CORELAŢIA LIMBAJ – LIMBĂ –

VORBIRE / LANGAGE – LANGUE – PAROLE

În literatura de specialitate este abordată în controversă corelaţia limbaj–limbă–vorbire,

studiată detaliat de către ilustrul lingvist elveţian F. de Saussure în lucrarea „Curs de lingvistică
generală” (1916), iar în perioada postsaussuriană –de către A.Martinet, R.Jakobson, N.Chomsky,
E.Coşeriu, L.Şcerba, L. Hjelmslev ş.a.
E. Munteanu: limbajul şi limba – abstacte, vorbirea – concretă.
Limbaj-calitate umană intrinsecă, o caracteristică a speciei umane în ansamblul ei şi o
facultate specifică proprie fiecărui individ uman, aceea de a produce semne vocale specifice,
dotate cu sens, în scopul comunicării interpersonale, într-un cadru social. Limbă-concretizarea
istorică a facultăţii umane universale a limbajului. Limbi –multe, limbaj uman natural-unu.
Limbaje artificiale, create de om: semne de circulaţie (fără suport fonic, doar vizual),
scrierea Brailee (doar tactil), limbajul corpului?
Limbajul uman există prin intermediul unor limbi concrete – româna, franceza, engleza,
rusa, chineza etc. Fiecare limbă, la rândul său, cuprinde multiple forme de existenţă, bunăoară limba
comună, cea literară, dialectul, subdialectul, graiul etc., cărora li se asociază diverse niveluri de
limbă (limbajul cult, limbajul popular etc.) şi stiluri (limbaj familiar, solemn ş.a.) [28, p. 142]. O
limbă fiinţează graţie funcţionării sale în vorbire, în actele de vorbire; este cazul să delimităm
forma stabilă, generală, comună a limbii şi forma schimbătoare, instabilă, variabilă a
acesteia.
În viziunea saussuriană [85, p. 35-44], limbajul sau activitatea de limbaj reprezintă o
facultate specific umană căreia îi sunt proprii două laturi: psihologică şi fiziologică. Limbajul
cuprinde atât limba, cât şi vorbirea. Limba (langue) constituie un ansamblu de unităţi aparţi-
nând unor niveluri diferite – fonematic, morfematic, glosematic, sintaxematic – de ex.,
foneme, morfeme, cuvinte (gloseme), propoziţii. Acestea sunt organizate într-un tot întreg potrivit
unor reguli cunoscute de către vorbitorii limbii în cauză, care sunt apţi a alcătui în baza unităţilor
semnalate un text coerent şi a-l înţelege. Conchidem că limba înglobează şi sistemul regulilor de
funcţionare a elementelor lingvistice.
Sistemul limbii include inventarul sau sistemul de unităţi + sistemul regulilor de
funcţionare sau gramatica.
Limba este „un produs social al activităţii de limbaj”, „un sistem convenţional de
reguli”, adoptat într-o comunitate şi poate fi comparată cu un dicţionar ale cărui exemplare, întru
totul identice, sunt repartizate între indivizii ce comunică. Realizările vorbirii (parole) sunt mo-
mentane şi concrete, ea fiind o manifestare a activităţii de limbaj. Produse ale vorbirii sunt

1
textele (enunţuri simple şi complexe), generate în procesul comunicării ce denotă două faze
distincte: actul emiterii textelor de către emiţători (vorbitori) şi actul perceperii / recepţionării
aceloraşi texte de către receptori (interlocutori).
Ansamblul actelor de vorbire constituie activitatea de vorbire. În lingvistica actuală
termenul „text” vizează un produs al vorbirii de diferite dimensiuni (un enunţ simplu, o frază, o
nuvelă, un roman etc.) ce se realizează atât forma orală, cât şi scrisă, iar noţiunea
„vorbire” nu se reduce doar la varietăţile sale orale, ci le cuprinde şi pe cele scrise şi aşa-numita
„vorbire interioară”, prin care se subînţelege gândirea „în sine” prin intermediul unităţilor
lingvistice care rămân a fi nepronunţate.
În „Cursul ...” saussurian se reliefează pregnant deosebirile conceptului „limbă” în raport cu
„vorbirea”, deşi noţiunile menţionate nu alcătuiesc o antinomie ireductibilă; astfel,” vorbirea,
care anticipează istoriceşte limba, este necesară pentru constituirea celei din urmă, iar limba
este necesară pentru ca vorbirea să-şi exercite toate efectele”. Limba este „o realitate psihică”
difuzată în întreaga masă a vorbitorilor, şi nu se află doar în vorbirea unui individ separat de
comunitate.
Cele remarcate ne conduc la ideea că limba nu este detaşată (ruptă) de masa vorbitorilor, care o
deţin; limba comportă un caracter supraindividual, fiind o componentă socială a limbajului,
o „convenţie adoptată” într-o comunitate şi „o instituţie socială”. În ultimul caz, limba nu este
identificată cu celelalte instituţii sociale, întrucât deserveşte societatea, în ansamblu, ca mijloc
universal de comunicare.
Limba este privită ca un fenomen „în sine”, înfăţişând un sistem
virtual de unităţi (foneme, morfeme, gloseme etc.), actualizate în cadrul vorbirii; caracterul
esenţial o deosebeşte de manifestările individuale şi accidentale ale vorbirii. Totodată, limba este
un sistem de semne, dar nu un simplu „nomenclator” de cuvinte corelate lucrurilor sau
conceptelor.
F. de Saussure exagerează, întrucâtva, caracterul individual, accidental şi asistemic al
vorbirii, considerate drept latura individuală, psiho-fiziologică a limbajului, înglobând actele de
comunicare individuală.
În lingvistica postsaussuriană raportul limbaj–limbă–vorbire a fost reexaminat de savanţi de
notorietate – Ch.Bally, N.Chomsky, A.Martinet, N.Trubetzkoy, E.Coşeriu, L.Şcerba,
L.Hjelmslev ş.a. Spre exemplu, distinsul funcţionalist francez A.Martinet propune in locul
tradiţionalei opoziţii dintre limbă şi vorbire termenii cod şi
mesaj, „codul fiind organizarea care permite redactarea mesajului şi baza de confruntare a
fiecărui element al mesajului pentru desprinderea înţelesului acestuia” [63, p. 45-46]. Specialistul
în materie disociază, mai întâi de toate, „categoriile de fapte lingvistice aşa cum apar ele în
2
enunţuri”, iar apoi „faptele lingvistice ca aparţinând unui repertoriu aflat la dispoziţia persoanei
care încearcă să comunice”.
În opinia lui A.Martinet, limba „nu-şi manifestă existenţa decât prin discurs”, adică în
actele vorbirii, care „nu face decât să concretizeze organizarea limbii” [63, p. 45-46].
A.Martinet susţine că distincţia saussuriană limbă–vorbire este utilă, deşi sugerează ideea potrivit
căreia vorbirea comportă organizare proprie, detaşată de limbă, iar noi ”am putea concepe o
lingvistică a vorbirii pe lângă cea a limbii”. O interpretare similară vădeşte funcţionalistul
praghez R.Jakobson care defineşte limba drept un „cod” intercalat între „transmiţător” şi
„destinatar”, cunoscut, deopotrivă, persoanelor care codează şi decodează. Mesajul transmis
destinatarului, spre a-şi exercita funcţia, necesită un „context” verbalizat prin intermediul acestui
„cod”. Comunicarea este stabilită şi menţinută graţie „contactului” prin care se subînţelege con-
ducta (materială sau psihologică) dintre transmiţător şi destinatar [57, p. 83-91].
Savantul american N.Chomsky promovează dihotomia competenţă–performanţă, primul
membru al opoziţiei semnificând capacitatea indivizilor de a emite şi a înţelege o serie infinită de
enunţuri inteligibile, pe când performanţa indică însuşi procesul generării şi al înţelegerii
enunţurilor în cauză [16, p.4; 46, p. 15]. Deşi competenţa şi performanţa corelează, în principiu,
cu noţiunile saussuriene „limbă” şi „vorbire”, raportul nu este univoc. Pe lângă aceasta,
conceptele chomskyene nu se identifică în orice situaţie din motivul că în domeniul competenţei
se atestă fenomene ce nu-şi găsesc corespondente în cadrul performanţei şi, viceversa, unele
fapte ce ţin de performanţă nu se raportează la competenţă. Spre exemplu, unele formaţiuni
aberante, dar inteligibile, se referă la performanţă, nu şi la competenţă.
N.Trubetzkoy, reprezentant de seamă al şcolii funcţionale pragheze, consideră utilă corelaţia
binară limbă–vorbire, pentru a delimita fonologia ce studiază fonemele limbii şi fonetica, având
ca obiect de cercetare sunetele vorbirii.
Lingvistul E.Coşeriu, fondatorul concepţiei integraliste, emite o viziune trihotomică ce
include membrii opozitivi sistem–normă–vorbire [29; 46, p. 16-17]. Sistemul este definit drept
un ansamblu de „opoziţii funcţionale” ce cuprind sistemul de posibilităţi, reprezentând
totalitatea „coordonatelor ce indică căile deschise şi închise ale unei vorbiri inteligibile”. „Cum
se poate zice” constituie sistemul limbii în care se află elementele indispensabile, ideale ale
acesteia, dar şi formele eventuale, nerealizate. Este, mai curând, ansamblul de libertăţi, şi nu
impuneri, căci presupune realizări infinite.
Norma este „un sistem de realizări obligatorii”, acceptate în comunitatea de vorbitori şi
corespunde formulei „ce s-a zis” sau „se zice” în comunitatea respectivă. Este un concept mai
amplu, deoarece înglobează sistemul, fiind actualizarea colectivă a acestuia. Vorbirea este
„realizarea concret-individuală a normei”, constituind cea mai amplă noţiune [30, p. 275
3
 Lingvistul danez L.Hjelmslev, reprezentant notoriu al şcolii glosematice (Cercul lingvistic
din Copenhaga) relevă raportul cuaternar schemă – normă–uz–act de vorbire [120, p. 57- 65].
Primele trei componente ale opoziţiei dezvăluie trei aspecte (dimensiuni) ale limbii. Astfel,
schema este o formă pură, privită în afara realizării sociale şi materiale, n o r m a reprezintă
o abstracţie, „obţinută printr-un artificiu de metodă”, o formă materială, determinată de rea-
lizarea socială, dar este examinată independent de exteriorizarea detaliilor. Uzul este un
ansamblu de deprinderi acceptate într-o comunitate de vorbitori şi condiţionate de nişte
manifestări ce pot fi observate.
Celor trei dimensiuni ale limbii li se opune actul individual al
vorbirii ce denotă activitatea de a vorbi a membrilor comunităţii respective. L.Hjelmslev
apreciază corelaţia dintre componentele menţionate prin prisma raporturilor dintre functive,
concept semnificând mărimi corelative (constante sau variabile). De exemplu, între uz şi actul de
vorbire, ce alcătuiesc latura materială a limbajului, există raportul de interdependenţă, acestea
condiţionându-se reciproc. Între normă, pe de o parte, uz şi actul de vorbire, pe de altă parte, se
înregistrează raportul de dependenţă unilaterală (determinare), cele din urmă determinând norma.
La rândul lor, norma, uzul şi actul de vorbire implică schema, privită ca o „reţea de relaţii pure”,
lipsită de substanţa materială.
Este lesne de observat că atât E.Coşeriu, cât şi L.Hjelmslev includ conceptul „normă” ca
membru opozant al raporturilor semnalate supra, însă îl interpretează diferit. Savantul danez
consideră noţiunea în cauză drept o abstracţie formulată în baza uzului lingvistic, ce poate fi
eliminată, fără a prejudicia corelaţia în ansamblu. Nu se poate afirma acelaşi lucru şi despre uz, ce
oferă multiple posibilităţi expresive, selectate în procesul vorbirii. Actul de vorbire actualizează
faptele din uz, reprezentând, ca atare, un fenomen de uz individual.
După cum vedem, dihotomia saussuriană limbă–vorbire a fost reexaminată de numeroşi
savanţi fie printr-o viziune dualistă, fie din perspectiva raporturilor trihotomic sau cuaternar.
Chiar dacă unii lingvişti păstrează corelaţia dihotomică, conţinutul conceptelor promovate de ei
nu li se suprapun celor saussurieni. De exemplu, „competenţa”, absolutizată, întrucâtva, de către
N.Chomsky, este o noţiune dinamică, utilizată în cadrul gramaticii generative: competenţa
constituie un ansamblu de reguli, în număr relativ redus, indispensabile pentru a vorbi corect o
limbă şi, totodată, capacitatea sau abilitatea de a întrebuinţa adecvat limba şi regulile ei.
Conceptul în cauză corespunde, însă nu coincide cu cel de „limbă”/ „langue” (Saussure), „cod”
(A.Martinet, R.Jakobson, E.Benveniste), „model” / „pattern” (E.Sapir).
Nici relaţiile trihotomice nu vădesc un paralelism perfect. De observat, în această privinţă,
trihotomia coşeriană sistem–normă–vorbire şi raportul ternar sistemul limbii–organizarea
verbală–materialul de limbă în accepţia savantului rus L.V.Şcerba [163]. Conceptul „sistemul
4
limbii”, similar noţiunii „langue” la F. de Saussure şi „sistem” la E.Coşeriu, cuprinde totalitatea
elementelor sau unităţilor organizate într-un anumit mod şi regulile de asociere a lor în procesul
comunicării. „Organizarea verbală” constituie, în opinia lui L.Şcerba, funcţionarea mecanismului
de vorbire, în anumite condiţii, realizarea aptitudinii indivizilor vorbitori de a întrebuinţa corect
unităţile lingvistice (cuvinte, îmbinări etc.). Noţiunea menţionată corelează cu conceptul „parole”
la F. de Saussure şi „vorbire” la E.Coşeriu.
„Materialul de limbă” cuprinde un ansamblu de texte (pronunţate sau scrise) aparţinând
comunităţii respective şi corespunde, în principiu, noţiunii „langage”/ activitate de limbaj la F. de
Saussure. Spre deosebire de savantul elveţian, L.Şcerba este de părere că limba se află într-un
echilibru instabil, evoluând permanent, iar vorbirea este un produs social graţie activităţii sociale
a indivizilor vorbitori.
1.4. CORELAŢIA SINCRONIE–DIACRONIE
Raportul sincronie–diacronie este postulat de către F. de Saussure şi alţi lingviştii de notorietate
– B. de Courtenay, A.Martinet, E.Coşeriu. În lingvistica din sec. XIX, corelaţia în cauză este
numită, de obicei, statică–dinamică, reliefându-se caracterul dinamic al limbii.
Lingvistul W. von Humboldt defineşte esenţa limbii drept un fenomen creator, apt de a se
autoperfecţiona şi a progresa: „Limba este o activitate neîntreruptă a spiritului poporului, ce
tinde să transforme sunetul articulat într-o expresie a gândului” [72, p.20]. În viziunea savantului
german, evoluţia limbii, în general, cuprinde două faze: prima atestă dezvoltarea
preponderentă a formei, ceea ce condiţionează apariţia din abundenţă a sunetelor noi şi a
diverselor combinaţii ale acestora, a formelor etc. În a doua perioadă se observă dezvoltarea
conţinutului în detrimentul formei, fapt care implică şi restructurarea funcţională a
elementelor deja existente cărora li se asociază noi unităţi.
Ne dăm seama că orice repaos sau „stagnare” a limbii este aparentă, căci evoluţia constituie
forma ei de a fiinţa. În structura ei survin multiple schimbări, evidente la compararea diferitelor
etape de dezvoltare, inclusiv în limbile vechi. Să confruntăm, bunăoară, următoarea propoziţie
având acelaşi conţinut în latina arhaică şi cea clasică (este vorba despre o inscripţie pe un obiect):
„Manios med fefaked Numasioi” şi, respectiv, „Manius me fecit Numerio” (Manius m-a
confecţionat pentru Numerius). Sesizăm deosebiri de ordin fonetic în latina arhaică (vocala „o” în
silaba finală, substituită ulterior prin ”u”, lipsa rotacizării ş.a.), particularităţi gramaticale (forma
reduplicată a perfectului indicativ „fefaked”, înlocuită în latina clasică prin „fecit”ş.a.) [129].
Examinând un idiom într-o anumită perioadă de evoluţie, de exemplu în cea actuală, avem
impresia că totul rămâne neschimbat, iar limba însăşi reprezintă un fenomen „imuabil”
(constant). În realitate însă limba este un sistem dinamic a cărui funcţionare are loc în istorie:
„Limba funcţionează în sincronie şi se constituie în diacronie” (E.Coşeriu). Ce conţinut li se
5
atribuie termenilor vizaţi?
Sincronie (grec.: „syn” – „împreună”, concomitent”, „chronos” – „timp”) semnifică un singur
segment în dezvoltarea limbii, care este studiată într-o anumită etapă, de exemplu, în cea actuală,
fără a se face referiri sau fără a se compara situaţia în alte perioade ale evoluţiei sale.
Diacronie (grec.: „dia” – „prin, peste”, „chronos” – „timp”) înseamnă cercetarea limbii în
cauză în diferite perioade de dezvoltare, în baza confruntării fenomenelor dintr-o anumită fază cu
cele din fazele anterioare sau posterioare [44, p. 218].
F. de Saussure defineşte sincronia şi diacronia drept „starea (sistemului) limbii şi o fază
a evoluţiei” [85, p.97-109; 112-113]. Savantul elveţian reprezintă corelaţia dintre ele prin
intermediul a două axe: cea orizontală, a concomitenţei (simultaneităţii), denotă fenomenele
coexistente ale sistemului limbii, iar axa verticală, a succesiunilor, demonstrează fazele evolu-
tive. Astfel, dihotomia menţionată scoate în relief faptul sincronic al limbii raportabil la o
anumită perioadă a sistemului lingvistic (examinat în ansamblu sau prin intermediul unor unităţi
ale acestuia) şi diacronicul, dezvăluind evoluţia de la o stare (a sistemului) la alta.
F. de Saussure ajunge să afirme că sincronia şi diacronia ar putea fi examinate autonom una
faţă de cealaltă. Concluzia semnalată i-a sugerat-o compararea limbii cu jocul de şah: asemenea
celui din urmă, pentru sistemul limbii ar fi lipsite de importanţă originea şi materialul (materia
sonoră, adică sunetele). Sistemul limbii într-un moment dat, înglobând unităţi coexistente, este
comparabil cu un stadiu al partidei de şah, ce presupune un ansamblu de interdependenţe, pe
când stadiile partidei, în ansamblu, sunt similare fazelor evolutive (altfel spus, diacroniei).
Piesele de şah sunt mişcate potrivit unor reguli asemănătoare principiilor semiologice
(semiotice), iar etapele în jocul de şah se succed prin mutări, fiecare din ele implicând raporturi
inedite între unităţile sistemului. Înlocuirea unei piese prin alta, confecţionată dintr-un alt
material, nu va afecta regulile jocului, pe când mărirea sau micşorarea numărului de figuri va
provoca schimbări. În opinia lui F. de Saussure, schimbările ce se produc în limbă „ating” doar o
parte (sau un punct) al sistemului; valoarea unităţii lingvistice este în funcţie de starea sistemului
la un moment dat. Reiese că fiecare stadiu al limbii constituie o totalitate de corelaţii, iar
cunoaşterea fenomenelor limbii nu solicită şi cunoaşterea istoriei acesteia, ci doar a
stadiului ei „contemporan” [56, p.83-84; 86-87].
O reconsiderare a dihotomiei saussuriene sincronie–diacronie oferă studiul coşerian
„Sincronie, diacronie, istorie. Problema schimbărilor lingvistice” [25] în care E.Coşeriu susţine
ideea privind primatul istoriei, definit drept „ştiinţă lingvistică integrală”. Conceptul în cauză
este introdus spre a depăşi opoziţia antinomică a sincroniei şi a diacroniei şi a demonstra că
distincţia dată nu aparţine limbajului, ci este de ordin metodologic şi se referă la teorie.
Spre deosebire de F. de Saussure, E.Coşeriu afirmă că starea sincronică a limbii nu
6
corespunde unei singure proiecţii, ci cuprinde sisteme simultane, dintre care sistemul vechi ar
putea „coexista” cu cel nou. O asemenea compatibilitate este cu putinţă chiar la un singur
vorbitor, la care nu remarcăm „eliminarea” instantanee a sistemului „perimat” de către cel nou, ci
„coexistenţa” sistemelor. Trebuie ţinut cont şi de faptul că sincronia nu exclude varietatea, căci
sincronia nu este doar cea a omogenităţii, ci şi a varietăţii [25]. În ultimul caz se are în vedere
varietatea dialectală, egală cu varietatea socioculturală; fiecare vorbitor posedă câteva stiluri
funcţionale, cunoscând şi alte niveluri de limbă.
În ceea ce priveşte diacronia, în accepţie coşeriană, aceasta nu este similară celei postulate de
către Saussure, ca rezultat nu este o diacronie „punctuală”, deoarece nu examinează de fiecare
dată un singur fenomen, izolat. Al treilea membru al trihotomiei coşeriene, istoria, este delimitată
atât de diacronie, cât şi de descriere. Istoria presupune coexistenţa sistemelor, vorbitorii
urmând să opteze între „un sistem care ţine de trecut şi un sistem care merge spre viitor”. Istoria
vizează conexiunea faptelor de limbă; în realitate istoria „se face înspre viitor, şi nu înspre
trecut, iar viitorul ne face să înţelegem mai bine trecutul” [25]. La rândul său, descrierea nu este în
afara istoriei: istoria cuprinde descrierile şi le explică.
Reinterpretând comparaţia saussuriană a limbii cu jocul de şah, E.Coşeriu susţine, cu deplin
temei, că sistemul de reguli reprezintă limba, şi nu starea partidei la un moment dat. Fiecare
partidă este egală cu textul, alcătuit conform unor reguli, şi nu se compară cu starea limbii şi cu
diacronia. Partida de şah este comparabilă cu textul, iar mişcările figurilor se referă la
constituirea textului. Sistemul limbii este dinamic şi funcţionează în istorie: „Pentru vorbitor
limba nu este trecutul şi nici prezentul strict”, ci „un bagaj de cunoştinţe, de posibilităţi pentru o
vorbire totdeauna viitoare” [25].
Fiind un sistem de posibilităţi, acesta este întotdeauna deschis spre viitor, evidenţiază o
dimensiune a vorbirii care este o realizare a sistemului.
Interpretarea trihotomiei vizate de către E.Coşeriu are unele tangenţe cu raportul ternar
statică–dinamică–istorie, postulat la sfârşitul sec. XIX de către I.A.Baudouin de Courtenay,
fondator al şcolilor lingvistice din Kazan şi Sankt-Petersburg. B. de Courtenay distinge limba ca
fenomen stabil, static, având caracter sistemic ce reprezintă un ansamblu de unităţi şi categorii
eterogene, între care se stabileşte o indisolubilă legătură organică, internă [108, p.260]. Totodată,
limba dezvăluie natura sa dinamică, căci exclude imuabilitatea: „în limbă totul trăieşte, totul se
mişcă, totul se schimbă”. Orice stagnare este aparentă, iar imuabilitatea „e un caz particular al
mişcării în condiţiile unor schimbări minimale. Statica este doar un caz particular al dinamicii sau,
mai bine zis, al chinematicii” Ramură a mecanicii care se ocupă cu studiul mișcării corpurilor,
independent de masele lor și de cauzele care produc mișcarea [108, p. 249].
Potrivit concepţiei lui B. de Courtenay, a treia componentă a relaţiei date este istoria,
7
disociată în istorie internă şi cea externă (a se compara, ulterior, la F. de Saussure, termenii
„lingvistică internă” şi „lingvistică externă”). Istoria internă are ca obiect de cercetare
dezvoltarea limbii ca fenomen social, modificările ce survin în structura internă a acesteia, modul
de a se exprima al unui popor (în perioada respectivă sau în procesul dezvoltării limbii) etc.
Istoria externă este axată pe multiple aspecte privind raportul limbă–societate, bunăoară
răspândirea geografică a diverselor idiomuri, influenţa limbilor străine asupra unui
anumit idiom, aspectul etnologic al limbii, constituirea limbii literare etc.
Spre deosebire de F. de Saussure, B. de Courtenay evită opoziţia antinomică a membrilor
opozanţi statică–dinamică, acordând prioritate celei din urmă. În opinia sa, istoria trebuie
delimitată de dezvoltare, deoarece primul concept dintre cele semnalate presupune
consecutivitatea unor fenomene diferite, a căror legătură este întemeiată pe cauzalitatea
mijlocită, pe când dezvoltarea presupune o continuitate a unor modificări esenţiale, bazate pe o
cauzalitate nemijlocită.
În ceea ce priveşte cauzalitatea, funcţionalistul francez A.Martinet emite o părere diferită de
cea a lui B. de Courtenay, relevând cauzalitatea internă a fenomenelor lingvistice. Spre exemplu,
A.Martinet susţine că „adevăratul obiect al cercetării lingvistice va fi deci studiul conflictelor
existente în interiorul limbii în cadrul nevoilor permanente ale fiinţelor umane care comunică
între ele cu ajutorul limbajului” [63, p. 227].
La rândul său, E.Coşeriu opune cauzalităţii distincţia dintre domeniul necesităţii şi cel al
libertăţii: necesitatea exterioară sau cauzalitatea le este proprie fenomenelor naturii, pe când limba
aparţine domeniului libertăţii şi al finalităţii, de aceea este important a releva necesitatea
interioară sau finalitatea faptelor de limbă. Astfel, fenomenele naturii presupun necesitatea
exterioară sau cauzalitatea; în fenomenele culturale, de exemplu, în limbă, trebuie să căutăm
necesitatea interioară sau finalitatea [30, p. 52].

(apud: Oglindă E., Păduraru G. Introducere în lingvistică. Chişinău: CEP USM, 2011)