Lingvistica sincronică: compartimentul fonologiei;

Preliminări:
*natura și obiectul lingvisticii
*subramuri ale științei limbajului
*relațiile lingvisticii cu alte discipline științifice
-gen proxim și diferența specifică
Gen proxim: Lingvistica este - o știință care studiază limba;
- Disciplina care studiază limba privită ca un
sistem de semne simbolice, utilizat în mod
conștient, servind comunicării umane;
1. LIMBA = un rezultat concret al capacității noastre de a comunica;
= mijlocul de comunicare între membrii unei comunități;
LIMBAJUL = capacitatea oamenilor de a comunica;
= o facultate abstractă, o înzestrare genetică, un atu al rasei umane;
2. LIMBAJUL = fiecare instrument de comunicare (limbajul
semnelor/corpului/muzical/pictural/de programe/matematic/al animalelor);
LIMBA = varietate/formă particulară de manifestare a limbajului;

LIMBAJUL - UMAN - NATURAL (noi suntem utilizatori, un mijloc de

comunicare pe care îl utilizăm fără să îl fi creat);
- ARTIFICIAL (ex: Esperanto, Volapuk, limbaj de
programare, codul rutier, limbajul semnelor);
- NON-UMAN

Ce studiază lingvistica? = este o disciplină care se ocupă cu studierea limbajului

uman, natural.
-genul proxim = lingvistica este o știință;

1
Pentru a putea fi etichetat ca știință, un domeniu trebuie să împlinească minim
3 cerințe:
*obiectivele generale și specifice
*metodologie proprie
*metalimbaj propriu ( metodologia prin care disciplina operează)

METODE DE CERCETARE LINGVISTICĂ

I) SINCRONIE = faptele se studiază așa cum se prezintă, în același timp
= surprins la un moment dat (sintaxă, simfonie, simbioză)

II) DIACRONIE = factorul timp devine important și studiem evoluția unei limbi
de la un stadiu la altul
Metode nespecifice (observația, experimentul, inducția, deducția, ipoteza) –
TLG: 73-87;
Metode specifice (comparativ-istorică/reconstrucției/geografiei
lingvistice/analiză structurale/generativ-transformaționale analizei în
constituenți imediați, etc) - TLG: 88-152;

- o limbă (reflectă nevoile unei comunități ---------- schimbă în societate)

trebuie să se schimbe ca să supraviețuiască;
- omul a dezvoltat limba („arma oamenilor”) ca să supraviețuiască;
- sunetele se combină în cuvinte;

!„LINGVISTICA NU COINCIDE CU CUNOAȘTEREA LIMBILOR”!

RAMURI ȘI SUBRAMURI:
1. Lingvistica generală/teoretică (de la teorie către practică);
- fonetica
- lexicologia semantică

2
- morfologia, sintaxa (sintaxe, propoziții)
- stilistica (registrele: jargoanele, limbaj oficial colocvial)
- pragmatica (ce anume poți face cu ajutorul cuvintelor)
2. Lingvistica empirică (validarea practicii prin teorie);
3. Lingvistica aplicată (didactica limbii, traductologia);

MACROLINGVISTICA: -sociolingvistica -geografia lingvisticii

-psiholingvistica -lingvistica matematică
-etnolingvistica -filozofia limbajului
-antropologia lingvisticii

NATURA LIMBAJULUI
CE ESTE LIMBA?
F. Saussure (1916) – „Limba este un sistem de semne care operează pe seama
unui număr de dipotomi (opoziții)”.
Fenomene: langue vs parole
sistem vs structură
Sintagmă vs paradigmă
fonem vs morfem
Formă (semnificat) și conținut (semnificant) = una o presupune pe cealaltă
(sunt autonome – se dezvoltă independent de cealaltă)
Sistem de trăsături: - într-un sistem unitățile se află în rol de opoziție;
- două sau mai multe unități se află în opoziție;
- unitățile se află în relație paradigmatică;
- un sistem este o entitate finită;
- cu cât un sistem e mai mic cu atât este mai conservator
(se schimbă mai lent, greu);

3
 Relația dintre FORMĂ și CONȚINUT
Semul nu unește un obiect de numele său, ci o imagine (un concept) de forma
sa acustică.
10 - ideograf (semul trimite la conținut)
zece - format de expresie a ideii „10”

REFERINȚĂ relație mediată

SEMN (10) REFERENT (10)

În viziunea lui Saussure limba este un tot unitar caracterizat printr-o organizare
internă de natură sistematică. Semnul lingvistic reprezintă legătura dintre un
concept și o imagine acustică.
langue vs parole
(limbă) – (limba ca un bun social); (vorbire) – (actul individual) - Saussure
cunoștințele, modul abstract modul concret (ceea ce ne diferețiază)
(vocabular cunoscut)
Saussure: langue – ceea ce ne unește
: a considerat că de studiat este langue

E. Sapir: -limba influențează gândirea;

-cu cât avem un vocabular mai bogat cu atât putem relaționa și
comunica mai bine;
„Limba este o metodă specific umană, conștientă, de comunicare a ideilor,
trăirilor și dorințelor individului cu ajutorul unor simboluri produse în mod
deliberat.”

4
N. Chomsky (1965): „Limba este un set finit sau infinit de fraze, fiecare având o
dimensiune finită și constând dintr-un set finit de elemente.”
-din punct de vedere al mesajelor = set infinit
-din punct de vedere al structurilor = set finit
„Limba este o proprietate specifică creierului uman”.
M.A.K Halliday – consideră limba ca pe un fenomen social;

DIFERENȚA DINTRE COMPETENȚĂ ȘI PERFORMANȚĂ

Competența – fără act de performanță; deținerea unui set de performanță;
Performanța – presupune competența;
R.A. Hall (1968): „Limba este instituția prin intermediul căreia oamenii
comunică (interacționează) cu ajutorul unor simboluri vocale,
arbitrale(raportul dintre formă și conținut).
*instituție = cineva se ocupă de formalizarea limbii, reguli de vorbire și
comunică performanțele limbii în timp;
-convenții sociale = schimbarea noțiunilor în relație cu imaginea creată;
-forma: obiectul piesă; LIMBA
-conținut: cu imaginea piese; SISTEM STRUCTURĂ

TRĂSĂTURILE LIMBII:
1. Arbitrarul semnului lingvistic
2. Caracterul direct al unităților de expresie
3. Dubla articulare a limbajului
4. Creativitatea guvernată de reguli
a. Caracterul social al limbii
b. C. rațional și vocal al limbii
c. Caracterul sistematic al limbii
d. Dinamica limbii

5
1. CARACTERUL ARBITRAR AL SEMNULUI LINGVISTIC
ARBTRAT VS MOTIVAT ÎN LIMBĂ
MOTIVATĂ - absolută (funcția onomatopee) - a mieuna
- relativă (termeni alăturați) - primăvară
Cratylos: „Despre dreapta potrivire a numelor”.
-se pune problema dacă physis vs nomos
natură convenție

Naturaliști (filosofii stoici)

-onomatopee
-simbolism sonor
-etimologie
NICIO LIMBĂ NU APARE PRIN CONVENȚIE, NICIUN NUME NU APARE ÎN MOD
NATURAL.

Legătura dintre simboluri

Arbitrarul semnului lingvistic, ex: Ro: câine R „ham, ham”
Eg: dog E „hau, hau”

2. CARACTERUL DISCRET/DISCONTINUU AL UNITĂȚILOR DE EXPRESIE

Unitățile discrete care alcătuiesc limbajul natural uman sunt unități care
păstrează aceeași valoare indiferent de distribuția lor contextuală sau a altor
factori.
Există limbi în care un sunet schimbă sensul (accentul în Ro.).
3. DUBLA ARTICULARE A LIMBAJULUI
I) CUVINTELE: unități discrete: foneme;
II) FONEME

6
4. CREATIVITATEA GUVERNATĂ DE REGULI
a. Caracterul social al limbii
SOCIETATE ---- CULTURĂ ---- LIMBĂ
În limbă, aspectul individual și cel social sunt indisolubili legate, ceea ce
înseamnă că limba aparține deopotrivă individului și societății. Dar limba ca
atare nu se supune individului.
b. Caracterul rațional și vocal al limbii; Caracterul rațional și vocal al limbii
dublă articulare codul oral vs codul scris
Lyons: LIMBĂ VORBITĂ - prioritate istorică
- prioritate structurală
- prioritate funcțională
- proprietate biologică
c. Caracterul sistematic al limbii
Limba... un întreg caracterizat prin relațiile de intercondiționare, de
determinare reciprocă a unităților componente.
sistem = ansamblu de unități invariabile
d. Dinamica limbii
Limba... o entitate dinamică a cărei evoluție este marcată de o limbă a
contrariilor, între care echilibrul este dificil de stabilit.

Evoluția limbii
LEGI GENERALE LEGI PARTICULARE
obiective, acțiune limitată în timp,
efecte diferite de la o limbă la alta.

DIVERSITATE vs UNIFICARE - limbă comună/standard/liberă

Orice limbă are tendința de a se diversifica pe anumite plane. (diferența de
vârsta, diferența de sex --- limbaj diferit - dialect)

7
DIALECTELE = produse divergente ale unei limbi comune;
= varietăți diatopice/diafazice/diastratice;
-o limbă recunoscută ca limbă universală se supune transformărilor.
Genul = categorie gramaticală;

TRĂSĂTURILE LIMBII
Procese cu caracter de lege:
-UNIFICARE = menține coeziunea limbii - limba comună/standard (Sapir
1921:152)
*in sec. XI-XIV franceza era vorbită în Anglia de aproximativ 10% din populație.
*o limbă sau un dialect se poate impune ca limbă comună datorită unui factor
extralingvistic (cultura pe care o reprezintă limba), apar noi dialecte.
-VARIABILITATE = o tendință de a atrage termeni/forme de expresie noi
*deși există multe cuvinte, sunt mai predictibile.
*trebuie să fie simplificate (ex: lb. engleză crescând, a trebuit să se organizeze).
-TRECEREA DE LA CONCRET/LEXICAL LA ABSTRACT/GRAMATICAL
*sensul abstract se decalează de cel concret.
*ex: a deriva înseamnă a separa apele unui râu
a eradica înseamnă a smulge din rădăcină
cosmos (greacă) = un tip de pieptănătură
a dezmierda = operația de a spăla un bebeluș (Who pooped on himself)
Genul = categorie gramaticală deoarece îi corespund mărci gramaticale.
*o categorie pe care o descriem, care a fost redată mai întâi, prin
mijloace lexicale (cuvinte diferite)
-TRECEREA DE LA SINTETIC LA ANALITIC
*MORFOLOGIE = adăugarea la baza unui cuvânt a unor terminații care poartă
mărci/informații gramaticale;

8
*MĂRCILE SINTEITCE - apar ca urmare a flexiunii
- țin de morfologie
*atunci când o limbă utilizează mijloace sintetice = sunt cele care apar ca
urmare a flexiunii (își modifică forma: pom pomișor)
pomi pomișori
*SINTAXA = grupează cuvintele în unități mai mari;
*ANALITISMUL = presupune combinații de cuvinte;
!ANALITISMUL ȚINE DE SINTAXĂ!
!MORFOLOGIA ȘI SINTAXA UNEI LIMBI NU POT FI LA FEL DE
SIMPLE/COMPLICATE SINTETIC ------------ ANALITIC!
SE PORNEȘTE DE LA SINTETIC LA ANALITIC.

FUNCȚIILE LIMBII

EMIȚĂTOR RECEPTOR

Funcțiile limbajului: -de comunicare

-denominativă (denumiri)
-expresivă: *directă (Au)
*indirectă (Puteai să mă întrebi și pe mine)
-poetică
-fatică
-metalinguală

9
TLG (1971: 15-19)
-funcția de comunicare
-funcția denominativă (a numi, a pune etichete pe...)
-funcția expresivă (emițătorul își exprimă trăirile, nemulțumirile)
-funcția poetică (limbaj pentru a trezi emoțiile estetice)
-funcția fatică (funcția cu ajutorul căreia deschidem un canal de comunicare; îl
păstrăm sau îl închidem)
-funcția metalinguală (posibilitatea pe care limba o are de a se autodescrie; de
a se clarifica pe sine)

CIF. BUHLER (Sprachtheorie, 1934) vorbește despre:

1) F. expresivă - orientată înspre vorbitor;
2) F. conativă - orientată spre interlocutor;
3) F. reprezentațională - orientată înspre restul realității;

1) Emițătorul își exprimă sentimente;

2) F. directivă - încercăm să influențăm comportamentul interlocutorului;
3) Descriem realitatea înconjurătoare;

DIRECȚII DE ANALIZĂ LINGVISTICĂ

sincronie vs diacronie
metoda descriptivă metoda comparativ istorică
într-un anumit timp dezvoltare treptată

dihotomia vs incronie-diacronic

10
LINGVISTICĂ SINCRONICĂ = studiază starea în care se prezintă limba la un
moment dat.
LINGVISTICĂ DIACRONICĂ = (analizează) ecualizează un sistem lingvistică în
evoluția sa de la o stare la altă.

Saussure (1916)
... susține proprietatea analizei sincronice, argumentând că orice abordare
diacronică a fenomenului lingvistic presupune, în mod implicit, un demers
sincronic: compararea etapelor succese pe care le parcurge o limbă în evoluția
sa istorică impune mai întâi un oarecare grad de cunoaștere a „stării de fapt”
ce caracterizează limba în fiecare etapă.
DIACRONIA presupune SINCRONIA.
SINCRONIA stă la baza DIACRONIE.

FONOLOGIA - disciplina lingvistică ce studiază compartimentul fonologic.

-termenul a apărut pe la începutul sec. XIX, iar disciplina s-a sa cristalizat la
începutul sec. XX;

11
FONETICA - îți propune să determine natura fizică a sunetelor vorbirii,
clasificându-le în funcție de trăsăturile lor articulatorii și acustice.
Analiza fonetică are în vedere fiecare etapă care alcătuiește procesul
comunicării (Eg. - Ro.)
-etapa articulatorie (fonetică articulatorie)
-etapa emisiunii sonore (fonetică acustică)
-etapa perceperii și decodării mesajului (f. neuroperceptivă)
Limitele analizei/descrierii fonetice:
nume - plâng (nazal vs velar)
poartă - piele (labializare vs palatalizare)
Fonetica tinde să exprime sub aspecte diferite tot ce descrie sub aspect fizic.
Fonologia - interesant, din punct de vedere al lingvistului, nu este ansamblul de
trăsături pur fizice ale sunetului, ci componenta sa psihică, existentă în mintea
locutorului.
SUNET (entitate acustică) = FONEM (amprenta mentală)
Fonologia are la bază datele furnizate de Fonetică.
Fonologia utilizează datele furnizate de fonetică, dar abandonează modelul de
analiză pe criterii de natură fizică și psihică, în favoarea criteriului funcțional.
Conform acestui criteriu, unitățile sonore sunt identificate și clasificate prin
raportare la funcția fiecăreia de a distinge semnificații noi.
Utilizând datele furnizate de fonetică, avem unități echivalente vs unități non-
echivalente. Acest lucru se numește FONOLOGIE GENERALĂ.

FONOLOGIA unei limbi se ocupă cu:

-identificarea și descrierea inventarului de unități fonetice aparținătoare
compartimentului respectiv;
-clasificarea unităților fonologice după funcția lor în limba respectivă;
-stabilirea trăsăturilor distribuționale;

12
Sunetele unei limbi reprezintă un set limitat selectat din masa sunetelor
lingvistice și nonlingvistice din masa respectivă. Prin natura și funcția lor în
sistemul lingvistic, compartimentele acestui set asigură articularea sunetelor în
cuvinte.
Fonologia stabilește care sunt trăsăturile pertinente ale fonemelor
identificându-le dintre trăsăturile acesteia și articulatorii determinate de
analiza fonetică.

COMPARTIMENTUL FONOLOGIEI
-ca nivel de organizare a limbii *unități echivalente vs non-echivalente
*variante vs invariante
*relație, corelație, comutare
*foneme, alofone
*relația dintre fonetică și scriere

Unități suprasegmentale: accentul, informația, tonurile, pauzele;

Unități segmentale: fonemele, trăsăturile distinctive;

Fonemul - unitatea minimală utilizată în vorbire, cu valoare de unitate non-

echivalentă.
Asemănarea tuturor elementelor de expresie lingvistică, fonemele au două
proprietăți:
1. posibilitatea de combinare pe axa sintagmatică, combinare din care rezultă
unități de expresie de rang superior (morfeme, cuvinte);
2. opoziția stabilită pe axa paradigmatică, în sensul că substituția unui fonem
cu altul poate determina schimbări în planul semnificatului;
ex: foc = secvență de unități fonetice rezultate prin concatenarea elementelor
/f/ /o/ /k/.
-pe axa sintagmatică aceste elemente de află în relație (ii) pe axa
paradigmatică, /f/ poate fi substituit cu /k/, /j/, /l/, /s/, /t/; aceste unități se
13
găsesc în corelație, deoarece fiecare dintre ele poate contracta o relație cu
aceeași secvență fonică;

Se observă că fiecare corelație în planul expresiei îi corespunde o corelație în

planul conținutului; în acest caz, unitățile respective se află în raport de
comutare;
Comutarea nu poate exista fără corelație.
Comutarea este operația care servește la stabilirea inventarului (de foneme)
de unități invariante la nivelul fonologic. Raportul dintre comutare are în
vedere solidaritatea dintre planul expresiei și cel al conținutului: unei corelații
în planul semnificantului trebuie să-i corespundă o corelație în planul
semnificatului și invers.
Posibilitatea pe care o au invariantele de a contracta raporturi de comutare
demonstrează non-echivalența lor funcțională deosebindu-le în mod
fundamental de variantele lor, care le sunt echivalente din punct de vedere
funcțional.
Opoziția non-echivalent - echivalent permite delimitarea fonemelor, ca unități
distincte, invariante, de alofone, care sunt forme particulare de realizare a
acestora.
Dintr-un sistem fac parte doar invariantele.
Fonemul este o entitate abstractă; el reprezintă un „arhetip” fonetic. În codul
oral, el se materializează în mod diferit (apar în forma alofonelor) în funcție de
doi factori: 1. contextul fonetic în care fonemul apare.
piele (p ); pom (p ); tâmplă (p ); top (p ) = VARIANTE
CONTEXTUALE/POZIȚIONALE;
2. modul individual de articulare al fiecărui locutor = VARIETĂȚI INDIVIDUALE;

14
Invariante vs Variante
-proba comutării;
-analiza distribuțională (+determinarea trăsăturilor distributive ale unităților
fonice);
Trăsături distributive - suma contextelor în care o unitate poate să apară;

1) piele (p ), pom (p ), tâmplă (p ), top (p ), ?-iele

Unitățile corelează dacă pot figura în contexte comune.
=aceste alofone nu au niciun context comun, prezența uneia excluzând
ocurența celuilalt/celorlalte în același context. Aceste unități se află în
distribuție complementară; incompatibilitatea lor în aceleași contexte exclude
posibilitatea comutării, indicând, totodată, faptul că aceste unități sunt
variante reductibile, în ultimă analiză, la același fonem /p/.
2) c
d
t rac corelație+comutare
f
v =distribuție contrastivă -- invariante

3) fascicol întreprindere =aceste unități nu se opun una alteia, ei apar în

u i variantă liberă în același context, pentru
contextele date, ele constituie variante
individuale aceluiași fonem;
=distribuție non-contrasivă;

15
Trăsătura distinctivă:
fonem - „unitate minimală de expresie de la nivelul fonologic”;
cf: Trubetakoy, Jakobson, Halle, Hockett: „Fonemul nu este o entitate
ireductibilă, ci este alcătuit din fascicole de trăsături cu funcție distinctivă,
trăsături care îi conferă fonemului individualitate opunându-l celorlalte unități
de la același nivel”;
Hockett: „Un fonem dintr-o limbă dată este definit numai în termenii
deosebirilor sale de celelalte foneme din aceeași limbă”;

-trăsătura distinctivă (pertinentă, relevantă) = unitatea minimală de la nivelul

fonologic;
ex: /t/ = [oclusiv+dental+surd] /v/ = [fricativ+labio-dental+sonor]
/d/ = [oclusiv+dental+sonor] /s/ = [fricative+dental+surd]
/f/ = [fricativ+labio-dental+surd] /z/ = [fricativ+dental+sonor]
/s/ = [fricativ+propalatal+surd]

Unități suprasegmentale: ACCENTUL și INTONAȚIA

=elemente prozodice care se extind asupra unor segmente fonice care
depășesc ca întindere nivelul unităților din a doua articulare: *vezi dubla
articulare!
-spre deosebire de unitățile segmentale, care alcătuiesc segmentul fonic,
unitățile suprasegmentale îl caracterizează;
În afară de criteriul acustic, criteriul articulatoriu reprezintă un alt criteriu de
clasificare a fenomenelor.
*fonemele vocalice - apertura, localizarea, labializarea, cantitatea, nazalitatea;
SCRIEREA = set de semne grafice convenționale, alcătuind un sistem aparte,
diferit de sistemul limbii, dar care a apărut în strânsă legătură cu acesta.
= dependența scrierii de vorbire: relația dintre semnele grafice și
mesaj este indirectă, ea destabilindu-se prin intermediul unităților vorbirii pe
care semnele grafice le reprezintă.

16
TIPURI DE SCRIERE
1) SCRIEREA IDEOGRAFICĂ/HIEROGLIFICĂ (ex: egipteana veche, unele caractere
în chineză)
=simbolurile reprezintă, în general, unitățile de la primul nivel de articulare sau
un ideograf redă o idee, fără a simboliza sunetele prin care ideea respectivă
este exprimată în vorbire.
2) SCRIEREA SILABICĂ (ex: caractere în japoneză, chineză)
=prin care se notează grupuri de sunete, în general silabe.
3) SCRIEREA ALFABETICĂ/LITERARĂ/FONETICĂ/FONEMATICĂ
=unde un simbol reprezintă un sunet.

<p> grafem
/p/ fonem
Sistemele de scriere fonetică utilizează un set infinit de semne grafice
(=litere/grafeme) cu referință fonetică, grupate într-un alfabet.
Grafemele simbolizează invariantele fonetice, fără a ține cont de variațiile
alofonice ale acestora.
Corespondența dintre fonem și grafem nu este perfectă - fapt observabil nu
numai de la o limbă la alta, ci chiar la una și aceeași limbă:
/s/: <ș>, <ch>, <sh>, <ss>, <sch>
/u/: <u>, <o>, <oo>, <ou>
eng: /i/: busy, easy, illage, women, enough
ro: / /: <î >, <â >; /i/: <i>, <y>, /k/: <c>, <k>

În scrierile diferitelor limbi aceste tipuri/principii de scriere se întrepătrund:

*principiul fonematic este ilustrat în sistemele de scriere ideografică chineză
sau ideografică egipteană;
*transcrierea numeralelor cu realizează cu ajutorul simbolurilor ideologice;

17
*în lb. ro, limbă cu scriere fonematică, grafemul <x>, transliterează grupul de
sunete /ks/, /gz/; ex: exemplu, extern;

MORFOLOGIA
*morfologia *sintaxa
formele cuvintelor combinațiile de cuvinte și relațiile dintre cuvinte
paradigme sintagme

MORFOLOGIA TRADIȚIONALĂ = identificarea unui număr de clase lexicale

(părțile de vorbire) și studierea paradigmelor acestora (i.e. variațiile flexionare
ale cuvintelor în funcție de categorii gramaticale specifice; ex: gen, număr, caz,
timp, diateză, aspect, persoană, mod, comparație).
MOROFOLOGIA NETRADIȚIONALĂ (post-saussuriană) = cercetarea lingvistică
de tip structuralist relevă faptul că unitatea minimală a morfologiei nu este
cuvântul, deoarece și acesta este, la rândul său, alcătuit din unități mai mici, cu
caracter de semn lingvistic = MORFEME;

Reconsiderarea conceptului de „unitate minimală de la nivelul morfologic” a

avut drept rezultat atenuarea dihotomiei dintre morfologie și sintaxă, datorită
faptului că ambele discipline studiază combinații de unități (morfeme/cuvinte)
care contractează tipuri asemănătoare de relații.
Se recunoaște, prin acestea, faptul că relațiile paradigmatice și sintagmatice se
întâlnesc atât în morfologie cât și în sinteză.

18
CLASIFICAREA MORFEMELOR
*NAȚIONAL (sensului)
-morfeme lexicale = afixele vs -morfeme gramaticale = sufixele
gramaticale, desinențele;
*GRAD DE INDEPENDENȚĂ
-morfeme independente vs -morfeme dependente
(morfeme radicale, articol nehotărât) (afixele lexicale și gramaticale)
*MODALITATEA DE REALIZARE, în funcție de morfemele independente, a
morfemelor dependente:
-morfeme continue - l,-om,-ind vs -morfeme discontinue - a citi, al ei
(segment unic) (se prezintă sub forma unui segment
unic sau a unui morfem discontinuu)
-morfeme legate/fixe vs -morfeme libere/mobile
scriam am scris/ scris-am
du-te/ te du

*mărcile sintetice se referă la morfeme independente;

*mărcile analitice (ține de sintaxă) - în eng. nu poate fi separată de morfologie;

Flexiune sintetică vs Flexiune analitică

Ro: I-am dat Mariei Fr: je donne a Marie
Lat: habebo Fr: je vais avoir
Fr: j’aurai Ro: voi avea
Eng: higher Ro: mai înalt
*distribuție complementară Eng: more important

19
Modalitățile de realizare, la nivelul expresiei, a diferitelor categorii gramaticale
pot fi grupate astfel:
*flexiune externă = atunci când se utilizează procedeul sintetic, când se
atașează un morfem flexionar (sufixe gramaticale, desinențe) la un morfem
radical. Eng: pushed, books, bigger;
*flexiune internă = atunci când avem o alternanță vocalică în interiorul
rădăcinii cuvântului. Ex: tooth-teeth /u/ - /i:/;
*flexiunea zero ( ). Ex: Eng: sheep, fish, fruit; Ro: pom - (pomi); toc - (tocuri)
*flexiunea supletivă (procedeu indo-european)
Ro: frate unchi sunt
soră mătușă ești
eram
fusesem
fiind
fost
? topica (ține loc de mărci cazuale)
ex: Lat: Dominus servum verberavit. - Stăpânul l-a bătut pe sclav.
Servum dominus verberavit.
Servum verberavit dominus.
Eng: The master beat the sclave.

MORFOLOGIA CA NIVEL DE ORGANIZARE AL LIMBII

Morfemul = unitatea minimală biplană din compartimentul morfologic; fiind
unitate biplană poate fi considerat un semn.
Morfem: 1. Formă: pe principiul stratificării el este format din un număr
variabil de foneme;
ex: prelucrare (inf. lexicale prelucrați morfeme gramaticale)
2. Sens: lexicale și gramaticale;

20
*o posibilă asimetrie între cele două planuri ale morfemului
-această asimetrie are două aspecte:
a) spre deosebire de linearitatea formei în planul conținutului prin contrast,
informațiile pe care morfemele le pot da se prezintă sub formă simetrică;
b) opoziția singular-plural este realizată prin două morfeme diferite.
-în situația unor substantive (casă, case) avem o formă căreia îi corespunde un
conținut și aceasta e simetrie;
-pentru o serie de substantive, opoziției de la nivelul conținutului îi corespund
mărcile vs uri; ex: pom ; pomi;
c) morfemul are funcția de a se combina pe axa sintagmatică pentru a crea
unități de rang superior (cuvinte). Obs: pot exista și cuvinte monomorfematice
(formate din un singur morfem);
ex: vis -e
-uri
*privind astfel putem defini cuvântul ca sintagmă morfematică (sintagmă de
morfeme).

Bloomfield: „Cuvântul este o sintagmă morfematică alcătuită din cel mult două
morfeme independente”.
În cadrul cuvântului morfemele se realizează prin variante condiționate
fonologic. Aceste variante pot avea un număr semnificativ de alternanțe
vocalice și consonantice pe care le întâlnim în flexiunea verbală și nominală.
ex: masă, mese; cos , coase, coși - aceste alternanțe se numesc morfofoneme;

d) din punct de vedere paradigmatic, morfemele se găsesc în relație de

opoziție și au variante libere și contextuale.
a putea
pot poat put puț

21
e) reducția variantelor la invariante se realizează ca în fonologie cu ajutorul
probei comutării, dar la acest nivel numărul variantelor libere este considerabil
mai mic decât acela întâlnit la nivelul fonologic.
„Cuvântul reprezintă o mulțime de forme cu radical comun”.
ex: student - a fi - sunt
-ul - ești
-ți - este
-țiia - suntem
-al studenților - sunteți
-al studentului - era
-fusesem, etc.
*în mod excepțional paradigmele pot fi alcătuite din forme supletive
(paradigme care induc forme supletive)

f) „Morfemul este o entitate abstractă”. (L. Hyelmsleu)

*prin urmare, el consideră morfeme - categoriile gramaticale (nr), (gen), (timp)

LINGVISTICA DIACRONICĂ (ISTORICĂ)

Rezultatele metodei comparativ-istorice:
-legile fonetice (+principiile complementare)
-etimologia
-reconstrucția (cf. Wold, 1998; 1-32); -clasificarea limbilor;

22
CLASIFICAREA LIMBILOR: CRITERIUL GENEALOGIC
-are în vedere filiația genetică a limbilor - criteriul pe baza căruia limbile sunt
grupate în „familii” considerate descendente ale uneia și aceleiași proto-limbi;
ex: familia lb. romanice, germanice, balto-slave, indo-iraniene, etc = INDO-
EUROPEANĂ;

CUM TREBUIE ÎNȚELEASĂ ÎNRUDIREA DINTRE LIMBI?

/Familie/ = legătură stabilită între limbi din punct de vedere al originii ei
comune; desprinderea lor din aceeași proto-limbă;
În virtutea acestui fapt, una și aceeași familie poate include limbi a căror
evoluție divergentă a dus la adâncirea diferențelor dintre ele.
/Înrudire/ = caracter complex
cf. lb. slavice lb. germanice = nu este determinată în mod necesar
rusa, ucraineană germană, yiddish de apropierea geografică. (maghiara,
engleza, germana);
Se cunosc următoarele mari familii de limbi:
- familia indo-europeană
- familia fino-ugraică (maghiara, finlandeza, estona, lapona...)
- familia turco-tătară (kazacha, uzbeca, azerbaidjana, turca...)
- familia limbilor mongole;
- familia limbilor semito-hamitice (ebraica);
- familia limbilor ibero-caucaziene;
-familia chino-tibetană;

La ce niveluri se manifestă înrudirea limbilor?

=structura gramaticală
=corelații fonetice; = comunitatea fondului vechi lexical;

23
Această bază comună nu exclude, ci presupune existența unor trăsături
specifice fiecărei limbi în parte, trăsături ce reflectă particularitățile procesului
de evoluție a fiecărui sistem lingvistic.

CLASIFICAREA LIMBILOR: CRITERIUL MORFOLOGIC (TIPOLOGIC)

-clasifică limbile după structura cuvântului;
-grupează limbile ce provin din familii diferite;
1. limbi izolante/radicale;
2. limbi aglutinante;
3. limbi flexionare;
4. limbi polisintetice/incorporante;

1. Limbi izolante: chineza, birmaneza, tibetana, vietnameza.

-cuvintele= morfeme independente, invariabile;
-rădăcina= cuvântul;
-omonimie;
-tonuri melodice notate în codul scris prin diacritice;
2. Limbi aglutinante (se tot lipește câte un morfem): turca finlandeza,
maghiara, japoneza, coreeana.
-cuvintele sunt segmentabile în morfeme care nu fuzionează;
-morfemele nu conțin mai mult de o informație (lexicală/gramaticală);
-înlănțuirea informației se face de la general la particular;
-armonie vocalică (în unele limbi)
ex: turcă: yaz/ama/yar/sumuz (voi nu puteți scrie)
evim (casa mea) den (din casa mea)
3. Limbi flexionare: a) limbi sintetice (latina) - se caracterizează prin folosirea
pe scară largă a flexiunii; b) limbi analitice

24
a) polifuncționalismul morfemelor:
-încorporează mai multe unități de conținut (amalgamarea sensului), cuvinte
relative în raport de segmentare;
-afixele pot ocupa poziții diferite față de rădăcină (prefixe, infixe, sufixe);
-fonemenul de redundanță - fiecare cuvânt este marcat pentru aceeași
informație gramaticală;

25