Seminar/ colocvium: Limba literară – între istorie și normă

Întrebări:
1.Conceptul de limbă literară. Definiţie. Accepţiuni.
2. Caracterul normat și trăsăturile limbii literare
5. Originile limbii române literare
6. Limba vorbita - limba scrisa
7. Raportul: limbă populară- limbă literară

Sinteze tematice

Termenul limbă literară ridică o serie de probleme din punct de vedere al realităţii lingvistice,
culturale şi sociale, dar şi de natură terminologică pe care le consideră, în general, că o acoperă.
Limba literară este o disciplină relativ nouă a lingvisticii (noţiunea de limbă literară se
vehiculează din prima jumătate a secolului al XIX-lea). Concret, ea reprezintă varianta cea mai
îngrijită a limbii naţionale, caracterizată pintr-un sistem de norme, care s-au fixat în scris şi care
îi conferă o anumită stabilitate şi unitate.

Noţiunii de limbă literară i s-au dat, de-a lungul timpului, accepţii diferite. Astfel, iniţial, ea a
fost socotită exclusiv o limbă scrisă, având menirea de a servi pentru exprimarea unei literaturi.
G. Ivănescu defineşte „limba literară românească” drept „limba scrisă sau, cum i se mai spune de
către unii lingvişti, limba comună românească„, în timp ce, pentru Al. Rosetti, B. Cazacu şi
Liviu Onu, istoria limbii literare constituie „istoria scrisului românesc de la origini şi până în
prezent”. Mult timp, noţiunea de limbă literară a fost suprapusă peste noţiunea de limbă a
literaturii artistice. Ideea că Eminescu a creat limba română literară a fost exprimată de multe ori
(vezi cazul lui G. Călinescu), chiar de către unii lingvişti.

Cel care a examinat riguros problemele de ordin teoretic şi metodologic ale cercetării limbii
literare a fost Iorgu Iordan, după a cărui părere, limba literară reprezintă „un aspect al limbii
naţionale, aspectul ei cel mai corect, produs al unei prelucrări continue din parte a
scriitorilor, oamenilor de ştiinţă, publiciştilor etc., sinteză a posibilităţilor de exprimare pe care
le are limba întregului popor. Ea este limba ştiinţei, literaturii, ideologiei, politicii, teatrului,
administraţiei”. În raport cu limba naţională, varianta ei literară se dovedeşte mai unitară:
„Faptul se datoreşte caracterului normativ al acesteia din urmăşi conştiinţei vorbitorilor despre
necesitatea de a-irespecta cu cea mai mare stricteţe normele”.

De-a lungul timpului, conceptul a fost desemnat prin diverşi termeni, mai mult sau mai puţin
diferiţi. Astfel, I. Budai-Deleanu, în lucrarea Dascălul românesc pentru temeiurile gramaticii
româneşti (1815–1820), vorbeşte despre limba muselor, sintagmă cu un sens complex. I. Heliade
Rădulescu foloseşte în lucrările sale termeni precum: limbă literară, limbă literală sau limbă
generală, iar Hașdeu introduce formula limbă tipică. Către sfârşitul secolului al XIX-lea, A.
Philippide, urmat de câţiva din elevii săi, cum ar fi G. Ivănescu, utilizează, după model francez
(H. Paul), sintagma limbă comună. Întrucât limba literară reprezintă aspectul cultural al unei
limbi, în literatura de specialitate (de exemplu, la Al. Niculescu) mai apar termeni precum limbă
de cultură sau limbă de civilizaţie (după fr. langue de civilisation sau germ. Kultursprache).

S-a considerat iniţial că noţiunea de limbă literară coincide cu aceea de limbă scrisă; chiar
dacă acceptăm că limba literară este, mai ales, o limbă scrisă, cu menirea de a exprima o
„literatură“ (alt termen ale cărui sensuri pot varia), această sinonimie este lipsită de temei.
Noţiunea de limbă scrisă dezvoltă, inevitabil, opoziţia cu limba vorbită, deosebirea în baza
căreia s-au construit numeroase teorii. Tot aici putem menţiona şi deosebirea operată încă de la
sfârşitul secolului al XIX-lea între textele literare şi cele neliterare, fapt ce conduce la o
deosebire suplimentară, anume „o separare (fie şi aproximativă) între limba scrisă şi limba
literară scrisă„.

O idee preconcepută curentă susţine că noţiunea de limbă literară este identică cu cea de
limbă a literaturii artistice. Confuzia porneşte de la faptul că limba literară reprezintă unicul
instrument pentru exprimarea literaturii beletristice şi că, prin urmare, limba literară, cu această
utilizare, devine creaţia scriitorului. Să observăm că multe manuale de istorie a limbii române
literare, dincolo de valoarea lor, tributare concepţiei exprimate mai sus, sunt concepute ca un şir
de monografii dedicate unor scriitori, şi nu ca o sinteză a faptelor de limbă şi a totalităţii ideilor
și concepțiilor filozofice, morale, religioase culturale specifice unei anumite perioade.

După primele încercări nehotărâte de a conştientiza complexitatea limbii literare, realizate

prin cronicile literaturii române vechi sau prin discursul prolix al lui Dimitrie Cantemir, întâlnim
la Budai-Deleanu exprimarea unei ideei complexe, rămasă valabilă până astăzi. În lucrările sale,
cărturarul ardelean consideră că limba muselor este „limba întru care să învaţă ştiinţele„. Budai-
Deleanu oferă prima definiţie a limbii literare din cultura română, din care reiese că aceasta este
Astfel, limba muselor „să află la toate neamurile politicite, la care floresc învăţăturile, şi este în
sine tot aceieşi limbă a norodului de obşte, numai cât este mai curată şi curăţită de toate
smintelile ce se află la limba de obşte a gloatei, cu un cuvânt, este limba lămurită şi adusă la
regule gramaticeşti, apoi şi înmulţită cu cuvinte obicinuite la învăţături, care nu să află la vorba
de obşte.” Nici I. Heliade Rădulescu nu confundă limba literară cu limba literaturii artistice. El
vorbeşte nu numai despre „limba inimei sau a simţământului„, ci şi despre „limba ştiinţelor sau
a duhului„, fapt care demonstrează că Heliade remarcase existenţa în acelaşi timp a două stiluri
în cadrul limbii literare (unul beletristic şi altul ştiinţific).

În concepţia lui I. Iordan, limba literară este „aspectul cel mai desăvârşit” al limbii
întregului popor, rezultat al unei perfecţionări neîntrerupte, realizată în toate sectoarele culturale
ale societăţii; în raport cu limba naţională, varianta literară este mai unitară: „Faptul se datoreşte
caracterului normativ al acesteia din urmă şi conştiinţei vorbitorilor despre necesitatea de a-i
respecta cu cea mai mare stricteţe normele.”

Al. Rosetti, B. Cazacu şi L. Onu pun accent pe ideea folosirii prioritare în scris a limbii
literare, dar şi caracterul ei normat: limba literară este „o sintetizare a posibilităţilor de
exprimare a limbii întregului popor, destinată în special exprimării în scris, mijloc de
comunicare a celor mai de seamă manifestări culturale, caracterizată prin existenţa unui sistem
de norme care îi conferă o anumită stabilitate şi unitate.”

Caracterul „îngrijit” al limbii literare este menţionat de Al. Graur (pentru care limba literară
este „limba îngrijită, corectă, conformă cu normele curente“ ) şi de I. Coteanu („Limba literară
reprezintă aspectul cel mai îngrijit al limbii comune“ ). Pentru cei doi autori au intâietate
caracterul „îngrijit” în raport cu caracterul „normat“, primul reprezentând condiţia esenţială
pentru ca o limbă să devină literară. În altă ordine de idei, J. Byck subliniază caracterul ei
„corect“, referirea evidentă fiind la caracterul „normat“.

Şt. Munteanu şi V. D. Ţâra oferă o definiţie-sinteză: limba literară „este acea variantă a
limbii naţionale caracterizată printr-un sistem de norme, fixate în scris, care îi asigură o
anumită unitate şi stabilitate, precum şi prin caracterul ei prelucrat, îngrijit. Ea are o sferă
largă, întrucât cuprinde producţiile şi manifestările culturale, în sensul larg al cuvântului: este
limba scrierilor ştiinţifice, filozofice, beletristice, a presei, a vieţii politice, precum şi limba
folosită în diferite instituţii: administraţie, şcoală, teatru etc.”

Pentru a încheia enumerarea celor mai importante definiţii şi opinii privitoare la conceptul
de limbă literară, definiţia propusă de I. Gheţie, reţine multe din elementele precizate în
rândurile de mai sus, în timp ce le elimină pe altele. Lingvistul observă că este nefolositoare
menţionarea într-o definiţie a folosirii limbii literare cu precădere în scris (întrucât există o
variantă orală a limbii literare); pe de altă parte, caracterul „unitar“ al limbii literare este o
problemă relativă, deoarece, în perioada premergătoare unificării, nici o limbă literară nu
prezintă un aspect unitar. Astfel, pentru I. Gheţie, „limba literară ar putea fi definită drept
aspectul sau varianta cea mai îngrijită a limbii întregului popor, care serveşte ca instrument de
exprimare a celor mai diverse manifestări ale culturii şi se caracterizează prin respectarea unei
norme impuse cu necesitate membrilor comunităţii căreia se adresează.”

Un alt concept important este acela de limbă (limbaj) standard, confundat uneori cu limba
literară. Conceptul a fost definit de Em. Vasiliu drept „româna literară folosită în mod curent
(adică în împrejurări neoficiale) de un vorbitor instruit.” Limbajul standard (numit de I. Coteanu
şi limbaj mediu) este limba literară curentă, lipsită de elementele care impun variaţia stilistică
cerută de organizarea comunicării în funcţie de specificul mesajului.

Trasaturile limbii literare sunt:

1. Caracterul normat. Cei ce utilizeaza limba literara tin seama de niste reguli unanim acceptate
numite norme. Normele au un caracter obligatoriu. Ele au un caracter istoric: s-au constituit si s-
au impus in mod treptat, pe masura ce s-a simtit nevoia de a reglementa intrebuintarea anumitor
fapte de limba. Sistemul de norme s-a dezvoltat si s-a imbogatit pe masura ce limba literara isi
largea registrul national.De caracterul normat al limbii literare se leaga si notiunile de
corectitudine si puritate, doua din calitatile generale ale vorbirii cultivate.

2.Caracterul unitar si stabil. Existenta sistemului de norme acceptat de toti vorbitorii constituie
premisa unitatii si stabilitatii relative a limbii literare. Cu alte cuvinte, in manifestarile ei
concrete (pe teritoriu) si in timp (in limitele unei epoci), limba literara se prezinta mai mult sau
mai putin uniform. Aceasta trasatura se evidentiaza si mai net prin comparare cu variantele
teritoriale si sociale care sufera variatii destul de mari in timp si in spatiu. Unitatea si stabilitatea
se datoreaza in buna parte faptului ca, desi limba literara este utilizata oral si scris, totusi aspectul
scris are rol precumpanitor, iar acest aspect este mai conservator, mai refractar schimbarilor.
Celelalte variante ale limbii nu cunosc decat aspectul oral, iar daca, incidental, folosesc aspectul
scris, atunci se produce "o alunecare" catre normele literare,

3. Existenta intregului registru functional. Limba literara include toate stilurile functionale -
oficial, stiintific, publicistic, colocvial, stilul artistic si rudimente ale stilului tehnico-stiintific.

4. Rolul director al variantei literare. Limba literara este in interactiune cu celelalte variante ale
limbii intregului popor, ea se imbogateste preluand elemente lexicale si gramaticale din celelalte
variante, dar in acelasi timp le influenteaza. Aceste influente se exercita la toate nivelurile,
producand schimbari care duc treptat la modificarea configuratiei acelei variante.
O data cu raspandirea culturii si invatamantului, limba literara tinde sa devina un bun comun al
maselor, ridicandu-le pe acestea pana la nivelul ei de formulare si de vehiculare a ideilor si
sentimentelor.

Limba vorbita - limba scrisa

Limba literara si-a conturat inceputurile pornind de la limba populara si a ramas permanent in
strans contact cu aceasta, ea s-a perfectionat o data cu dezvoltarea istorica a poporului si s-a
generalizat pe masura raspandirii culturii. Nu se pot face insa delimitari si fixa granite intre
limba literara si limba populara, intre ele exista intrepatrunderi si schimbari active.

Abordarea problemei stilurilor functionale ale unei limbi, a structurii sale stilistice, trebuie sa
aiba in vedere cateva principii teoretice generale care trebuie reamintite pe scurt: Orice vorbitor
al unei limbi stapaneste in mod intuitiv un mecanism abstract (o gramatica); aceasta cu regulile
sale de functionare, cunoscute implicit sau explicit, ii da posibilitatea sa construiasca mesaje
(comunicari) lingvistice corecte in limba data. Aceste mesaje se realizeaza sub forma unor texte
- (mesaje complete, realizate intre dimensiunile unei propozitii si ale unui ansamblu oricat de
mare de fraze) care reprezinta "produsul finit" al gramaticii.

Sub aspectul expresiei sale concrete, textul - verbal sau scris - este numai ultimul rezultat
al unui proces de trecere de la general (abstract) catre particular (concret), proces in cursul caruia
actioneaza o multime de factori care determina restrictii si reguli in utilizarea unitatilor limbii.

Asupra limbii actioneaza diversi factori de natura lingvistica sau de natura extralingvistica.
Structura stilistica functionala a limbii este determinata, de actiunea factorului socio-cultural.
Factorul socio-cultural dirijeaza deprinderile lingvistice ale vorbitorului in modul cel mai vizibil
la nivelul vocabularului, însa oricât de mari ar fi deosebirile dintre variantele unei limbi, fie ele
dialectale sau stiluri, exista si elemente comune care sa justifice incadrarea acestor variante in
aceeasi limba. Fiecare varianta reprezinta un sistem cu elemente specifice, dar si cu elemente
comune tuturor sistemelor care s-ar putea delimita. Aceste elemente comune se plaseaza in
propozitie de mijloc in raport cu celelalte sisteme, ele formeaza ceea ce numim diasistemul
limbii (de la grecescul "dia -" = intre).

Sistemele lingvistice subordonate diasistemului au fost numite stiluri sau limbaje. Ele
alcatuiesc un ansamblu care a fost reprezentat sub forma unei structuri ierarhice pe mai multe
niveluri. La primul nivel actiunea factorului social-cultural determina realizarea diasistemului in
limbaj popular si limbaj cultivat (limba literara).

Limbajul popular este varianta limbii care se realizeaza spontan, pe baza unor legi intuitive,
dar neexplicitate, in conditiile mai ales ale comunicarii orale fiind dominat de subiectivism si
expresivitate. Limbajul popular corespunde culturii populare si folclorice.

In contrast cu limbajul popular, limbajul cultivat sau limba literara, sau limbajul literar
standard, este prin definitie un limbaj elaborat, deci ingrijit si corect. Preocuparile de stabilire a
unei variante cultivate a limbii române sunt foarte vechi în cultura română. Limba literara
reprezinta o sinteza a posibilitatilor de expresie a limbii intregului popor, ea este caracterizata
prin existenta unui sistem de norme care-i confera unitate in spatiu si stabilitate in timp.

Sinteză:

1.Fireşte, limba literară şi limba populară sînt aspecte ale aceluiaşi idiom, ale aceleiaşi limbi
naţionale, dar nici originea lor, nici evoluţia lor şi nici modul lor de manifestare nu coincid. Sub
raportul conţinutului, în limba populară, există cuvinte, variante ale cuvintelor, forme
morfologice şi particularităţi fonetice neacceptate de limba literară, care, la rândul ei, conţine
elemente proprii, inexitente la nivel popular şi realizate prin intervenţia conştientă a
intelectualilor (sau a unui grup al lor), prin anumite selecţii, regularizări şi simetrii, precum şi
prin împrumuturi (lexicale şi frazeologice) realizate nu prin vecinătatea şi convieţuirea cu
vorbitori ai altor limbi, ci prin înrîurirea unor culturi cu un anumit statut şi nivel într-un moment
istoric determinat.

2.Limba populară este caracterizată prin diviziuni spaţiale, în funcţie de diferitele zone ale ariei
în care funcţionează, care produc varietăţi ale ei, mai mult sau mai puţin apropiate între ele. întro
manieră diametral opusă, limba literară tinde spre un aspect general unic şi comun, diviziunile
admise fiind de nivel social şi profesional, iar diferenţierile admise în folosirea limbii sunt
orientate de realizarea stilurilor funcţionale.

3.Pe lângă faptul că este comună, limba literară este şi relativ stabilă în raport cu cea
populară, fiindcă nu cunoaşte acelaşi ritm al transformărilor şi nici aceeaşi direcţionare a lor, iar
cauzele acestor transformări sunt deosebite în cele două situaţii. Dar, ceea ce particularizează în
mod deosebit limba literară în raport cu cea populară şi, de aceea, solicită mijloace specifice de
cercetare, este statutul etimologic al elementelor ei. în cazul limbii populare, unele dintre
componente îşi au originea în substrat, cele esenţiale provin din strat şi o altă parte din adstrat (şi
din superstrat).

4.Fenomenele de creaţie stau sub semnul anonimatului, fiindcă nu au autor identificabil, iar
datarea lor este aproximativă. Faptele de limbă la care se renunţă într-un moment sau altul sunt
definitiv pierdute şi la fel se întâmplă cu etapele depăşite din evoluţia faptelor de limbă. în cazul
limbii literare, majoritatea elementelor sînt comune cu cele din limba populară şi îşi au
originea aici, dar caracterul ei nu este dat de limba populară în general, ci numai de anumite
aspecte preluate de aici, care sînt marcate de obicei de un colorit dialectal.

5. Limba literară valorifică aşadar numai parţial limba populară, dar poate rămîne deschisă
receptării unora dintre elementele acesteia chiar şi după epoca de formare, încît dezvoltarea ei
presupune şi o trecere permanentă de elemente lexicale din registrul popular în cel literar. La
rîndul ei, limba literară influenţează mereu nivelul popular, determinînd unele schimbări de
componenţă şi de structurare. Spre deosebire de limba populară, limba literară este deschisă
permanent comparaţiei cu alte limbi şi împrumutului din alte limbi, căci, constatînd statutul şi
nivelul altor limbi literare, vorbitorii tind în mod voit să dezvolte calităţile propriei limbi şi să
preia din alte limbi ceea ce li se pare necesar sau superior.

5.Ca atare, o importantă sursă de îmbogăţire a limbii literare o constituie împrumutul cultural,
care rezultă din dialogul şi tendinţa de echivalare cu alte spaţii lingvistice şi culturale. Limba
literară conţine şi numeroase creaţii personale, de cuvinte sau de construcţii fixe, care pot căpăta
uneori circulaţie generală. De obicei, asemenea creaţii au un autor cunoscut, încît momentul
realizării lor se poate stabili cu certitudine. în sfîrşit, limba literară este cultivată şi normată şi, de
aceea, dezvoltarea ei nu se realizează după principiile socialului natural, lipsit de intervenţia
manifestă a voinţei oamenilor, ci după principiile socialului teleologic, caracterizat prin scopuri
determinate, pentru atingerea cărora se acţionează în mod programatic.

6.Fiind continuatoare a limbii române literare vechi, româna literară modernă are în
componenţa ei numeroase elemente care au aparţinut fazei vechi şi, ca atare, raportarea fazei
moderne trebuie făcută în primul rînd la faza veche, această raportare constituind istoria ei
internă. De altfel, este o trăsătură inerentă a limbii literare nu numai continuitatea în raport cu
fazele anterioare, ci chiar reactivarea unor elemente din limba veche dispărute la un moment dat
din uzul ei.

7.Fiind scrisă, limba literară conservă, măcar în formă documentară, fenomenele vechi, dintre
care unele pot fi refolosite după decenii sau secole de uitare. Tot de istoria internă a limbii
literare ţin şi creaţiile pe terenul ei, în vreme ce preluările din limba populară şi împrumuturile
din alte limbi realizează istoria ei externă. Cum însă factorii interni şi cei externi cooperează
deseori în evoluţia limbii literare, asemenea delimitări, importante din punct de vedere teoretic,
nu pot fi realizate întotdeauna în maniere tranşante.

8. Limba literară şi limba populară, ca aspecte ale aceleiaşi limbi naţionale, au laturi care le
apropie, dar şi trăsături care le diferenţiază. Dacă limba populară evoluează în mod natural, fără a
fi dirijată în mod intenţionat, limba literară se caracterizează tocmai printr-o activitate susţinută
în vederea realizării unei anumite forme, cu trăsături stabilite pe baza unor scopuri determinate.
Limba română literară modernă are trei surse:

1) limba literară veche,

2) limba populară,
3) împrumuturi şi modele din alte limbi literare.

Autoevaluare
1) Cum trebuie concepută relaţia dintre maniera de cercetare a limbii literare şi a limbii
populare?
2) Care este principiul care stă la baza formării şi evoluţiei limbii literare?
3) Cure sunt sursele limbii române literare moderne?
Bibliografie

Bibliografie:
1. V. Arvinte, Roman, Romanesc, Romania. Studiu filologic, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983.
2. Grigore Brâncuş, Introducere in istoria limbii romane, I, Bucureşti, Editura Fundaţiei
România de mâine, Bucureşti, 2001.
3. Structura şi evoluţia limbii romane (de la origini până la 1860), Bucureşti, 1981.
4. Ion Fischer, Latina dunăreană. Introducere in istoria limbii romane, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985.
5.Constantin Florin, O istorie sinceră a poporului roman, Bucureşti, 1997.
6.Constantin Frâncu, Geneza limbii şi a poporului roman, Casa Editorială Demiurg, Iaşi,
1997 .
7.Alexandru Graur, Istoria limbii romane, Bucureşti, 1985.
8.Haralambie Mihăescu, Influenţa grecească asupra limbii romane, Bucureşti, 1986.
9.Ancuța Negrea, Noțiuni de dialectologie, București, Editura Bibliotheca, 2007
10.Al. Niculescu, Individualitatea limbii romane intre limbile romanice, I-II, Bucureşti,
1985-1978.
11.Vasile Pârvan, Inceputurile vieţii romane la gurile Dunării, Bucureşti, 1974
12.Alexandru Philippide, Originea romanilor, vol. I (1923), vol. II (1928), Iaşi, Viaţa
Românească, 1998.
 13.I.I. Russu, Etnogeneza romanilor. Fondul autohton traco-dacic şi componenta latino-
romanică, Bucureşti, Editura Academiei, 1981
14.Sorin Stati, Limba latină in inscripţiile din Dacia şi Scytia Minor, Bucureşti, Editura
Academiei, 1981
15.Aida Todi, Istoria limbii romane. Note de curs, Cartea universitară, Bucureşti, 2005
16.Ariton Vraciu, Limba daco-getilor, Timişoara, 1981

17.Ion Coteanu, Istoria limbii romane, Bucureşti, 1999

18.Iorgu Iordan, Istoria limbii romane (pe inţelesul tuturor), Bucureşti, 1983
19.Gheorghe Ivănescu, Istoria limbii romane, Iaşi, Editura Junimea, 1980
20.Ancuța Negrea, Noțiuni de dialectologie, București, Editura Bibliotheca, 2007
21.Alexandru Philippide, Istoria limbii romane (ediție critică îngrijită de Carmen-Gabriela Pamfil
și Luminița Botoșineanu), Iași, Editura Polirom, 2011
22.Alexandru Rosetti, Istoria limbii romane. I. De la origini pană la inceputul secolului al XVII-
lea, Bucureşti, 1986