Caracteristicile limbii la Ferdinand de Saussure

Cours de linguistique gnrale (1916) de Ferdinand de Saussure contine o serie de observatii in jurul conceptului de limba, in
fapt, caracterizari ale limbii, pe care unii lingvisti le numesc tezele saussuriene despre limba (cf. Emil Ionescu, Manual de
lingvistica generala, Bucuresti, Editura All, 1992, p. 69). Printre cele mai importante caracteristici ale limbii se afla urmatoarele:

1. Caracterul social al limbii

- Limba este latura sociala a limbajului

- Limba este o conventie adoptata intr-o comunitate umana

- Limba este o insitutie sociala

2. Caracterul semiotic al limbii: limba este un sistem de SEMNE

3. Limba este forma si nu substanta

4. Caracterul sistemic al limbii: limba este un SISTEM de semne

1. Caracterul social al limbii

Aspecte subordonate caracterului social al limbii:

Limba este latura sociala a limbajului

A se vedea si distinctia langue parole.

Limba este un obiect bine definit in ansamblul heteroclit al faptelor de limbaj. Ea este partea sociala a limbajului,
exterioara individului, care prin el insusi nu poate nici sa o creeze si nici sa o modifice; ea nu exista decit in virtutea
unui fel de contract incheiat intre membrii comunitatii. Pe de alta parte, individul are nevoie de o ucenicie pentru a o
cunoaste; copilul nu si-o asimileaza decit treptat.

(F. de Saussure, Curs de lingvistica generala, Iasi, Polirom, 1998, p. 35-42)

Limba este o conventie adoptata intr-o comunitate umana

Limba este un produs social al facultatii limbajului si un ansamblu de conventii necesare, adoptate de corpul social
pentru a ingadui exercitarea acestei facultati (a limbajului) de catre indivizi. (Saussure, op. cit., p. 54)

Limba este o institutie sociala

O institutie este o forma de organizare a activitatilor sociale dintr-o comunitate; exemple: monarhia, republica, armata, biserica,
justitia, casatoria, statul.

Saussure confera limbii un caracter institutional. Limba este cea mai cuprinzatoare institutie dintr-o societate, la care toti
membrii societatii se raporteaza in permanenta, fiind obligati sa comunice. Din acest motiv limba este in
principal necontroversabila, spre deosebire de celelalte institutii, susceptibile de a fi conservate, reformate, eliminate sau create
in istoria unei societati, prin consens ori prin violenta.

2. Caracterul semiotic al limbii: limba este un sistem de SEMNE

Limba este un sistem de semne care exprima idei, fiind prin aceasta comparabila cu scrisul, cu alfabetul surdo-mutilor, cu
riturile simbolice, cu formele de politete, cu semnalele militare etc. Ea reprezinta cel mai important sistem din aceste
sisteme. (Saussure, op. cit., p. 41)
In conceptia lui Saussure, lingvistica, care studiaza sistemul de semne lingvistice, devine componenta a unei stiinte cu caracter
general, gindita de Saussure pentru a studia toate tipurile de semne: semiologia.

Problema lingvistica este inainte de toate semiologica . Daca vrem sa descoperim adevarata natura a limbii, trebuie sa o
abordam in ceea ce are comun cu toate celelalte sisteme de acelasi ordin (Saussure, op. cit., p. 42)

Unitatea de baza a limbii este semnul lingvistic. Semnul lingvistic, se afirma, este cel mai eficient, mai complex si mai raspindit
dintre semnele folosite in comunicare.

A se vedea Semnul lingvistic.

3. Limba este forma si nu substanta

Limba este forma si nu substanta. Valoarea lingvistica

Saussure, op.cit., p. 126-127. http://ebooks.unibuc.ro/filologie/dominte/2-4.htm#2

Limba leaga gindirea de sunet, este gindire organizata in materia fonica. Putem reprezenta limba ca pe o serie de subdiviziuni
alaturate, in acelasi timp, in planul nedefinit al ideilor confuze (A) si in cel, la fel de nedeterminat, al sunetelor (B):

Fara ajutorul semnelor lingvistice, adica facind abstractie de exprimarea sa prin cuvinte, gindirea noastra nu este decit o masa
amorfa si indistincta, ca o nebuloasa in care nimic nu este delimitat in mod necesar. Nu exista idei prestabilite si nimic nu e distinct
inainte de aparitia limbii. Invers, sunetele, prin ele insele, nu pot oferi entitati circumscrise dinainte. Substanta fonica nu este un
tipar a carui forma trebuie luata de gindire, ci o materie plastica, ce se imparte la rindul ei in parti distincte, pentru a furniza
semnificantii de care gindirea are nevoie.
Rolul caracteristic al limbii este de a servi drept intermediar intre gindire si sunet, in conditiile in care unirea lor duce la
delimitari reciproce de unitati. Gindirea, haotica prin natura sa, este obligata sa se precizeze, descompunindu-se.
Limba ar putea fi numita domeniul articularilor, intrucit isi elaboreaza unitatile constituindu-se intre doua mase amorfe:
fiecare termen lingvistic este un mic membru unde o idee se fixeaza intr-un sunet si unde un sunet devine semnul unei idei.
COMPARATII:
- aerul in contact cu o intindere de apa: daca presiunea atmosferica se schimba, suprafata apei se descompune intr-o
serie de diviziuni, adica de valuri; aceste ondulatii ne dau o idee despre unirea, despre insotirea gindirii cu materia fonica.
- o foaie de hirtie: gindirea este fata, iar sunetul dosul foii; nu putem decupa fata foii fara sa decupam, in acelasi timp,
si dosul ei; acelasi lucru se intimpla in limba: nu se poate izola nici sunetul de gindire si nici gindirea de sunet.
Lingvistica lucreaza pe terenul limitrof unde elementele celor doua ordine (gindire si sunet) se combina; aceasta
combinare produce o forma, si nu o substanta.
Ideea de valoare ne arata ca un termen nu poate fi considerat doar ca unire a unui anumit sunet cu un anumit
concept, in mod izolat, fara a-l integra in sistemul din care face parte; dimpotriva, trebuie sa pornim de la intregul solidar
pentru a obtine, prin analiza, elementele pe care le cuprinde.
Urmind rationamenul lui Saussure, vom dezvolta conceptul de valoare din punctul de vedere al semnificatului sau al conceptului (a),
al semnificantului (b) si al semnului total (c).

(a) valoarea lingvistica privita in aspectul ei conceptual (semnificatul)

Un vorbitor se afla in posesia unui concept nu in primul rind din cauza ca vorbitorul asociaza conceptul unei imagini acustice, ci
pentru ca acest concept se afla incadrat in mintea vorbitorului de o retea de alte concepte.

Exemple:

- Continutul conceptul al cuvintului fr. rivire nu este limitat la semnificatul rivire asociat semnificantului /rivir/, ci este,
in buna masura, determinat de faptul ca nu este nici ruisseau piriu, nici fleuve fluviu, adica este determinat negativ si
opozitiv. Acest lucru este si mai clar daca se compara fr. rivire cu engl. river; river se opune doar lui creekpiriu, deci are
o valoare diferita de cea a lui rivire, desi semnificatie asemanatoare.

ruisseau rivire fleuve

creek river

- Engleza dispune de doi termeni mutton carne de oaie si sheep animalul oaie, in timp ce franceza are doar un termen
corespondent, mouton. Semnificatia lui mutton nu depinde de legatura cu realitatea extralingvistica, ci de raportul
cu sheep, si invers. Daca unul dintre cele doua cuvinte englezesti ar disparea, celalalt l-ar putea substitui, extinzindu-si
semnificatia. Mouton si sheep nu au aceeasi valoare pentru ca sheep il are alaturi pe mutton.

mouton
mutton sheep

Stim ce este semnificatul unui semn lingvistic in masura in care stim sa il deosebim de toate semnificatele vecine. Dupa Saussure,
un concept nu se poate defini intr-un mod pozitiv, adica enumerind notele sale caracteristice, asa cum se intimpla intr-un dictionar;
individualitatea lui este data de ansamblul diferentelor sale fata de conceptele care il inconjoara.

Prin urmare, semnificatia unei unitati lingvistice un depinde exclusiv de legatura arbitrara cu realitatea
extralingvistica, ci se constituie din ansamblul semnelor care se opun lui. Nici un semn lingvistic un poate fi definit prin el
insusi, doar prin legatura sa cu realitatea extralingvistica, ci trebuie sa se ia in considerare valorile care rezulta din locul sau intr-un
ansamblu de semne.

(b) valoarea lingvistica privita in aspectul ei material (semnificantul)

Identificarea unei transe sonore este posibila in virtutea diferentelor pe care le manifesta prin raportare la alte transe
sonore. Identificarea si valoarea unui sunet sint date de ansamblul diferentelor sale fata de toate celelalte sunete.

Exemplu:

In secventele:

Marul a inflorit.

Parul a inflorit.,

pentru cele doua cuvinte diferite, mar si par, nu conteaza ca se pronunta cu /m/, respectiv cu /p/, ci ca opozitia dintre
sunetele /m/ si /p/, de unde si distinctia dintre aceste sunete, permite recunoasterea celor doua cuvinte.

Unitatile constitutive functioneaza si se definesc prin opozitiile pe care le stabilesc in interiorul unui sistem (de exemplu, i este in
romana tot ceea ce nu este a, a, e, o, u).

(c) valoarea semnului considerat ca totalitate

Conceptele, pe de o parte, si transele sonore, pe de alta parte, au valoare si identitate numai prin diferentiere; se definesc in mod
pur negativ si diferential. Prin urmare, atit la nivelul semnificantului, cit si al semnificatului, nu se pot defini unitati in mod pozitiv,
prin ele insele, ci prin raportul cu celelalte elemente ale sistemului. De aici observatia lui Saussure: In limba un exista decit
diferente.

Dar Saussure afirma ca nu totul este negativ in limba. Pentru el, semnul adica solidaritatea dintre un semnificant si un semnificat
este o entitate pozitiva. Singurul fapt pozitiv in acest univers de diferente rezulta din asocierea dintre un semnificat (diferente
conceptuale) si un semnificant (diferente sonore). Singurul fapt pozitiv este deci semnul lingvistic constituit. Totusi, acest fapt nu
este unul pozitiv in sine, ci este doar reziduul tuturor diferentelor ce intervin: Ceea ce distinge semnul, iata tot ceea ce il
constituie.

Dezvoltare la la Hjelmslev: expresie si continut; forma si substanta

Louis Hjelmslev, Prolegomena to a Theory of Language , 1953

Lingvistul danez Louis Hjelmslev (1899 1965) este intemeietorul Scolii de lingvistica de la Copenhaga si autorul
teoriei glosematice (de la gr. glossa limba (organ), limba (in sens lingvistic)). Este promotorul unei lingvistici
imanente (imanent ceea ce este interior, propriu), adica o stiinta care sa descrie si sa defineasca limba plecind de la datele ei
proprii: obiectul lingvisticii este structura imanenta a limbii. (Prin aceasta, Hjelmslev se afla pe o pozitie similara celei
adoptate de Saussure, pentru care lingvistica are drept unic si veritabil obiect limba vazuta in ea insasi si prin ea insasi.)

Hjelmslev reformuleaza definitia saussuriana a semnul lingvistic, format din semnificant si semnificat. Corespunzator acestora,
Hjelmslev delimiteaza doua planuri: planul expresiei si planul continutului. Planul expresiei este latura sonora a limbii, in
timp ce.planul continutului este latura ideala, conceptuala sau notionala. Pentru fiecare plan, defineste o forma si
o substanta, care sint independente una de alta. Obtine astfel patru planuri, definite in felul urmator:

Substanta expresiei: materialul fonetic, acelasi pentru toate limbile; masa sunetelor articulabile,
nestructurate inca de limba

Forma expresiei: sistemul fonologic al unei limbi

Substanta continutului: reflectarea obiectelor lumii exterioare in limba, aceeasi pentru toate limbile;
realitatea extralingvistica, nestructurata inca de limba

Forma continutului: ordonarea materialului general intr-o limba data

Totodata, Hjelmslev preia de la Saussure teza ca limba e forma si nu substanta.

Cele patru planuri astfel delimitate ii permit lui Hjelmslev:

- sa nuanteze definitia semnului lingvistic, eliminind planurile referitoare la substanta: semnul lingvistic este o solidaritate intre
forma expresiei si forma continutului, care se manifesta prin substanta expresiei si prin substanta continutului.

- sa nuanteze teza lui Saussure ca limba este forma si nu substanta: Hjelmslev considera limba ca fiind o forma specifica
organizata intre doua substante, cea a continutului si cea a expresiei.

EXPRESIE CONTINUT

Substanta Forma Forma Substanta

Expresiei expresiei continutului continutului

LIMBA

Mai mult, intre forma expresiei si forma continutului exista o legatura stabilita prin legea comutatiei: o schimbare in forma expresiei
antreneaza o schimbare in forma continutului si invers. Se vorbeste astfel de izomorfismul celor doua planuri in limba.

Celor patru planuri le corespund patru stiinte:

 EXPRESIE CONTINUT

Substanta Forma Forma Substanta

expresiei expresiei continutului continutului

Fonetica Fonologia Gramatica Semantica

LINGVISTICA

Substanta expresiei = materialul fonetic; acelasi pentru toate limbile

Studiata de fonetica, o stiinta extralingvistica, care tine de fizica si fiziologie

Forma expresiei = sistemul fonologic al unei limbi

Studiata de fonologie, o stiinta lingvistica

Substanta continutului = reflectarea obiectelor lumii exterioare in limba; aceeasi pentru toate limbile

Studiata de semantica, o stiinta extralingvistica, onomaseologica

Forma continutului = ordonarea materialului general intr-o limba data

Studiata de gramatica, o stiinta lingvistica

Numai doua planuri apartin lingvisticii imanente, cele care studiaza forma expresiei, respectiv forma continutului.

4. Caracterul sistemic al limbii: limba este un SISTEM de semne

Limba ca nomenclatura vs. limba ca sistem

Ferdinand de Saussure le reproseaza predecesorilor sai conceperea limbii ca o simpla nomenclatura, o lista de elemente care care
trimit individual si independent la obiecte ale lumii:

Obiecte Nume

* --------------- a

* --------------- b

* --------------- c

Un nomenclator este o simpla colectie, un ansamblu de unitati intre care nu exista nici o relatie. Absenta relatiilor dintre unitati este
probata de lipsa consecintelor pe care actiunea asupra unor unitati le are asupra restului unitatilor; astfel, daca din nomenclator se
extrage o unitate, cu cele ramase nu se intimpla nimic, nu reclama o noua organizare. Exemplu: un fisier de biblioteca.

NOMENCLATR ~ore n. Lista sau culegere care cuprinde nomenclatura unui domeniu de activitate,
sistematizata dupa anumite criterii. (NODEX)

NOMENCLATRA ~i f. 1) Totalitate a termenilor folosii intr-un anumit domeniu (al stiintei, tehnicii,
artei etc.). 2) Lista, catalog care conine enumerarea numelor unor obiecte, nume proprii etc. dintr-un
domeniu. 3) Schema a unei institutii cu indicarea posturilor sau unitatilor din subordonarea sa. (NODEX)
In conceptia lumii ca nomenclatura, fiecarui obiect ii corespunde un nume care il desemneaza. Totodata, termenii limbii sint vazuti
separati unii de ceilalti si in mod independent de relatiile dintre ei. Din aceasta perspectiva, a cunoaste o limba inseamna cunoasterea
numelor care permit desemnarea obiectelor lumii, organizarea obiectelor dictind organizarea cuvintelor.

Acestei conceptii, Saussure ii opune pe aceea conform careia limba este un tot organizat, un sistem, in interiorul caruia fiecare
termen este definit de relatiile pe care le intretine cu toti ceilalti.

Aceasta este teza principala a lingvisticii structurale: limba nu consta dintr-un repertoriu de cuvinte, dintr-o nomenclatura, ci
dintr-un sistem de semne.

Sistemul: Un sistem in sens structuralist este un ansamblu omogen de elemente, dintre care fiecare este determinat, la modul
negativ sau opozitiv, prin ansamblul raporturilor pe care le intretine cu celelalte elemente.

Un sistem este un ansamblu de unitati interdependente. O caracteristica importanta a sistemului este aceea ca unitatile care
il constituie isi cistiga individualitatea si pot fi identificate numai si numai datorita faptului ca in ansamblul sistemului
ele ocupa o anumita pozitie. O unitate este recognoscibila drept o unitate a unui sistem daca stim ce este sistemul insusi.

Ex.: sirul numerelor naturale numarul 11, de pilda, e definibil drept numarul aflat dupa 10 si inaintea lui 12.

Pentru Saussure, limba are o organizare sistemica. Conceptul de sistem la Saussure implica ordinea sintagmatica si asociatia
unitatilor lingvistice.

Sistemul si structura limbii

In conceptia lui Saussure, limba este considerata ca fiind mai mult sau mai putin stabila, ca sistem static (sincronia fiind o
abstractizare stiintifica necesara pentru a studia modul cum funtioneaza limba si trasaturile ei), caracterizat printr-o anumita
structura. (Structura este definita ca un sistem ce funtioneaza dupa niste legi.) Saussure defineste limba ca un sistem de semne
(semne lingvistice), ale carui elemente stabilesc intre ele anumite raporturi. Regulile care ordoneaza sistemul au la baza doua tipuri
de relatii: de selectare si de combinare, numite paradigmatice si respectiv sintagmatice.

Sistemul limbii este totalitatea invariantelor (a unitatilor obtinute prin reducerea variantelor unei limbi), identificate la
fiecare nivel al limbii si care contracteaza intre ele relatii de un tip special, de domeniul generalului, numite relatii
paradigmatice. Aceste relatii izvorasc din insusirile, atributele, laturile unitatilor, dar in acelasi timp valoarea fiecarei unitati depinde
de toate celelalte din sistem (e o corelatie foarte puternica).

(Sistemul este ansamblul unitatilor cu relatiile lor. Descrierea unui sistem se face prin elementele sale in raport cu relatiile
specifice pe care le contracteaza. Relevant in definirea elementelor sistemului este locul pe care aceste elemente il ocupa
in ansamblul sistemului.)

In procesul de comunicare, elementele sistemului sint selectate, scoase din relatiile lor paradigmatice si obligate sa apara simultan,
in acelasi enunt, in calitate de constituenti ai acestuia. De data aceasta, relatiile in cauza se numesc sintagmatice si depind de
posibilitatile de combinare a unitatilor limbii. Totalitatea posibilitatilor de combinare, respectiv totalitatea relatiilor
sintagmatice ale unitatilor in cadrul unei limbi formeaza structura limbii. Relatiile sintagmatice tin de domeniul
particularului.

Limba are doua laturi: sonora (materiala) si ideala. Ferdinand de Saussure (in capitolul despre natura semiotica a limbajului) vorbeste
de doua laturi, signifiant si signifi, legate indisolubil. Louis Hjelmslev numeste cele doua laturi expresie si
respectiv continut. Planul expresiei este latura sonora a limbii, in timp ce planul continutului este latura conceptuala a limbii.

Cele doua planuri sint alcatuite din substante total opuse, dar au la baza acelasi principii de organizare, se poate vorbi deci de
un paralelism de organizare, asa cum se detaliaza in continuare. Insa nu exista un izomorfism perfect intre cele doua planuri
ale limbii. Pe de o parte, unitatile de expresie sint discrete si se caracterizeaza prin linearitate, adica se succed in lantul vorbirii, in
timp ce, in planul continutului, unitatile se caracterizeaza prin simultaneitate.

Unitatile si nivelele limbii

Ferdinand de Saussure, in capitolul I din Cours de linguistique gnrale despre natura semiotica a limbajului, vorbeste de doua
laturi, signifiant si signifi, legate indisolubil. Louis Hjelmslev va numi cele doua laturi expresie si respectiv continut. Planul
expresiei este latura sonora a limbii, in timp ce.planul continutului este latura ideala, conceptuala sau notionala. Semnul lingvistic si
deci si limba au caracter biplanar.

Unitatile limbii sint alcatuite din fascicule de trasaturi distinctive, puse in lumina prin raportul de comutare: o modificare dintr-un
plan implica o modificare in planul opus.

In structura limbii, unitatile nu exista in stare pura, ele se combina pentru a forma mesajul lingvistic. Combinarea se
face nu la intimplare, ci conform unui principiu fundamental, stratificarea, si anume, o unitate de un anumit rang este
formata dintr-o combinare de unitati de rang imediat inferior. De aici deriva structura limbii sub forma de etaje, nivele,
organizate in mod ierarhic. Ierarhia consta in faptul ca fiecare unitate superioara este diferita din punct de vedere functional de
o unitate inferioara.

Unitatile au trasaturi comune: fiecare unitate inferioara este minimala in cadrul unitatii superioare sau se poate identifica cu ea. Cind
unitatile sint folosite intr-un nivel imediat superior, ele se realizeaza, de obicei, sub forma de variante. Ridicindu-se de la un nivel la
altul, o unitare isi pierde din individualitate in ansamblubl din care face parte.

Aceasta ierarhizare a nivelelor limbii este rezultatul unei operatii de analiza (asa-numita analiza in constituenti
imediati), intrucat in sirul vorbirii unitatile nu apar in cadrul unei structuri etajate, ci al unor relatii de incluziune, unitatile de un
anumit rang incluzand pe cele de rang inferior.

Identificarea unitatilor lingvistice are la baza doua operatii fundamentale:

segmentarea: descompunerea enunturilor in elemente din ce in ce mai reduse, pina cind acest lucru nu mai este posibil

/c/a/r/

substitutia: permite identificarea elementelor obtinute prin procedeul segmentarii, asigurind corectitudinea aplicarii
acestuia

par, bar, dar

cer, cir

cal, cap

Dupa manifestarea pe cele doua planuri (planul expresiei si planul continutului), unitatile limbii se impart
in monoplane si biplane.

Numarul unitatilor difera de la un nivel la altul, numarul creste cind trecem de la un nivel inferior la unul superior: cel mai
putin numeroase sint fonemele; morfeme sint mai multe decit foneme, cuvinte mai multe decit morfeme, iar numarul enunturilor
este practic infinit.

Lingvistica structuralista delimiteaza urmatoarele unitati ale limbii, considerate de la cele mai simple catre cele complexe (pe baza
principiului stratificarii):

trasatura distinctiva: elemental minim indivizibil care poate fi identificat si substituit

fonem: elementul decompozabil minim

morfem: unitatea formata din foneme care se integreaza intr-o unitate mai mare: cuvintul

cuvint: unitatea libera si semnificativa cea mai mica; poate forma propozitii

enunt: unitate predicativa (cu valoare de predicat) structurata ce contine mai mult de un cuvint

Detalii:

Trasaturile distinctive:
 - in planul expresiei: trasaturile distinctive ale fonemului (ex.: /p/ = labialitate + surditate + ocluzivitate)

- in planul continutului: trasaturile distinctive semantice = seme (ex.: scaun = cu spatar + cu picioare +
pentru o persoana + pentru a se aseza + fara brate)

Trasaturile distinctive reprezinta ultimul rezultat al analizei lingvistice, constituie nivelul cel mai de jos al structurii
lingvistice.

Unitati monoplane: fonemul si semantemul

- in planul expresiei: fonemele

- in planul continutului: semantemele (fascicule de seme) - exista doua categorii de

trasaturi semantice:lexicale (ex.: baiat/fata) si gramaticale (ex.: cazurile)

Unitati biplane: morfemul, cuvintul, enuntul

Morfemul

- in planul expresiei: morfemele = ansamblu de foneme

- in planul continutului: morfemele preiau semantemele, ca atare vor exista morfeme lexicale (alcatuite din
semanteme lexicale) si morfeme gramaticale (alcatuite din semanteme gramaticle).

Aici exista o asimetrie intre cele doua planuri:

- in planul expresiei, morfemul are o realizare liniara (insiruire de foneme succesive);

- in planul continutului, morfemul presupune realitarea simultana a tututor trasaturilor

Cuvintul

- combinatie de morfeme

Morfemele, in cadrul cuvintului, se realizeaza prin variante (ex.: flexiunea nominala si verbala, masa-mese, port-
purtam). Ele se prezinta intr-o succesiune liniara in ambele planuri, deci se corecteaza asimetria anterioara.

Enuntul

Problema nivelului superior cuvintului este controversata. S-a propus ca unitate superioara sintagma, o imbinare de
cel putin doi termeni semnificativi. Dar structura binara a sintagmei contrazice principiul stratificarii, conform caruia o
unitate de un anumit rang poate fi formata si dintr-o singura unitate de rang inferior.

Analiza constituentilor imediati se reda printr-un arbore. Structural, nivelele au o organizare arborescenta:

| | | |

c c c c

| | |

m m m

| | | |

f s f s
 | | | |
| |

ts ts ts ts ts ts

unde:

S = secventa, enunt

c = cuvint

m = morfem

f = fonem

s = semantem

ts = trasaturi distinctive

Exemplu:

Enunt

Cuvin Tenorul cinta o arie.

t
| | |
Morfe |
m
tenorul cinta o ari
Fone e
m
| | | | |
| |

tenor -(u)l cint- -

a o ari- -e

| | | | | | | | | | | | |
| | | |

/t/ /e/ /n/ /o/ /r/ /u/ /l/ /k/ /i/ /n/ /t/ /a/ /o/ /a/ /r/
/i/ /e/

Unitatile limbii se organizeaza pe diferite nivele. Nivelele de organizare a limbii (nivele limbii) pe baza principiului stratificarii sint
urmatoarele:

nivelul fonologic: nivelul semnificantului fonetic; se inscrie numai in planul expresiei; unitatea sa minimala
este fonemul;

nivelul morfologic: nivelul semnelor lingvistice elementare, primare sub aspect structural; se inscrie in amindoua
planurile: in planul expresiei, este manifestarea semnificantului morfemului, iar in plan semantic, desfasoara sensuri virtuale
(lexicale si gramaticale), care vor deveni reale la nivelul imediat superior, prin cuvint; unitatea sa minimala este morfemul;
morfemul este cea mai mica unitate semnificativa a limbii, adica putatoare de sens:,
 nivelul lexical: nivelul semnelor lingvistice complexe finite, rezultind din intrarea in relatii sintagmatice incheiate (inchise)
a morfemelor lexicale si gramaticale; se inscrie numai in ambele planuri ale limbii; unitatea sa minimala este cuvintul (cea
mai mica unitate prin care limba semnifica si denumeste totodata);

nivelul sintactic: nivelul inscrierii semnelor lingvistice complexe autonome (cuvintele), prin relatii sintagmatice externe,
in enunturi de diferite dezvoltari, care realizeaza in interpretarea lingvistica a realitatii semnificatii incheiate, univoce si
lipsite de ambiguitatea elementelor considerate izolat; se inscrie in amindoua planuri ale limbii; unitatea sa minimala
este enuntul

Aceste nivele sint organizate in mod ierarhic (teoria nivelelor, cf. mile Benveniste, 1966), formind structura limbii. Ierarhia
nivelelor limbii este urmatoarea (cu usoare variatii in literatura de specialitate):

Planul EXPRESIEI Planul CONTINUTULUI

Trasaturi distinctive Trasaturi distinctive = seme
Nivelul fonologic Fonem Semantem
Nivelul gramatical Morfem
Nivelul lexical (lexico-semantic) Cuvint
Nivelul sintactic Enunt

mile Benveniste, Les niveaux de l'analyse linguistique, in mile Benveniste, Problmes de linguistique gnrale I.
Paris: Gallimard, 1966, p. 19-31.

Andr Martinet introduce conceptul de dubla articulare a limbajului:

- segmentarea enuntului in morfeme (unitati biplanare, putatoare de sens) = prima articulare

- segmentarea enuntului in foneme (unitati monoplanare, nesemnificative) = a doua articulare

Corespunzator nivelurilor limbii identificate de structuralism, s-au conturat discipline lingvistice care le studiaza pe fiecare in
parte si care pot fi considerate drept interne, centrale lingvisticii:

fonetica: studiul proprietatilor acustice si articulatorii ale sunetelor unei limbi;

fonologie: studiul sistemului de sunete al limbii;

morfologie: studiul structurii gramaticale a cuvintelor;

lexicologie: studiul vocabularului;

sintaxa: studiul structurii enuntului si al relatiilor dintre elementele unui enunt si dintre enunturi;

semantica: studiul semnificatiei (la nivelul cuvintului sau al enuntului)

EXPRESIE CONTINUT
FONETICA Trasaturi distinctive Trasaturi distinctive =
seme
FONOLOGIE Nivelul fonologic Fonem Semantem
MORFOLOGIE Nivelul gramatical Morfem
LEXICOLOGIE Nivelul lexical (lexico-semantic) Cuvint
SINTAXA Nivelul sintactic Enunt

Domeniul lingvisticii. Disciplinele lingvistice

Domeniul lingvisticii este amplu si diversificat, reflectind caracterul heteroclitic al fenomenului limbajului. In incercarea de a
radiografia domeniul lingvisticii, este, poate, util sa luam ca punct de reper distinctia saussuriana lingvistica interna vs.
lingvistica externa (Saussure, 1916) si sa vorbim de discipline lingvistice interne, care constituie nucleul dur al lingvisticii
cel putin din perspectiva structuralista-, respectiv de discipline lingvistice externe, care studiaza fenomenul lingvistic in context
si presupun iesirea din cadrul strict al lingvisticii, dialogul cu alte stiinte.

Centrul de interes al lingvisticii a evoluat in timp. Simplificind lucrurile la extrem, putem spune urmatoarele in aceasta privinta:

In secolul al 19-lea, predomina interesul pentru istoria si de evolutia limbilor (lingvistica istorica sau diacronica), prin
impunerea metodei comparativ-istorice (Franz Bopp, Despre sistemul de conjugare din limbile sanscrita, vechea iraniana,
greaca, latina, limbile germanice, vechea islandeza, 1816). Lingvistica este apropiata si de biologie, prin viziunea organica asupra
limbajului (organicism), o viziune romantica care va traversa gindirea lingvistica pentru aproximativ jumatate de secol (Friedrich
Schlegel, Ueber die Sprache und die Weisheit der Indier (Despre limba si intelepciunea indienilor), 1808).

La jumatatea secolului al 20-lea, in perioada structuralista (lingvistica structurala) deschisa de Ferdinand de Saussure (Cours
de linguistique gnrale, 1916), accentul cade pe structura limbilor, pe studiul limbii in sine si pentru sine si
deci pe lingvistica interna. Disciplinele care formeaza nucleul lingvisticii
sint fonetica si fonologia, morfologia, sintaxa,semantica. In general, limbajul este studiat in mod separat de uzul sau.
Aceasta abordare independenta de uz, de context continua si se accentueaza in cadrul lingvisticii generative (inaugurata de
Noam Chomsky, Syntactic Structures, 1957).

In ultimele decenii, lingvistica si-a largit orizonturile catre limba vorbita, catre contextul in care functioneaza limbajul si
catre aplicatii practice. Prolifereaza ceea ce unii numesc lingvistici externe. Astfel, lingvistica este interesata de aspecte
precum uzul limbii in raport cu contextul lingvistic si cu contextul enuntarii (pragmatica), invatarea limbilor (deopotriva a limbii
materne si a altor limbi L2) (language acquisition), contextul socio-cultural al comunicarii (sociolingvistica si antropologia
lingvistica), reprezentarea limbajului la nivelul creierului si, mai larg, aspectele sale biologice (neuro- si biolingvistica),
dezvoltarea aplicatiilor informatice legate de limbaj si exploatarea calculatoarelor in studiul limbajului ( lingvistica
computationala si prelucrarea limbajului natural), culegerea de date lingvistice care sa permita studiul empiric (lingvistica
corpusului), solutionarea unor probleme lingvistice practice (lingvistica aplicata) etc. Urmind tendinta generala actuala in
dezvoltarea stiintelor, lingvistica este marcata de interdisciplinaritate, prin dezvoltarea a numeroase discipline de contact.
Varietatea disciplinelor si a perspectivelor face ca astazi sa se vorbeasca de stiintele limbajului.