METODE LINGVISTICE

A. METODE COMUNE CU ALTE ŞTIINŢE

Metodele comune cu alte ştiinţe sunt: inducţia, deducţia, observaţia, experimentul, metoda
statistică ş.a.
Inducţia inlesneşte studierea fenomenelor accesibile observaţiei , prin formularea unor legi.
Este investigat un număr relative redus de fenomene, calcuulându-se “toate posibilităţile
imaginabile în cadrul anumitor limite”.
Deducţia presupune ca punct de plecare principii sau legi, urmând apoi explicarea
fenomenelor particulare.
Observaţia preconizează operaţia de selecţie şi interpretarea primară a faptelor de limbă.
Experimentul reprezintă cercetarea unui fenomen “provocat în condiţii cunoscute”, care pot fi
modificate conform obiectibvelor scontate.

B. METODELE TRADIŢIONALE
Metodele tradiţionale sunt: comparativ-istorică, descriptivă, contrastiv-tipologică, metoda
geografiei lingvistice, metoda foneticii experimentale.
I. M E T O D A C O M P A R A T I V – I S T O R I C Ă este întemeiată pe compararea
diacronică (istorică) şi relevă asemănarea materială a limbilor genetic înrudite. Metoda
menţionată are ca scop elucidarea tendinţelor comune în dezvoltarea idiomurilor de aceeaşi
origine, stabilindu-se relaţiile istorice dintre acestea. Fondatorii metodei sunt: Fr. Bopp,
R.Rask, J.Grimm, Fr. Diez, A.Vostokov, ulterior – A.Schleicher, A.Meillet ş.a.
Sunt de remarcat următoarele principii ale metodei comparative-istorice[1]:
1. Utilizarea metodei în cauză este condiţionată de “arbitrarul semnului lingvistic”. Astfel,
raportul între componenţa sonoră a cuvântului – semn şi sensul ce-l comportă este
convenţional, arbitrar. Ca rezultat, unul şi acelaşi semnificat corelează în diverse idiomuri cu
semnificanţi diferiţi. De ex., rom.: copil; fran.: enfant; ital.: bambino; germ.: Kind; rus.: ditia;
uzb.: bola; sau: rom.: casă; fran.: maison; rus.: dom; turc.: ev etc.
2. Limbile genetic înrudite descind dintr-o strălimbă comună, relativ unitară, ceea ce nu
exclude divizarea ei în dialecte.
În concepţia unor savanţi notorii, noţiunea “strălimbă” este interpretată în controversă. Spre
exemplu, lingvistul german A.Schleicher era de părerea că toate limbile indo-europene au
provenit dintr-o strălimbă unitară, pe calea împărţirii ei continue în limbi de bază, ramificaţii de
limbi înrudite, limbi înrudite şi dialectele lor.
Mai târziu, neogramaticii K.Brugmann şi B.Delbruck au postulat caracterul neunitar al
strălimbii, care, în opinia lor, ar fi constituit un ansamblu de dialecte înrudite.
Savantul francez A.Meillet a revăzut conceptul “strălimbă”, definind-o drept o totalitate de
corespondenţe de la diferite niveluri: fonetic, lexical, morfologic şi sintactic.
3. Metoda comparativ-istorică presupune demarcarea riguroasă a corespondenţelor
fonetice cu caracter reglementat. Asemenea corespondenţe rezidă în faptul că un sunet sau un
grup de sunete suferă într-o anumită poziţie aceeaşi modificare în toate cuvintele în care se
atestă. Drept consecinţă, în idiomurile înrudite se stabilesc corelaţii de sunete sau grupuri de
sunete. Astfel, grupului consonantic [pt] din română, provenit dintr-un [ct] din latină, îi
corespunde: în italiană [tt], în spaniolă – [ts], în franceză – [it]. A se compara: lat.: factum; rom.:
fapt; ital.: fatto; span.: hecho; fran.: fait. octo
 4. Metoda comparativ-istorică poate fi aplicată graţie scindării limbii de bază sau a
strălimbii în idiomuri înrudite. Astfel, strălimba indo-europează a generat, pe calea divergenţei
lingvistice, idiomurile romanice, germanice, celtice, slave, indiene, iraniene, baltice etc.
5. Limba de origine poate fi reconstruită, mai cu seamă, fenomenele de ordin fonetic şi
morfologic şi, într-o anumită măsură, cele de natură lexicală şi sintactică. În studiile de
comparativistică de la finele sec. XX s-a procedat la analiza corelaţiei dintre arhaisme şi inovaţii,
preconizându-se reconstrucţia internă.
6. Se aplică consecvent şi principiul analizei în sistem a faptelor din limbile înrudite,
pentru a reliefa multiple corelaţii dintre fenomenele de la diferite niveluri.
Metoda comparativ-istorică vizează următoarele procedee [2]:
- selectarea materialului lingvistic, cercetându-se formele mai arhaice, exclusiv
moştenite, eliminându-se elementele împrumutate;
- stabilirea unităţilor comaprate şi identifcarea lor;
- relevarea cronologiei relative a modificărilor fonetice şi reconstrucţia arhetipului;
- procedeul dominant este cel al comparării diacronice, bazat pe compararea în
diacronie a faptelor din limbile înrudite .
În secţ XX comparativistica şi indo-europenistica atestă realizări remarcabile. Alături de
principiul analizei în sistem a faptelor de limbă, este promovată reconstrucţia internă, ce
permite a delimita strict inovaţiile şi arhaismele şi, în ultimă instanţă, a dezvălui starea
primordială din epoca preistorică a idiomurilor înrudite. Reconstrucţia internă prevede studierea
detaliată a unităţilor în plan paradigmatic, relevându-se ierarhia fenomenelor supuse
investigaţiei.
În ultimele decenii, în studiile de comparativistică sunt extrapolate principiile lingvisticii
areale, care ajută la determinarea arealurilor comunităţii lingvistice indo-europene şi condiţiile
ce au favorizat contactul dintre ele.
Cercetarea celor mai vechi monumente în limbile anatoliene (hitita, luviana ş.a.) este utilă
pentru a preciza relaţiile de rudenie între idiomurile indo-europene şi originea comună a unor
tendinţe în evoluţia acestora.
Metoda comparativ-istorică nu este lipsită de unele deficienţe:
- se operează cu fenomene din idiomurile înrudite având o cronoplogie diferită. De ex.,
primele texte în hitită datează din mil. II î.e.n., cele din greaca veche - din sec. al VII-lea
î.e.n., textile în latina arhaică – din sec.VI – V î.e.n.; cele în slavonă – din sec.al IX –lea
e.n.;
- aplicarea metodei vizate în sintaxă prezintă unele dificultăţi, întrucât acest
compartiment este supus într-o măsură mai mare influenţelor străine decât morfologia
limbilor ;
- folosirea metodei menţionate cu referire la idiomurile izolante (chino-tibetane ş.a.) este
extreme de dificilă, chiar cu neputinţă, tocmai din motivul particularităţilor de ordin
structural al acestora (lipsa flexiunii, mijloace derivative reduse sau relativ reduse ş.a.).

2. METODA CONTRASTIV-TIPOLOGICĂ este bazată pe compararea tipologică şi are

ca obiectiv determinarea afinităţilor atât în strcutra limbilor înrudite, cît şi a celor neînrudite.
Metoda semnalată a fost întemeiată de către A. Schelegel. W. Von Humboldt, A.
Schleicher, H. Steinthal ş.a.,
 În sec. XX această metodă a fost perfecţionată de către I.I.Meşcianinov, V.N.Iarţeva,
V.Uspensky, Iu.Rojdestvensky, G.Klimov, V.Scalicka, F.N.Greenberg, E.Sapir, T.Milewski
ş.a.
Metoda contrastiv-tipologică pune în evidenţă atât formaţiunile izomorfe, cât şi cele
alomorfe, proprii limbilor lumii, operand cu conceptele “izomorfism” şi “alomorfism” şi “tip
lingvistic”.
Procedeele de bază ale metodei menţionate sunt:
- selectarea materialului lijgvistic, cu scopul de a releva asemănările şi divergenţele de
ordin structural între limbile confruntate;
- confruntarea unor fenomene în limba – etalon sau limba de bază cu cele din limba
(sau limbile) – ţintă.
Compararea areală dezvăluie similitudinile structurale, implicate de convergenţa
lingvistică în cadrul unui areal geografic unic [3]. Conceptul fundamental este cel de
“uniune lingvistică” (=“alianţă de limbă”, “ligă de limbi”), prin care se subînţeleg
idiomurile neînrudite sau îndepărtat înrudite, învecinate geografic, ce comportă
trăsături structurale comune (lexicale, morfologice, sintactice etc.)-
Noţiunea indicată trebuie demarcată de altele, bunăoară de “familia de limbi”, “tipul de
limbi” ş.a. Astfel, idiomurile raportate la o anumită uniune lingvistică îşi păstrează
apartenenţa genetică diferită, spre deosebire de familia de limbi ce include doar idiomuri
înrudite. Idiomurile din componenţa uniunii lingvistice nu constituie un tip aparte, numărul
lor fiind relativ redus. Or, se ştie că tipul lingvistic cuprinde, de obicei zeci şi chiar sute de
idiomuri, atât înrudite, câ şi de origine diversă, caracterizându-se prinr-o serie de trăsături
structurale comune [4].
În literatura de specialitate sunt descrise detaliat afinităţile de ordin morfologic, sintactic,
lexical, frazeologic ş.a. între limbile “uniunii lingvistice balcanice” care includ româna,
neogreaca, albaneza, bulgara, macedoneana . iată câteva trăsături similare în structura
acestora: postpoziţia articolului definit, formarea viitorului indicativ cu auxiliarul “a
voi” (şi echivalentele lui în celelalte limbi balcanice) + Infinitivul, sincretismul cazurilor
genitiv şi dativ, repriza pronominală etc.[5].

Conceptele limbă-etalon, limbă-ţintă, model din perspectiva lingvisticii contrastive

I. Conceptul limbă-etalon în viziunea unor lingvişti

Limba–etalon este considerată în lingvistica contrastivă un metalimbaj sau invariantă, ce

rezultă din compararea particularităţilor a două sau mai multe limbi. În opinia lingvistului rus V.
P. Neroznak, această invariantă poate fi atât o strălimbă (în lingvistica diacronică), cât şi un
grup de limbi (în lingvistica tipologică), o uniune lingvistică (în lingvistica areală) sau limba
maternă (în lingvistica contrastivă).
Savantul rus V. G. Gak susţine că pentru comparare poate fi luată şi o limbă construită
ipotetic sau inductiv în baza limbilor confruntate. Aceasta va conţine toate fenomenele posibile
sau formele realizate de cel puţin una dintre limbile cercetate. Astfel, la compararea limbii
ruse cu limba franceză, ea va cuprinde şi categoria aspectului, caracteristică limbii ruse, şi pe cea
a determinării, specifică limbii franceze.
Lingvistul U. K. Iusupov consideră că limba–etalon poate fi limba maternă, limba studiată sau
altă limbă. De exemplu, la compararea categoriei cazului din limba rusă, ce are şase cazuri:
Nominativ, Genitiv, Dativ, Acuzativ, Instrumental, Prepoziţional (Именительный,
Родительный, Дательный, Винительный, Творительный, Предложный) cu cea din uzbecă,
care, la fel, posedă şase cazuri: Nominativ, Genitiv, Dativ, Acuzativ, Locativ, Ablativ
(Именительный, Родительный, Дательный, Винительный, Местный, Исходный), limba–
etalon va fi un al treilea idiom ce dispune de opt cazuri. Patru dintre acestea – Nominativ,
Genitiv, Dativ, Acuzativ (Именительный, Родительный, Дательный, Винительный) –
coincid în limbile rusă şi uzbecă; Instrumentalul şi Prepoziţionalul (Творительный,
Предложный) sunt în rusă, dar lipsesc în engleză, iar Locativul şi Ablativul (Местный,
Исходный) funcţionează în engleză, dar nu se atestă în rusă [14].
La compararea categoriei numărului în rusă şi engleză, limba–etalon poate fi oricare dintre
limbile comparate, întrucât categoria numărului în aceste limbi realizează aceeaşi opoziţie binară
singular – plural, sau o limbă în care există opoziţia ternară a categoriei semnalate (cum ar fi
araba, poloneza, slovena, limba greacă veche sau limba slavă veche), care, pe lângă singular
şi plural, conţin şi dualul. Este curios faptul că în limbile triburilor din Australia, pe lângă dual,
mai există şi trial, catrial.
Utilizarea limbii–etalon este importantă prin faptul că se vor compara toate limbile cu unul şi
acelaşi sistem, dar nu o limbă cu alta.
II. Conceptul limbă-ţintă în studiile contrastive
Limba –ţintă, notată convenţional (L’) sau A) (cf. în rusă: язык перевода, în engleză: target
language) este considerată în procesul traducerii limba în care se traduce, iar în procesul predării
- limba străină studiată. Limba din care se traduce sau limba maternă este numită limba de bază
(L) sau (B), limba-sursă (cf. în rusă: исходный язык, în engleză: starting basic language
/source language).
Misiunea traducătorilor este de a reproduce cât mai exact posibil toate caracteristicile
gramaticale şi lexicale ale originalului din limba de bază (L) prin stabilirea echivalentelor în
limba-ţintă. În acelaşi timp, orice informaţie conţinută în textul original trebuie păstrată şi
transmisă fidel în limba-ţintă. Traducătorul decodifică mesajul din limba de bază (L), apoi îl
recodifică în limba-ţintă astfel încât să nu se altereze conţinutul textului.
În procesul de traducere, traducătorul nu va întâmpina dificultăţi în transmiterea mesajului
textului, iar în cadrul studierii unei limbi străine, procesul de asimilare va fi mai uşor în cazul în
care structura limbii de bază (L) coincide sau este asemănătoare, din punct de vedere formal şi
semantic, cu cea a limbii-ţintă (L’).
Compararea limbilor este fructuoasă numai în cazul când, cel puţin, un element al structurilor
din limbile (L) şi (L’) coincide. Totodată, la compararea limbii de bază (L) cu limba-ţintă (L’),
traducătorii şi lingviştii îşi concentrează atenţia asupra erorilor ce apar la transpunerea
formaţiunilor din limba de bază în limba comparată, cu scopul de a scoate în relief dificultăţile
de achiziţie şi de traducere, precum şi corespondenţele interlinguale, care reflectă similitudinea
obiectului de cercetare.
III. Conceptul model
Prin model în lingvistică se înţelege un sistem de reguli reciproc substituibile ce exprimă o
anumită funcţie categorială. Cercetarea în cadrul lingvisticii contrastive este orientată spre
relevarea echivalenţei unor astfel de funcţii în diverse limbi.
La aplicarea analizei contrastive, vom lua în considerare opoziţiile sistemice în limbile
cercetate, si nu fenomenele disparate. Caracterul sistemic al limbii prevede gruparea si
inventarierea mijloacelor de care dispune aceasta în serii de fenomene corelate. Astfel, pornind
de la limba română, putem vorbi despre un model al sistemului cazual al substantivului sau al
adjectivului, despre modelul modurilor sau al timpurilor verbale, al obiectului direct sau indirect,
al predicatului verbal compus etc. Asemenea analiză permite examinarea particularitaţilor unei
limbi, dar şi a similitudinilor sau a deosebirilor, în corelaţie cu altele.
În operarea cu modele trebuie neapărat respectată condiţia: la baza confruntării modelelor a
două sau câtorva limbi trebuie sa stea o funcţie categorială unică. Unii lingvişti sunt de părerea
că există două reguli ale lingvisticii contrastive descriptive. Acestea implică şi conceptul de
model:
1) descrie modelul înainte de a compara,
2) compară modele, nu limbi în întregime.
Evidenţierea modelului structural, caracteristic pentru un grup anumit de limbi, conduce la
apariţia tipului lingvistic.

3.METODA GEOGRAFIEI LINGVISTICE sau geografia lingvistică studiază “extensia şi

repartiţia spaţială a fenomenelor lingvistice particulare” şi “limitele dintre ariile ocupate
de astfel de fenomene” [6].
Geografia lingvistică a fost fondată de către J.Gillieron, G,Wenker, ş.a., fiind revăzută
şi perfecţionată ulterior de către A.Dauzat, M.Bartoli,V.Jirmunsky, E.Coşeriu ş.a.
Metoda menţionată cuprinde multiple procedee:
- întocmirea chestionarului inserând o serie de întrebări, spre a obţine răspunsuri ce
conţin faptele de limbă cercetate;
- selectarea fenomenelor lingvistice prin intermediul anchetei;
- înregistrarea materialului selectat pe hărţi;
- interpretarea materialului lingvistic;
- întocmirea atlaselor lingvistice etc.
Hotarele fenomenelor lingvistice sunt marcate de izoglose, limba fiind definită de către unii
lingvişti drept “un fascicol de izoglose” (M.Bartoli, E.Coşeriu ş.a.). Faptele de ordin fonetic,
lexical şi gramatical fixate pe hărţi ilustrează distribuţia unui fenomen în corelaţie cu altele,
ceea ce permite a stabili stratigrafia formelor lingvistice (propagarea pe o anumită arie a
câtorva inovaţii). Cele semnalate l-au făcut pe savantul francez A.Dauzat să califice metoda
în discuţie drept “o adevărată geologie a limbii”.
În legătură cu geografia lingvistică, sunt de relevat aspectele sincronic şi diacronic ale
acesteia. Cel dintâi este orientat spre determinarea dialectelor, fiind abordate problemele
dialectologiei. Aspectul diacronic evidenţiază inovaţiile şi arhaismele, facilitând a dezvălui
tendinţele evolutive ale idiomului cercetat. Referindu-se la dezvoltarea limbii, prof. E.
Coşeriu subliniază că “fiecare cuvânt îşi are istoria sa”, ceea ce nu înseamnă însă că “istoria
cuvintelor ar trebui să înlocuiască istoria limbilor” [7].

(apud: 1.Oglindă E., Păduraru G. Introducere în lingvistică. Chişinău: CEP USM, 2011.
2. Oglindă E., Sobol A. Lingvistica contrastiv-tipologică. Chișinău: CEP USM, 2015)