Concepte de lingvistică generală

DEF: Lingvistica este știința care studiază limbajul uman articulat, atât în general, cât și în toate formele sale
de realizare specifice, actele lingvistice. Lingvistica nu trebuie confundata cu cunoasterea practica a limbilor.
Un lingvist poate cunoaste o singura limba si poate descrie o limba pe care nu o vorbeste. Cel ce vorbeste
mai multe limbi se numeste POLIGLOT.
Limbajul = un sistem de semne simbolice folosit in comunicarea sociala. In cadrul sau se disting 2 realitati:
- Actul lingvistic - realizarea concreta a limbajului (cuvant/fraza)
- Limba - ansamblu de a.l. practic identice ale unei comunitati de vorbitori.

IZOGLOSA = Linia ideala ce delimitează anumite teritorii ale unei limbi (limitele răspândirii unui fenomen
fonetic, lexical sau morfologic). Se folosesc pentru a diferentia dialectele.

Limbajul este sistemul de semne ce serveste comunicarii.

- alfabetul chirilic, grec, arab – fiecare litera reprezinta un sunet
- scrierea chinezeasca- reprezinta concepte, cuvinte – scriere de tip ideografic
- japoneza – sisteme silabare (consoana langa vocala)

Actul lingvistit- D.d.v. concret nu exista limbi, ci acte lingvistice diferite de la un individ la altul si in diferite
circumstante de comunicare. Niciun semn lingvistit nu e identic la toti indivizii care-l folosesc. Prin urmare,
a.l. este un act de creatie ce nu reproduce niciun a.l. anterior, ci „seamana” cu acesta pentru a putea fi
decodificat si interpretat.

Conceptul de a.l. apare in sec. 19, pana atunci se vorbea despre limbi concepute ca sisteme rigide. Ideea cum
ca limbile sunt organisme naturale, independente de vorbitori, ce se nasc, cresc si mor este eronata pentru
ca limba apartine functiilor sociale, se poate spune ca o limba moare doar ca imagine stilistica, o limba
dispare pentru ca vorbitorii o abandoneaza in detrimentul altei limbi sau se modifica de-a lungul istoriei.

W. von Humboldt – fondatorul lingvisticii generale. A scris in 1836 „Introducere in studiul limbii Kawi din
insula Java” unde distinge 2 aspecte ale limbajului:
- Energeia - crearea continuă de acte lingvistice
- Ergon – „produs” - sistemul realizat de-a lungul Istoriei

O idee asemanatoare a avut mai tarziu F. De Saussure la inceputul sec XX, cele 2 aspecte ale limbajului:
- Sistemul de semne
- Vorbirea

LIMBA VS DIALECT
Limba = ansamblu de a.l. practic identice ale unei comunitati de vorbitori, un sistem de izoglose stabilit
conventional. Nu există un criteriu perfect de deosebire a limbii de dialect. Criterii:
- Lingvistice
- Istorice
- Politice
- Culturale

1. Ligvistice:
- Subordonare – dialectul are o structura gramaticala asemanatoare
- Inrudirea – dialecte latine
- Structura lexicului si structura morfologica

2. Politice – verigile intermediare

 3. Culturale:
- Intelegerea – exista cazuri de dialecte neinteligibile si inteligibile
- Posibilitatile de transmitere -> fenomenul de transpunere
- Cunostinta etnico-lingvistica – dependenta de gradul de cultura (catalana)

Dialect = sistem de izoglose al unei regiuni, delimitat pe baza unor criterii pur convenționale. Delimitarea se
face pe baza unor criterii lingvistice adeseori. (sp: hablar / port: falar). Alteori, acestea nu sunt suficiente. În
aceste cazuri, lingvistul trebuie sa accepte criterii politice sau culturale. Dacă într-o anumită zonă se
folosește o limbă comună/literară, sistemele de izoglose din acea regiune sunt dialecte dacă există un număr
suficient de izoglose comune, destul de asemănătoare.
Dialectele nu sunt dialecte ale limbii comune decât cu numele, ele nu provin din acea limbă, sunt mai de
grabă surori, nu fiice. Limba comună este tot un dialect la origine, care din motive politice, culturale sau
istorice, a ajuns să fie limbă națională și să se răspândească pe tot teritoriul. (ex: spaniola - dialectul castilian;
italiana – dialectul toscan). Uneori limba comună reușește să elimine toate dialectele.

Limbile speciale = sunt vorbiri caracteristice unor grupuri sociale sau profesionale. Argoul = limba secreta,
limbajul raufacatorilor, este folosit in cadrul aceleiasi limbi comune cu scopul de a nu fi inteles.

Limbi artificiale = sunt vorbiri nou construite de unul sau mai multi indivizi pe baza limbilor existente cu
scopul unei difuzari universale. (ido, esperanto)

Limbile Pidgin = varietati lingvistice ce prezinta anumite trasaturi distinctive din mai multe puncte de vedere:
➔ al functiei indeplinite: nu este limba materna, serveste ocazional ca limba vehiculara pentru vorbitori,
avand limbi materne diferite, in anumite imprejurari, cum ar fi schimburile comerciale.
➔ istoric: rezultatul contactului de relativ scurta durata intre doua sau mai multe limbi.
➔ structural: structura gramaticala simpla si vocabular restrans.

Limbi creole = au trecut, in mare parte, prin stadiul de pidgin. Devin creole in momentul in care se transmit
ca limba materna si incep sa indeplineasca functii fundamentale pentru orice limba. O creola poate fi in
continuare o limba de comunicare interetnica. Creola primeste vocabularul fundamental din limba de baza,
dar structura ei gramaticala este diferita de a acesteia nefiind reciproc inteligibila. Majoritatea creolelor s au
dezvoltat in fostele colonii ale puterilor europene.

Limbi france = sunt vorbiri care pot apartine sau nu unor comunitati, sunt folosite de
populatii de diferite nationalitati in relatiile comerciale si cu strainii.

Lingvistică istorică
Sec 19 -> Lingvistica ca stiinta. Descoperirea sanscritei este un punct de reper.
Sf sec al 18-lea -> William Jones descopera asemanari intre sanscrita, greaca, latina si persana.
Franz Bopp - publica prima lucrare lingvistica in care compara sistemul conjugarii in sanscrita, greaca,
latina, persana, germana. Tot el publica un tratat de gramatica comparata a limbilor indo-europene. Metoda
lui a fost preluata si aplicata si de alti autori. Bopp favorizeaza domeniul morfologiei.
August Scheicher imbunataeste metoda lui Bopp formuland PRINCIPIUL REGULARITATII SCHIMBARILOR
FONETICE - unul dintre cele mai importante principii ale lingvisticii diacronice (istorice/evolutive)

Metoda comparativ-istorica, structura si principii

Principiul de baza este asemanarea dintre formele gramaticale aflate ori in cadrul aceleasi limbi, ori in
limbi diferite. De la acest principiu a pornit Scheicher cand a formulat ipoteza unui stramos comun al
limbilor indo-europene, o limba ce nu s-a pastrat. Cunoasterea asemanarilor este premisa initiala a MCI. Nu
orice fel de asemanari sunt insa relevante:
 1. Asemanari intre onomatopee si cuvinte initiale
2. Asemanari intre cuvinte infantile: in romana si chineza- mama, in sanscrita si romana - tata
3. Asemanari datorita imprumuturilor: in romana si turca: ciorap, chilipir, bacsis
4. Suprapuneri intamplatoare: in tatara si romana exista cazul Ac

Legile fonetice: mai exista o modalitate de a demonstra inrudirea lor; formeaza din punct de vedere
fonetic o "serie" cu alte cuvinte precum "drept, piept, opt" (lat: directus, pectus, octo). Astfel se exprima o
lege fonetica. Se poate extinde la toate limbile romanice. Aceste exemple ilustreaza principiul schimbarilor
fonetice regulate:
- Latina : lacte, directus, octo
- Italiana: latte, diretto, otto
- Franceza: lait, droit, huit
- Spaniola: leche, derecho, ocho
- Portugheza: leite, direito, oito

Trasaturi ale legilor fonetice

❏ Functioneaza numai in succesiune de la limba mama la descendentii ei
❏ Functioneaza pe o durata limitata ex: „direct” nu poate sa provina din latinescul „directus” in mod
nemijlocit. Legile fonetice nu pot explica toate fenomenele ce au loc in istoria limbii. -> schimbarile
accidentale si analogia.

Trasaturi diferentiatoare:
- Actiunea lor e limitata ca durata
- Nu sunt regulate, totusi asta nu inseamna ca se produc in conditii arbitrare. Conditiile nu sunt insa
cauze, ci factori favorizanti.

1. Asimiliarea = este modificarea unui sunet sub influenta altui sunet din acelasi cuvant.
- Asmiliarea vocalica: baiat-baieti (diftongarea conditionata)
- Asimilarea consonantica: corona>curuna>cununa
- Asimilarea mixta: (palatalizarea labiodentala)
 In contact: palatalizarea
 La distanta: asimilarile consonantice sau vocalice anterioare
 Progresiva: realizata de sunetul anterior (ianicer>ienicer; chausson>șoson>șoșon)
 Regresiva: realizata de sunetul posterior: maghiara „gomb” > rom. „bumb”
 Totala:
 Partiala:

2. Disimilarea = opusa asimilarii, cand apar 2 sunete asemanatoare, identice in context, unul poate sa-si
modifice punctul de articulatie sau sa dispara. Ex: monumentum>mormant, fratre>frate,
suspirare>suspina

3. Metateza = inversarea ordinii de aparitie a doua sunete intr-un context fonetic. Ex: scluptura;
paludem>padure, veneris>viernes(sp)

4. Afereza = disparitia unui sunet la inceputul cuvantului. Ex: agnellus>miel

5. Proteza = adaugarea unui sunet la inceputul cuvantului. Ex: e-s + cons. => Romania Occidentala;
stella>estrella (sp.), etoile (fr.), estrela (port.)

6. Sincopa = disparitia unui sunet in interiorul cuvantului. Ex: directus > rom. drept, fr. droit;
viridis>verde

7. Epenteza = adaugarea unui sunet in interiorul cuvantului. Ex: turca dambla> rom. dambla; latina –
mane, pene>maine, paine; veneris dies>fr. vendredi; cam(e)ra>chambre; hom(i)ne>hombre
 8. Apocopa = elidarea unui sunet la sfarsitul cuvantului

9. Paragoga = adaugarea unui sunet la sfarsitul cuvantului. Ex: lat. sum> it. Sono

10. Analogia = presupune existenta unui model. Acest model poate fi de natura fonetica, morfologica,
sintactica sau lexicala. Produce o regularitate a unei forme sub influenta altor forme din aceeasi
paradigma. Ex: „m” din „octombrie” nu este etimologic, poate fi explicat numai prin analogia cu
„septembrie”si „noiembrie”

Schimbarea lingvistica. Teorii despre natura si cauzele ei.

Studierea evolutiilor limbilor ne pune problema cauzelor schimbarilor lingvistice, problema in
examinarea careia s-au facut multe greseli din cauza unor abordari inadecvate. Limba este in permanenta
schimbare fiind un sistem independent.
Aceste teorii nu identifica motivul s.l, ci mecanismul si conditiile acestor schimbari. Schimbarea lingvistica
este esentiala limbii.

1. Teoria “naturista” – clima si mediul geografic, chiar alimentatia.

2. Teoria substratului etnic – depinde de persistenta rasei invinse ca substrat al celei invingatoare si implica
mentinerea deprinderilor articulatorii caracteristice limbii invinse.
3. Teoria tendintelor limbii – A. Meillet – lb. ce apartin aceleiasi fam. prezinta tendinte identice de evolutie.
4. Teoria generatiilor – A. Merillet – se datoreaza diferentelor intre generatii, copiii nu reproduc limba
parintilor; notiunea de generatie este pur conventionala si nu are o existenta concreta.
5. Teoria minimului efort – anumite sunete sau grupuri fonetice “dificil” de pronuntat tind sa se simplifice:
septem -> siete. Acest fenomen nu are loc si in limba romana.
6. Teoria analogiei – explica unele schimbari lingvistice prin nevoia de “regularitate”. Analogia NU TREBUIE
sa aiba loc, ci POATE avea loc. Nu poate fi considerata o lege necesara a schimbarii lingvistice
7. Teoria economiei de expresie – sa se exprime numai ce este indispensabil pentru comunicare. Ex: pl. la
subst in fr. se exprima prin determinant.

CLASIFICAREA GENEALOGICĂ A LIMBILOR (VINTILĂ-RĂDULESCU)

A. Familia indo-europeană - cea mai importantă familie de limbi din lume; răspândită pe toate continentele;
cca 130-160 de limbi. Ramuri:
1. armeană
2. albaneză
3. baltică: letonă, lituaniană
4. celtică: irlandeza, scoţiana, galeza, bretona
5. germanică:
a. nordică: islandeza, feroeza, norvegiana, suedeza, daneza
b. vestică: engleza, neerlandeza, frizona, germana
6. greacă
7. romanică:
a. galoromanic: franceza, occitana, eventual catalana
b. iberoromanic: spaniola, portugh/eza, galiciana
c. italoromanic: italiana, sarda
d. oriental: româna
e. retoroman: friulana, romanşa, ladina dolomitică
8. slavă:
a. estică: rusa, belarusa, ucraineana
b. sudică: bulgara, macedoneana, sârbo-croata, slovena
c. vestică: polona, ceha, slovaca
9. iraniană: persana, kurda, pashto/afgana, tadjika
10.indiană: bengali, nepali, singhaleza, assameza, gujarati, konkani, marathi, orya, panjabi, hindi, urdu,
rromani
B. Familia afro-asiatică (semito-hamitică) - se vorbeşte în Orientul Apropiat şi nordul Africii, aprox. 240 de
limbi. Ramuri:
1. ciadiană: hausa (Nigeria)
2. egipteană – dispărută
3. cuşitică: somaleza
4. libico-berberă: idiomurile berbere din Algeria, Maroc, Tunisia
5. omotică (limbi vb în Etiopia)
6. semitică: araba, ebraica/ivrit, amhara (Etiopia), tigrinya (Eritreea)

C. Familia altaică - vorbită aproape în totalitate în Asia, 35-70 de limbi; unii cercetători includ şi japoneza şi
Coreeana. Ramuri:
1. Occidentală sau turcică:
a. Estică: uigura (China), uzbeka
b. Nordică: yakuta şi alte limbi cu câteva mii de vorbitori (Rusia)
c. Sudică: azera, turkmena, turca
d. Vestică: kazaha, kârgâza, tătara
2. Orientală
a. Mongolă
b. Tungusă

D. Familia sino-tibetană - vorbită exclusiv în Asia Centrală şi de Sud-Est; a doua familie din lume ca nr de
vorbitori; 260-300 de limbi. Ramuri:
1. sinitică: chineza
2. tibeto-birmană: tibetana şi birmana

E. Familia uralică - vorbită în centrul şi nordul Europei, nordul Asiei; numită după locul de formare al
protolimbii; 24-28 de limbi. Ramuri:
1. fino-ugrică: finlandeza, estona, maghiara
2. samoedă: limbi vorbite în zona Uralilor, aprox 30.000
3. eventual laponă

F. Familia amerindiană - o grupare mai ales teritorială; nu s-a stabilit în mod convingător că ar fi înrudite
între ele; lb mai importante: aymara (Bolivia), quechua (Peru), guarani (Paraguay), nahuatl (Mexic)

G. Familia eschimo-aleută - vorbită în N Asiei, Alaska şi Groenlanda; inuktitut/eschimosa, cooficială în

Groenlanda

H. Familia austroasiatică - vorbită în Asia de sud-est; cea mai importantă este ramura mon-kmer – khmera,
vietnameza
I. Familia austroneziană - vorbită în Oceania, Asia de SE şi Madagascar; ramura indoneziană – malaeza,
indoneziana, javaneza, malgaşa

J. Familia austro-tai - vorbita în Asia de SE; lao şi thai

K. Familia caucaziană - vorbită în Caucaz; 32-35 de limbi, cu un nr restrâns de vorbitori; georgiana şi cecena

L. Familia dravidiană - în S Indiei: tamil, kannada, malayalam, telugu

M. Familia nigero-kordofaniană - între 900 şi 1200 de limbi; ramura nigero-congoleză: wolof (Senegal),
sango (R. Centrafricană), (ki)kongo (RD Congo), (se)sotho (Africa de Sud, Lesotho), swahili (Kenya, Tanzania)

N. Familia nilo-sahariană - cuprinde cca 145 de limbi, vorbite în centrul Africii, niciuna nu este oficială

O. Izolate lingvistice - limbi neînrudite cu alte limbi din lume: basca, coreeana, japoneza, limbi din America
CLASIFICAREA TIPOLOGICA A LIMBILOR:
Clasificarea tipologica se bazeaza pe struc. morfologica, aceasta fiind cea mai stabila si mai putin deschisa
inovatiilor.

1. LIMBILE IZOLANTE
- Nu permit exprimarea notiunilor prin gramatica (nu exista gen, nr, caz, mod, timp)
- Nu exista flexiune, determinari gramaticale, cuvintele sunt invariabile (chineza)
- Golul morflogic se suplineste prin topica, intonatie si context + o clasa de cuv. analoage sufixelor
- Limbi: birmana, thai, vietnameza, chineza, etc.

2. LIMBILE AGLUTINANTE
- Au radacina invariabila
- Afixele au o singura valoare gramaticala, sunt detasabile, se alipesc la radical, nu exista omonimie intre
afixe, iar un afix nu poate exprima mai multe valori
- O valoare gramaticala se exprima o singura data in cadrul sintagmei
- Limbi: fino-ugrice, turcice, japoneza si coreeana

3. LIMBILE FLEXIONARE
- Au flexiune – cuvintele isi schimba forma
- Radacina poate fi variabila
- O categorie gramaticala poate fi exprimata si prin alomorfe (pl)
- O valoare gramaticala se exprima de mai multe ori – hipercaracterizare
- Afixele sunt greu detasabile: soy- imposibil de delimitat radicalul si desinenta
- Limbi: indo-europene, afro-asiatice
- Exista 2 subcategorii:
 Analitice: flexiunea se realizeaza prin mijloace externe cuvantului – cuvinte ajutatoare-adverbe, prep.
 Sintetice: flexiunea este interna, se realizeaza prin afixe si alternanta. Distinctia nu e usor de trasat.
Nu exista un tip pur si simplu, ci tendinte sintetice sau analitice.

4. LIMBILE POLISINTETICE/INCORPORATE
- Prezinta o flexiune sintetica in stare pura.
- O propozitie are aspectul si dimensiunile unui cuvant.
- Multe morfeme au mai putin de o silaba si sunt legate de acelasi cuvant.
- Limbi: amerindiene, eschimo-aleute

F. DE SAUSSURE SI CURSUL DE LINGVISTICA GENERALA

“Cours de linguistique generale” – publicat in 1916 pe baza notitelor de curs ale fostilor studenti Charles
Bally si Albert Sechehaye, curs tinut intre 1906 si 1911. Lingvist genevez, istoric si comparatist, Saussure era
nemultumit de felul in care se realiza cercetarea lingvistica: lingvistica nu era delimitata un obiect de studiu
iar terminologia lingvistica era confuza si ambigua. Greseala lingvisticii consta in alegerea gresita a obiectului
de studiu pentru ca lingvistica studiaza limbajul, obiect eterogen si uniform. Pentru Saussure, limbajul este
suma cercetarilor lingvistice dirijate fie istoric, fie geografic, fie filozofic, fie social. Fiind un obiect eterogen,
el nu se lasa studiat dintr-o perspectiva unitara. Distinctia limba-vorbire= vorbirea- act de comunicare
individuala, aspectul psiho-fiziologic si individual al limbajului.

Tezele lui Saussure despre conceptul de limba:

1. Limba este o realitate psihica, limba nu este o realitate rupta de valori. Ea nu se afla in vorbirea
vreunui individ, ci este raspandita in toata masa vorbitorilor
2. Limba este o realitate concreta, nu abstracta. Presiunea exigentei de concretente a obiectului de
studiu l-a dus pe Saussure la aceasta afirmatie. Rationamentul este gresit.
3. Limba este latura sociala a limbajului. Plaseaza limba in ansamblul fenomenului eterogen (limbajul)
4. Limba este o conventie adoptata intr-o comunitate umana, este o explicitare a afirmatiei 3.
 5. Limba este o institutie sociala, o institutie este o forma de organizare a relatiilor sociale
6. Limba este un intreg in sine: sugereaza principiul unei organizari interne a limbii ca fenomen global
7. Limba este o forma nu o substanta
8. Limba este un sistem de semne

Saussure – autor al unei teorii originale asupra sistemului lingvistic. Porneste de la critica vechii teorii
conform careia unui cuvant ii corespunde un concept sau un lucru. Un semn lingvisic uneste, conform lui S,
un concept cu o imagine acustica. Ex. casa/ c-a-s-a. Lantul sonor- semnificant, conceptul- semnificat.

Determinatiile semnului lingvistic (SL)

a. SL este arbitrar. Nu este nicio legatura intre lantul sonor si concept. Un argument ar fi existenta
sinonimelor si a omonimelor sau diversitatea limbilor. Opus conceptului de arbitrar este conceptul de
motivare. Un exemplu de motivare absoluta ar fi onomatopeele sau interjectiile. Motivarea relativa
exista in cazul derivatelor sau al compuselor prin raportare la cuvintele de baza. Aceasta teza desi are
argumente plauzibile, a suferit o modificare, Emile Benveniste sustine ca nu s-antul este arbitru in
raport cu s-atul ci SL in raport cu obiectul desemnat. Intruduce in schema semnificarii si obiectul din
realitate, referinta.
b. SL este liniar. SL este unidimensional, se desfasoara intr-o singura directie.
c. SL este conventional. Asociatia dintre s-at si s-ant trebuie sa fie ratificata de colectivitate.
d. Imutabilitatea si mutabilitatea SL. SL sunt in acelasi timp si mutabile si imutabile.
1. Mutabilitate. Schimbarea raportului dintre s-ant si s-at, poate avea loc in ambele directii ro-
prost=simplu. Schimbarea se produce pentru ca semnul este arbitrar.
2. Imutabilitate. Conservarea in timp a semnelor si relativa lor stabilitate poate fi determinata de:
 Arbitrarul semnului. Nu exista motive pentru a schimba s-antul
 Complexitatea sistemului
 Anvergura institutionala a limbii
 Numarul mare al SL

e. SL este o entitate de natura psihica:

- Teoria semnului a avut o stralucita posterioritate. E probabil cea mai fertila sugestie a lui Saussure.
- Limba nu este un nomenclator = ansamblu de unitati intre care nu exista nicio relatie, unde
disparitia unui element nu necesita reorganizarea ansamblului. Un sistem este un ansamblu de
unitati interdependente. Conceptul de sistem implica 2 principii de organizare a limbii:
1. Principiul ordinii sintagmatice
- Vorbirea nu se prexinta sub forma unor segmente successive, ci sir de sunete intrerupte de pause
de respiratie. (ex: armatele aliate au atacat Irakul). Fraza nu este totusi un sir arbitrar de sunete,
pentru ca vorbitorii recunosc o succesiune de unitati-sintagme. Sintagmele se descopun in unitati
tot mai mici (armatele aliate + au atacat Irakul). Sintagma = orice unitate semnificativa incepand
cu nivelul cuvantului si terminand cu nivelul propozitiei si al frazei. Ea se descompune in parti
interdependente ce pot fi la randul lor sintagme iar partile constitutive sunt unitati cu
semnificatie.
2. Principiul asociatiei (paradigmatic)
- Prin asocierea sintagmelor si a semnelor se poate sustine ca sintagmele sunt purtatoare
de semnificatie.
- O unitate lingvistica (UL) este perceputa ca avand sens pentru ca face parte dintr-o serie
de UL. Sensul ei se naste prin diferentierea de celelalte unitati: armata- serie sinonimica:
oaste, ostire, trupe; serie derivativa: a arma, a dezarma, armament, etc.
- Saussure propune sa privim fiecare UL drept centru al unei “constelatii lingvistice”
alcatuita din serii de alte unitati: morfologice, lexicale, semantice. Aceste serii se gasesc
virtual in mintea vorbitorilor. Saussure le numeste “serii associative” – terminologia de
mai tarziu le va numi “paradigme”
- Ordonarea paradigmatica si sintegmatica sunt 2 principii ce definesc sistemul limbii si
functioneaza simultan.
SINCRONIC/DIACRONIC
Sincronic: orice fapt de limba ce apartine starii dintr-un anumit moment.
Diacronic: tot ceea ce presupune o evolutie sau succesiune de la o stare a momentului la alta.

Distinctia S/D este foarte importanta pentru Saussure. Ajunge la concluzia ca sunt fenomene independente.

Concluzii:
- Reforma saussuriana a stiintei limbajului este cea mai importanta din instoria lingvisticii si a influentat
gandirea posterioara, dand nastere la dezvoltari fertile.
- Prin teza ca limba este un sistem si lingvistica trebuie sa se orienteze spre fenomenele sincronice. Saussure
a devenit parintele celui mai influent curent lingvistic din sec 20: structuralismul

Eugen Coseriu si linvistica integrala

Este fondatorul primei scoli lingvistiice din Amercica de Sud si al Scolii lingvistice din Tubingen. Parintele
linvisticii integrale, este unul dintre dei mai importanti lingvisti ai sec 20. Isi incepe studiile la Iasi, apoi in
1940 pleaca in Italia unde isi va obtine 2 doctorate, in filologie si in filozofie.

Cele 3 niveluri ale limbajului

Limbajul este o activitate umana universala care se realizeaza in mod individual, dar totdeauna conform
unor tehnici istoric determinate („limbi”). In limbaj prin urmare, pot fi distinse 3 niveluri:
- Universal: de exemplu, cand spunem despre un copil ca nu vorbeste inca, ne referim la facultatea
generala de a vorbi. Ne aflam la nivelul universal atunci cand auzim vorbindu-se intr-o camera alaturata
dar nu intelegem ce se spune. La acest nivel se observa anumite aspecte „simptomatice” ale limbajului =>
necunoscand limba putem interpreta o vorbire zgomotoasa dar cordiala, drept o disputa.
- Istoric: daca remarcam ca se vorbeste o limba x, am identificat nivelul istoric al limbajului, adica vorbirea
in conformitate cu o anumita tehnica.
- Individual: daca spunem „cel care vorbeste este Petru”, am identificat nivelul individual.

Autonomia nivelurilor:
Aceste 3 niveluri sunt pana la un anumit punct autonome. Astfel, nivelul universal urmeaza norme proprii
indiferent de limbile particulare. Nivelul individual nu este o simpla realizare a unei anumite istoricitati,
deoarece intalnim vorbitori poligloti care cunosc si realizeaza diferite traditii istorice, iar, pe de alta parte,
nici un individ nu realizeaza singur toata traditia istorica. De aceea, nivelul individual il depaseste pe cel
istoric, dat fiind ca un singur vorbitor poate vorbi mai mult de o limba. In alt sens, acest nivel este mai limitat
decat cel istoric, deoarece niciun vorbitor nu realizeaza totalmente o limba.
Ex: niciun spaniol nu stie toata spaniola, niciun englez nu stie toata engleza, etc.

Niveluri si puncte de vedere:

Limbajul se realizeaza in conformitate cu o cunoastere dobandita ca atare (invatata) si se prezinta sub forma
unor fapte obiective sau „produse”. In consecinta, el poate fi examinat ca fapt de creatie (ca activitate), ca si
competenta si ca produs, la fiecare din cele 3 niveluri -> o distinctie cu 9 compartimente in structura
generala a limbajului.
- La nivel universal: limbajul ca activitate - vorbirea (in general), considerata ca tehnica; competenta - „a sti
sa vorbesti in general”; produsul - „vorbitul”, totalitatea e ceea ce s-a spus sau ceea ce se poate spune.
- La nivel individual: limbajul ca activitate -> „discursul” adica actul lingvistic al unui anumit individ intr-o
anumita situatie, competenta -> el este competenta expresiva (cunoastere cu privire la elaborarea
discursurilor); produs -> un text (vorbit sau scris)
- La nivel istoric: limbajul ca activitate -> limba concreta, asa cum se manifesta in vorbire; competenta –
limba in calitate de cunoastere traditionala a unei comunitati; produs-> limba nu este niciodata produs, nu
are o forma concreta, deoarece la acest nivel totul se produce sau
 1. Cunoasterea limbii si a “lucrurilor” – planul competentei istorice nu contine numai fapte lingvistice ci
si alte traditii. Astfel, Charles Bally, dezvoltand conceptual de “relatie asociativa” al lui F. de Saussure
2. Limbaj si metalimbaj – prin metalimbaj se intelege un limbaj al carui obiect este tot un limbaj. Ex:
vorbirea despre cuvinte. Metalimbajul apartine ca atare lingvisticii vorbite.
3. Sincronie si diacronie – o distinctie esentiala in interiorul limbajului primar este dinstictia, care
trebuie operata prin sincronie si diacronie. Sincronia este momentul in care se dezvolta limba.
Diacronia este evolutia limbii pe parcursul istoriei.
4. Tehnica libera si discurc repetat - Tehnica libera cuprinde elementele constitutive ale limbii regulile
ei si intreaga masa a vocabularului. Discursul repetat poate fi un “citat”, repetarea unor fragmente de
texte literare sau altele –proverbe, forme traditionale.
5. Arhitectura si structura limbii/ limba istorica si functional- O limba nu este in totalitate omogena, ci
este un ansamblu destul de complex de traditii lingvistice. O limba istorica prezinta:
a. Diferente diatopice – sunt universal cunoscute in ceea ce numeste limba populara “dialect”
b. Diferente diastratice – sunt in special marcate in comunitatile cu dif. cult. (persana, indon., jap.)
c. Diferente diafazice – pot fi notabile (intre limba vorbita si limba scrisa)

Acestor 3 tipuri de diferente le corespund in caz contrar 3 tipuri de unitati:

a. Unitati sintopice/dialecte
b. Unitati sintactice/niveluri de limba (dialectele sociale)
c. Unitati sinfazice/stiluri de limba (familial, literar)
Structurile, opozitiile si functiile “idiomatice” trebuie sa fie stabilite in tehnica limbii functionale, mai
exact in “sistemul” sau.

FONETICA SI FONOLOGIA

Fonetica = cerceteaza sunetele vorbirii. Faze ale actului de comunicare:

- Faza articulatorie
- Faza emisiunii sonore
- Faza neuroperceptiva

1. Fonetica acustica – masoara emisia Sonora

2. Fonetica articulatorie - sursa vocii omenesti sunt coardele vocale situatein laringe. Varietatea de sunete
se datoreaza elasticitatii tubului fonator, dirijarii curentului de aer prin cavitatea bucala/nazala,
constributia limbii la modelarea spatiului resonator si actiunii coardelor vocale. Organe cu rol in
articulatie: faringele, limba, palatal moale, palatal dur, alveolele, dintii si buzele.
Vocale:
- Musicale (deschise)
- Inchise
Consoane:
- Occlusive
- Fricative
- Obstruente -> rezonanta este mica
- Bilabiale
- Labio-dentale
- Velare

Restul consoanelor se numesc sonorante/sonante. Sunetele care nu pot fi articulate decat cu participarea
foselor nazale sunt emisiuni libere de tonuri musicale, pot fi numite nazale.
Hiehidele = fara zgomot de frictiune, se impart in: laterale si rotice (vibrante) : bello –consoana geminara.
In articularea unor consoane intervin si coardele vocale si in cazul consoanelor sonore si la cele surde.

3. Fonetica neuroperceptiva
Fiecare sunet are individualitate proprie si niciun sunet nu este identic cu altul. Definitia fenomenului:
- Planul expresiei
- Planul continutului
- Daca 2 sau mai multe unitati formeaza o noua unitate, ele se alfa in relatie
- Corelatie (ex: s,t,l,k -> sa,ta,la,ca)
- Distributie contrastive
- Distributie defective
- Distributie complementara
- Raport de comutare/comuta
- Doua unitati care comuta sunt nonechivalente
- Doua sau mai multe unitati nonechivalente se numesc foneme
- Doua sau mai multe unitati echivalente se numeste alofonele unui fonem

Trasaturi distinctive
Reprezinta unitatea minimala a fonologiei. Sunt retinute numai acele trasaturi care sunt
functionale/se opun in sistemul limbii respective (ex: opozitia oral/nazal; lung/scurt; deschis/inchis)

SISTEME DE ACCENTUARE
Tipuri de realizare fonetica a accentului:
a. Accent de intensitate: pronunțare cu forță mai mare a unei silabe dintr-un cuvânt.
b. Ton: se referă la folosirea înălțimii melodice, astfel încât vorbitorii pot deosebi unele aspecte
lexicale sau gramaticale.
c. Accent de inaltime/musical: pronunțare pe un ton mai înalt a unei silabe dintr-un cuvînt

Limbi cu accent de intensitate:

- O anumita silaba din cuvant este proeminenta (accent principal sau primar). Proeminenta silabei
accentuate se realizeaza printr-o comb. de factori: inaltimea, durata (lungimea vocalei), intensitate.
- Plasarea accentului poate fi impredictibila sau predictibila:
1. Plasarea impredictibila a accentului:
Ex: romana: acele/acele (accentual poate avea valoare fonologica)
 2. Plasarea predictibila a accentului:
- Indiferent de greutatea silabei: ex- maghiara, finlandeza- prima silaba, poloneza –penultima silaba,
franceza, khmera- ultima silaba
- Accentul fix
- Limbile unde despinde de greutatea silabei: ex-latina-accentul nu e niciodata plasat pe ultima silaba.
 Silaba usoara: nucleu format dintr-o vocala lunga, nucleu format dintr-un diftong, coda
 Silaba grea: nucleu format dintr-o vocala lunga si coda, nucleu format dintr-un diftong, coda
 Silaba supergrea: nucleu -> dintr-o vocala lunga si coda, nucleu format dintr-un diftong si coda

Limbi cu tonuri:
-numeroase limbi din Africa/Asia, limbi amerindiene
-fiecarei silabe din cuvant ii este asociat un ton (ex:chineza)
-4 tonuri: inalt, inalt ascendent, descendent ascendent, inalt descendent

Limbile cu accent de inaltime:

-suedeza, croata, japoneza
-seamana cu limbile cu accent de intensitate intrucat inaltimea nu se modifica decat 1 data in cuvant

Functiile accentului:
-functia culminativa:
 accentul de intensitate- o sg modificare
 accentul de inaltime-o sg modificare
 tonul nu are f. c.
-functia de demarcare a cuvintelor
-functia lexicala
-functia gramaticala

MORFOLOGIA
Morfologia imparte cuvintele in parti de vorbire si studiaza variatiile flexionare ale acestora: numar, caz, gen,
etc. Definitiile scolare utilizeaza o combinatie de criteria: distributionale, formale si semantice.

1. Criteriul semantic
- Primele clasificari din antichitatea Greco-latina. Foloseste concepte de uz curent ce pot fi intelese de
oricine. Inca tocmai acarcterul nespecializat nu le recomanda drept instrumente potrivite pentru
analiza si clasificare. O clasificare recenta, bazata pe teoria sensului:
a. Categorical- ex: subst, adj, verb
b. Lexical- exprima un concept
c. Instrumental- este sensul morfemelor folosite in formarea constructiilor gramaticale(ex: “s” din
mesas-pluralizator)
d. Sintactic –este sensul constructiilor gramaticale (ex:sg , pl)
e. Ontic - sensul propozitional . Ex: afirmativ, negativ, interogativ.

Clasificare:
a. Cuvinte lexematice – au sens lexico-gramatical
b. Cuvinte categorematice – nu au sens lexical ci numai categorical (pronume/adverbe)
c. Cuvinte instrumentale – au sens instrumental + lexical sau structural/sintactic (plural, etc), nu au
independenta de aparitie in enunt

2. Criteriul formal
Se foloseste la clasificarea partilor in flexibile/nonflexibile. Primele se impart la randul lor in parti de
vorbire. Acest criteriu functioneaza mai bine pentru limbile flexionare unde categoriile gramaticale sunt
marcate
3. Criteriul relational
Delimitam cuvinte pe baza relatiilor pe care le pot avea cu alte cuvinte. De obicei, proprietatile
relationale sunt invocate in definitia articolului, prepozitiei si a conjunctiei. Interesul pentru proprietatile
relationale ale cuvintelor a fost stimulat de ideile lui Saussure care privea *** ca parti integrante ale unui
sistem. Relatiile utilizate in morfologie sunt sintagmatice. Substantivul are capacitatea de a-si subordona
un adjective, iar verbul de a-si subordona un adverb. Multi cercetatori pledeaza pentru mai multe criteria
de clasificare.
Cuvantul este decompozabil, nu poate fi unitatea minima in morfologie. (lupi -> lup+i , ambele unitati
au semnificat si semnificant). Aceste unitati minimale se numesc morfeme. Unitatile care au un sens
lexical-semantem, cele care au sens grammatical –morfeme. Daca o unitate de continut este exprimata
prin mai multe unitati de expresie, acestea sunt alomorfele (plural)

CLASIFICAREA MORFEMELOR

Morfeme dependente si independente:

- Morfemele dependente – sunt cele care se opun morfemului zero. Nu pot aparea singure
- Morfemele independente – au sens lexical. Se mai numesc si lexicale sau lexeme. Un morfem
independent este o radacina. I se pot adauga afixe derivative si se creeaza un nou cuvant. Combinatia
dintre o radacina si unul sau mai multe afixe derivative se numeste radical. El poate coincide cu
radacina. In “bun” sau in “nebun”.
Radicalului i se pot atasa flectivale- sunt tot morfeme dependente dar purtatoare exclusive de
semnificatie gramaticala – nu creeaza un nou cuvant. Flectivele pot si verbale sau nominale.
Flexiunea este considerate obiectul insusi al morfologiei de catre gramatica traditionala. Acest lucru se
poate aplica doar limbilor flexionare.

Categorii gramaticale:

GENUL:
Majoritatea limbilor care cunosc aceasta categorie impart genul in feminine, masculine si neutru. (limbile
romanice-au pierdut genul neutru). Problema corespondentei genului grammatical cu cel natural (sexul
referentului) se pune numai in cazul substantivelor animate. Genul se manifesta sitagmatic prin acordul
pe care substantivul il impune determinantilor sai. Substantivul este singura categorie gramaticala cu gen
propriu, genul este in pricipiu nemotivat. Toate neutrele din romana sunt neanimate. Cateodata
distributia pe genuri are in vedere criteriul morphologic, nu cel semantic.

NUMARUL:
Specific substantivului, se manifesta la pronume, adjective sau la verb prin acord. Distinctia de baza este
un vers sau mai multe, adica singural si plural. Exista limbi care au si numar dual, trial sau paucal (mai
multe). Singurarul este nemarcat in raport cu pluralul, opozitie morfem/morfem de plural. Putem avea si
cazul invers: rom femeie/femei. Substantivele numarabile sunt cele care se pot combina cu numerale.
Cele nenumarabile se impart in substantive masive (lapte, miere) si abstracte (fericire, tristete).
Substantivele care nu au plural se numesc “singularia tautum”. Exista si pluralia tautum (zori de zi)

CAZUL:
Are un statur aparte fata de celelalte categorii, nu are o component semantica, nu se bazeaza pe
informatii provenite din lumea exterioara, determinat de functia elementului respective in cadrul
propozitiei. Flexiunea nominal referitoare la caz -> declinare. Categoria de tip relational – relatiile
sintactice pe care substantivul sau pronumele le angajeaza in cadrul unei propozitii. Unii cercetatori
considera ca se poate vorbi de cazuri marcate si prin mijloace analitice, cum ar fi prepozitiile. Limbile
romanice au pierdut in general cazul. Acesta se mai pastreaza la pronume si partial in romana.
 TIMPUL SI ASPECTUL:
O limba se poseda acestei categorii in masura in care le poate indica prin mijloace gramaticale sintactice
(afixe) sau analitice (Auxiliare). Timpul este considerat categoria gramaticala cea mai caracteristica
verbului. Timpurile principale prezente in multe limbi sunt prezentul, trecutul si viitorul; toate
raportandu-se la momentul vorbirii. Pot exista si altele, ce se raporteaza la alte timpuri luate ca referinta.
Exista multe limbi fara forme speciale de viitor si chiar in cele care au, poate fi explicat prin present.
Opozitia principala este cea intre present sit recut, desi exprimarea timpului nu poate usor fi separate de
exprimarea modului sau a aspectului. Cand se vorbeste despre aspect, este luata in vedere opozitia
prefectiva, ilustrata cel mai bine de limbile slave. Unele timpuri exprima si valori de perfective sau
imperfective. Aspectul este realizat grammatical in limbile slave, prin existent perechilor de verbe sau in
cele germanice, prin timpuri diferite (present tense).

MODUL:
Se refera la intentia si atitudinea celui care vorbeste. Categoria modului sau a modalizarii este prezentata
ca sigur, posibil, necesar, obligatoriu, real. Modul indicative explica un process real, in timp ce celelalte
acopera sfera posibilitatii. Subjonctivul apare in propozitii subordinate si exprima altceva decat relul sau
actualul; apare in context care se refera la vointa.

SINTAXA

Traditional studiaza unitatile lingvistice in cadrul enuntului

- Limitare structural
- Excesiva orientare semantica
- “functionalism”
- Abordare analitica a domeniului
- Stratificare

1. Limitare structurala
- Structura – elementele unei multimi
- Coordonare – jonctiune si juxtapunere
- Subordonare – rectiune, jonctiune si topica

Tipologia relatiilor sintactice este insuficienta, subordonarea si coordonarea nu explica toate relatiile
existente. Se poate afirma ca ST este limitata structural. Intre 2 entitati sintactice se pot stabilii relatii:
- Relatia de dependenta
- Relatia de independenta
- Relatia de interdependenta
- Relatia de incompatibilitate
Relatiile stabilite pe baza testului suprimarii alternative:
- A depinde de B daca din enunt este suprimabil A, si nu B
- Nici A nici B nu sunt suprimabile
- A si B sunt succesiv suprimabili
- A si B nu pot constitui o sintagma

Conceptele utilizate de S.T. (jonctiune) sunt integrabile intr-o sintaxa. Sunt clarificate cu ajutorul noilor
concept anumite problem ale S.T. Ex: relatia dintre atributul si presupusul regent este una de independent;
atribut este dublu cu dependent. O sintaxa ce incorporeaza aceste relatii devine extinsa din punct de vedere
structural
 SEMANTICA

Semantica = ramura a stiintei lingvistice al carei obiect de studio sunt sensurile. Senzurile – proprietati ale
cuvintelor, constructiilor, propozitiilor si frazelor. Intre sensurile diferitelor unitati lingvistice se instituie
relatii precum: sinonimia, antonimia, omonimia sau paronimia. Pana la jumatatea sec 20, semantica este de
tip istoric. Ea este preocupata de schimbarea sensului.

1. Semantica istorica

Lingvistica sec 19 este una de tip cronic. Michael Breal – “Essai de semantique” pune in circulatie termenul.
Breal se opreste asupra rolului metaforei in schimbarea de sens. Multe met. s-au generalizat, devenind
curente: piciorul mesei, etc. Lazar Saineanu – incercare asupra semanologiei limbii romane, studii istorice
despre tranzitia sensurilor – o alta exp. a schimbarii de sens este uitarea. Alte modalitati de sch. a sensului:
- Retragerea de sens: lat. “neco” – a ineca
- Largirea sensului: lat. “veteranus” – soldat batran

Antoine Meillet – cum isi schimba cuvintele sensul- distinge 3 cat. de fapte ce determina unitati lingvistice:
- Cauze extralingvistice
- Cauze lingvistice
- Cauze sociolingvistice
Meillet explica si cum se produce largirea de sens sau retragerea de sens. Haus Sperber – localizeaza cauzele
unitatilor de sens la nivelul psihologic (explica tabuul lingvistic). Jost Trier – camp lexical – cuprinde cuvinte
apropiate ca sens, numele de culori, rudenie, activitati intelectuale

2. Semantica structurala
Se bazeaza pe doctrina sensului linvistic a lui Saussure sip e teoria campurilor a lui Trier. Luis Hjemslov pune
bazele unei semantici structurale. Se aplica analiza cristalizata deja in fonologie. Concepte: sem si semem.
Semantica structural propune un principiu de descriere a sensului de natura analitica.
Semem = ansamblu de trasaturi semantice distinctive (sensul lexical la Pottier)
Sem = trasaturi semantice distinctive sau minimale (ex:tigru –mamifer, salbatic, carnivor)
Problem – semele unui anumit cuvant pot fi si ele analizate ca sememe. Semantica nu are termini de
specialitate.

Semantem, elasem si virtue

Pottier – clasa semelor ce reprezinta sensul unui cuvant este o reuniune de 3 subclase:
- Semantem – semele care-I confera cuvantului individualitate (ex:om-fiinta rationala)
- Clasem – seme ce indica trasaturi generice (ex: mamifer)
- Virtuem – seme ce justifica mecanismul conotatiei, sem strict contextual (ex: boal-> ideea de munca)
- Breimas – nucleu semic (aprox. semantemul lui P. si nontextuale (aprox. clasem si virtuem)

Arhisemem si episemem
Colectia de seme comuna mai multor sememe, elementul comun dintr-un camp lexical. Episememul –
sememul unei constructii idiomatice, e alcatuit din virtueme, nu se poate da intotdeauna o explicatie
semantica pentru aceste expresii. Pentru ca este preocupata de structure se mai numeste semantica
paradigmatica si metoda utilizata este analiza componentiala.

3. Semantica tranformationala
Lingvistica transformationala – propusa de Chomsky – o teorie bazata pe sintaxa, ce genereaza propozitiile
unei limbi. Semantica transformationala: Jerrold Katz, Jerry Fodor, Paul Pastel. Presupune 2 lucruri: un
lexicon si un tip de reguli. Lexiconul are 3 categorii de simboluri:
- Marci semantice (analogul sememelor)
 - Marci distinctive
- Restrictia selective

Cuvintele polisemantice sau omonimele pot avea mai multe lectiuni. Lectiunile mai multor cuvinte se pot
amalgama pentru a forma lectiune a unei propozitii sau fraze. Ar rezulta de aici ca sensul unei propozitii se
compune din sensul partilor ei component – complet fals. Clasificarea propozitiilor:
- semantic anormala: nu au aceeasi restrictive selectiva
- semantic normal: o unica reprezentare de sens
- semantic ambigua: I se pot asocial 2 lectiuni
- enunturi parafrazice
- enunturi metalingvistice
- propozitii analitice
- propozitii sintetice
- propozitii contradictorii:

4. Semantica logica
Originile se afla in analiza logica a stiintelor exact si a limbajului filosofiei. Concepte: indivizi, multimi,
operatii, reguli de denotative si de extensiune, reguli de adevar. Semantica logica se bazeaza pe denotatie,
nu pe sens.

5. Semantica prototipului
Semantica prototipului introduce notiunea de prototip care este cel mai bun exemplar, cel mai bun
reprezentant sau central unei categorii. Eleanor Rosch il defineste drept exemplarul cel mai usor de
recunoscut deoarece are in comun cele mai multe caracteristici cu restul membrilor categoriei. Categoria ar
fi, in viziunea lui Rosch, grupuri de obiecte ale lumii grupate datorita asemanarilor dintre ele, organizate in
jurul unei imagini central, prototipice. Exemplarele care impart cel mai putine caracteristici cu prototipul se
situeaza la periferia categoriei. Membrii unei categorii se pot clasifica pe nivel vertical, intr-o ierarhie pe 3
niveluri dupa Rosch.
- Nivelul suprordonat (ex: animal)
- Nivelul de baza (ex: caine)
- Nivelul subordonat (ex: canish)
Nivelul de baza este cel mai important pentru ca este cel mai informative sic el mai efficient dintre cele 3,
din punct de vedere perceptive, comunicativ, al organizarii cunoasterii.
Nivelul suprodonat include membri de o mare diversitate , ceea ce ingreuneaza determinarea proprietatilor
sale generale, este nivelul de maxima generalitate.
Nivelul subordonat diferentiaza elementele de la nivelul de baza oferind mai multa informatie dar este mai
putin eficient deoarece presupune mai multa procesare. In concluzie, folosim doua axe fundamentale:
- O axa oriyontala bayata pe distinctia prototip-periferie
- O axa vertical se defineste in functie de nivelul de baza

6. Pragmatica
Pragmatica analizeaza limba printr-un sistem de semen si comunicare. Pragmatica este o ramura a semanticii
ce se ocupa de semnificatiile pe care propozitiile le pot avea in functie de context. Cel care a delimitat
domeniul pragmaticii a fost filosoful Charles Morris. Importanta situatiei de comunicare este decisive in cazul
deicticelor – cuvinte ce nu au semnificatie proprie, ci si-o defines in functie de context. Deicticile pot fi:
- Personale: eu, tu, morfemele de persoana
- Spatiale: acesta, aici
- Temporale: acum, azi, ieri, atunci
- Sociale: ce doreste domnul?
- Textuale: cu asta am terminat
- Descriptive: asa, asemenea
John Austin “How to do things with words?” -> moment decisive in conturarea obiectului pragmaticii.
Pragmatica lingvistica s-a dezvoltat pe baza respingerii de catre Austin a “iluziei descriptive”, teza conform
careia limbajul ar avea drept scop descrierea realitatii.

Clasificarea actelor de limbaj:

1. Acte locuitorii sau locutionare = simpla enuntare a unei prop. are o semnificatie in sens traditional,
se indeplinesc prin simplul fapt de a spune ceva, sunt constatative.
2. Acte ilocuitorii sau ilocutionare = rostirea reprezinta un act, modifica raporturile dintre interlocutori:
a informa, a avertiza
3. Acte perlocutare sau perlocutionare = prin enuntara lor facem sa se intample

Aceste propuneri au fost amendate de alti autori, dintre care trebuie mentionat John Searle, ce detaliaza
impartirea actelor ilocutionare, propunand mai multe subdiviziuni:
a. Representative: a afirma, a presupune
b. Directive: a cere, a sfatui
c. Comisive: a invita, a oferi
d. Expresive: a felicita, a se scuza
e. Declarative: a concedia (cadru institutional)

Pragmatica cognitiva vede in limbaj, spre deosebire de Austin sau Searle, mai intai un mod de descriere
a realitatii si numai in mod accesoriu un mijloc de actiune insistand asupra insuficientei codului lingvistic.
Aceasta abordare este propusa de Sperber si Wilson, care contesta unele principii fund. ale teoriei de limbaj.
D. Sperber si D. Wilson propun o reducere drastic a claselor de limbaj la 3 clase repelabile lingvistic:
- Actele de a spune ca: corespund in linii mari frazelor declarative
- Actele de a spune ca: corespund in linii mari frazelor imperative
- Actele de a spune ca: corespund in linii mari frazelor interrogative

Paul Grice “Logic and conversation” stabileste aceste principii:

- Principiul semnificatiei nonnaturale: fapt conventional
- Principiul cooperarii: interlocutorul + destinatarul coopereaza
- Principiul briciului lui Occam modificat (P. metodologic) procesul de interpretare

Maximele conversationale:
Principiul cooperativ se manifesta pintr-o serie de maxime conversationale, mijloacele de care dispune
pentru a satisface cerintele principiului cooperativ.
- Maxima calitatii/veridicitatii – se bazeaza pe sinceritate
- Maxima cantatitatii – furnicarea datelor necesare
- Maxima relevantei – subiectul in discutie
- Maxima manierei – comunicare clara, scurta, la obiect

Cand aceste maxime nu se respecta, exista un procedeu al deductiei. Aceste deductii se numesc implicaturi:
- Implicaturi conversationale rezulta din aplicarea maximelor, rationamentul este unul inductive
- Implicaturi conventionale sunt declansate de forme lingvistice dar nu sunt atasate sensului acestor
expresii, ci formei lor, sunt detasabile.

Teoria implicaturilor a constituit o adevarata revolutie pentru lingvistica deoarece a permis intelegerea a
ceea ce semantica nu putea explica.

SOCIOLINGVISTICA
Analizeaza limba din punct de vedere sociologic si lingvistic, vizeaza functionarea limbii in cadrul
sociocultural natural. Comunicarea verbal in diferite context situationale si sociale, raportate la norma
sociolingvistica si a comunitatii studiate. Situatia lingvistica si tipologia si intr-o anumita comunitate
socioculturala. Functionarea limbii si a varietatilor lingvistice intr-o comunitate lingvistica nationala, raportul
dintre societatea standadrd si varietatile non-standard.
- Limbi si varietati lingvistice in contact bilingvism si multilingvism, limbile creole, pidgin
- Schimbarea lingvistica in curs de derulare
- Atitudini si “credinte” etnoculturale, reprezentari si reactii metalingvistice ale locuitorilor
- Politica lingvistica si planificativ lingvistica
- Educatie lingvistica si socializarea copiilor proveniti din medii socioculturale defavorizate

Variatia lingvistica – Eugen Coseriu

- Varietati dictopice: dialecte
- Varietati diastratice: diferentele dintre straturile socio-culturale
- Varietati diafazice: diferentele stilistico-contextuale

Sociolectul reprezinta intr-o comunitate lingvistica nationala, repertoriul verbal al unei clase/categorii
sociale, este alcatuit din ansamblul elementului lingvistic, este o varietate lingvistica determinate de uz; se
pot include “pseudosocialectele”. (ex: limbajul copiilor, adolescentilor care nu se integreaza intr-o categorie
sociala). Niveluri de limba:
- Supranivelul inalt -> cerut de norma prescriptive
- Supranivelul de jos

Supranivelul inalt este destinat sferei culturii formale.

- Nivelul standard este o varietate socio-stilistica folosita ca model in respective comunitate, fiind
destinat contextelor formale de comunicare. Trasaturi definitorii: (+cultivat); (+sincronie); (+- sonor)
- Nivelul solemn apartine comunicarii scrise si orale foarte formale (+sincronie);(+supralocal);(-argotic)

Supranivelul jos respecta norma descriptiva (a uzului) destinat com. in viata de zi cu zi in cultura populara:
- Nivelul familiar are un scop oral preponderant , reuneste ansamblul faptelor lingvistice folosite in
contexte informale si foarte informale, dar acceptate si in conversatii semi-formale (+-supralocal);
(+sincronic)
- Nivelul popular reuneste ansamblul elementelor lingvistice ale limbii commune utilizate in context
informale, intime de comunicare, folosite in mod current de emitatori cu un statut sociocultural jos
(+argotic);(+sincronic);(-cultivat);(+-supralocal)

Argoul comun
Existenta unui argou comun n-a fost dintotdeauna recunoscuta de catre lingvisti. Socialistii admiteau
existent mai multor argouri care apartin diferitelor micro-grupuri socio-profesionale si sunt folosite ca un
cod secret. In ultimii ani s-a raspandit convingerea ca exista un nucleu argotic comun, ce poate fi considerat
un nivel de limb ace nu mai apartine unui micro-grup ci se manifesta la nivelul intregii societati. (+-
supralocal);(-cultivat);(-specializat);(+secret)
Trasaturi specifice esentiale ale argoului comun sunt: caracterul secret, expresivitatea si fantezia ludica,
instabilitatea si schimbarea rapida a termenilor.

Limbajele special sunt varietati socio-stilistice determinante de apartenenta emitatorilor la grupuri

sociologice constituie pornind de la o identitate de statut sau de pozitie socio-culturala, de la o ocupatie sau
de la profesia comuna. Prin originea lor, limbajele special sunt inaccesibile neinitiatilor. Se clasifica in 2
categorii. Varietatea de limbaj se numeste idiolect. Membrii unei societati trebuie sa aiba in comun cel putin
o varietate lingvistica.
- Argourile de grup
- Limbajele profesionale

Bilingvism si multilingvism
 Vorbitorii care stapanesc in masura egala 2 limbi se numesc bilingvi. Comunitatile pot fi bilingve sau chiar
multilingve. Bilingvismul poate pune in contact doua sisteme lingvistice diferite: cand individul sau
comunitatearenunta la limba A in favoarea limbii B se vorbeste despre substitutie (shift). Daca foloseste
alternative limba A si B vorbim despre comutare (switch) sau sistemele se pot chiar amolgama, dand nastere
unei singure limbi. In toate situatiile vorbim despre interferentele prodse in diferite compartimente ale
limbii.

Diglosia este un tip particular de bilingvism. Conceptual este introdus de Charles Ferguson in 1957, in
articolul “Diglosia”. Intr-o comunitate pot exista 2 limbi:
- Varietatea inalta
- Varietatea vorbita in comunitate

Functie: varietatea A este utilizata in situatii formale si B in contacte informale.

Prestigiu: o buna parte a societatii considera ca varietatea A este mai prestigioasa decat varietatea B
Achizitie: varietatea B este transmisa ca limba maternal in timp ce A se invata in context academice
Lexic: varietatea A dispune de un lexic cult

Joshua Fishman stabileste 3 tipuri de situatii comune intre bilingvism si diglosie.

- Situatie de bilingvism si diglosie intr-o forma statala: Elvetia.
- Situatii unde exista bilingvism fara diglosie: nu exista o separare clara in uzul celor 2 varietati, situatia
nu este stabila (ex: Spania)
- Situatii de diglosie fara bilingvism: cand 2 grupuri fara legaturi sociale isi mentin separate propriile
limbi. Este cazul englezei in India in timpul epocii colonial, care nu s-a raspandit in staturile de jos ale
societatii.

Politica lingvistica si planificare lingvistica

Limba a fost mereu obiect de interventie politica. Politica lingvistica se reflecta in planificarea lingvistica,
adica actiunea asupra limbii manifestata prin normarea si standardizarea acesteia. (prin gramatica,
dictionare, norme ortografice)