stilistice de realizare a comicului verbal

Ștefan Cazimir distinge două resurse fundamentale ale comicului verbal: specificitatea
maximă și interferența registrelor. Specificitatea are în vedere caracterizarea unui personaj
dintr-o întreagă galerie (limbajul personajului ne permite să-i observăm acestuia poziția socială,
ocupația și gradul de cultură). Interferența registrelor se produce când autorul introduce în stilul
beletristic fragmente care țin de alte stiluri funcționale (administrativ, telegrafic, de proces-
verbal, publicistic, retoric).
Către realizarea unei specificități maxime converg procedeele comice care au drept scop
caracterizarea unui erou: exprimarea prin elemente neologice (corecte sau nu) / exprimarea prin
cuvinte vechi sau populare, prin neologisme deformate; contrastul dintre neologism și alte
straturi lexicale; ticurile verbale; contaminările și frazele ilogice.
Personajele se caracterizează prin raportul dintre stratul lexical vechi și cel neologic în
limbajul lor. Stratul lexical vechi este bine reprezentat în vorbirea personajelor ce aparțin unor
medii sociale mai puțin cultivate sau în vorbirea personajelor în vârstă: jupân Dumitrache, Conul
Leonida, Efimița, Leanca văduva. Aceste personaje folosesc: expresii populare, imprecații,
cuvinte vulgare, interjecții, zicători, expresii de limbă vorbită bazate pe repetiții (n-are chioară-n
pungă; alege-s-ar praful; și de colea până colea, tura-vura, c-o fi tunsă, c-o fi rasă; să vază ea
pe dracu). Aceste personaje folosesc construcții sintactice contaminate sau deformate, iar
neologismele utilizate de ele sunt cel mai puțin adaptate fonetic sau semantic.
Cel de-al doilea strat, cel neologic, este diferit asimilat în funcție de poziția socială și de
gradul de cultură al personajelor. Frecvent, neologismele apar deformate la Caragiale. Uneori,
neologismul este pur și simplu deformat sau impropriu adaptat: e neaccentuat este înlocuit cu i,
ca în cuvintele românești (bulivar, dipotat, cintiron), o este înlocuit cu u (amurezat, avucat,
revuluție), x este înlocuit cu s sau cu z (isplic, ezirciț), v este înlocuit cu b (bagabont, bampir),
iar t este înlocuit cu d (bagadel, favuride). Multe dintre neologismele deformate sunt, de fapt,
hiperurbanisme: devorța, teribel, capabel, belet, coraj, foncție. Din adaptarea neologismelor pe
cale orală rezultă, uneori, forme mai apropiate de cuvântul din limba de origine: depandă,
divors, enteres, revandicare, suspandăm, naturel.
Etimologiile populare sunt forme ale inadecvării semantice a neologismului și
caracterizează mediul suburban al personajelor lui Caragiale: renumerație după buget mică (=
remunerație); călduri dropicale (= tropicale); Portocalia (= Portugalia), lăcrămație (=
reclamație), lege de murături (= moratoriu).
Un alt mijloc de realizare a comicului îl reprezintă acordarea de sensuri neadecvate unor
termeni neologici, pe baza unor vagi asemănări fonetice cu cuvinte mai cunoscute: capitaliști =
”locuitorii capitalei”; politică (= ”politețe”); a sinucide (= ”a ucide”: Scosese șicul de la baston
pentru ca să mă sinucidă.); l-a primit cu refuz (contradicție în termeni) etc.
Efecte comice deosebite produce și alăturarea unor termeni contrastanți din punct de
vedere cronologic sau din punct de vedere stilistic: un neologism + un cuvânt autohton (să nu
paț vun conflict cu mitocanul; ah, țățico, mașer; Te opresc, magariule, să faci de mauvaises
plaisanteries pi conta doamnei Gregoraschko, soția mè.
Multe dintre personajele lui Caragiale au ticuri verbale: Pristanda repetă întruna cuvântul
Curat! (ajungându-se, uneori, la nonsens: Curat murdar, coane Fănică!); Trahanache, repetă Ai
puțintică răbdare!
Caragiale amestecă adesea, cu efect comic, diverse stiluri funcționale: Rică Venturiano se
exprimă într-un stil publicistic-administrativ cu nuanțe retorice; schița Telegrame dezvoltă un stil
telegrafic, deși se narează o întâmplare; schița Proces-verbal este redată în stil administrativ;
Temă și variațiuni este o schiță reprezentativă pentru stilul publicistic; schița Moșii se compune
exclusiv dintr-o listă descriptivă, alcătuită prin enumerare de obiecte și acțiuni, o enumerare
neverosimilă și redundantă finalizată cu o replică în stil direct a unui autor neidentificabil (Criză
teribilă, monșer!).

Procedee compoziționale în structura textului narativ

Din punctul de vedere al tehnicilor compoziționale, inovația în structura prozei narative
apare odată cu I.L. Caragiale. Una dintre particularitățile inovatoare ale lui Caragiale este
introducerea, în textul narativ, a modalităților exprimării orale (interjecții, interogații, exclamații,
lungiri de vocale, dialoguri). Cea mai importantă marcă de interferare a registrelor o constituie
stilul indirect liber.
Și la Creangă se poate remarca apariția unor tipuri compoziționale bazate pe amestecul
dintre diverse stiluri: direct, indirect sau direct legat. Scopul acestui amestec de stiluri era, ca și
în narația de tip popular, personalizarea povestirii și introducerea în povestire a vorbitorului-
interlocutor. În narația lui Caragiale, amestecul de stiluri este dirijat tot către sublinierea celor
două planuri ale narației (planul autorului și planul personajelor) și ștergerea diferențelor dintre
acestea prin procedee ale narației culte: monologul interior, diversele tipuri de dialog, stilul
direct neintrodus, stilul indirect liber sau stilul mixt.
Una dintre trăsăturile stilului indirect liber este conservarea unor elemente de stil direct în
planul autorului: adverbe de întărire sau adverbe de mod (o greșeală de tipar, desigur!), mărci
intonaționale, expresii cu formă fixă, fragmente întregi de propoziții (Și un miros de grătar
încins! – e o bunătate!). În proza narativă a lui Caragiale se poate identifica redarea unor
particularități sau a unor fragmente de enunț care se presupune că ar aparține planului
personajelor. Se poate relua un singur termen sau o singură particularitate fonetică ori sintactică
din vorbirea unui personaj: Boborul! răspunde răgușit republicanul. Atât i-a trebuit Reacțiunii!
Când a auzit de bobor, a turbat. Limita maximă a reluărilor o reprezintă pasajele lungi care au
forma unei parodii.
Specifică operei lui Caragiale este și amalgamarea mai multor tipuri de reproducere a
enunțului: în contextul stilului indirect, se introduc fragmente în stil direct liber sau indirect liber.
Elementul principal al compoziției rămâne dialogul real sau fictiv (nu dialogul normal, ci
formele dialogate în care replicile succesive sunt redate în alte tipuri de discurs raportat. În
cadrul amestecului de stiluri, forma cea mai frecventă la Caragiale este inserarea stilului direct
într-un fragment în stil indirect liber: ”Scuzele d-lui Preotescu pentru întârziere sunt pe deplin
primite de cele două dame: îl cunosc așa de bine pe d. Diaconescu… «Când vine dumnealui
vreodată la vreme?»”
Caragiale nu utilizează decât rar monologul interior. Atunci când apare, monologul
interior cunoaște modificările și ”accidentările” care îl apropie de propria lui parodie.
Dintre procedeele care conferă originalitate stilului lui Caragiale, cele mai importante
rămân mijloacele expresive ale comicului de limbaj. Caragiale contribuie la dezvoltarea prozei
românești moderne prin inovațiile sale în sfera compoziției narative, realizate pe baza unei game
variate de stiluri ”ale vorbirii”. Se poate afirma, prin urmare, că proza modernă a secolului al
XX-lea ”începe” cu opera lui I.L. Caragiale.

CURSUL 9
ION CREANGĂ
 În istoria limbii literare, Creangă și Caragiale reprezintă, la sfârșitul secolului al XIX-lea,
o direcție care valorifică, în diverse moduri și cu diverse funcții, limba vorbită. Opera lui
Creangă este ilustrativă pentru o oralitate de tip popular, iar scrierile lui Caragiale sunt
reprezentative pentru o oralitate de tip semidoct și fals ”neologistic”. De cele mai multe ori,
narația evoluează la cei doi scriitori prin intermediul dialogului propriu-zis dintre personaje sau
prin alte mijloace dialogice care apar în limbajul autorului. Creangă aparține el însuși mediului
lingvistic al eroilor din Amintiri, ceea ce restrânge funcția limbajului la pura descripție.
Caragiale, însă, aparține altui mediu lingvistic decât propriii lui eroi, limbajul având funcția de a
data, de a localiza și de a caracteriza mediul social și cultural al eroilor.
George Călinescu contestă autenticitatea populară a stilului lui Creangă. Opera lui
Creangă dă dovada unei limbi și a unui stil foarte elaborate, caracterizate prin aglomerarea unui
număr mare de procedee lexicale sau de sintaxă populară, printr-un umor bazat pe dialog în
defavoarea desfășurării epice lineare specifice narației populare. Eroii lui Creangă trăiesc prin
cuvinte, nu prin descriere sau prin mișcare. Vladimir Streinu considera că stilul îl face pe
Creangă să pară ”popular” pentru intelectuali și ”cult” pentru popor. Stilul lui Creangă are un
caracter elaborat, opera lui Creangă este un caz izolat în istoria limbii române literare prin
îmbinarea mijloacelor lingvistice de sursă populară cu o cultură orală.
Caracterul popular al limbii lui Creangă trebuie înțeles în opoziție cu aspectul scris, cult
al limbii și cu aspectul său regional. Termenii strict regionali sunt reduși numeric în opera lui
Creangă. Sintaxa și procedeele de narație ale limbii vorbite îl încadrează pe Creangă într-o
direcție populară.

1. Nivelul fonetic
Creangă utilizează foarte rar regionalismele fonetice. În general, fonetismele regionale
sunt paralele cu fonetismele literare. Câteva regionalisme reprezintă conservări ale unor forme
arhaice:
- forma etimologică cu î în locul diftongului îi: mâne, pânea, câne;
- forma regională cămeșă;
- forma veche a verbului a intra: întru, întri;
- se conservă sufixele –(t)oriu și –ariu, ca în limba veche: scripcariul, coțcariul, bolta ceriului
(probabil prin analogie);
- apare fonetismul poroncă, mai apropiat de etimonul slav;
- se conservă sporadic forme etimologice cu ă neasimilat: răpede, rădica, mulțămiți;
Alte forme regionale sunt inovații ale graiului moldovenesc:
- e > ă, i > î, ea > a după consoane dure: sară, blândeță, jâlț;
- éa > é: vré, avé, măsé;
- e neaccentuat sau e final > i: dismerda, s-a diochiet, cucul arminesc;
- iá > ié: băiet, întârziet, spăriet;
- ă protonic > a: macar, barbat, celalalt;
- depalatalizarea labialelor: perdut, împetrită;
- rară este palatalizarea labialelor: chiuă (= piuă), sulcină (= sulfină);
- forma moldovenească a verbului a se mira: să te mieri, mă mier;
- forma moldovenească cu r disimilat: ferești (=ferestre) ;
- forme regionale ale numeralelor și ale pronumelor demonstrative : șesezeci de ani, pentru ist
băiet, aieste ;
- forme regionale de indicativ prezent și de conjunctiv : îs, îi, se sparie, să-i deie, să nu-l ieie.
Toate aceste aspecte dovedesc că Creangă nu este un scriitor ”dialectal”, multe dintre
regionalismele fonetice apărând, în opera sa, în paralel cu formele literare.

2. Nivelul morfologic
În morfologie, se remarcă câteva particularități regionale, care se alătură unor
particularități general populare:
- adjectivul posesiv este alăturat unui substantiv nedeclinat în situații în care ar fi fost necesară
forma de G-D : am să spun bărbatu-meu;
- articolul genitival este invariabil: sunt de toate, dar sunt a mămucăi ;
- preferința pentru adjectivul posesiv în locul pronumelor personale: bietele nurori jăleau pă
soacră-sa;
- forme de viitor popular: mi-i spune, cine s-a afla, am să ieu; apar și forme literare de viitor: cât
vă voi da eu;
- mai-mult-ca-perfectul apare fără desinența –ră la persoana a III-a plural: doi hojmălăi se și
luase după mine;
- numeroase forme de prezumtiv: nepotul … m-a fi așteptând cu nerăbdare; stăpânu-meu … a fi
îmbătrânit, așteptându-mă.

3. Nivelul lexical
a. Termenii populari și regionali
Iorgu Iordan și Jean Boutière izolează patru categorii de termeni :
- cuvinte care au în Moldova un sens special: a croi (=a bate), a căptuși (=a prinde), a-și închipui
(=a procura);
- forme fonetice moldovenești ale unor cuvinte cu circulație generală: sopon (=săpun), ghiavol
(=diavol), hălăgie (=gălăgie);
- termeni care circulă în toate graiurile: batâr, berechet, beteag, chișleag, cotlon, chef;
- regionalisme propriu-zise: bostan, buhai (= taur), colb, curechi, iarmaroc, hulub.
b. Neologismele sunt extrem de rare. În Amintiri se înregistrează numai 12 neologisme. De
remarcat faptul că Ion Creangă folosea neologismele în corespondența particulară și în memoriile
sau actele înaintate autorităților.
c. Expresiile idiomatice sunt fie luate din vorbirea populară, fie inventate de Creangă. Limba lui
Creangă nu este forma de exprimare spontană a limbii vorbite, ci are un caracter foarte elaborat.
Adesea sunt aglomerate proverbe și zicători într-un spațiu foarte redus: ”- Frate, frate, dar pita-i
cu bani, bărbate! / - Apoi dă, măi nevastă, sângele apă nu se face.” Proverbele sunt mai rare
decât celelalte categorii lexicale. Sunt introduse prin vorba ceea: Capra sare masa și iada sare
casa. / Paza bună trece primejdia rea. Zicătorile, mai puțin abstracte decât proverbele, sunt
utilizate în număr mare: Nu aduce anul ce aduce ceasul. / Să nu dea Dumnezeu omului cât poate
el suferi. Expresiile de limbă vorbită apar sub forma unor locuțiuni verbale și adjectivale sau sub
forma unor comparații: mort-copt; de-i merg peticele; am umblat teleleu Tănasă. Citatele din
cântecele populare dau textului o formă rimată și ritmată: Câte-n lună și în stele / De-ți venea să
fugi de ele.
d. Formațiile lexicale proprii au efect sonor. În această categorie intră: termeni familiari cu
rezonanță onomatopeică (scrombăit, a dondăni), deformările cuvintelor existente (a bojbăi = a
bâjbâi; smârțog = mârțoagă), deraierile lexicale (Dumnezeu să-l iepure! = Dumnezeu să-l ierte!;
nepurcele = nepoțele).
e. Interjecțiile și onomatopeele au funcție eufonică. S-a remarcat adesea la Creangă sinonimia
stilistică, adică exprimarea aceleiași idei prin termeni diferiți. Spre exemplu, pentru verbul a
bate întâlnim la Creangă un număr mare de sinonime stilistice: a arde, a mânca papara, a
mângâia, a croi, a buși, a jnăpăi, a da câteva tapangele la spinare, a dezmierda etc. Valoarea
stilistică a acestor sinonime crește pe măsura utilizării lor improprii, adică pe măsură ce
deosebirea de sensul lor denotativ este mai mare. Cu valoare improprie sunt folosite și
diminutivele: să isprăvim odată și trebușoara asta (trebușoara = distrugerea casei Irinucăi).

4. Nivelul sintactic
Majoritatea valorilor speciale care se remarcă în sintaxa propoziției sunt de sursă
populară, având drept scop realizarea unui efect de oralitate:
- reluarea subiectului: vine el, tata;
- dativul etic: că bine mi te-am căptușit;
- formele verbale inversate: băgat-ai în cap vorbele mele?; pare-mi-se că știi tu; mira-v-ați de
frumusețe-vă;
- valorile speciale ale timpurilor și ale modurilor verbale: viitorul folosit în locul prezentului
(cam de câți ani ăi fi tu?); imperfectul cu valoare de condițional prezent (dacă nu eram eu…);
conjunctivul cu valoare de imperativ (Ia să-i faci chica topor!); conjunctivul perfect cu valoare
condițională (Ș-apoi să fi văzut pe neobositul părinte, cum umbla prin sat…); conjunctivul cu
valoare de imperativ (Eu atunci să nu-mi caut de drum tot înainte?).
În sintaxa frazei lui Creangă există o serie de particularități cu valoare stilistică proprii
sintaxei populare. Se înregistrează, în primul rând, predominarea coordonării asupra subordonării
în frază. Acest aspect caracterizează și sintaxa populară. Coordonarea apare atât în forma
propozițiilor juxtapuse, cât și a celor legate prin conjuncții. Cel mai des apare conjuncția și,
urmată de dar și de iar folosite cu valoare copulativă. Juxtapunerea apare nu numai la
propozițiile copulative, ci și la cele adversative: Și dă el să descuie ușa, nu poate; dă s-o
desprindă, nici atâta. Coordonarea nu este independentă de anumite valori ale repetiției.
Comună limbii lui Creangă și sintaxei populare este utilizarea lui și narativ. Uneori, cu
aceeași valoare, sunt folosite adverbele atunci, apoi sau unde: Și unde nu pornește stânca la
vale…
Cele mai frecvente procedee stilistice la nivel sintactic rămân însă elipsa și repetiția.
Repetiția, caracteristică limbii vorbite, este și la Creangă o formă a oralității. S-a remarcat, în
opera lui Creangă, preponderența elementelor auditive asupra celor vizuale. Repetiția, de cele
mai multe ori redundantă, este sursa unor asemenea valori auditive. Se repetă interjecții,
pronume, verbe: Și odată pornesc ei teleap, teleap, teleap!; Face ea sarmale, face plachie, face
alivenci… Uneori repetiția este sinonimică: Dar trăind și nemurind, te-oi sluji eu, măi badeo!
Alteori, în dialog, se repetă fragmente din replica anterioară, textul dobândind astfel o valoare
auditivă sporită: - Da ce-a fost aici, copile? / - Ce să fie, mămucă?
Elipsa este un procedeu pe care Creangă îl împrumută tot din limba vorbită, dar pe care îl
utilizează în forme complexe și în gradații savant construite, necunoscute de sintaxa populară.
Elipsa fie accentuează afectiv cuvintele care dispar sau cele care rămân prezente în urma elidării,
fie generează un anumit ritm în frază. Cea mai frecventă este elipsa verbului predicativ: Iaca
ursul se trezește și după dânsul, Gavrile! Uneori, prin omisiunea verbului, interjecția capătă
funcție predicativă: Asemenea cel mijlociu, țuști! iute sub un chersin. Elipsa poate marca
precipitarea acțiunii narate, devenind un element de gradare a acesteia.

5. Nivelul stilistic
a. Procedee compoziționale în narație:
- Dialogul
Atât la Creangă, cât și la Caragiale, umorul verbal al personajelor derivă din utilizarea
unor vocabulare originale, cu funcție de caracterizare. Limbajul fiind al eroilor, narația
exploatează dialogul. Astfel, în poveștile lui Creangă, narația este redusă, ea evoluând prin
dialogurile dintre personaje. Dialogul este, însă, adesea, o formă mascată a repetiției, replicile
succesive reluând fragmente din replica anterioară a interlocutorului.
- Forme ale interferenței dintre planul autorului și planul personajelor
Interferența dintre planul autorului și cel al vorbirii personajelor are scopul de a evita
monotonia și unilateralitatea desfășurării narației. Schimbările de persoană a verbului și a
pronumelui sunt o altă manifestare a oralității stilului, alături de intonația exclamativă sau
interogativă, de lungirea vocalelor, de repetiții și de interjecții. Modificarea persoanei la pronume
și la verb are ca efect impresia de participare a autorului la evenimentele narate. Interferența de
planuri este o formă complexă de accidentare a narației în stil indirect. Ea nu are nimic în comun
cu povestirea populară.
O primă modalitate de evitare a monotoniei narației la persoana a III-a o constituie
introducerea unor comentarii exclamative și interogative care aparțin autorului: Fiul craiului, ce
era să facă? îi spune toate cu de-amănuntul. Aceste comentarii sunt forme de personalizare a
narației, în sensul participării mai active a autorului la evenimentele relatate.
Alteori, comentariile interogative și exclamative sunt formulate la persoana a II-a cu sens
general. Se obține o formă intermediară între dialogul fictiv și expunerea adresată: Și când colo,
ce să vezi? toți erau cu părul, cu barba și cu mustețele pline de promoroacă. Autoadresarea și
dialogul fictiv au drept efect crearea unei diferențe de plan: autor – interlocutor sau autor –
personaje. Ele presupun schimbarea persoanei a III-a sau a persoanei I cu persoana a II-a,
creându-se astfel o aparență de dialog. Aceste două procedee nu se întâlnesc în narația populară,
ele reprezintă o modalitate de ”forțare” a oralității.
Dialogul fictiv presupune, de cele mai multe ori, un partener al povestirii: Și când căuta
mama să zmântânească oalele, zmântânește, Smarandă, dacă ai ce! Schimbarea persoanei este
însoțită de apariția intonației exclamative sau interogative, caracteristică definitorie a stilului
direct.
Autoadresarea (numită de Iorgu Iordan și autodialog) este un caz particular al dialogului
fictiv. Apare în contextul narației memorialistice la persoana I, deci atunci când interlocutorul
fictiv este chiar autorul. Dialogul se marchează în text prin persoana a II-a sau printr-un vocativ:
Mai pasă de ține minte toate cele și acum așa, dacă te slujește capul, bade Ioane!
Și expunerea adresată reduce diferența dintre planul naratorului și planul cititorului: Ei,
ei! Apoi zi că nu-ți venea să pornești la drum, mai ales în luna mai, cu asemenea om vrednic și
deapururea vesel.
Creangă utilizează, uneori, și forme de stil indirect liber, tot cu scopul atenuării
diferențelor dintre planurile narației. Prin deicticele pronominale sau adverbiale se realizează
intercalarea unor fragmente din planul personajelor în planul autorului: Oamenii săriră, buimaci,
care dincotro, crezând că-i foc, ori taie cătanele, Doamne ferește!
b. Descrierea și portretul; funcția stilistică a enumerării
Cercetătorii au remarcat valoarea accentuat auditivă a textului lui Creangă în comparație
cu slaba sensibilitate vizuală a scriitorului. Epicul, marea viteză de desfășurare a evenimentelor
nu dau loc descrierilor. Cele 4 capitole ale Amintirilor se deschid cu câte o descriere, dar aceasta
este convențională. Adesea, Creangă evită descrierea de peisaj, utilizând o formulă cu caracter
conclusiv: Mă rog, foc de ger era: ce să vă spun mai mult! Chiar și formulele fixe și expresiile
idiomatice ajung să înlocuiască descrierea: mai ales că acum e o frumuseță afară la câmp, de
turbă haita!
Descrierile de interioare sunt realizate sub forma enumerării (spre exemplu, atelierul lui
Pavel Ciubotariul, cârciuma din Rădășești). Odată începută, enumerarea dă impresia că nu se mai
poate opri. Enumerarea creează un ritm alert în text. Și în cazul descrierilor se poate vorbi la
Creangă mai curând de prezența unor elemente auditive decât a unora vizuale.
Portretele neutre nu-i reușesc lui Creangă. Spre exemplu, Davidică din Fărcașa este redat
în trăsături prea stereotipe pentru a putea fi fixat. Cele mai reușite sunt portretele personajelor
grotești din Harap Alb. Creangă înlocuiește adesea portretele prin mișcare sau prin expresii
populare care suplinesc trăsături ale eroilor săi: Dănilă Prepeleac era un om de aceia căruia-i
mâncau cânii din traistă.

Dominanta operei lui Creangă este oralitatea de tip popular, dar, în același timp, este
rezultatul unei minuțioase elaborări. Stilul scriitorului se caracterizează printr-o acumulare de
trăsături particulare pentru limba vorbită și mai puțin pentru limba scrisă. Transpunerea, într-o
manieră proprie, a elementelor de oralitate în textul literar reprezintă originalitatea stilului lui Ion
Creangă.

CURSUL 10
MIHAI EMINESCU (1850-1889)
 Deşi opera lui Eminescu a fost scrisă într-un răstimp de 17 ani, frecvenţa anumitor teme
şi diferenţele sub aspect lingvistic şi stilistic i-au determinat pe cercetători să împartă opera
eminesciană în trei perioade distincte.
I. Poezia de tinereţe (1866-1870) se caracterizează printr-un limbaj poetic influenţat de
predecesori. Se remarcă, uneori, aspecte clasicizante ale versurilor, alteori, influenţe folclorice.
Această perioadă se opune celorlalte două prin caracterul mai puţin modernizat al limbii şi prin
subordonarea faţă de vocabularul poetic şi mijloacele de expresie curente în limbajul poeziei
timpului (ex. O călărire în zori, Ondina, De-aş avea etc.).
II. Poezia de maturitate, cuprinsă între 1870 (când apare Venere şi Madonă) şi 1876 sau
1878, marchează faza romantică a creaţiei eminesciene. Marilor teme romantice abordate li se
asociază procedee romantice în stil: structura antitetică a poemelor (Venere şi Madonă, Împărat
şi proletar, Epigonii, Înger şi demon); acumulările retorice; tendinţa către contraste în alcătuirea
figurilor; predilecţia pentru caracterul concret al imaginilor (ex. Călin (file din poveste), Lacul,
Dorinţa, Strigoii, Floare-albastră, Făt-Frumos din tei, Memento mori, Mureşan etc.). Ceea ce
apropie aceste poezii, aparent diferite ca structură, este asemănarea de structură în componenţa
imaginii, frecvenţa figurilor şi utilizarea unor forme comune de versificaţie, utilizarea figurilor
de sunet.
III. Etapa „reclasicizării” expresiei poetice într-o manieră proprie (1878 – 1883).
Această nouă etapă fusese anunţată încă din 1876, odată cu apariţia poemului Melancolie. În
această etapă, Eminescu renunţă la figurile de stil numeroase, în special la epitet, în favoarea
metaforei. Se remarcă tendinţa către domeniul abstract în alcătuirea imaginilor, exploatarea
sensurilor contextuale ale cuvintelor, asocierile inedite dintre termeni. Eminescu renunţă aproape
în totalitate la poemele lungi şi la recuzita retoric-romantică. În această perioadă sunt incluse
poezii extrem de “lucrate”. Unele poezii au formă fixă: Odă în metru antic (1883); Veneţia
(1883), Sonete (1879). Eminescu acordă acum o mai mare importanţă figurilor de construcţie şi
figurilor de sunet (O, rămâi…, Revedere, Atât de fragedă, Mai am un singur dor, Sara pe deal.
Noutatea limbajului poetic eminescian provine din elementele de limbă pe care Eminescu
le-a introdus în poezie, lărgindu-i astfel sfera de expresie. La NIVEL FONETIC, distingem
câteva fonetisme regionale (ă etimologic conservat în părete; î etimologic conservat în împle;
iá>ié (băiet, nemângâiet); ea>a după consoane pronunţate dur - ex. sara pe deal etc.) şi
fonetisme arhaice (rumpe; sânt (= sfânt); forme iotacizate ale verbelor: să aprinză, să pătrunză;
forme arhaice ale prepoziţiilor: pre, preste etc.).
La NIVEL MORFOLOGIC, se remarcă aspecte ce privesc atât nominalul, cât şi verbul.
În cazul substantivului, se înregistrează: fluctuaţii de plural (surâse, misteruri, cânture); pluralul
în -e (muzice); pluralul analogic în –i (umezi morminte); variaţii de gen (fantastic purpur,
viaţa-mi se scurge ca murmura); genitivul analitic cu de (din negură de vremi, la mijloc de
codru); articolul genitival, uneori invariabil (a nopţii stele). Pentru pronume, este de remarcat
prezenţa dativului etic: Razele din alba lună / Mi le torc, mi le-mpreună. În clasa verbului,
remarcăm: fluctuaţii de sufixare şi de prefixare (moartea ce răspânde; cum danţă uşor);
omonimia dintre persoana a III-a plural şi persoana I singular la indicativul prezent al verbelor de
conjugarea I (Gândirile cele rele sugrum cele bune); forme vechi şi populare ale timpurilor
analitice (Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă – în loc de se deschisese); valoarea de
imperativ a conjunctivului (Alunece luna). În poezia lui Eminescu, morfologia e unitară.
 LEXICUL nu este unitar în cele trei perioade ale creaţiei eminesciene. În prima
perioadă, se remarcă frecvenţa neologismelor. În general, neologismele nu sunt adaptate
contextului. Multe dintre neologismele utilizate de Eminescu circulau în vocabularul poetic al
epocii: eternel, angel, aură, a confia, flamă, marmoreu etc. Unele neologisme sunt de origine
franceză, altele sunt cuvinte împrumutate direct din latină, iar altele sunt de origine italiană
(mandolă, belă, profum). În perioada de maturitate, lexicul se lărgeşte atât din punct de vedere
numeric, cât şi prin valorificarea sensurilor noi ale unor termeni. Se renunţă la neologismele rare
şi abuzive în favoarea arhaismelor şi a termenilor populari. Eminescu manifestă, în special după
1876, o netă preferinţă pentru cuvintele din fondul principal lexical. În perioada a treia,
Eminescu asimilează perfect neologismul, fără a-l utiliza, însă, abuziv. De multe ori,
neologismul este alăturat cuvântului vechi: iluziei deşerte, basme mistice, stingerea eternă etc.
Neologismul devine, în această perioadă, element component al figurilor retorice.
Nici SINTAXA nu este unitară în poezia lui Eminescu. În prima perioadă, sintaxa
propoziţiei are trăsăturile generale ale limbajului poetic care a precedat poezia lui Eminescu:
reluarea subiectului prin pronume personal; acordul apoziţiei cu substantivul determinat;
folosirea complementului indirect în dativ în locul construcţiei cu prepoziţie (Apare luna mare
câmpiilor azure); eliminarea prepoziţiilor care marchează precis raportul sintactic; inversiunea
determinării faţă de determinat (cumplita mea durere; ale piramidei visuri). După perioada de
tinereţe, determinările încep să fie plasate simetric sau să fie aşezate după regent (făclii prea
luminate; trunchii vecinici). Topica inversată se extinde şi asupra grupurilor verbale
(complementul direct şi complementul indirect precedă termenul regent: O piatră să ador). Prin
urmare, se observă că sintaxa propoziţiei evoluează de la unele construcţii arhaice şi de la
predilecţia pentru topica inversată către o exprimare cursivă, lipsită de elemente sintactice
insolite.
Sintaxa frazei se caracterizează, în prima perioadă, prin construcţii retorice şi prin
predominarea subordonării. După 1870, se remarcă tendinţa către simplificarea raporturilor
sintactice în frază, preferându-se coordonarea, şi către reducerea acumulărilor retoric-romantice.

EVOLUŢIA LIMBAJULUI FIGURATIV

I. Figurile de construcţie
Repetiţia a fost utilizată de Eminescu constant în toate perioadele. În evoluţie, repetiţia
îşi schimbă, însă, caracterul: de la formele sale retorice, repetiţia devine un procedeu prin care se
subliniază paralelismul sau contrastele semantice, devine sursa unor figuri de construcţie sau de
sunet.
Formele retorice de bază în care se realizează repetiţia sunt: anafora, epifora şi
enumerarea. Repetiţia anaforică este frecventă în poezia de tinereţe:
„De ce zâmbirea lină e-amor şi e dulceaţă?
De ce cuvântul buzei e lamură de miere?
De ce-mi întinzi tu gura, când sufletu-mi te cere?”
Uneori, alături de anaforă, apar poliptotonul şi parigmenonul, repetiţia căpătând un caracter
mai complex:
„La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă”
„Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.”
În special în poezia de după 1876, formele de repetiţie devin o sursă de aliteraţie:
Şi somnul, vameş vieţii, nu vrea să-mi ieie vamă (“Se bate miezul nopţii”).
 Cea mai complexă figură ce se încadrează în categoria repetiţiei este antanaclaza
(= reluarea aceluiaşi cuvânt cu sensuri contextual diferite). Astfel se subliniază contrastele acolo
unde e o aparentă similitudine:
O lume e în lume şi o vecie ţine. (“Povestea magului călător în stele”)
Antanaclaza se situează la limita cu paralelismul.
Paralelismul sintactic şi chiasmul sunt caracteristice ultimei perioade de creaţie.
Chiasmul dă expresiei poetice un anumit echilibru şi un anumit ritm:
Ca visul unei umbre şi umbra unui vis. (“Despărţire”)
Pe paralelisme sintactice se bazează, de multe ori în poeziile ultimei perioade, construcţia unor
întregi poeme sau a unor largi fragmente (ex. simetria în diagonală care guvernează cosmogonia
din Luceafărul). Structurile paralele servesc bine formele fixe de poezie (ex. Glossă).
Paralelismele sintactice dau naștere, uneori, refrenului. Spre exemplu, poezia Şi dacă...
este construită sub forma unui tricolon: Şi dacă ramuri bat în geam... / Şi dacă stele bat în lac... /
Şi dacă norii deşi se duc... Poezia Dintre sute de catarge este construită sub forma unui bicolon.
În poezia De ce nu-mi vii... apare un refren propriu-zis (se repetă ultimul vers: De nu-mi vii? De
ce nu-mi vii?).
În concluzie, putem afirma că figurile de construcţie cunosc o anumită evoluţie. Repetiţia
simplă este frecventă în prima perioadă, dar apare şi în perioada de maturitate, când e mult mai
complexă.

II. Figurile semantice (tropii)

a. Epitetul
În prima perioadă, cel mai frecvent este epitetul ornant, de multe ori cu caracter
generalizator, Eminescu fiind tributar poeziei înaintaşilor. Sunt folosite epitete ca: alb, dulce,
gingaş, palid, senin etc. Acest tip de epitet dispare în poezia de maturitate. În poezia de după
1876, unele cuvinte folosite ca epitete în prima perioadă evoluează prin asociere cu alte tipuri de
elemente: gânduri palide, palida mea nebunie. În ultimele două etape, epitetul ornant va fi
înlocuit cu epitetul individualizator.
Epitetul cromatic apare vag în poezia de tinereţe. El se conturează abia după 1870. În
prima perioadă, sunt folosite următoarele epitete cromatice: alb, argintiu, negru, vânăt
(evoluează de la o semnificaţie peiorativă la o valoare cromatică propriu-zisă: De visaţi la ochii
vineţi).
Cel mai frecvent epitet, din punct de vedere gramatical, este epitetul gerunzial cu funcţie
adjectivală (mâna tremurândă; furtuna descrescândă). Acest tip de epitet nu mai apare după
1869. Alt epitet caracteristic primei perioade este epitetul substantival apoziţional: zilele
copile; copila-mi murmurare; lumina fecioară. În prima perioadă apare şi epitetul multiplu, care
va fi prezent şi în etapele următoare: De-aş avea şi eu o floare / Mândră, dulce, răpitoare.
În perioada de maturitate, epitetul generalizator, ornant dispare. În locul epitetului
adjectival, se foloseşte o propoziţie relativă: ale râurilor ape, ce sclipesc fugind în ropot (Călin).
Inovaţia acestei perioade o constituie asocierile dintre o realitate concretă şi un epitet abstract,
categorie numită epitet evocativ: murmur duios de ape; pe-un istovit şi trist izvor. Când aceste
asocieri iau forma unor asocieri contrastive, ele devin epitete antitetice: bulgări fluizi;
de-ucigătoare visuri de plăcere; Amorul meu cel dureros. Epitetul personificator apare după
1870: Pe-un istovit şi trist izvor; tânguiosul glas de clopot. În prima perioadă, epitetele
personificatoare erau stereotipe. Epitetul metaforic (sub lumina ta fecioară; De treci codri de
aramă) este des întâlnit în cea de-a doua etapă de creaţie. După 1878, epitetul este redus
numeric. Se constată, în ultima perioadă, o preferinţă pentru epitetul individualizator.
b. Metonimia se menţine în primele poezii. Din metonimie se dezvoltă, uneori, metafora
personificatoare: Cu gândiri şi cu imagini / Înnegrit-am multe pagini. În primele poezii,
metonimia se încadra într-o figură de repetiţie. Între sferele semantice din care îşi selectează
metonimia elementele, se regăseşte şi sfera abstractelor: suflet – inimă (cu sens de „fiinţă
umană”). Alteori, apar metonimii extrase din sfera cromatică sau din sfera luminozităţii: În
umede lanuri de-albastru ceresc.
c. Personificarea a fost prima formă în care s-a manifestat procesul de identificare cerut
de existenţa metaforei. În primele poezii ale lui Eminescu, personificarea poate apărea la limita
cu antonomaza: Eco îşi râde de blândele plângeri (”O călărire în zori”) – are sensul “ecoul
repetă”. Alteori, sunt personificate elemente ale cadrului natural: Castelul se-nalţă, se-ncruntă;
Misterul surâde prin lumea tăcută. În cea de-a doua perioadă, sunt personificate elementele
naturii într-o viziune aproape infantilă: Împărat slăvit e codrul; Şi izvoare spun poveşti. În
”Miradoniz” (1872), există o amplă personificare a lunii, realizată într-un cumul de personificări
propriu-zise, metafore şi epitete personificatoare. După 1870, se extind aceste forme ale
personificării, dar se dezvoltă şi un tip de personificare independentă, rezultată din sensul
verbului sau al determinărilor din grupul verbal: Râul sfânt ne povesteşte cu-ale undelor lui
gure; Lângă lacul care-n tremur somnoros şi lin se bate; Ape plâng [...]; Când stelele se mir;
Norii roşesc de ruşine şi fug, iar vântul se culcă.
Personificarea eminesciană are o funcţie lărgită faţă de personificarea clasicizantă.
Peisajul nu rămâne, în poezia lui Eminescu, o componentă decorativă şi exterioară.
Personificarea abstractelor apropie expresia poetică de metaforă, contribuind la atmosfera de
concretizare a mitului (ex. personificarea somnului, a visului, a morţii, a uitării, a vremii):
Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie; Somnul, frate-al nopţii. Personificarea
eminesciană tinde să estompeze limita faţă de metaforă.
d. Comparaţia îşi menţine, în primele poezii, caracterul retoric şi clasicizant pe care-l
avusese la poeţii din epoca precedentă. De obicei, comparaţiile sunt de sursă livrescă sau
mitologică, iar comparantul are sens abstract: frunte senină / Ca şi gândirea lui Dumnezeu.
Retorică este reluarea comparaţiei într-o construcţie în lanţ, în ”Amorul unei marmure”: Căci te
iubesc, copilă, ca zeul nemurirea, / ca preotul altarul, ca spaima pe-un azil / Ca sceptrul mâna
blândă ca vulturul mărirea / Ca visul pe-un copil.
Comparaţia apare în toate perioadele de creaţie eminesciană, dar se constată unele
diferenţe de structură în sintaxa figurii. Comparaţia în lanţ este mult mai rară, pe măsură ce se
înaintează în timp, iar termenii săi se reduc numeric, deşi nu dispare complet dezvoltarea ideii şi
a determinărilor.
Comparaţiile abstractizante sunt specifice perioadei de tinereţe, dar caracterul abstract
al comparantului nu se modifică nici în perioada de maturitate. Comparantul se selectează dintr-o
sferă limitată semantic (gând, gândire, somn, vis etc.). Alteori, comparantul nu este un abstract
propriu-zis, ci este extras din zona fabulosului sau a miticului: Ş-o să-mi răsai ca o icoană / A
pururi verginei Marii.
Asocierea în comparaţie a două elemente lexicale abstracte este mai rară: E un adânc
asemene / Uitării celei oarbe. Uneori, asocierea a două abstracte opuse ca sens reprezintă o sursă
de oximoron: Ce verşi în noi durerea ca balsamul ceresc.
Specific romantic este, însă, caracterul concret al elementelor lexicale din componenţa
figurilor. Comparaţiile sensibilizatoare sunt cele prin care sunt concretizate noţiunile abstracte:
Trecut-au anii / Ca nori lungi pe şesuri; Şi nu e blând ca o poveste / Amorul meu cel dureros.
Cele mai abstracte şi mai generale substantive sunt echivalate, prin comparaţie, cu elemente
concrete (suflet, durere, vis, viaţă, vreme).
Cea mai frecventă şi mai puţin spectaculoasă rămâne asocierea a două elemente concrete.
Acest tip de comparaţie este foarte frecvent după 1876: Ca-n ţintirim tăcere e-n cetate; Pluteai
ca o uşoară crăiasă din poveşti.
În această categorie intră şi comparaţiile sinestezice: Şi mâna asta dulce, ca floarea cea
de crin; Perdelele-i păreau muiate-n soare. Abuzul de imagini duce, uneori, la comparaţii în lanţ
cu valoare hiperbolică.
Comparaţia se realizează, la Eminescu, nu numai prin adverbe de comparaţie (ca, cum,
precum), ci şi prin intermediul verbului (a părea, a se asemăna etc.). Comparaţia devine astfel o
propoziţie: Cu sori pare plouată urbea-antică; Atât de fragedă te-asameni / Cu floarea albă de
cireş.
e. Metafora
În primele poezii, se întâlnesc, sub influenţa predecesorilor, metafore explicite. Metafora
se dezvoltă, însă, în înşiruiri largi. În aceste metafore, cel puţin unul dintre cei doi termeni este
abstract: Al vieţii vis de aur ca un fulger, ca o clipă-i.
După 1870, metafora înregistrează o creştere a caracterului concret al termenilor. De
asemenea, se remarcă faptul că metaforele implicite, care presupun un grad ridicat de
abstractizare, câştigă teren: Să treacă lin prin vânt / Atotştiutoarea. (= moartea); Prin care trece,
albă, regina nopţii moartă (= luna).
În poeziile din ultima perioadă, se constată că metaforele explicite sunt rezultatul unor
asocieri inedite, chiar contrastive, între domeniile semantice ale concretului şi ale abstractului
sau între elemente ale căror sensuri denotative sunt incompatibile: În cuibar rotind de ape peste
care luna zace.
Principalele asocieri în structura metaforei sunt:
1. [Abstract] → [Concret]: Funcţia concretizatoare a metaforei este mai evidentă în transpunerile
dirijate către domeniul concret: Iar timpul creşte-n urma mea... mă-ntunec; Chiar moartea însăşi
e-o părere / Şi un vistiernic de vieţi.
2. [Concret] → [Concret]: În spaţiul domeniului semantic al concretului, jocul metaforic este
variat. În această categorie se înregistrează metafore personificatoare şi sinestezice: Iar roua
curge în briliante umezi; Spre casa cea din patru scânduri.
3. [Concret] → [Abstract]: Metafora abstractizantă este slab reprezentată: A visurilor proprii
eternă jucărie (= femeia); El zboară gând purtat de dor.
4. [Abstract] → [Abstract]: Metaforele din această categorie sunt deosebit de expresive: Nimic
să nu s-audă de umbra vieţii mele; Al gândurilor visătorul chaos.
În ceea ce priveşte încadrarea metaforelor eminesciene în zone semantice, putem distinge
câteva tipuri de metafore: metaforele cosmice şi astrale (O raclă mare-i lumea / Şi stelele-s
cuie.); metaforele extrase din câmpul semantic al elementelor naturale (oştiri de flori,
semănături de astre); metaforele mitologice (Atunci luna iese norilor regină; Furtuna, copilă
de crai), metaforele conceptuale (Şi gândirile-s fantome, şi viaţa este vis).
Metafora personificatoare este un caz special de asociere contrastivă în care distincţia
[+Personal] / [-Personal] dispare. Metaforele personificatoare apar abia după 1870: Lună, tu,
stăpâna mării, pe a lumii boltă luneci; Doamna mărilor ş-a nopţii varsă linişte şi somn.
Metafora sinestezică apare încă din primele poezii, dar este influenţată aici de poezia
predecesorilor: Cu glas tainic, lin, amar. Pe măsură ce poezia lui Eminescu înaintează în timp,
metafora sinestezică este prezentă în pasajele descriptive sau în poeziile de dragoste: Privirea ta
mă arde; Un moale pas atins de scânduri; E un demon ce-nsetează după dulcile lumine.
Sinestezia cu trei termeni este rară la Eminescu: Aspru, rece, sună cântul cel etern neisprăvit.
f. Oximoronul rezultă din asocierea, în aceeaşi sintagmă, a două cuvinte ce exprimă
noţiuni contradictorii. Sintactic, contrastul poate apărea, în sintagma nominală, sub forma unui
epitet (Neguri albe, strălucite / Naşte luna argintie), iar, în sintagma verbală, sub forma unei
determinări adverbiale (Sufletu-mi nemângâiet / Îndulcind cu dor de moarte.). Oximoronul se
mai poate constitui sub forma unui contrast în context mai amplu, între două determinări situate
pe lângă determinanţi diferiţi, dar aflaţi în legătură sintactică sau logică (Un corp de înger,
sufletul diform; Trista amintire a visului frumos). Echivalarea între contraste se produce şi prin
intermediul metaforei explicite: Viaţa lor un vis al morţii este.

III. Figurile de sunet

Preocuparea pentru aspectul sonor al versului a avut-o Eminescu încă din primele poezii.
a. Aliteraţia se bazează, în primele poezii, pe repetarea aceluiaşi sunet: La slaba lumină ce-o
vede lucind. După 1870, aliteraţia se bazează pe repetarea aceloraşi grupuri sonore, dar
aparţinând unor termeni etimologic diferiţi: Coroana-i arde pare. Prin repetarea cu regularitate a
unor sunte se creează adevărate eufonii. În ultima perioadă de creaţie, figurile de sunet
predomină. Se observă predilecţia pentru repetarea vocalelor închise (e, î, i) şi a vocalelor şi a
consoanelor nazale (v. ”Peste vârfuri”).
b. Rima are un rol deosebit de important la Eminescu. Rima se bazează adesea pe o aliteraţie în
vocală nazală şi poate genera refrene (v. ”În liră-mi geme şi suspin-un cânt”):
Când te doresc, eu cânt încet-încet,
Plec capul la pământ încet-încet
Şi glasul meu răsună tânguios
Ca tristul glas de vânt încet-încet.
Se observă că se dublează rimele din finală (încet-încet) prin rime sau asonanţe în interiorul
versului (cânt – pământ – vânt).