Sunteți pe pagina 1din 29

STILISTICA DISCURSULUI MEDIATIC

1. Noţiuni despre stilistică. Marca stilistică. Individualitatea stilistică.


2. Particularităţile stilului
3. Stilul publicistic la etapa contemporană
4. Retorica titlurilor. Jocul de cuvinte facil
5. Valorile stilistice ale părţilor de vorbire
6. Tipologia figurilor de stil. Figurile semantice şi transformarea lor în clișee.
Referinţe bibliografice

Dicţionarul explicativ al limbii române. Buc. : 1986. www.dexonline.ro; www.vocabular.ro


Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române. Buc. : 2005.
ANDREI N., TĂNASE I.C. Dicţionar de locuţiuni, expresii şi sintagme româneşti. Buc. : 2004.
BULGĂR GH. Dicţionar de paronime. Buc.: 2000.
BULGĂR GH., FELECAN N. Dicţionar de omonime. Buc.: 1996.
CRIJANOVSCHI A. Dicţionar de dificultăţi ale limbii române. Chişinău: 2000.
GROSU E. Dicţionar de pleonasme. Chişinău: 1999.
GUŢU V. Dicţionar al greşelilor de limbă. Chişinău: 1998
POHILĂ VL. Mic dicţionar de nume proprii străine. Chişinău: 1998.
SECHE L., SECHE M. Dicţionarul de sinonime al limbii române. Buc.: 1982.
1. ANDRIESCU Al. Limba presei româneşti în secolul al XIX-lea. Iaşi: 1979.
2. ANDREI M. Limba română. Fonetică, lexicologie, gramatică, stilistica şi compoziţie. Buc.: 1983.
3. BOGDAN-DASCĂLU D. Limbajul publicistic actual. Timişoara: 2006.
4. IORDAN I. Stilistica limbii române. Bucureşti: 1975.
5. COTEANU I. Stilistica funcţională a limbii române. Vol. I. Iaşi: 1985.
6. DUMISTRĂCEL St. Limbajul publicistic românesc. Iaşi: 2006.
7. DUCRAT OSWALD, SCAHEFER JEAN-MARIE. Noul dicţionar de ştiinţe ale limbajului. Buc.: 1996.
8. GALDI L. Introducere în stilistica literară a limbii române. Buc.: 1976.
9. IRIMIA D. Introducere în stilistică. Iaşi: 1999.
10. ISTRATE A.J. Limba română. Norme, stilistică, exerciţii. Iaşi: 1997.
11. Limba de lemn în presă. Buc.: 2009.
12. MUNTEANU Ş. Introducere în stilistica operei literare. Timişoara:1995.
13. POPESCU M. Dicţionar de stilistică. Buc.: 2002.
14. ROŞCA L. Producţia textului jurnalistic. Iaşi: 2004.
15. Stil şi limbaj în mass-media din România. Iaşi: 2007.
16. VIANU T. Problemele metaforei şi alte studii de stilistică. Buc.: 1957.
17. VISINESCU, V. Stilistica presei: Introducere în receptarea discursului mediatic. Buc.: 2003.
18. ZAFIU R. Diversitate stilistică în româna actuală. Buc.: 2001.
19. BOGDAN-DASCALU Doina. Epitetul jurnalistic în secolul al XIX-lea. Timişoara: 1999.
20. POPESCU CR. FL. Modalităţi de redactare a textului publicistic. Buc.: 1997

21. BĂRBULESCU O. Strategii ale ironiei în stilul publicistic. Studiu de caz.


http://www.unibuc.ro/ eBooks/filologie/dindelegan/51.pdf#search=%22stilul%20publicistic%22
22. BĂLĂNESCU O. Consideraţii asupra stilului publicistic (I)
www.editura.unibuc.ro/Anale/an_lb_rom2000.doc
23. ROIBU M. Expresii cu rol metalingvistic în presa actuală. http://www.romaniaeuropa.com/cartionline/
carti_lingvistica/expresii_cu_rol_metalingvistic_in_presa_actuala_melania_roibu.php
24. STANCIU N. Elemente sintactice populare în stilul publicistic http://www.romaniaeuropa.com/cartionline/
carti_lingvistica/elemente_sintactice_populare_in_stilul_publicistic_nicolae_stanciu.php, www.cartiaz.ro

1
1. Noţiuni despre stilistică. Marca stilistică. Individualitatea stilistică.

• stilistica expresivităţii: lingvistică şi literară


• particularităţi de exprimare şi posibilităţi comunicative ale limbii
• stil individual (idiostil) şi stil de grup (colectiv, supraindividual)
• textul – unitatea de bază a comunicării
• marcă stilistică
• nivelurile stilisticii aplicate

Stilistica face parte din ştiinţele limbajului şi studiază caracteristicile, particularităţile, structura stilurilor
individuale (ale unui vorbitor) şi supraindividuale (ale unor grupuri de vorbitori). Primele datări ale abordării
stilistice datează din perioada antică, deşi ca disciplină s-a constituit treptat, la început prin cercetarea cu
precădere a stilului literaturii beletristice.

Există mai multe tipuri de stilistici: stilistica funcţională (care studiază stilurile funcţionale) şi stilistica
expresivităţii (care studiază stilurile marcate expresiv). Aceasta din urmă având două variante, stilistica lingvistică
(care are ca obiect valorile afective, expresive ale exprimării colective, de regulă fără intenţie artistică) şi stilistica
literară sau estetică (având ca obiect mijloacele lingvistice din opera unui scriitor care au efecte artistice).

Nu există o definiţie unanim acceptată cu referire la stilistică în ceea ce priveşte obiectul de studiu şi
caracteristicile definitorii. De la sine înţeles că stilistica tratează problema stilului în comunicarea lingvistică, fie că este
vorba de un text funcţional sau despre o creaţie literară. Disciplină complexă, neordinară, ea se află la interferenţa altor
ştiinţe cum ar fi: lingvistica, poetica, neoretorica, semiotica literară, teoria textului, tropologie etc.

Stilistica ca disciplină se stabileşte în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi se pune un accent deosebit pe
natura estetică a limbajului, se vorbeşte despre stil ca despre „intenţie plus afectivitate creatoare”. După teoria
lingvistului german K.Vossler, factorul „creator”, adică novator, manifestat permanent şi constant în procesul de
comunicare, este cheia transformărilor inevitabile în orice limbă la diferite niveluri.

Lingvistul elveţian Ch.Bally prin lucrările sale (Precis de stylistique, 1905, Traite de stylistique francaise, 1909)
introduce termenul de stilistică lingvistică şi crede că nuanţele afective din limbajul comun reprezintă obiectul de
studiu al acestei discipline. În România I.Iordan în studiul său Stilistica limbii române, 1944, împărtăşeşte ideile
stilisticianului elveţian, deşi exemplele sunt selectate din opera scriitorilor care s-au inspirat din limba vie a poporului,
cum ar fi I.Creangă, … Savanţii K.Vossler şi L.Spitzer contestă noţiunea şi contribuie esenţial la stabilirea stilisticii
literare, dezvoltată pe parcursul anilor de teoreticieni ca R.Jakobson (stabileşte 6 funcţii ale limbii: emotivă, conativă,
referenţială, poetică fatică, metalingvistică) ….

În concepţia noastră, disocierea stilisticii în lingvistică şi literară ţine mai mult de convenţionalitate, ambele
studiază limba ca artă, ca posibilitate de nuanţare subiectiv-expresivă a enunţului. Cercetătoarea E.Parpală-Afană emite
ideea că prin stilistică se înţelege „studiul mijloacelor lingvistice utilizate de un scriitor/orator pentru a obţine pertinenţa
estetică a faptelor de stil”. Iar T.Arghezi afirmă cu certitudine că „stilistică este o disciplină fenomenologică. Ea
studiază fenomenele de stil”.

În România lucrările de stilistică literară iau o amploare în a doua jumătate a secolului al XX-lea, printre cele mai
de seamă remarcăm cele scrie de T.Vianu Probleme de stil şi artă literară, , Studii de poetică şi stilistică, ,
G.Tohăneanu, Studii de stilistică eminesciană, , M.Zamfir, Proza poetică românească în secolul XIX, Şt.Munteanu,
Stil şi expresivitate poetică, Irimia D., Introducere în stilistică etc.

Pentru stilistică sunt definitorii câteva noţiuni-cheie, care stau la baza acestei discipline controversate. Se face referire
la stil, la text şi la marca stilistică.

2
Stilul este noţiunea de bază a stilisticii, de unde îi şi provine numele. În opinia specialiştilor în materie, prin stil se
înţelege ”întrebuinţarea conştientă a unor mijloace lingvistice în vederea atingerii unor anumitor ţeluri ale
exprimării” (J.Marouzeau, Traite de stylistique francaise, 1946). M.Eminescu priveşte stilul dintr-o perspectivă
psihologizantă şi precizează că „stilul e omul …fiindcă nu consistă numai în cunoştinţa limbii, ci fiindcă exprimă
maniera de cugetare şi percepţiune a omului” .

Stilul înglobează în sine atât caracteristicile de exprimare, orală sau scrisă, ale unui individ, cât şi ale unor
categorii de indivizi. Este vorba, prin urmare, de utilizarea resurselor expresive ale limbii, o sursă eternă de nuanţare
a vorbirii. Dacă arsenalul expresiv devine o nuanţă a unui singur creator, atunci ne referim la stilul individual sau
idiostil (de obicei, este vorba de scriitori). Iar dacă exprimarea lingvistică este caracteristică unor grupuri
socioculturale sau socioprofesionale, atunci rezultă un stil colectiv sau supraindividual.

Cuvântul stil îşi trage rădăcina de la latinescul stylus şi însemna ustensila cu care se inscripţiona pe tăbliţele de ceară
sau de argilă. Termenul a evoluat de la sensul de nivel în retorica antică (se distingeau trei variante de stil: inferior, mediu şi
sublim) până la accepţia modernă de mod de exprimare propriu unui scriitor, unei opere, unui gen.

Stilul este înţeles de majoritatea cercetătorilor moderni ca „niveluri de codificare a limbii literare, ca sistem de
coduri”. În opinia lui I.Coteanu, noţiunea de stil al limbii este legată de cea de performanţă, iar stilistica ar însemna
„studiul modului de manifestare a performanţelor de care deţinătorii unei limbi date sunt capabili în funcţie de
codul/codurile social-culturale care condiţionează aceste performanţe”. Dintre compartimentele limbii, semantica poate
suferi cele mai sclipitoare schimbări în procesul de codificare expresivă a mesajului, unitate stilistică minimală.

Stilurile individuale (sau idiostilurile) reprezintă moduri originale, inedite, surprinzătoare de utilizare a
mijloacelor expresive de către creatorii literari, care prin operele lor ne arată cum se pot materializa toate
posibilităţile stilistico-poematice ale unei limbi. Limbajul poetic este absolut, după părerea lui E.Coşeriu, căci în el
se „actualizează toate funcţiile semnului lingvistic”. Concentrarea şi ambiguizarea enunţului devin capii de afiş
pentru literatura artistică, care explorează la maximum inventivitatea semantică, morfologică, sintactică.

Stilurile supraindividuale (sau sociostilurile) pot fi clasificate diferit, în dependenţă de categoria de vorbitori la care
se referă sau în dependenţă de mediul unde are loc comunicarea, de conţinutul şi obiectivele acesteia, de feedback-ul
obţinut. În lingvistica românească, distingem convenţional cinci stiluri funcţionale (numite şi limbaje de specialitate),
fiecare având caracteristici proprii: ştiinţific, oficial-administrativ, publicistic, beletristic, colocvial (în ultimul timp se
include şi cel bisericesc). Stilurile funcţionale ale limbii (cu excepţia celui beletristic) ţin de existenţa unor particularităţi
semnificative, au parametri obligatorii, o structură ierarhică pusă la punct şi o variaţie ştiinţifică redusă.

Textul este modalitatea de bază a transmiterii/receptării unor mesaje codate/decodate lingvistic. Poate fi
înţeles ca „ansamblul coerent, cu înţeles autonom şi complet, de enunţuri organizate compoziţional (cu început şi sfârşit)
în scopul exprimării unui mesaj, pe o anumită temă, unor anumiţi receptori, într-o anumită situaţie de comunicare”.
Drept exemple pot servi: un interviu, un text literar, acte de utilitate socială, o cuvântare, un raport etc. Cunoaştem
variate texte ca lungime, de la un cuvânt sau câteva (poezie, text publicitar, anunţ) până la sute sau mii de pagini (Ion de
L.Rebreanu, Bunavestire de N.Breban, Delirul de M.Preda, Cuvente den bătrâni de B.P.Hasdeu, Trilogia culturii de L.Blaga,
Cântăreaţa cheală de E.Ionesco etc.).

Un text reprezintă un ansamblu coerent de enunţuri, prin care se transmite un mesaj către un anumit
destinatar. Textul ca atare trebuie să întrunească nişte parametri, cum ar fi:

 temă principală, căreia i se subordonează celelalte subiecte (de aici derivă unitatea);
 coerenţa logico-semantică şi stilistică (organizarea în enunţuri, fraze, redactate în conformitate cu
normele gramaticale, lexicale, cu asigurarea acordului, a legăturilor sintactice, topicii, utilizarea aceluiaşi stil
funcţional etc.),
 intenţionalitatea (o atitudine a emiţătorului faţă de cele expuse);
 structură organică (început şi sfârşit, organizare pe enunţuri, alineate, paragrafe, părţi, capitole,
subunităţi strâns legate, dar cu o relativă autonomie funcţională) etc.

3
În centul atenţiei stilisticii este „detaliul divergent”, elementul care conferă textului prospeţime, bogăţie, inedit,
virtuozitate, etc. Unitatea fundamentală a stilisticii este stilul, iar unitatea minimală, marca stilistică (de obicei, se
utilizează un procedeu de expresivitate). Marca stilistică reprezintă individualitatea textului şi a autorului, care
rezultă din selectarea şi combinarea semnelor lingvistice de diferite niveluri în dependenţă de atitudinea subiectivă a
emiţătorului faţă de conţinutul exprimat.

Mărcile stilistice pot fi de 2 feluri: 1. care fac parte din norma limbii şi corespund paradigmei lingvistice, dar se
caracterizează printr-o îmbinare inedită, o alegere spectaculoasă a resurselor limbii pentru a exprima cât mai adecvat
mesajul (deputăţoaică, a se fi ); 2. care sunt în afara normei, şi atunci se produc mutaţii de la regulile general
cunoscute şi se reliefează posibilităţile nelimitate de dezvoltare a limbii (figuri de stil).

Din această clasificare derivă şi două tipuri de mărci stilistice: explicite (se are în vedere acele îmbinări,
forme, care există în limbă şi sunt folosite cu multă dibăcie de un autor sau altul) şi implicite (procedee stilistice
create de măiestria scriitorilor şi care redau în mod inedit şi original motivele operei). Limba este un izvor
nesecat de posibilităţi combinatorii între lexeme, de aceea multe mărci stilistice implicite trec în uzul comun, iar
altele iau naştere în continuare. Prin urmare, nu este posibilă o sistematizare, inventariere a lor, deoarece
procesul este în permanentă mişcare.

Fiecare stil se diferenţiază prin dominanţa anumitor mărci stilistice, dacă numărul celor explicite este
covârşitoare, atunci textul este de orientare sau ştiinţifică, sau oficial-administrativă (se impune o rigiditate a
termenilor, o stricteţe a îmbinărilor de cuvinte utilizate, un stereotip de text). Dacă este o îmbinare dintre cele două
tipuri de mărci, atunci textul este sau din stilul publicistic sau colocvial . Stilul literaturii beletristice este împestriţat de
mărci stilistice implicite şi cu cât ele sunt mai diverse şi chiar mai şocante, cu atât putem vorbi de o inovare în
domeniul limbii literare. În acest caz, studiul acestor fenomene ţine de stilistică în sens restrâns al cuvântului – stilistica
estetică (poetică), ea fiind şi mai veche şi mai mult studiată.

Atunci când ne referim la stilul publicistic, trebuie să menţionăm că fiecare ziarist tinde spre o exprimare
individuală, presărată cu procedee lexicale, gramaticale, fonetice, stilistice etc. Stilul este marca lui de personalitate
sau, altfel spus, marca lui distinctă în raport cu ceilalţi. Se evidenţiază structura lui creatoare, aportul creativ la
transmiterea informaţiei. Toate eforturile jurnalistului de a fi cât mai convingător sunt îndreptate spre a influenţa
opiniile publicului, a căpăta o audienţă cât mai mare, a atrage de partea sa cât mai mulţi simpatizanţi.

Orice jurnalist tinde spre un stil propriu, care trebuie să întrunească 2 contrarii. Pe de o parte, să fie cât mai
aproape de publicul său prin utilizarea unui limbaj accesibil, cunoscut, uşor digerabil, pe potriva nivelului intelectual
al acestuia. Pe de altă parte, să fie original prin prospeţimea îmbinărilor utilizate, ineditul expresiei lingvistice,
noutatea abordării tematice, ca să convingă tot mai mulţi ascultători/cititori de talentul său profesionist.

„Stilul – consideră V.Râpeanu – este condiţionat şi de structura psihologică a ziaristului, de temperamentul


său, de capacitatea sa de a reacţiona diferit în faţa unor momente ale vieţii contemporane lui şi ale istoriei. Pe scurt,
afectivitatea celui care scrie/vorbeşte imprimă o modalitate de expresie, conferă stilului o anumită structură
incantatorie sau, dimpotrivă, mânioasă.”

4
fonetica
morfosint
axa
stilistic
retorica a

lexicolo
teoria gia
literară
semiotica

Stilistica se găseşte la convergenţa mai multor discipline, de aceea a atras cele mai eficiente mijloace pentru a
produce efecte în comunicarea lingvistică. Se disting câteva niveluri de stilistică aplicată:

1. fonetic, atunci se folosesc sunetele pentru a obţine o muzicalitate a textului (eufonie) sau o stare
neplăcută la auz (cacofonie). Pot fi întâlnite diferite tipuri de repetiţii (simple sau multiple; bifonice,
trifonice, tetrafonice), de rime (interioară, îmbrăţişată, împerecheată etc.), de figuri prozodice
(anafora, epifora), de ritm (iambic, trohaic, dactilic etc.). La alegerea sunetelor se ţine cont de
semnificaţiile lor expresive, putem obţine astfel onomatopeea, aliteraţia.
2. grafic, atunci punerea în pagină a textului, sublinierile, alineatele, capitolele capătă o semnificaţie
deosebită în redarea mesajului. Schimbarea caracterelor, scrierea cu majusculă în mijlocul frazei sau
cu minusculă (când nu e cazul), utilizarea individuală a semnelor de punctuaţie, a ortografiei – toate
pun pecetea pe originalitatea grafică a operei.
3. lexical, atunci cuvântul capătă semnificaţii nebănuite, se folosesc cele mai neaşteptate şi sugestive
expresii frazeologice, sinonimele prind viaţă prin asociaţii neverosimile, antonimele redau stări sau
fenomene contrare în modul cel mai original posibil, omonimia sau paronimia poate servi la
producerea situaţiilor hazlii. Pentru a reda coloritul local, pentru a caracteriza personaje sau a descrie
locuri autorul apelează la arhaisme, barbarisme, neologisme, cuvinte dialectale. Se creează şi se
introduc în text figuri semantice (figuri de stil), ca metafora, metonimia, sinecdoca, personificarea,
comparaţia, epitetul, simbolul, oximoronul etc.
4. morfologic, atunci se exploatează posibilele abateri de la paradigmele cunoscute: folosirea
singularului în loc de plural şi invers, schimbarea numărului la substantive, a genului, utilizarea
prezentului în loc de trecut sau viitor, a imperfectului ca timp al repetiţiei, fenomenul de conversiune
este, de asemenea, bine cunoscut de creatori.
5. sintactic, atunci se evidenţiază semnificaţiile enunţurilor prin topică şi intonaţie, coordonarea şi
subordonarea capătă valenţe expresive. În scopuri stilistice nu se respectă ordinea obişnuită a
cuvintelor şi vorbim de inversiune, se consumă şi alte procedee stilistico-sintactice: paralelismul,
enumerarea, repetiţia, chiasmul, anacolutul, elipsa etc. Putem include aici şi elemente de retorică,
6. logic (de gândire), atunci autorul foloseşte o serie de figuri de stil pentru a imprima textului o notă
vădită de intenţionalitate: antiteza, antifraza, hiperbola, litota, ironia, paradoxul, parabola, reticenţa,
alegoria, eufemismul, pleonasmul etc.

Elementele neutre stilistic în general sunt mai numeroase decât cele marcate stilistic, au şi ele un rol important în
realizarea specificului stilistic al unui text, ele reprezentând fondul uniform pe care se reliefează, prin contrast,
culoarea unităţilor şi construcţiilor marcate stilistic. De altfel, sunt neutre stilistic, în primul rând, cuvintele din
lexical fundamental, precum şi formele şi construcţiile de uz literar general, fără de care este imposibilă realizarea
unor comunicări clare, nuanţate şi complexe. Întrucât ele servesc la marcarea, prin opoziţie, a altor elemente, sunt
considerate ca posedând marca stilistică zero, ce constituie reper de referinţă pentru celelalte mărci stilistice.

5
2. PARTICULARITĂŢILE STILULUI

• comunicarea lingvistică şi cuvântul


• formele expresivităţii în stil
• alegerea şi combinarea faptelor de limbă
• imprimarea unei atitudini faţă de cele exprimate
• structurarea mesajului
• utilizarea procedeelor de expresivitate până la deviere ca o abatere
Stilul este o noţiune destul de largă şi de răspândită, utilizată în diverse domenii de activitate, şi fiind tratată
de mulţi vorbitori drept de un mod specific de a exista şi de a se manifesta. În sens larg, este vorba de
particularităţile distincte ale unei persoane (personalităţi), ale unei colectivităţi naţionale, ale unor grupuri socio-
profesionale. În sens restrâns, este raportat la artă, la curente artistice (literare), la epoci culturale, şi reprezintă „o
unitate de structuri artistice într-un grup de opere raportate la agentul lor, fie acesta artistul individual, naţiunea,
epoca sau cercul de cultură; unitatea şi originalitatea sunt cele două idei particulare care fuzionează în conceptul
stilului. În acest context, ne putem referi la stilul oricărui scriitor, la nuanţele ce ţin de afectivitate, expresivitate,
originalitate artistică, marcate de unicitatea procedeelor literare utilizate şi a textelor scrise.
Pentru comunicarea lingvistică, cuvântul este regele tuturor sintagmelor şi al gândurilor exprimate şi de
aici derivă importanţa particularităţilor lexicale, morfosintactice, fonetice, topice, utilizate de fiecare individ. În
stilul beletristic sau cel publicistic (articole de atitudine, editoriale), cuvântul capătă o pondere semnificativă.
Această subtilitate este evidenţiată încă din antichitate de grecul Demetrios, care în tratatul său menţiona:„Măreţia
stilului are 3 izvoare: gândirea (ideea sau subiectul), expresia (am zice mai exact cuvântul), structura frazei. Primul
termen, gândirea, este, de fapt, modul personal de a interpreta realitatea, evenimentele, de a-şi spune punctul de
vedere şi a-l argumenta, de a privi lumea în mod existenţial. Al doilea termen vizează felul de a se exprima al
individului, care depinde de cultura lui, de mijloacele lingvistice disponibile. Al treilea se referă la construcţia
enunţului, în care sunt ascunse intenţiile locutorului şi se aşteaptă un feedback. Prin urmare, locul central îl ocupă
materialul lingvistic, care capătă elasticitate, flexibilitate în mânuirea abilă a autorului de texte.

Este important, de asemenea, să remarcăm că a redacta texte înseamnă a ajunge la un limbaj „limpede, fără
să fie comun” (Aristotel), a folosi inedit un cuvânt sau a crea o expresie nouă, pentru a impresiona interlocutorul.
După părerea lui Gh.Bulgăr: „Prin limbă şi stil gândirea şi sensibilitatea se materializează, ilustrând de veacuri ceea
ce s-a spus cu simplitate despre aspiraţia gânditorului şi artistului mai ales, despre ţinta lor: A capta lumea prin
cuvinte. Formele expresivităţii în stil joacă un rol capital în această eternă şi neterminabila încercare”.

Cuvântul joacă un rol esenţial în comunicare şi în formarea stilului fiecărui autor, căci posedă virtuţi
nebănuite de a reda atât înţelesul logic, fundamental, curent, cât şi valori conotative, inedite, sugestive.

Cuvântul capătă noi valenţe doar în context, adică în îmbinări cu alte cuvinte, iar stilistica studiază anume
aceste raporturi. „Stilul este un rezultat al expansiunii semantice, dobândită de cuvinte în contextul nou, consideră
lingvistul Gh.Bulgăr. De la sensul iniţial, destul de cunoscut în limbă, se ajunge la conotaţii figurate şi metaforice,
prin care se evidenţiază forţa inepuizabilă a expresivităţii limbii, caracterul ei novator, posibilităţile de reîncarnare a
cuvântului în alt înveliş.

Sens metaforic
Sens figurat
Sens de
bază

6
Sensul de bază este esenţial pentru uzul curent, este utilizat în cele mai diverse situaţii de comunicare şi de
cea mai parte de vorbitorii unei limbi. Pentru a imprima o doză de expresivitate textului, autorii recurg la sensul
figurat al cuvântului, care e cu mult mai bogat în semnificaţii (asta-i floare la ureche, a-şi lua lumea în cap, a căra
apa cu ciurul etc.). Sensul metaforic ţine de forţa creatoare a autorului, de imboldul intern. Ultimele două
semnificaţii creează nuclee stilistice ca îmbinări ale exprimării subiective, afective.

Cuvântul reprezintă miza cea mare pentru stil şi „calitatea lui nu apare decât în sintagme expresive, în
conexiuni cu alte cuvinte, în constituirea nucleelor stilistice”, consideră Gh.Bulgăr.

Doar într-un context nou şi expresiv este observabilă semnificaţia surprinzătoare a lexemului, îmbinarea
inedită şocând prin originalitate, prospeţime, putere de sugestie. Iar cel care determină aceste calificative este
considerat vorbitorul, factor hotărâtor adeseori în formularea unui mesaj şi în individualizarea stilului. În procesul
de transmitere a unei idei, emiţătorul întrebuinţează atât clişee gata, cunoscute de multe persoane, cât şi construcţii
noi ca rod al forţei creative. Prin urmare, mesajul se constituie din două părţi, pe de o parte, are loc imitaţia
anumitor forme, pe de altă parte, se creează alte sintagme.

Stilul unui scriitor (jurnalist), dar şi a unui om ce tinde spre personalizarea vorbirii sale, parcurge un traseu
lung, de la alegerea, combinarea faptelor de limbă, imprimarea unei atitudini faţă de cele exprimate, structurarea
mesajului, utilizarea procedeelor de expresivitate până la deviere ca o abatere de la normele unanim acceptate.
După părerea lui I.Coteanu (1), au loc un şir de acţiuni, cum ar fi:

1) alegerea faptelor de limbă


Vorbitorul este fiinţa creatoare, care dă o nouă viaţă cuvintelor şi „cu cât combinările lingvistice ale unui
scriitor îi sunt proprii, cu atât mai mult se poate vorbi despre stil”, consideră renumitul lingvist Ch.Bally. Deci,
„combinările lingvistice” constituie cheia personalizării mesajului. Ele se obţin prin anevoiosul proces de alegere
din resursele limbii a celor mai adecvate forme pentru exprimarea cât mai iscusită a intenţiilor sale comunicative.
Din varietatea de posibilităţi lingvistice se dă preferinţă unui anumit termen, unei anumite construcţii a enunţului.
Limba oferă vorbitorului un vocabular foarte bogat, o multitudine de sensuri ale cuvintelor, îmbinări sintactice
variate, forme morfologice din cele mai flexibile etc. Forţa combinatorie a lexemelor unei limbi este inepuizabilă,
de aceea este important să se facă o selecţie dupî ce s-a cântărit totul cu multă gândire şi analiză.

J.Marouseau este de părere că „a defini stilul înseamnă a recunoaşte atitudinea persoanei care vorbeşte sau
scrie faţă de resursele limbii utilizate”.

Când face o alegere, individul este influenţat de tendinţele lingvistice ale grupului său, ale epocii sale, iar
mesajul lui reflectă aceste tendinţe. În acelaşi timp, el contribuie la consolidarea formelor lingvistice. Alegerea nu
depinde numai de sensibilitatea grupului social al vorbitorului, ci şi de scopul şi eficienţa mesajului. M.Cressot
consideră că sarcina analizei stilistice este aceea de „a interpreta alegerea celui care utilizează limba, alegere făcută
din toate compartimentele limbii cu scopul de a asigura comunicării maximum de eficacitate”.

Are loc permanent actualizarea limbii prin stil, unele cuvinte, forme, îmbinări prind viaţă în momentul în
care intenţia emiţătorului o cere, astfel se poate explica preferinţa pentru un neologism sau un arhaism, o expresie
frazeologică, un omonim, un sinonim etc. Lingvistul Augus Mc.Intosh susţinea că în stil se găseşte „un material
alcătuit din alegerea unor tipare gramaticale particulare şi din secvenţe de asemenea tipare, din detalii particulare de
vocabular şi din secvenţe de asemenea detalii; şi deci (prin implicaţie) din evitarea altora.”

Selectarea mijloacelor de limbă este transpusă într-o anumită organizare a textului. Gândul bine formulat,
îmbrăcat într-o mantie textuală pe potrivă, are efectul scontat asupra auditoriului. Se stabileşte o legătură strânsă
între emiţător ca element activ şi variantele lui lingvistice, ca factor pasiv.

2) alegere şi combinare a faptelor de limbă

7
După părerea lingviştilor (J.Cohen), „orice mesaj trebuie să fie inteligibil”, altfel spus, să fie înţeles de
publicul căruia i se adresează. Fiecare cuvânt trebuie ales cu grijă, combinările formate să capete înţeles logic, iar
libertatea de a le îmbina este foarte mare. Utilizăm enunţuri stereotipe, care creează în creier anumite asociaţii,
imagine. Locutorul este original în măsura în care poate formula îmbinări inedite, şocante, surprinzătoare.

Enunţurile trebuie să fie corecte nu numai din punct de vedere gramatical, dar şi lexical, sintactic, logic.
Sună bizar, chiar absurd să spunem: sunt careva probleme, au fost gazificate satele, cu ocazia prilejului etc. Aceste
propoziţii sunt incorecte ca sens, nu s-a ţinut cont de semnificaţia concretă a fiecărui cuvânt.

Combinarea lexemelor nu este una aleatorie, se cere respectat principiul compatibilităţii termenilor:
predicatul să fie pertinent cu subiectul, toate părţile enunţului să fie adecvate intenţiei comunicative. Trebuie să se
folosească doar termenii care convin unul altuia ca în rezultat să obţinem o formulă lingvistică acceptabilă.

R.Jakobson considera că selecţia şi combinarea sunt factorii de bază ai vorbirii înseşi. Orice mesaj se
organizează prin alegerea construcţiei adecvate care corespunde situaţiei reale (exprimaţi ideea tata s-a îmbolnăvit).
Vorbitorul este obligat să renunţe la exprimările nepotrivite cu locul, cu momentul, cu persoanele etc., pe scurt, cu
împrejurările comunicării. Fiecare individ posedă un simţ lingvistic pentru a alege cuvântul potrivit şi a-l îmbina cu
altul.

3) adaos de conţinut afectiv şi expresiv la nucleul comunicării


Se consideră că orice enunţ este subiectiv şi conţine nota personală de apreciere de informaţiei transmise.
În acelaşi timp, o bună parte din relatările noastre comportă şi o nuanţă emoţională sau afectivă. Emiţătorul trece
prin filiera sufletului ceea ce are de spus, de aceea, pe lângă nucleul logic al comunicării, se mai adaugă şi
afectivitatea. De aici derivă expresivitatea lingvistică a enunţului, şi cu cât dozarea conotativă este mai mare, cu
atât creşte nivelul de emotivitate, de încifrare a semnului lingvistic.

Comunicarea verbală în cele mai dese cazuri are 3 coeficienţi: informativ, expresiv şi artistic. Locutorul
redă o anumită informaţie obiectivă prin modelul său temperamental, emoţional, la care se suprapune şi nivelul
artistic, dacă reuşeşte să creeze structuri verbale inedite, sugestive. Se extrage din fondul gramatical, lexical,
sintactic, fonetic al limbii acele mijloace care ţin de arta cuvântului, de capacitatea de a relata afectiv o informaţie şi
de a o face memorabilă, impresionantă, plină de sensuri. Vorba marelui poet român: „Abia-nţelese, pline de-
nţelesuri”. Sunt utilizate procedee gramaticale expresive, cum ar fi schimbarea numărului la substantive, învestirea
diminutivelor cu diverse valori de atitudine („mintioşelul nostru premier”), transformarea substantivelor proprii în
comune („schroedizarea Europei”), scrierea denumirilor unor ţări autoproclamate cu literă mică („r.m.n.”), trecerea
unei părţi de vorbire în alta () etc. Nu ne referim la valorile expresive ale figurilor de stil, care demonstrează din
plin capacitatea limbii de a exprima cele mai rafinate sentimente, stări emoţionale.

4) Stilul ca efect al structurii mesajului comunicat


(trebuie sa fie analizate acele structuri din mesaj care au fost pregătite să frapeze pe cititor).

Autorul de mesaje alege dintr-un fond de limbă disponibil, comun măcar în cea mai mare parte cu cel al
destinatarului, elementele cele mai potrivite pentru compunerea unui text şi le aranjează după reguli comune cu
cele din sistemul lingvistic al destinatarului, având însă posibilitatea ca în anumite condiţii să varieze exprimarea.
Aceasta este în fond codarea, un sistem de opoziţii şi contraste.

O poezie este un mesaj codat în care poetul pune în evidenţă, pe baza unui sistem de opoziţii lingvistice,
unul sau mai multe puncte asupra cărora vrea să îndrepte atenţia destinatarului. Ea urmăreşte în acelaşi timp să
trezească în destinatar o stare de spirit similară cu cea a poetului.

În succesiunea emiţător-mesaj-receptor, mesajul are rolul de a lega extremele. De aceea, fie îl interpretăm
de pe poziţia emiţătorului, fie de pe cea a destinatarului, el stă tot timpul ca un lanţ social-cultural între cei doi şi
oglindeşte mentalitatea emiţătorului, psihologia, talentul lui etc., dar schiţează, în acelaşi timp, chiar dacă sumar,
mentalitatea, psihologia şi cultura destinatarului. Un mesaj arată deci nu numai ce ştie şi ce crede autorul lui despre
lume şi viaţă, ci şi ce crede şi ce poate şti despre lume şi viaţă destinatarul mesajului.

5) Stilul ca deviere

8
Ideea stilului ca deviere i se atribuie lui P.Valery, care ar fi spus cel dintâi că exprimarea poetică este
totdeauna o abatere de la normele curente ale limbii (ideea această este emisă încă în antichitate de Aristotel).

Literatura artistică explorează intens abaterile de la normă, transformându-le în procedee artistice.


Limbajul poetic influenţează norma limbii literare, iar forme, expresii, îmbinări trec cu timpul în uzul cotidian. H.
Delacroix spunea: "construcţia expresivă este ansamblul de abateri de la ordinea existentă".

După unele cercetări, limbajul romanesc se abate de la norma semnificaţiei până la 18% în comparaţie cu
cel din domeniul poeziei, în proporţie de 25%.

Nu orice abateri reprezintă fapte de stil. Se cere pentru aceasta ca ele să fie utilizate în mod intenţionat.

6) Stilul ca expresie a funcţiei estetice


Un atribut imanent al limbii constituie funcţia estetică pe care o îndeplineşte cu precădere în literatura
artistică. Limbajul poetic tinde spre obţinerea unui efect estetic, de aceea funcţia lui estetică dominantă derivă din
ineditul expresiei şi imaginii poetice realizate.

Limbajul poetic este acel sistem de semne prin care se emite un mesaj artistic, acest mesaj fiind o
manifestare a funcţiei expresive a limbii. Orice creaţie trece printr-un proces anevoios de selectare a unui lexic
expresiv, apoi combinarea lui cu scopul de a produce efect artistic asupra cititorului.
Limbajul poetic este afectiv, pentru ca izvorăşte din adâncurile sufletului poetului, se adresează emotivităţii
omului şi capătă o dimensiune estetică. Are o mare putere de sugestie, poetul comunica indirect sentimentele şi
trăirile sale, solicită sensibilitatea, intuiţia artistica a cititorului, spiritul sau de observaţie, nivelul de cultura etc.
Expresivitatea mesajului artistic reduce capacitatea lui sinonimica, utilizarea chiar a sinonimelor contextuale ar duce
la denaturarea expresivităţii.
Preferă înţelesurile secundare, îndeosebi figurate ale cuvintelor, de unde utilizarea multiplelor figuri de stil,
cum ar fi metafora, regina tuturor figurilor, epitetul , comparaţia etc.

În literatură forma devine element esenţial şi modelator în transmiterea informaţiei; forma, ca expresie a
unui conţinut determinat , este unică şi irepetabilă. Iar aceasta se obţine prin utilizarea meşteşugită a cuvintelor.
Cuvintele, figurile de stil, sintagmele, expresiile, structurile sintactice, topica, punctuaţia relevă starea afectivă a
scriitorului, care comunică prin imagini artistice originale, sensibilizând cititorul. Transfigurând artistic realitatea
prin ficţiune, scriitorul devine creatorul operei literare, cu ajutorul cuvintelor şi modalităţilor artistice, el transmite
un mesaj. Fenomenele de stil beletristic sunt procese de invenţie, ce sa abat de la construcţiile repetate, comune,
uzuale în limbă. Faptele de stil sunt prelucrări expresive, construcţii sugestive, cuvinte şi structuri gramaticale mai
puţin obişnuite în uzul curent.

3. STILUL PUBLICISTIC LA ETAPA CONTEMPORANĂ

Primeniţi textele ca să intre în sufletul cititorului şi ascultătorului


apa cea vie a frumuseţii limbii.

• actorii principali din mass-media


• dimensiunea dialogală a presei
• potenţialul expresiv al oralităţii
• funcţiile dominantă şi secundare în stilul publicistic
• textele stilului publicistic
• posibilităţile lingvistice şi cele artistice
Stilul publicistic cunoaşte în ultimul timp o dezvoltare vertiginoasă, cele mai diverse domenii tind să
transmită informaţia într-o formă cât mai accesibilă pentru publicul larg, să iniţieze cititorul interesat în subtilităţile
multor activităţi umane. Mass-media devine cel mai important mijloc de informare în masă, unde sunt implicaţi

9
actorii principali: jurnalistul – mesajul – receptorul – feed-backul. Fiind la interferenţa celor două variante ale limbii
naţionale – scrisă şi vorbită – stilul jurnalistic promovează varianta literară a limbii române.

Până la 1990 presa nu dialoga cu cititorul/ascultătorul/telespectatorul, informaţia era difuzată pentru a


manipula masele şi a crea o impresie falsă despre realitatea de atunci. Comunicarea dialogată lipsea cu desăvârşire şi
omul simplu nu avea posibilitatea să-şi expună părerea sau să ia în discuţie teme incomode pentru guvernare. Din
păcate, situaţia actuală de la Radio Moldova şi Televiziunea Naţională pune multe semne de întrebare, lipsesc
emisiunile interactive şi publicul larg este lipsit de dreptul de a vorbi în direct şi a-şi spune păsul, emisiunile nu
abordează probleme de stringentă actualitate, se creează impresia că totul a încremenit şi aceeaşi melodie cu iz de
naftalină este difuzată de nenumărate ori.

Cuvântul este un dialog in nuce, susţine M.Bahtin şi argumentează: „Orientarea dialogică a discursului
este, desigur, un fenomen propriu oricărui discurs. Aceasta este orientarea firească a oricărui cuvânt viu. În toate
căile sale spre obiect, în toate direcţiile sale, discursul întâlneşte un discurs străin şi nu poate să nu intre cu el într-o
interacţiune vie, intensă”. Gândirea materializată în cuvânt imprimă acestuia intenţia de a fi auzit, înţeles şi de multe
ori se cere o atitudine, un răspuns. Caracterul său dialogic iese în evidenţă mai ales în enunţuri, fraze, texte.

Dimensiunea dialogală a presei se caracterizează şi prin folosirea virtuţilor stilului oral, mai ales în
dialoguri (interviuri, emisiuni interactive, dialog în direct etc.). Relaţia triplă intervievatul – reporterul – publicul
vizează cu precădere publicul larg căruia i se transmit mesaje atât personale, cât şi ale grupului din care face parte.
Această trăsătură a limbajului jurnalistic se manifestă, de exemplu, prin utilizarea vorbirii directe, care conferă
mesajului naturaleţe, spontanietate, subiectivitate, o doză de umor sau ironie. În prim plan ies formele personale de
exprimare şi interpretare ale unei idei, se conturează pregnant portretul intervievatului: cine, ce şi cum spune.
Vorbirea indirectă nu este atât de consumabilă, căci îi lipseşte expresivitatea şi naturaleţea.

Presa capătă alte funcţii decât a avut în perioada totalitarismului. Cercetătoarea M.Cernicova notează în
legătură cu aceasta: „ (Mass-media) s-a descătuşat de rolul ingrat conferit de partidul-stat, asumându-şi sau
acceptând să i se confere, de la caz la caz, noi funcţii de articulare a opiniei publice, de liant între grupurile din
societate, de informare, de actor, implicat în promovarea schimbării, de câine de pază al democraţiei /…/, de
element intrinsec al proceselor economice (în special prin dezvoltarea sectorului de publicitate), de spaţiu al
divertismentului”.

Limba de lemn dominată în presa anilor 50-90 conţinea doar cuvintele promotoare ale ideilor partidului de
guvernământ, cuvintele iluzii ale unei realităţi imaginare, false. Prima analiză a acestei limbi este oferită de
G.Orwell în lucrarea O mie nouă sute optzeci şi patru, iar o descriere amănunţită este realizată de F.Thom Limba de
lemn. Publicul era minţit cu neruşinare prin cuvinte frumoase, minciuna era îmbrăcată în straie de sărbătoare,
elegante, limbajul comporta permanent efectul de propagandă, se impunea o modalitate de receptare a mesajului
spre a menţine controlul conştiinţei.

Patrick Seriot evidenţiază o serie de particularităţi ale acestui antilimbaj, cum ar fi „repetivitate,
redundanţă, fixitate a formelor, sintaxă prin acumulare nominală, sărăcie lexicală, dacă rămânem la planul formelor,
dar şi conţinut referenţial vid, sau în sfârşit, instrument de disimulare, de mascare, de dedublare, de uzurpare”.

Dacă facem o comparaţie între limba presei din anii totalitarismului şi limba din mass-media
contemporană, schematic putem observa următoarele deosebiri:

Limba presei
limba de lemn limba presei actuale
• caracter static • caracter mobil
• lipsă de sens • diversitate a limbajului
• ambiguitate • comprehensibilitate
• termeni vagi • termeni concreţi
• rigiditate • flexibilitate
• nedeterminare • determinare
• clişee propagandistice • clişee inovatoare
• nonreferenţialitate • referenţialitate

10
Clasicul stil jurnalistic serios, dominat de informaţia seacă, pierde teren pe zi ce trece în faţa oralităţii
familiare, din care-şi extrage adevărate comori de gândire şi exprimare populare. Sunt preluate variate expresii,
îmbinări, modele morfo-sintactice, diverse procedee stilistice din vorbirea colocvială. Chiar dacă unele sintagme ar
putea irita publicul din cauza vulgarităţii sau a neglijenţei normelor limbii literare, nu poţi să nu admiri fineţea,
originalitatea, inventivitatea, farmecul vorbirii populare. Stilul publicistic capătă în aşa fel vivacitate, mobilitate,
dinamism, lărgindu-şi potenţialul său expresiv. Apropierea de oralitate devine una din caracteristicile de bază ale
mass-media actuale şi publicul gustă din inovaţiile lexicale, sintactice, ortografice colocviale, îmbibate de ironie,
umor, sarcasm. Accesibilitatea unui astfel de limbaj creează complicitatea receptorului la cele relatate, se
accentuează sentimentul de familiaritate.

Oralitatea pătrunde tot mai evident în stilul publicaţiilor şi se manifestă prin utilizarea argoului, jargonului,
cuvintelor şi expresiilor din mediul familiar. Argoul reprezintă o mostră a inventivităţii şi expresivităţii registrului
colocvial, modalitate sugestivă de a metaforiza limba comună. Dintre alte modalităţi de impregnare a oralităţii
textului scris gazetăresc menţionăm folosirea frecventă a:

• adresărilor directe (vocative, verbe, pronume);


• formelor verbale la persoana I plural (autorul se contopeşte cu cititorul);
• întrebărilor retorice din finalul textului
• poreclelor personajelor din lumea interlopă;
• expresiilor frazeologice uneori trunchiate de autor în scopul obţinerii efectului stilistic etc.
• elementelor sintactice: elipsa, anacolutul, revenirile, anticipările, repetările etc.
Realitatea social-politic-culturală din RM cunoaşte de vreo 17 ani încoace o diversitate contradictorie,
anumite aspecte tind să rămână în timp şi plătesc tribut unor ideologii perimate, altele îşi croiesc drum, înfruntând
rezistenţă, distrugând stereotipuri şi impunându-şi punctul său de vedere. Situaţia revoluţionară când masele nu mai
pot trăi pe vechi, iar guvernanţii nu pot conduce pe nou condiţionează convieţuirea în paralel a unor tendinţe care se
exclud reciproc. Limba de lemn, prezentă masiv în presa din RM (anii 50-90), încearcă să-i dezorienteze pe ultimii
rătăciţi. Dacă în alte ţări foste socialiste stilul publicistic a prins aripi şi s-a dezvoltat vertiginos, în ţara noastră de-
abia se conturează.

Termenul de stil publicistic a cunoscut o istorie la fel de controversată, unii savanţi acceptându-l (D.Irimia,
Şt.Munteanu), alţii refuzându-i dreptul la existenţă (I.Coteanu). Lingvistul I.Coteanu distinge, la fel ca adepţii Şcolii
de la Praga, noţiunea de stil funcţional şi stilistică funcţională, iar în vizorul său se află cu precădere studierea
limbajului popular şi cel al poeziei culte. Şi exclude termenul de stil publicistic.

Teoria comunicativă a lui R.Iakobson a creat posibilitatea de a distinge în dependenţă de factorul dominant
dintr-un enunţ funcţiile limbii:

 emotivă (accentul se pune pe emiţător)


 conativă (destinatarul deţine rolul dominant)
 referenţială (contextul are cea mai mare pondere)
 metalinguală ( codul comportă greutate)
 poetică (utilizarea mijloacelor literare)
 fatică (evidenţiază contactul dintre emiţător şi receptor).
Dominanţa unei anumite funcţii în stilul publicistic a dus la exprimarea unor opinii diferite. Cercetătoarea
Doina Bogdan-Dascălu (de la Timişoara), după o analiză detaliată a limbajului, sublimbajului, mesajului, secvenţei
din componenţa limbajului jurnalistic, trage concluzia că funcţia conativă, axată pe destinatar, este cea mai
importantă. Toate secvenţele mesajului au menirea de a ţine publicul în actualitate, servindu-i cu generozitate toate
noutăţile, inovaţiile acestei lumi. Iar pentru realizarea acestei funcţii, se folosesc mijloace apelative, cum ar fi
substantivele la vocativ, verbele la imperativ, interjecţiile.

Celelalte funcţii ale stilului publicistic transmit emoţia şi atitudinea emiţătorului (cea emotivă), vizează o
realitate imediată de care este interesat cititorul de rând (cea referenţială), orientează publicul spre elemente

11
complementare (cea metalingvistică), susţine interesul prin exploatarea posibilităţilor expresive ale limbii (cea
poetică).

După părerea cercetătoarei Paula Diaconescu, în stilul publicistic domină funcţia fatică. Aceeaşi părere este
împărtăşită şi de L.Roşca, care susţine că „funcţiile specifice comunicării jurnalistice sunt funcţia fatică şi cea
referenţială”. Dar în procesul comunicării între funcţiile limbii există o legătură strânsă, ceea ce-i permite să-şi
realizeze statutul său social, de act de comunicare.

După părerea noastră, stilul mass-media suferă schimbări, adaptându-se cerinţelor lumii contemporane.
Omul modern se vrea implicat tot mai profund în rezolvarea problemelor societăţii, doreşte ca părerea sa să fie
auzită de alţii şi de ea să se ţină cont. De aceea tot mai multe publicaţii includ rubrici speciale pentru a atrage
publicul în exprimarea opiniei şi de aici rezultă faptul că funcţia fatică a stilului publicistic capătă o pondere mai
mare. Dar nici cea conativă, totuşi regină în limbajul jurnalistic, nu-şi pierde din actualitate.

D.Irimia în lucrarea Structura stilistică a limbii române contemporane se referă la factorii lingvistici şi cei
extralingvistici ai limbajului şi distinge 4 stiluri ale limbajului scris: ştiinţific, beletristic, publicistic, juridico-
administrativ. Ca o entitate lingvistică, problema stilului este greu definibilă, orice stil nu are un perimetru strict
delimitat, liniile conturului sunt abia vizibile şi pot fi uşor deplasate. Nu pot fi stabilite nişte criterii certe de definire
a stilurilor limbii.

Folosind metoda intuitiv-logică de departajare a stilurilor limbii, lingvistul D.Irimia ajunge la concluzia că
în stilul publicistic pot fi incluse texte:

 informative (relatări despre politica internă, externă, culturală, economică), care se apropie de stilul oficial-
administrativ şi sunt nude din punct de vedere stilistic;
 publicitare (libertate stilistică redusă);
 didactice (articole de popularizare) conţin un limbaj accesibil compus din rigurozitate stilului ştiinţific şi
posibilităţile expresive ale stilului publicistic;
 solemne (discursuri politice, comentarii de politică internă şi externă) predomină caracterul informativ,
împletit cu cel persuasiv;
 interpretative (cronici, pamflete), expresivitatea stilistică capătă amploare şi tinde spre stilul beletristic;
 de dezbatere (interviuri, mese rotunde, dialoguri), o simbioză a tuturor stilurilor.
Acceptat de unii şi contestat de alţii, stilul publicistic în variantele sale continuă să rămână unul din
mijloacele specifice de comunicare. Stilul publicistic menţine interesul publicului pentru informaţie şi comentariu şi
se foloseşte atât de mijloace lingvistice, cât şi literare. Stilul jurnalistic utilizează posibilităţile lingvistice ale limbii,
posedând un lexic social-politic bine conturat, clişee bine cunoscute, promovând neologismele, sinonimele,
imprimând categoriilor gramaticale nuanţe stilistice. Aceste nuanţe se îmbină armonios cu cele ale stilului limbii
artistice: folosirea figurilor de stil, a sensurilor conotative ale cuvântului, a limbajului figurativ, a expresiilor etc.

Stilul publicistic este cel mai novator sub aspectul introducerii şi utilizării neologismelor, îmbogăţind
permanent resursele limbii. Noutatea acestui stil constă în imprimarea unor sensuri noi cuvintelor, în atribuirea de
sensuri figurate lexemelor, care pătrund cu timpul şi în stilul colocvial.

Limbajul presei a contribuit esenţial la modernizarea lexicului limbii române prin împrumuturi masive din
toate limbile europene, în ultimul timp mai ales din engleză (deşi multe împrumuturi din engleză au devenit normă
fiind incluse în Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române (2), ne exprimăm speranţa că bunul
simţ al limbii române va înlătura toate ingerinţele care nu cadrează cu specificul limbii noastre.

Presa contribuie la fixarea unor clişee în mintea publicului, răspândind forme fixe de exprimare. Nu putem
să trecem cu vedere faptul că stilul jurnalistic este receptiv la toate schimbările din domeniul limbii literare, propuse
de lingvişti de seamă. Deşi nu este întotdeauna o unitate cu privire la acceptarea şi promovarea unor noi forme de
scriere, de pronunţare, de formare a pluralului la substantive, de conjugare a unor verbe etc., totuşi majoritatea
jurnaliştilor promovează formele noi gramaticale şi lexicale.

De asemenea, stilul publicistic valorifică din plin potenţialul derivativ al cuvintelor româneşti (de ex.:
ambiguu, ambiguitate, ambiguizare, dezambiguizare ) şi sporeşte posibilităţile lor de exprimare. Expresiile familiare

12
apar tot mai des în paginile ziarelor şi revistelor, la radio, televiziune: a ţine cu dinţii, a pune botniţa, a da în clocot
etc. Nu mai vorbim de ingeniozitatea jurnaliştilor care inventează numeroase formaţii lexicale şi semantice.

În ultimul timp apar lucrări în care sunt cercetate variate aspecte ale stilului mass-media, se pune un accent
deosebit pe valorificarea posibilităţilor limbajului, a inovaţiilor lingvistice.

Receptarea textelor jurnalistice ţine de actualitatea imediată, de locul şi importanţa evenimentului produs.
Trebuie să se ia în calcul şi aşteptările unui anumit public, care consumă sau nu informaţia difuzată/comentată. M.
Eminescu era de părere că „omul de ştiinţă convinge prin raţionament, literatul, prin imagine şi jurnalistul prin
mobilitate şi … (vervă) colocviala, cu scopul şi obligaţia de a convinge imediat". Sfera publică este de un interes
major pentru receptor şi de aceea vehicularea informaţiilor de interes public trece printr-un filtru selectiv, cu cât
ştirea este mai senzaţională, cu atât creşte priza la cititor/ascultător/telespectator.

În concluzie subliniem încă o dată gândul că stilul publicistic îşi desface toate petalele frumuseţii,
originalităţii şi expresivităţii sale. Publicul larg este prins în capcana ingeniozităţii lingvistice a jurnaliştilor, se
promovează un stil pe cât de accesibil, pe atât de surprinzător în inovaţii.

4 Retorica titlurilor. Jocul de cuvinte facil (după R.Zafiu)


• Titluri verbale şi titluri nominale
• Titlul narativ
• Desemnarea epică
• Personajele: desemnarea (mai mult sau mai puţin) tendenţioasă
• Titluri incomplete
• Presupoziţii şi implicaţii
• Jocul de cuvinte facil
• Chiasmul

Multe din caracteristicile stilului jurnalistic sunt determinate de nevoia fundamentală a publiciştilor de a
furniza elemente noi, de a produce surprize, pentru a trezi interesul cititorului şi a continua o comunicare mereu
ameninţată de grabă, plictiseală, suprasolicitare. Cum noutatea nu apare totdeauna în idei sau în informaţii – puţine
şi repetitive, în sfera vieţii cotidiene –, căutarea ineditului se transferă adesea asupra limbajului.

Pasiunea jurnalistică pentru neologismul şocant e bine cunoscută; a fost remarcată de asemenea, în presa
românească de după 1989, prezenţa jocului de cuvinte, dezvoltată dintr-o puternică explozie de subiectivitate şi de
inventivitate lexicală. O sursă stabilă de pitoresc lingvistic pare să o constituie acum limbajul popular, familiar şi
mai ales cel argotic, având printre trăsăturile lor esenţiale tendinţa spre inovaţie, spre permanentă reîmprospătare.

Trăsăturile cel mai des invocate (şi criticate) ale jurnalismului autohton privesc caracterul lui „folcloric“,
afectiv, narativ şi gnomic (moralizator).

Titlurile sunt un indicator al intenţiilor şi al competenţelor de comunicare manifestate în spaţiul public.

Titluri verbale şi titluri nominale

Stilul nominal – specific, e drept, titlului în genere, dar mai ales celui de carte – a fost foarte răspândit în
presa românească din timpul totalitarismului şi era încă predominant în paginile ziarelor de la începutul lui 1990.
(„Bogat şi însufleţitor raport muncitoresc “ , „O artă a conştiinţei patriotice, revoluţionare “ ). În stilul publicistic al
„limbii de lemn “ se strecura, cel mult, câte unul dintre verbele a căror valoare abstractă le permitea să se transforme
în simplu instrument de conectare a două lozinci: demonstrează, constituie, asigură ş.a.

După decembrie 1989, majoritatea presei româneşti a început însă, prin reacţie, un proces de dinamizare a
titlurilor; enunţul de tip verbal („Pe cine apărau atacatorii? “ – RL 4.02.1990) şi avea să devină în scurt timp modelul
dominant.

13
Prezenţa verbului într-un titlu e simptomatică pentru definirea unei atitudini de aderare la real şi de
individualizare a actului de comunicare. Se ştie că doar enunţul are valoare de adevăr: titlurile nominale riscă să
rămână în domeniul sensurilor abstracte şi generale.

Desigur, titlul se adaptează şi tipului de text, sugerând deci tonul predominant deliberativ, argumentativ
sau informativ al unui articol. E foarte normal ca un text teoretizant să se intituleze „Câteva întrebări “ (RL
4.02.1990) sau „Dialogul intoleranţei “ (Adevărul 4.02.1990).

Titlul narativ

Tiparul titlului narativ, folosit intens în presa românească din ultimul deceniu al secolului al XX-lea,
cuprinde, într-o propoziţie sau într-o frază scurtă, rezumatul unei poveşti simple, cu personajele sale principale.

Titlurile în trei timpi rezumă ştirea în forma unei micro-naraţiuni centrate pe insolit, pe contraste, pe
contrazicerea aşteptărilor cititorului. Deşi par să se supună unei reguli de concizie, titlurile cuprind date care nu au
nici un rol în declanşarea şi în desfăşurarea acţiunii; uneori, chiar date care nu se vor regăsi în text. E una din micile
păcăleli ale genului. Circumstanţele evocate de la început îl implică pe cititor în poveste, oferindu-i un punct de
contact cu lumea textului, din propria-i experienţă practică ori culturală: „La 8 km de Mirceşti, / val de sinucideri
într-o liniştită comună ieşeană “ (EZ 190, 1993, 2). Circumstanţa poate fi şi cauzală: atunci când între cauză şi efect
există deja un contrast suficient de mare; de pildă, cel dintre solemnitatea festivistă a cauzei şi comicul de situaţie al
efectului: „În cinstea venirii la Iaşi a dlui Iliescu / la statuia lui A. I. Cuza, ore în şir, pompierii au spălat găinaţul de
pe sabia şi barba domnitorului “ (EZ 176, 1993, 1).

Desemnarea epică

O dată cu ştirea de senzaţie, a revenit, în stilul gazetăriei româneşti, tiparul de desemnare a unui eveniment
prin nominalizare şi localizare. Titluri precum Asasinatul din Bulevardul Carol (EZ 505, 1994, 1) sau Misterul
scheletului din strada Râşnov (EZ 422, 1993, 1) reiau tradiţia formulelor şocante.

Personajele: desemnarea (mai mult sau mai puţin) tendenţioasă

Nu e nimic nou în a afirma că la aceleaşi persoane sau la aceleaşi întâmplări vorbitorii se pot referi în mai
multe feluri şi că selecţia unei desemnări sau a unei descrieri dintre mai multe posibile e o formă de manifestare a
subiectivităţii în limbaj. Discursurile occidentale asupra eticii în presă nu uită să interzică desemnările prin etnie,
culoare, religie – care pot activa stereotipuri ale prejudecăţilor etnice, rasiale etc.; în jurnalismul românesc, ele sunt
din păcate curente: „Un ţigan cumpără o viaţă cu 2.000 de lei şi o aruncă la gunoi “ (Ora 281, 1993, 2); „Criminal
turc la volan “ , „Un alt turc omoară oameni nevinovaţi “ (UC 5, 1994, 6) .

În ceea ce am numit „titlul narativ“, desemnarea personajelor se face direct prin numele propriu când acesta
e suficient de spectaculos; în caz contrar, ziaristul recurge în mod stereotip la un substantiv comun, însoţit de
articolul nehotărât sau, mai rar, de cel hotărât. („Un om este aruncat din casă în stradă de propriii vecini “ ,
Libertatea 2173, 1997, 2).

În limbajul publicistic românesc se observă cu uşurinţă variaţiile în desemnarea unor personalităţi politice
implicate în evenimente de mare actualitate; mai puţin spectaculoase, dar nu lipsite de interes, sunt desemnările
personajelor de fapt divers. Cele mai frecvente sunt cele rezultate direct din actul narat (pe care uneori chiar îl
rezumă): criminalul, victima. Dependente de context – şi deci în general neutre – sunt şi denumirile oferite de relaţia
(de obicei de rudenie) cu un alt participant la acţiune: tatăl, fiul, soţia, cumnata, vecinul etc. În presa românească
actuală se recurge destul de des şi la desemnări regionale, la identificarea persoanei în raport cu o zonă geografică,
cu un judeţ sau un oraş: „Un oltean s-a aruncat de pe bloc “ (EZ 1567, 1997, 1);

De fapt, ziariştii aleg de multe ori denumiri nemotivate de context tocmai pentru a crea contraste, surprize,
mai ales când faptul în sine nu e foarte spectaculos; burlescul de acest gen poate fi sau nu gustat de cititori: are,
totuşi, meritul gratuităţii, neputând, cred, fi suspectat de tendenţiozitate.

Titluri incomplete

14
O particularitate a stilului jurnalistic actual este şi apariţia, în titlurile de articole, a unor verbe care cer un
complement obligatoriu, folosite fără respectivul complement. Textul articolului completează de obicei schema
gramaticală şi furnizează informaţiile necesare. Fenomenul apare ca o deviere gramaticală, dar nu e pur şi simplu o
eroare, ci, mult mai probabil, o strategie, un procedeu folosit cu intenţie: pentru a atrage atenţia cititorului, trezindu-
i interesul pentru continuarea frazei.

Cel mai adesea este vorba de verbe de declaraţie, sau în orice caz de verbe care descriu acte de limbaj. Din
punct de vedere gramatical, se pot înregistra în această situaţie verbe cărora le este omis complementul direct
obligatoriu: a dezminţi, a infirma, a dezvălui, a sfida (de exemplu: „Rapid dezminte “ , în RL 24.08.1994, 15) ; de
asemenea, verbe cărora le lipseşte complementul prepoziţional sau subordonata corespunzătoare: a se delimita
(de...); a insista (pentru...; să...) etc. („ Dl Adrian Năstase se delimitează “ , RL 1086, 1993, 1) şi chiar verbe la care
ambele poziţii sunt descompletate: a preveni, a avertiza („Medicii doljeni avertizează “ , RL 539, 1991, 3).

Presupoziţii şi implicaţii

Pragmatica lingvistică se ocupă, printre altele, de felul cum funcţionează în comunicarea curentă raportul
dintre explicit şi implicit, dintre ceea ce este enunţat direct şi ceea ce este doar presupus sau implicat. Se urmăreşte
astfel, mai ales în dialoguri, felul cum depind implicaţiile de situaţia de comunicare şi de cunoştinţele comune ale
interlocutorilor. Anumite implicaţii „convenţionale “ , fixate în limbă, sunt legate de câteva cuvinte-particule (de
obicei adverbe): şi, totuşi, doar, chiar şi, până şi, încă etc.

Presupoziţiile şi implicaţiile sunt adesea manipulate pentru a strecura informaţii greu de demonstrat,
prezentându-le ca deja cunoscute. În titluri jurnalistice precum „Şi în Nicaragua se schimbă denumirile străzilor “
(AREL 18, 1991, 16); „Până şi în Mongolia, opoziţia a câştigat alegerile “ (EZ 1222, 1996, 5), Un titlu ca „Primarul
Iaşilor îşi trage şi-un post de televiziune “ (VoRom 594, 1995, 1) acţionează insinuant chiar dacă cititorul nu ştie
dinainte nimic despre faptele sau persoanele evocate: în cazul dat, şi introduce presupunerea că multe alte lucruri,
nedefinite, au fost deja obţinute.

Jocul de cuvinte facil

Imediat după 1989, jocurile de cuvinte au invadat publicistica românească, fiind, alături de formele
oralităţii, semne ale maximei diferenţieri faţă de rigiditatea limbii de lemn. Cu timpul, entuziasmul inovaţiei
lingvistice pare să mai fi scăzut, sau mai curând să se fi diversificat în funcţie de specificul publicaţiilor. În textele
jurnalistice de audienţă largă şi în publicitate a devenit mai evidentă „inovaţia de rutină“, care creează o impresie
minimală de surpriză pe tipare preexistente şi fără mare efort: prin formule rimate, prin variaţii în metaforele-clişeu,
prin jocuri de cuvinte facile.

Titlurile de articole folosesc, până la saţietate, calamburul bazat pe reactivarea unei expresii figurate, prin
asocierea cu un cuvânt sau cu altă expresie care îi scoate în evidenţă sensul propriu iniţial: „Valuta navigatorilor
pluteşte pe ape tulburi “ (RL 1022, 1993, 5); „Noul sistem telefonic funcţionează după ureche “ (RL 850, 1993, 5);
„Ne-am ars şi la... chibrituri “ (RL 856, 1993, 4); „Apa chioară, taxată... orbeşte “ (RL 958, 1993, 15); „Baschetul
nostru de aruncat la... coş? “ (TL 742, 1992, 8); „Staţiunile de pe litoral intră la apă “ (TL 770, 1992, 8) etc.

Şi mai gratuită mi se pare etimologizarea numelor proprii (antroponime sau toponime), prin asocierea cu
câte un cuvânt care le evocă originea în substantivele comune corespunzătoare – „Poliţistul Pasăre fura porci “ (RL
1273, 1994, 9); „Domnul Berbece suge la două oi “ (RL 628, 1992, 2) – sau le remotivează prin asemănare formală:
„Dorul lui Dorel “ (RL 1034, 1993, 1); „Lacrimi la Lancrăm “ (RL 1123, 1993, 4); „Ape tulburi la Turburea “ (RL
1034, 1993, 1) etc.

Chiasmul

O figură de stil mult folosită în titlurile jurnalistice şi în sloganurile publicitare e cea cunoscută în tratatele
de retorică sub numele de antimetabolă sau reversiune; tiparul său s-a transformat în clişeu. Fiind un tip de simetrie
încrucişată (chiasm: AB/BA), figura constă în repetarea unei sintagme cu inversarea relaţiei dintre cuvinte; cel mai
adesea un grup nominal (format dintr-un substantiv-centru şi dintr-un substantiv în genitiv cu rol de determinant)
reapare cu poziţiile şi funcţiile componentelor sale schimbate între ele: „Politica democratizării, democratizarea

15
politicii “ (Adevărul 50, 1990, 1); „Politica patronilor sau patronii politicii “ (titlu, în RL 481, 1991, 2); „la SNCFR
se aplică dreptul forţei, nu forţa dreptului “ (RL 670, 1992, 3) etc.

Rimele

Un adevărat abuz de rime a fost făcut în ultimii ani în titlurile de articole care urmăresc să atragă atenţia
prin jocuri de cuvinte, parafraze glumeţe, figuri de construcţie. Titlurile rimate sunt de obicei banale: „Fără ură,
despre nomenclatură “ (RL 838, 1993, 2); „Bani cu ţârâita / Lipsuri cu nemiluita “ (RL 989, 1993, 5); „Căldură mare
în... galantare “ (RL 31.07. 1993, 14); „Privatul, mai tare ca statul “ (RL 1117, 1993, 1. Dacă titlurile care
parafrazează proverbe şi sloganuri trec neobservate şi sunt mai lesne acceptabile („Vorba dulce nu ne duce “ , TL
741, 1992, 1), se dovedesc neinspirate cele la care se simte elaborarea, efortul de a construi rima – „Nu-i a bună!
Justiţia se răzbună “ (Cuvântul 44, 1991, 4) –, mai ales dacă recurg la devieri nemotivate: „Ministrul Duvăz: pe
Rapid nu-l văz! “ (Baricada 15, 1991, 10). Aceste titluri sunt mai frecvente în anii 1991-1992, apoi, din fericire, par
să se rărească. Performanţa fonetică poate deveni totuşi interesantă în sine, în încercarea de a găsi o rimă rară,
bogată, ca în formula: „Mare / alai cu / Crin / Halaicu “ (Cotidianul 57, 1992, 1).

Variaţia sinonimică

Căutând să evite cu orice chip repetiţia unui termen, vorbitorul poate crea ambiguităţi indezirabile. Şi mai
ciudată este folosirea sinonimelor în titlul „Sătulă de euforia alcoolică a soţului, / Dorina Irina şi-a omorât bărbatul
iar apoi s-a predat poliţiei “ (EZ 677, 1994, 12). Soţul şi bărbatul – sinonime aflate în exact aceeaşi relaţie de
echivalenţă semantică şi de diferenţă de registru ca perechea citată mai sus – desemnează aici o singură persoană.
Fiind vorba de o unică frază, ar fi fost normală doar substituirea printr-un pronume: „l-a omorât “ .

Autoprezentarea: subtitlurile publicaţiilor

O zonă nu lipsită de interes pentru cercetarea strategiilor retorice din stilul publicistic românesc este cea a
subtitlurilor de ziare şi reviste., s-a putut asista la o adevărată explozie a inventivităţii lingvistice în domeniul
titlurilor şi al subtitlurilor. Tendinţa de individualizare prin subtitlu – mai mult chiar decât prin titlu, fatalmente
limitat ca lungime şi tipar lingvistic – a continuat şi în anii următori, devenind încă un exemplu de omniprezenţă a
umorului – intenţionat sau involuntar – în discursul public autohton. Multe dintre subtitlurile din publicistica
românească sunt construite cu intenţie umoristică; altele alunecă fără voie în efecte comice.

În decembrie 1989 s-a produs o primă schimbare, mai curând mecanică: foarte multe publicaţii şi-au
introdus în subtitlu adjectivul independent. Unele subtitluri au introdus elemente de enunţ publicitar – „Cel mai
important ziar din Bucureşti “ (Libertatea). Altele sunt extrem de lungi. De fapt, situaţia actuală e manifestarea unei
tradiţii: subtitluri hazlii, bizare sau ridicole existau deja la noi, şi întreruperea totalitară nu le-a suprimat cu totul
amintirea; Gazetele literare par să fi încercat dintotdeauna să se autodefinească în chip original: „Revistă liliputană “
(Atom, 1933); „Mic bazar de literatură “ (Bilete literare, 1930).

Limbajul figurativ
După Maria Cvasnâi Cătănescu

Figurile fonetice. Limbajul figurativ de sursă fonetică prezintă o importanţă redusă pentru construcţia textului
jurnalistic.
Rima (Zafiu, 2001, p. 22) este principalul artificiu de sonoritate care poate fi reţinut, dar în publicistica
românească actuală frecvenţa şi prestigiul acestui canon prelevat din retorica altui stil/tip de text sunt
nesemnificative. Prezentă îndeosebi în titlurile scurte formate pe principiul simetriei binare, rima subliniază atât
echilibrul construcţiei sintactice, cât şi semantica de tip paradoxal sau pur şi simplu ludic a secvenţei: Victorie fără
glorie" (Dimineaţa, 21 iunie 2004, p. 15), „Brânza Feta e vedeta" (Evenimentul zilei, 9 iulie 2004, p. 6),

Uneori, rima se împleteşte cu alte procedee de evidenţiere emfatică a unei idei/atitudini: „Daţi un leu pentru
pesedeu?" (Gândul, 19 septembrie 2006, p. 1); titlul valorifică efectele cumulate ale rimei, ale parodiei unui celebru
apel public, „Daţi un leu pentru Ateneu ! " şi ale unui compus recent de la o siglă).

16
Figurile de construcţie (sintaxă) sunt exploatate selectiv, cele mai importante, dar cu distribuţie inegală fiind
secvenţele care asigură organizarea simetrică a titlului.
Chiasmul (Zafiu, 2001, pp. 21-22) are apariţii izolate în titlul de presă; mecanică şi previzibilă gramatical,
inversiunea încrucişată poate determina însă jocuri de cuvinte şi semnificaţii, susţinute frecvent de trucuri lingvistice
suplimentare. („Trăieşti să creezi şi creezi să trăieşti", Jurnalul naţional, 27 octombrie 2004, p. 25 ; „Independenţa
culturii şi cultura independenţei", Ziua, 29 noiembrie 2004, p. 2;
Enumerarea asigură tiparul standard al titlului nominal cu structură de „listă" şi cu funcţie esenţial descriptivă;
lanţul enumerativ propriu-zis a unor substantive (comune/ proprii), adjective (cu sau fără element regent actualizat
în titlu), sintagme sau enunţuri; în general, eficienţa descriptivă a enumerării este direct proporţională cu extensiunea
secvenţei: cf. „Blond, trist, agitat şi amnezic" (România liberă, 19 mai 2005, p. 8).
Paralelismul sintactic apare în varianta sa gramaticală cea mai simplă, cu repetarea aceluiaşi tipar gramatical în
minimum două secvenţe succesive, paratactice sau coordonate copulativ. În plan lexico-semantic se dezvoltă,
aproape fără excepţie, relaţii de antonimie sau de sinonimie, astfel încât paralelismul sintactic va favoriza formarea
antitezei sau, dimpotrivă, a efectelor de insistenţă hiperbolică, prin tautologie lingvistică: „Bursa creşte, băncile
scad" (Cotidianul, 28 mai 2004, p. 7), „Băieţii pierd, fetele câştigă" (Jurnalul naţional, 17 septembrie 2004, p. 36),
„Semnale europene, promisiuni româneşti" (Evenimentul zilei, 9 martie 2004, p. 7), „Obsesia bună şi obsesia rea"
(Naţional, 22 iunie 2004, p. 1), „Visul american şi realitatea românească" (Dimineaţa, 5 iulie 2004, p. 1), „Turismul
pe bune şi turismul pe ţepe" (Adevărul, 13 iulie 2004, p. 1).

Parte din figurile semantice au devenit elemente esenţiale pentru pragmaretorica titlurilor care speculează forţa
de atracţie г limbajului figurat.
Antonomaza. La origine trop clasicizant, pretenţios, construit prin substituţie şi aluzie culturală (nume propriu
emblematic pentru o categorie de „obiecte" vs. nume comun şi invers), antonomaza este un element figurativ foarte
mobil, în sensul că: migrează dintr-o variantă stilistică în alta a limbii; şi b) în limbajul „de adopţie" se poate
multiplica şi regenera continuu sub noi forme/valori textuale.
Antonomaza dezvoltă clişee specifice, concurate de inovaţii specifice, subsumabile însă aceloraşi tendinţe şi
tehnici de bază. în publicistică, acest trop nu mai este neapărat figură savantă, fondată pe aluzii culturale înalte şi
stabile (mitologice, biblice, literare), ci apare deseori strict şi direct dependent de circumstanţe de moment. Ca atare,
antonomaza publicistică va avea reprezentări perisabile, eventual cu unică atestare, lectura corectă fiind posibilă
numai într-un spaţiu sociocultural şi politic clar delimitat; de altfel, frecvent, termenul nou creat prin antonomază
este glosat în corpul articolului, eliminându-se astfel riscul echivocului sau al decodării greşite. Procedura curentă de
reprezentare constă în utilizarea antroponimului desemnând o persoană publică (politică, de regulă) drept nume
generic al unei clase de indivizi cu caracteristici similare.
Conotaţia pozitivă sau negativă, intrinsecă antonomazei, conferă acestei figuri capacitatea de a induce - încă din
titlu - un punct de vedere elogios („UN REGAT PENTRU O MUSCĂ", Jurnalul naţional, 29 iulie 2005, p. 4 ; aici,
Mona Muscă) sau defăimător; în cea de-a doua situaţie, antonomaza pierde calitatea de trop rafinat, dar devine
instrument al aluziei critice, satirice, ironice şi indice al oralităţii, uneori de tip periferic: „Ponta a votat pentru un
Parlament fără Mischii" (Adevărul, 29 noiembrie 2004, p. 4); de notat şi forme atipice de reprezentare, rezultate din
sudarea prenumelui şi a numelui: „Gigibecalii presei" (Evenimentul zilei, 25 mai 2005, p. 1).
în plus, o serie de titluri culese recent din cotidiene sunt relevante pentru capacitatea antonomazei de a submina
propriile stereotipii; de aceea, uzul frecvent al procedeului nu înseamnă neapărat şi uzură: reţinem în acest sens
antonomaza „nume de instrument" (reprezentată gramatical prin nume comun generic, singular, articulat hotărât,
provenit dintr-un patronim : „Guvernul loveşte cu darabonţul" (România liberă, 9 iulie 2004, p. 2; despre
promovarea într-o funcţie înaltă a lui Darabonţ, fost primar de sector în Bucureşti; cu precizarea că jurnalistul oferă
cheia de lectură: „Aşadar, Guvernul vrea să dea lovitura cu darabonţul, devenit sinonim cu un ciocan care şi-a
pierdut măciulia. La nevoie poate fi şi el util, dar eficace mai greu". Cf. şi antonomaza - „unitate de măsură" :
„Listele parlamentare măsurate cu boc-uF (Adevărul, 22 iulie 2004, p. 1; Boc, numele omului politic, dar şi
interjecţie: „Boc-ul indică noutatea candidatului în prim-planul politic, voinţa acestuia de a pune interesul general
mai presus de cel personal...").
Sporadic, titlurile înglobează antonomaze „culturale" cu mutaţii semantice uşor de identificat: „întrecerea
greucenilor" (Evenimentul zilei, 8 martie 2004, p. 22 ; articol pe teme sportive).

17
Comparaţia de sursă/factură populară sau livrescă, utilizată ca nucleu figurativ al titlului, este rareori
ingenioasă; tendinţa către catacreză diminuează sau anulează latura estetică, expresivă a figurii, dar, în compensaţie,
îi consolidează funcţia descriptiv-explicativă, frecvent în notă hiperbolizantă prin amplificare: „La Bac, notele cresc
precum Făt-Frumos" (Evenimentul zilei, 9 iulie 2004, г 5). „Francezii aşteaptă la Logan ca românii la Dacie;
- comparaţia cu structură atipică, trunchiată prin elipsa comparantului (ca B), produce ambiguizarea referenţială a
titlului, care pierde capacitatea de anticipare tematică: „Precum firul de iarbă (Dimineaţa, 21 iulie 2004, p. 5 ;
dezambiguizat abia în partea finală a articolului, prin comparaţia implicită şi metaforizantă „Să creştem precum
firul de iarbă! ").
Ironia coexistă, de regulă, cu diverse forme de intertextualitate (citat, parodie, pastişă) sau cu tropi fundamentali
(metaforă, mai ales).
Jocul de cuvinte (aparţinând aceluiaşi câmp semantic) este o construcţie ludică/ironică, la limita cu metafora şi
calamburul. Fără îndoială inventive, titlurile din această serie sunt totuşi prea .încărcate" conotativ şi, prin aceasta,
manieriste şi obositoare : „Preţul de intervenţie la miere miroase a măsură electorală zaharisită" (Curentul, 4
octombrie 2004, p. 1), „Epidemie de moţiuni pentru Sănătatea lui Nicolăescu" (Curentul, 13 decembrie 2005, p. 13).
Metafora (Stoichiţoiu-Ichim, 2001, pp. 63-74) este, cu siguranţă, tropul fundamental pentru retorica titlului
publicistic şi principala formă de manifestare a patosului gazetăresc la acest nivel paratextual; expresia metaforică -
tocită sau inedită - dezvoltă funcţii explicativ-descriptive de „etichetare" subiectivă a unor evenimente, atitudini,
persoane şi, prin extensie, a conţinutului întregului text. Ignorând norme estetice/de originalitate, dar deviante faţă
de expresia standard, titlul metaforic atrage atenţia cititorului şi propune un unghi de lectură, fiind esenţial pentru
persuasiunea jurnalistică prin insinuare. In acest sens, trebuie luată în calcul şi utilizarea preferenţială a anumitor
tipuri gramaticale şi semantice de metaforă.

Metafora nominală explicită (coalescentă) şi implicită se prezintă în variante clasice:


- metaforele definiţie (după modelul A este B) şi apozitive (A,B) - formele cele mai clare de metaforă explicită. Pe
primul loc se situează clişeele, „prefabricatele" frazeologice reprezentate de formule colocviale şi/sau populare,
mai rar culte, sau de sintagme preluate din limbaje specializate şi transferate în alt domeniu: „Transnistria, o
«gaură neagră» guvernată de bani şi de Kremlin" (Evenimentul zilei, 4 iunie 2004, p. 17), „România, noul El
Dorado viticol" (Evenimentul zilei, 21 iunie 2004, p. 3), „Relaxarea fiscală este praf în ochi" (Jurnalul naţional,
7 august 2004, p. 14),

Nu sunt de ignorat nici recontextualizările unor versuri, fraze celebre, titluri de cărţi/filme, ceea ce generează
metafore, respectiv titluri metaforic-parodice : „Mutu, Salvatore de la Patria" Jurnalul naţional, 6 septembrie 2004,
p. 1), „Vădim, file de poveste" (Evenimentul zilei, 27 ianuarie 2005, p. 8).

Metaforele explicite ingenioase mizează întotdeauna pe efectele unui element-surpriză: metaforă personificatoare
sau, dimpotrivă, cu rol depersonificator, amestec de registre stilistice, reutilizări parodice imprevizibile ale unor
expresii şi locuţiuni curente: .Vanghelie, un cartof prea fierbinte pentru PSD" (Cotidianul, 23 mai 2004, p. 4),
„Turismul - o babă care se chinuieşte să întinerească" (Jurnalul naţional, 23 august 2004, pp. 8-9), „Piaţa Rahova,
perla falsă din coroana lui Vanghelie" (Evenimentul 30 septembrie 2005, p. 21).

Metaforizarea, în titlu, a numelor proprii sau generice de persoană impune o observaţie aparte. Indiferent de
gradul de uzură şi de inventivitate, coalescenţa apozitivă constituie o procedură comodă de calificare depreciativă
sau elogioasă a unei persoane şi prin aceasta, de orientare şi de manipulare a lecturii: „Chirurgul Ciomu, «măcelarul
de mădulare», a fost dat afară din spital" (Adevărul, 17 iulie 2004, p. 1), „Adi Mutu, iconiţa lui Iordănescu"
(Jurnalul naţional, 6 septembri 2004„Angela Merkel, o Cenuşăreasă care pescuieşte" Ziarul financiar, 2005

Poreclele, ocazionale sau stabile, prin excelenţă ironice, atribuite unor persoane publice (politicieni
îndeosebi), asigură una dintre procedurile curente de metaforizare a titlului. în funcţie de stocul de cunoştinţe deţinut
de cititor, uzul metaforic implicit al supranumelor obscurizează şi blochează înţelegerea mesajului sau, dimpotrivă,
creează premisele unei lecturi relaxa(n)te: „Bombonel şi iepuraşul" (România liberă, 27 octombrie 2004, p. 1;
Adrian Năstase; Traian Băsescu), „Iepuraşul şi papagalul, candidaţi la Cotroceni" (Libertatea, 28 octombrie 2004,
p. 2; Traian Băsescu şi Adrian Năstase),

18
Acelaşi rol de categorizare expresivă şi neechivocă revine clişeului metaforic fondat pe (re)punerea în
circulaţie a unor termeni arhaici, învechiţi sau „exotici", denumind ranguri şi funcţii administrative, sociale,
militare: „Michael, şeicul vitezei" (Libertatea, 4 aprilie 2004, p. 19), „Elevii, ieniceri pentru partid" (Evenimentul
zilei, 2 iunie 2004, pp. 4-5),

Celelalte subtipuri de metaforă nominală perpetuează propriile stereotipuri, ceea ce determină: a) un manierism
figurativ prin uz și conservare a clişeului metaforic, deseori lipsit de paternitate ; anularea oricărui risc sau efect de
ambiguizare a expresiei. ca arare, în titlul jurnalistic sunt neechivoce chiar şi secvenţele care, structural, aparţin
metaforei implicite; în plus, transparenţa .semantică este garantată şi de glosarea anticipată a metaforei în supratitlu
sau amânată, în şapou ori în text.

- metaforele substantival-genitivale (substantiv + substantiv în genitiv), substantival-prepoziţionale (substantiv 4-


substantiv în acuzativ cu prepoziţie), precum şi sintagmele de tipul substantiv + adjectiv, utilizate cu valoare
conotativă apar extrem de frecvent în structura titlului jurnalistic : „Telenovela negocierilor. Noi «trădări» PRM
şi PUR" (Evenimentul zilei, 18 iunie 2004, p. 6), „Zaţul privatizărilor îngroaşă portofoliul AVAS" (Gândul, 27
mai 2004, p. 1), „Al Qaida aruncă în luptă arma petrolului"
Perfect catacretice sau cu un grad oarecare de originalitate, metaforele nominale de acest tip asigură nu numai
brevilocvenţa, ci şi expresivitatea enunţului; în plus, o sumă de elemente figurative asociate consolidează
complexitatea şi, în ultimă instanţă, eficienţa pragmaretorică a titlului.

Metafora verbală este o componentă importantă - cantitativ şi expresiv - pentru construcţia titlului jurnalistic.
Prin excelenţă convenţională şi nonambiguă (semnalată eventual în ghilimele), metafora verbală poate evita
pericolul banalităţii prin combinarea cu diverse artificii lingvistico-stilistice: realizări hiperbolizante şi
personificatoare, îndeosebi din seria „medicală" sau a agresivităţii, împletirea cu metonimia şi cu jocul de cuvinte,
amestecul de registre stilistice: „Un poliţist de frontieră beat «a secerat» 5 oameni cu 200 de cartuşe" {Adevărul, 21
iunie 2004, p. 1); „PSD - Cluj-Napoca a intrat în comă" (Evenimentul zilei, 21 iunie 2004, p. 5), „Guvernul
castrează abia înfiinţatul Consiliu Naţional de Integrare" (Adevărul, 22 septembrie 2004, p. 7), „Ministrul Cinteză
ciripeşte la căpătâiul pacientului «Sănătatea»" (Gândul, 27 iulie 2005, p. 12, cu includerea metaforei într-un joc
ironic de cuvinte).
Retorica titlurilor metaforice/metaforizate este interesantă şi sub alte aspecte, care depăşesc simpla tipologie
gramaticală şi semantică a tropului.

Pentru limbajul publicistic este definitorie şi tentativa de subminare a propriilor clişee figurative; reţinem în
acest sens constituirea „familiei de metafore" prin gruparea unor metafore implicite, aluzive şi sinonimice în jurul
unui clişeu de referinţă.
Tendinţa de a inventa şi de a impune, în şi prin limbajul jurnalistic, metafore ocazionale, dependente de
circumstanţe concrete, particulare; ele devin rapid fie clişee metaforice, fie sursa unor modele de formare a „familiei
de metafore", centrate asupra unuia şi aceluiaşi termen de bază. în general, sunt metafore efemere, a căror forţă şi
perioadă de circulaţie coincid cu durata evenimentului care le-a generat. Exemplele de acest tip sunt numeroase şi
mai ales concludente pentru capacitatea limbajului publicistic de a multiplica ingenios extinderile metaforice ale
unui cuvânt/concept „la modă" :
- tsunami („val uriaş, distrugător"), cuvânt japonez, cu apariţii denotative frecvente în relatările despre dezastrele
naturale din Thailanda şi Indonezia, s-a înregistrat, simultan, şi cu valoare metaforică: „Tsunami" (Ziua, 7
ianuarie 2005, p. 1; despre, convulsiile din politica românească), „ „Se apropie un «tsunami» pe piaţa
asigurărilor" (Evenimentul zilei, 11 ianuarie 2005, p. 8).
- diverse adjective, utilizate ca epitet metaforic, reprezintă componenta invariabilă într-o serie compactă de
metafore, cu domeniu unic de referinţă (cel politic, în exemplele următoare):
- adjectivul portocaliu dezvoltă aceeaşi conotaţie („aparţinând opoziţiei democratice"), indiferent de numele
determinat; sintagma „revoluţie portocalie" (cu referire la Ucraina) asigură tiparul pe care se grefează
numeroase metafore „înrudite" : „Portocaliul Iuşcenko se colorează în gri" (Gândul, 13.09.04

19
oranj din
Sunt de semnalat totodată şi substituţiile lexicale sinonimice ale termenului de bază: „Revoluţia
Ucraina, orchestrată de serviciile secrete" (Adevărul, 18 ianuarie 2005, p. 1) sau „Oranjada" (Ziua, 4 martie
2005, p. 1);
■ adjectivul electoral se înregistrează în componenţa a două „valuri" de metafore adjectivale, aferente
comentariilor pe teme politico-administrative - alegerile locale (Adevărul, 25 octombrie 2004, p. 2),
„SMS-uri electorale cercetate de Poliţie", „Repetenţi la testul mitei electorale", „Liber la turism
electoral" (Cotidianul, 10 noiembrie 2004, pp. 2-4),

Preponderent ocazională, metafora de elogiere absoarbe şi pune în circulaţie clişeul figurativ fondat pe un termen
evaluativ, adecvat momentului/evenimentului de referinţă; de pildă, titlurile artilelor de prezentare a campionilor
români la Jocurile Olimpice (Atena, august 2004) au exploatat obsesiv sintagmele de aur, de argint, de bronz,
metafore cu clară trimitere aluzivă la medaliile : „Ploaie de aur peste România" (Jurnalul naţional, Z5 august
2004, pp. 32-33), „Bărcile cu vâsle de aur" (Jurnalul raional, 23 iulie 2004, p. 32), „Chef de aur! " (Jurnalul
naţional, Ir august 2004, p. 1), „Gimnastele de aur s-au întors acasă" (Adevărul, 26 august 2004, p. 11).
Metonimia prezintă interes ca procedeu care favorizează economia de limbaj şi se intersectează cu alţi tropi.
Metonimia propriu-zisă, saturând una dintre variantele substitutive tipice (de pildă, „autor pentru operă"), se
înregistrează sporadic: „80 de Matisse, Cezanne şi Picasso au ajuns la Muzeul Naţional de Artă al României"
(Gândul, 2 iulie 2005, p. 3).
în schimb, personificarea metonimică furnizează unul dintre cele mai stabile clişee figurative ale limbajului
publicistic actual, recuperate în construcţia titlului; clişeul atinge atât tipul de figură (cu sincretismul a doi tropi), cât
şi „gramatica" şi „semantica" acesteia. Elementul personificator se selectează din categoria verbelor volitive,
psihologice, de mişcare, de opinie sau declarative, în timp ce componenta metonimică este reprezentată de entitatea
căreia i se atribuie caracteristica [ + animat].
Extrem de unitară, categoria metonimiei personificatoare se compune din : toponime/nume de partide, instituţii,
formaţii muzicale, teatrale, sportive etc., indicate prin nume complet sau prin sigle. în acest mod, dintre multiplele
forme posibile de substituţie metonimică publicistica activează îndeosebi varianta „conţinător pentru conţinut" de
tipul „Rusia vrea acord total cu Bruxelles" (Ziarul financiar, 21 mai 2004, p. 9), „Al Qaida ameninţă cu atentate în
Bulgaria şi în Polonia" (Adevărul, 22 iulie 2004, p. 9).
în titluri, preferinţa netă pentru structurile minimale (substantiv cu stilizare metonimică + verb personificator) nu
exclude şi cumulul a două secvenţe de acest tip. De asemenea, importanţa şi stabilitatea procedeului sunt probate,
printre altele, de prezenţa, pe aceeaşi pagină de ziar, a unei serii de titluri construite similar: PNL nu votează Statutul
Parlamentului" ; „PNL cere demisia ministrului Sănătăţii" ; „PD şi PNL se opun vânzării vilelor de protocol către
actualii chiriaşi" ; „PD cere revenirea la vechiul sistem judiciar" ; „PD critică deturnarea banilor de la Sănătate"
{Adevărul, 19 martie 2004, p. 3).
Titlul centrat pe paradox, figură a ambiguităţii prin asocierea de idei aparent contradictorii, este prin definiţie
remarcabil, deşi se înregistrează variante slab diferenţiate ale aceluiaşi procedeu: este vorba despre „ruptura"
imprevizibilă în plan lexico-semantic, produsă de: a) relaţia de incongruenţă dintre elementul regent şi determinanţi;
şi b) substituţii lexicale/sintagmatice deviante în contextul dat; în plus, locul de fisurare a coerenţei semantice poate
fi semnalat grafic prin puncte de suspensie: „Mita legală" (Ziarul, 20 aprilie 2004, p. 1), „Cadre didactice...
corigente" (Dimineaţa, 2 iulie 2004, p. 1), „Popularii nepopulari" (Ziarul, 2 iulie 2005, p. 1), „A câştiga pierzând!
" (Jurnalul naţional, 21 iunie 2004, p. 35).

5. VALORILE STILISTICE ALE PĂRŢILOR DE VORBIRE


Părţile de vorbire constituie un bogat material expresiv, utilizat cu dibăcie de mânuitorii de condeie pentru
a imprima discursurilor sale cât mai multă originalitate, ingeniozitate, varietate etc. Clasele morfologice au
caracteristici proprii, care determină posibilităţile sale expresive. Una din modalităţile care evidenţiază mobilitatea
cuvintelor şi plurifuncţionalitatea lor gramaticală este fenomenul de conversiune, atestat la majoritatea părţilor de
vorbire.
Prin conversiune înţelegem trecerea unui cuvânt dintr-o clasă morfologică în alta şi schimbarea
comportamentului său gramatical, preluând atributele familiei adoptate, dar păstrând nemodificat forma sa fonetică
(substantivul care a devenit adjectiv se acordă în număr, gen şi caz cu determinativul său:…, şi invers, adjectivul
substantivizat capătă forme articulate şi nearticulate, se declină: verdele…). Potenţialul expresiv al unei limbi, şi al

20
românei inclusiv, creşte în intensitate odată cu exploatarea acestor posibilităţi, iar imaginaţia şi inventivitatea
autorului contribuie esenţial la valorificarea resurselor morfologice. „Prin transpoziţie lexico-gramaticală, fiecare
parte de vorbire poate prezenta şi reprezintă lumea într-un anumit mod, având virtutea de a crea şi de a recrea
universul”, susţine Valeria Sporâş (Valori expresive ale conversiunii. Substantivizarea).
Substantivizarea este destul de răspândită în română şi este definită ca „transformare a unei părţi de vorbire
în substantiv cu ajutorul articolelor şi al topicii.” (Gheorghe Constantinescu Dobridor, Dictionar de termeni
lingvistici, Bucuresti, Editura Teora, 1998, p.310). Prin urmare, articolul este cel care conferă o nouă viaţă
cuvintelor din alte clase morfologice şi le imprimă alte posibilităţi contextuale surprinzătoare: „Frunzei îi cade
verdele,/îi cade paloarea,/ frunza-şi pierde nervurile,/ freamătul, sinele ...” G.Tomozei. Are loc individualizarea şi
actualizarea conversiunilor substantivale, plasarea lor în sintagme inedite şi obţinerea de efecte stilistice rare.

Substantivizarea adjectivului produce schimbări noţionale: de la ideea de însuşire a unui obiect se ajunge la
cea de obiect propriu-zis (...). Bogăţia paremiologică a limbii evidenţiază cu prisosinţă farmecul acestei
transformări, care duce la exprimări sugestive şi plastice: „Cele bune / Să s-adune, / Cele rele / Să se spele; „Leneşul
mai mult aleargă şi scumpul mai mult păgubeşte”;

Adjectivele cromatice poartă în sine o nuanţă de vizualizare concretă şi destul de pitorească. Transformate
în substantive, sunt exploatate de poeţi în creaţiile sale, mai cu seamă de simbolişti la care culorile redau stările lor
lirice: Negru profund, noian de negru…” (George Bacovia, Negru). La G.Bacovia semnificaţia negrului are tangenţe
cu motivul morţii şi al disperării, al profunzimii şi al abisului. Violetul bacovian prevesteşte moartea cea
atotputernică şi atotcuprinzătoare. Albastrul din opera lui M.Eminescu sugerează infinitul, care nu poate fi atins, dar
spre care tinde geniul, desprinderea de realitatea pământească şi aspiraţia spre cunoaşterea absolută, este idealul în
veci căutat. Dacă la G.Bacovia verdele se asociază cu starea de nervozitate a poetului, la N.Stănescu este simbolul
vieţii şi al bucuriei: „Trăiesc în numele frunzelor, am nervuri, / schimb verdele pe galben (…)” (A saptea elegie). În
poemele nocturne macedonskiene adjectivele substantivate pot avea sau nu determinanti substantivali sau
adjectivali:

Acest fenomen a atras atenţia şi marilor creatori de artă care l-au utilizat chiar în titlurile operele sale: D.
Cantemir, Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea.

Calitatea pe care o poartă adjectivul se transferă asupra posesorului ei şi se identifică cu ea: ”Deşi sunt
obosit de drum, poate vom găsi frumoasa cu ochii de safir, cu cântecul tău pribeag si străin…” (G. Bacovia, Dintr-
un text comun). Folosirea formelor substantivale adjectivizate la vocativ scoate în evidenţă încărcătura afectivă a
mesajului: „Lumina, ce-o simt năvălindu-mi / în piept când te văd – minunato” (L. Blaga, Lumina).

Dacă devin nume proprii, adjectivele substantivizate sunt relevante pentru desemnarea caracterului
persoanei ce-l poartă: Spânul din povestea lui I.Creangă este un personaj negativ, Flămânzilă se comportă ca un
nesătul.

Substantivizarea verbului este un fenomen destul de productiv în română, iar transformările cele mai dese
au loc de la infinit, participiu, supin, gerunziu. Infinitul lung prin funcţia sa denominativă este folosit în studii şi
creează impresia de acţiune finită, astfel verbul se intersectează cu substantivul. Prin urmare, lexemele de nuanţă
verbală „constrâng ideea verbală în limitele unei substanţe finite, încheiate, percepute din afară şi în întregimea
manifestării sale, într-o manieră mai concretă deci decât o face verbul”(Eugen Câmpeanu, Stilistica limbii române.
Morfologia, Cluj-Napoca, Editura Quo Vadis, 1997, p.35). ex.

Participiul substantivizat exprimă starea apărută în urma unei acţiuni: Tot pățitu-i priceput.” (proverb) ...,

Supinul convertit în substantiv redă ideea de finalitate, „Si unde duce mersul, nu mai ştim.” (Lucian Blaga,
Poveste)...,

Gerunziul substantivizat este mai puţin productiv şi a fost folosit mai mult în sec. al XIX-lea: Murindului
speranţa, turbării răzbunarea” (Mihai Eminescu, Amorul unei marmure)...

Inventivitatea poetică cunoaşte multiple posibilităţi de a reda cât mai original şi inedit ideile. Un mare
deschizător de drumuri este N.Stănescu, care schimbă semnificaţia înrădăcinată a părţilor de vorbire: substantivele
create din verb exprimă noţiuni total noi: Ce poveste ! / Este / a fost mâncat / de către nu este.” ( Ziceți).

21
Substantivizarea numeralului este mai restrictivă, doar anumite forme de numeral pot căpăta caracteristicile
substantivului. Acestei operaţii se produc în cazul numeralelor cardinale (şaptele, zecele), fracţionare ( doimea ).

Pronumele mai rar se converteşte în substantiv, dar această modificare comportă valori stilistice multiple şi
demne de remarcat. Substantivul astfel creat obţine statutul de obiect independent şi destul de concret.
Pronumele negativ substantivizat are o paletă largă de interpretări: de la starea de gol primordial până la
cea de spirit covârşitor: „Nimicul zăcea-n agonie” (Lucian Blaga, Lumina); „Nimicul îsi încoardă struna.”
(Lucian Blaga, Moartea lui Pan IV); „nimic, nimic / cum este nimicul dintre stele / cum este nimicul dintre
degete…(Nichita Stănescu, Axios! Axios!). Substantivul la plural nimicuri sugerează întâmplări,
evenimente care nu (mai) sunt relevante: „Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri” (Mihai Eminescu,
Sonet I).
Conotaţiile pronumelui personal eu în varianta de substantiv este foarte vastă, redă starea interioară a
creatorului de frumos şi ...

Se întâlnesc cazuri mai rare de transferare a altor pronume în substantiv, un mare inventator fiind,
bineînţeles, N.Stănescu, la care „„« Sinele » încearcă din « sine » să iasă, / ochiul din ochi, si mereu / însuși pe
însuși se lasă / (…)”, / Eu sunt numai numele meu. / Restul e „tu”, i-am zis. /

Destul de rare sunt situaţiile în care alte pronume se substantivează: „Este un ce măreț în firea noastră, / Dar
acel ceva nu din noi răsare.” (Mihai Eminescu, Demonism); „…Știu și ei / Să trăiască / Un ce / Familiar, / Social, /
Urmat cu sfinţenie.” (George Bacovia, Din explorări). Prin acest procedeu se încearcă oarecum coborârea
abstractului în limitele concretului, chiar dacă totul rămâne în nedeterminat.

Substantivarea adverbului are ca idee dominantă imprimarea ideii de general:„Binele cu bine se


răsplăteşte”, de concret: Acest târziu de tot, pe cristale de gheaţă, pe distinsul bal (…)” (George Bacovia, Bucăţi de
noapte);

Adverbul aproape devine prin articulare substantiv, se concretizează, păstrând totuși ceva din sensul
adverbial originar. În exemplele următoare, acest fost adverb, prin întrebuințare substantivală, primește sensul de
persoană apropiată sufletului altei persoane: „Iubește pe aproapele tău ca pe tine însuti.” (proverb); „Eram mic / si
singur socoteam: ea mi-e aproapele / si o iubeam.” (Lucian Blaga, Din copilăria mea).

Substantivul este implicat în realizarea multor figuri de stil cum ar fi:


• epitet
• comparaţie
• metaforă
• hiperbolă
• personificare
• repetiţie

Adjectivul

În discursul jurnalistic o pondere destul de mare îi revine adjectivului calificativ, care devine “măsurariul”
faptelor, evenimentelor relatate. După părerea lingvistei Zafiu, “registrul afectiv” se referă la “două sentimente
fundamentale: indignarea şi compătimirea”. Aspectele negative ale realităţii, cum ar fi crimă, asasinat, viol au parte
de o paletă vie de determinări: “odioasă“, „abominabilă“, „oribilă” etc, toate cu o încărcătură emotivă deosebită - de
înfiorare a opiniei publice. Acţiunile unui criminal sunt determinate de un plan “diabolic”, ”diavolesc”, iar gândul
său devine “sălbatic” sau “ticălos”.

Ca şi în cazul substantivului, conversiunea altor părţi de vorbire în adjectiv sporeşte expresivitatea textului:

• substantiv: plebe proletară


• gerinziul: tremurăndul picior
• participiu: lumine îngălbenite
Superlativul absolut obţinut prin alte mijloace decât adverbul foarte evidenţiază multitudinea de posibilităţi
expresive: nespus de, teribil de etc.
Augmentativele şi diminituvele adjectivale pot exprima maxima intensitate a unei calităţi în scopuri ironice
(mintioşelul nostru premier, C.Tănase, La sapă, moldoveni! Timpul, 27 aprilie 2007).

22
Adjectivul, de asemenea, este o sursa pentru diverse figuri de stil: comparaţie, metaforă, hiperbolă,
repetiţie.

Verbul

Verbul se remarcă stilistic ca o parte de vorbire dinamică, ce creează imagini motorii, iar textele capătă
dinamism, vioiciune, atractivitate. Se poate vorbi în cazul verbului de schimbarea persoanei, utilizarea pers. III în
locul pers. II, spusele capătă astfel un caracter de generalitate:”Nu-şi vedea omul capul de treabă şi lui îi arde de
vorbă”. Schimbarea persoanei pe parcursul relatării conduce la ideea implicării cititorului: „Pornesc ei la drum, o
iau când la stânga, când la dreapta, şi mergi şi mergi până nu mai vezi bine” (I.Creangă).

O multitudine de nuanţe expresive are prezentul indicativ, care este utilizat cu succes pentru a nara fapte
din trecut. Se creează impresia că devii martorul unor scene de demult.

În limbajul colocvial apare varianta de trecut pentru prezent: eu am plecat. Imperfectul modestiei (în locul
prezentului) subliniază atitudinea de respect faţă de o persoană: „Voiam să vă comunic …”. Aceleaşi idei le putem
susţine şi despre viitorul modestiei: Am să te rog …

Viitorul cunoaşte şi alte nuanţe de utilizare expresivă: cu scop imperativ: Voi rămâneţi aici; ca probabilitate
a realizării unei acţiuni: S-o descurca el într-un fel; ca o acţiune neterminată: Mâine voi vizita muzeul.

Expresivitatea unităţilor lingvistice utilizate, mai ales a celor verbale, a fost subliniată şi de marele
Eminescu: „Începe să mi se facă clar că limba română este într-adevăr bogată. În hârţoage vechi am descoperit mai
multe formaţii sintactice fermecătoare, mai multe timpuri care au fost uitate”.

Adverbul
Adverbul poate exprima stilistic nuanţe de superlativ prin repetare: citeşte repede-repede, prin prelungirea
unui sunet: bineee, prin comparaţie: iute ca gândul, cu sens metaforic: a dormit buştean etc.
Adverbul unde din enunţurile principale intensifică valoarea expresivă: Şi unde nu ne trezim într-o bună
dimineaţă plini ciucuri de râie căprească … (I.Creangă).
Gradul comparativ al adverbelor contribuie la expresivitatea textelor: Cânt-un corn cu-nduioşare/ Tot mai
tare şi mai tare/ Mai aproape, mai aproape” (M.Eminescu).
Prin caracterul său prolific si activ, prin gama largă de transferuri între clasele lexico-gramaticale,
conversiunea se înscrie în categoria faptelor de limbă valorificate din plin la nivel stilistic. Este o realitate că valorile
stilistice (expresiv-estetice) se nasc din valorile lexical-gramaticale. Prin forța sa sugestivă, substantivul depășește
barierele lingvistice, navigând spre noi orizonturi, cele ale imaginarului poetic. El poate construi, reface sau
desființa într-o clipă un univers.

6. Tipologia figurilor de stil. Figurile semantice şi transformarea lor în clișee.


(după R.Zafiu)

Discursul jurnalistic utilizează destul de mult figurile semantice – în primul rând metafora şi metonimia –
cu rol ornant sau explicativ. Nu e însă vorba, de obicei, de inovaţii extreme, de asocieri surprinzătoare, cu funcţie
estetică; figurile publicistice corespund mai curând cadrelor conceptuale generale, analogiilor şi asociaţiilor din viaţa
cotidiană şi din limbajul curent. Ele sunt deja uzuale, banalizate – sau devin astfel în interiorul stilului gazetăresc.
Clişeele provenite din metafore şi metonimii sunt adesea iritante prin recurenţă, dar au avantajul accesibilităţii, al
maximei comodităţi, manifestate deopotrivă în producerea şi în receptarea textului.

Metaforele călătoriei: corabie, automobil, tren...

Metafora drumului fiind una din cele mai bine reprezentate în toate registrele limbii, nu e de mirare că din
ea s-au dezvoltat alte câteva câmpuri de echivalenţe: în primul rând, asimilând obiectul supus unei evoluţii (individ,
grup, domeniu de activitate sau cunoaştere umană) cu un vehicul în deplasare. Societatea-corabie, istoria-tren,
omul-automobil sunt concepte metaforice puternic clişeizate, pe care le utilizează limbajul curent, cel publicistic, ba
chiar şi cel poetic. Foarte actuală e‚ fireşte, identificarea individului cu automobilul (explicabilă prin condiţiile vieţii
moderne): ea explică un număr considerabil de expresii şi locuţiuni din limbajul argotic şi familiar: a fi în pană „a
nu mai avea bani“, a lua ceva la bord „a consuma băuturi alcoolice“ (vezi şi benzină, carburant cu sensul de

23
„băutură alcoolică“), a-şi face plinul „a ajunge la un câştig considerat suficient“, a trage pe dreapta „a se culca“; „a
se retrage“ etc.

Limbajul publicistic transformă asemenea echivalări mai vechi sau mai noi în construcţii elaborate, alegorice,
uneori artificiale şi marcat retorice. Oricum, trecerea de la presa românească în limbaj de lemn la cea actuală a
însemnat şi o modernizare a metaforei mijlocului de transport: corabia (cu cârmaciul ei) era caracteristică stilului
solemn şi arhaizant al discursului totalitar; inovaţiile actuale preferă trenul sau automobilul. Metaforele navigaţiei
nu dispar, desigur, cu totul: în 1990, sub titlul „Corabia se scufundă“ se desfăşura o întreagă alegorie, în care
apăreau marinarii, mecanicii, puntea, bastimentul etc.: „Căpitanul dă ordine, timonierul încearcă disperat să
redreseze cârma... “; „Suntem un neam în cumpănă, ca şi o corabie pe cale de a eşua“.

Seria metaforelor automobilistice mizează pe accesibilitate şi actualitate, apelând la o experienţă comună mai
multor cititori (pentru care corabia e, totuşi, doar un clişeu cultural!). Inovaţia se manifestă prin alegerea unui
element concret-cotidian ca suport inedit al alegoriei: societatea românească devine, de pildă, un autobuz: „Pentru
multă lume alegerile din septembrie reprezintă o intersecţie a istoriei în care obositul, uzatul şi slab alimentatul
nostru autobuz tricolor o poate lua aiurea, virând la dreapta ori la stânga, pe o stradă întunecată, plină de gropi şi
mizerii (...)”.

Metafora „feroviară“ nu este mai puţin frecventă în discursul politic şi publicistic: un partid politic s-a
declarat la un moment dat „locomotiva“ coaliţiei din care făcea parte. Tentaţia alegorică se manifestă şi aici din plin:
„Trenul puterii. Circulă oricum. «Locomotiva» – partidul majoritar – se mai înfundă în zăpadă, vagoanele sunt
jerpelite, partidele extremiste circulă pe scări.

Metafore publicistice. Abuzul metaforic a fost favorizat de limba de lemn a regimului politic totalitar. Un tipar
asemănător produce, evident în mod involuntar, animale fantastice dintr-un bestiar inedit: „Cinic, vechii rechini ai
dezastrului românesc întind din nou braţele tentaculare, paralizând tot ce ating“ (Dreptatea 192, 1990, 1). Sensul
figurat depreciativ, injurios, al denumirilor de specii animale se combină, într-o retorică rudimentară, fără a ţine
seama de imaginea simbolurilor concrete.
Alegorii. O metaforă jurnalistică nu rămâne aproape niciodată singură; în căutare de performanţe stilistice, autorii
construiesc metafore şi comparaţii în lanţ; cum acestea sunt, prin natura scrisului publicistic, clişeizate, rezultatul –
scenariul alegoric – este de obicei unul involuntar comic. În alegoria jurnalistică e caracteristică grija autorului de a
decoda cât mai explicit echivalările metaforice: textul se întrerupe, de multe ori, pentru a face loc explicaţiilor,
„traducerii“: „Copilul (puterea actuală) şi-a făcut gestaţia în pântecele mamei sale (Televiziunea).
Dezavantajat oricum de complicarea excesivă, stilul alegoric e pândit, din păcate, şi de riscul inutilităţii: el
rămâne de multe ori un simplu exerciţiu retoric, un ornament pitoresc, care nu aduce un progres veritabil în analiza
fenomenelor descrise; poate chiar să alunece în erori de logică (grave pentru o figură de stil prin excelenţă
raţionalistă), prin nepotrivirea metaforelor cu fenomenul reprezentat, prin incoerenţe sau jocuri de cuvinte: „aceste
mari unităţi ale agriculturii române abia plutesc în derivă ca să treacă mai repede prin pâcla perioadei de tranziţie.
Dar nu se vede malul în această economie de ceaţă“ (RL 666, 1992, 2).

Metafore animaliere. Clişeele publicistice se dezvoltă de obicei, spontan, în serii; una dintre seriile foarte
evidente în retorica jurnalistică actuală este cea a metaforelor animaliere. În lista principalelor animale invocate în
ultimii ani par să intre mai ales rechinii, caracatiţa, dinozaurii, hienele – şi, cu o frecvenţă ceva mai redusă,
cameleonul, lupii, lipitorile, păianjenul, şarpele, şobolanii, cobaii. Nu întâmplător am amestecat formele de singular
cu cele de plural: unele din numele de mai sus şi-au consolidat semnificaţia metaforică într-o anume formă
gramaticală: e mai puţin probabil să întâlnim în texte lupul (la singular) sau caracatiţele (la plural). Desemnările
animaliere se deosebesc şi după posibilitatea de a apărea fără determinări (mai rar) – „rechinii stau, deocamdată,
ascunşi“ (RL 1065, 1993, 9); „caracatiţa impune propria ei lege“ (RL 922, 1993, 1) – sau cu determinări care le pun
în relief caracterul metaforic: „bătrânele hiene nomenclaturiste... stau la soare şi-şi ling rănile“ (RL 848, 1993, 1);
„hienele tranziţiei“ (RL 940, 1993, 9); „bătrânele hiene securiste“ (RL 1312, 1994, 1).

Personificarea preţurilor. Într-un sondaj de opinie realizat în 1996, la întrebarea „de ce vă temeţi mai mult“, cei
chestionaţi indicau pe primul loc preţurile, care o luau astfel înaintea unor surse tradiţionale de spaimă, precum
războiul sau boala. Este deci interesant să urmărim prezenţa preţului în discursul public actual, mai ales în presă.

24
Prima observaţie care se poate face este că subiectul în cauză e foarte prezent în textele publicistice. Se constată,
apoi, că preţurilor le este atribuită constant calitatea de agent: ele sunt personificate, sunt descrise în ipostaze cât se
poate de autonome şi dinamice. Metaforele clişeizate ale creşterii preţurilor nu au o tonalitate excesiv de sumbră.
Cele mai puternice imagini sunt ale forţelor naturale: „Vârtejul preţurilor nu iartă nimic!" (EZ 1026, 1995, 1),
„tensiuni declanşate de avalanşa preţurilor" (RL 28.10.1995, 16). Alte contexte sugerează însă mişcarea ameţitoare
prin metafore ale dansului (lambadă, sarabandă) sau ale călăriei (cavalcadă): „«Lambada» preţurilor“ (Adevărul
166, 1990, 1); „Sarabanda preţurilor şi pensiile“ (RL 716, 1992, 2); „Cavalcada preţurilor sub biciul Stolojan“ (RL
782, 1992, 1). În fine, apar şi metaforele tehnice: „o remorcă la locomotiva preţurilor“ (RL 1096, 1993, 16).

Metalimbaj la stilistică
Alegorie. Procedeu artistic constând în exprimarea unei idei abstracte prin mijloace concrete.
În alegorie fiecare obiect abstract este personificat sau prezentat simbolic, la crearea imaginii sale concurând mai
mulţi tropi. Fabulele sunt povestiri alegorice.
Alegoria nuntă-moarte: Că la nunta mea / A căzut o stea;/ Soarele şi luna /Mi-au ţinut cununa. /Brazi şi paltinaşi /I-am
avut nuntaşi, /Preoţi, munţii mari, /Paseri, lăutari, /Păserele mii, /Şi stele făclii!
Aliteraţie. Procedeu stilistic care constă în repetarea aceluiaşi sunet sau a unui grup de sunete în cuvinte care se
succedă (vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie).
Aluzie. Cuvânt, expresie, frază prin care se face o referire la o persoană, la o situaţie, la o idee, fără a o exprima
direct. Car!!! Car!!! Car totul!!! Opt ani de zile, un cârd de cioroi au întunecat cerul patriei mele. În fruntea
cârdului se afla Cioroiul-şef. Opt ani de zile s-a auzit doar cârâitul lui: car!!!, car!!!, car!!! car totul, adică fur,
ciordesc totul ce-mi iese în cale - terenuri agricole, bănci, fabrici, televiziuni ş.a.m.d.
Ambiguitate. Este un procedeu stilistic complex, care constă în utilizarea deliberat echivocă a unui cuvânt sau a
unei secvenţe lingvistice dezvoltate. Ea se bazează pe posibilitatea de a înţelege cuvântul sau secvenţa lingvistică
respectivă în cel puţin două feluri (Caţavencu: vreau ceea ce merit în oraşul acesta de gogomani, unde sunt cel
dintâi … între fruntaşii politici.)
Anacolut Discontinuitate sau ruptură logico-sintactică în interiorul unei propoziţii sau al unei fraze. Ex. Degeaba
muncim zi şi noapte dacă nu ţi se recunoaşte, acolo, nici un merit.
Anaforă. Procedeu stilistic care constă în repetarea aceluiaşi cuvânt la începutul mai multor fraze sau părţi de frază
pentru accentuarea unei idei sau pentru obţinerea unor simetrii. avem timp să sfărâmam un vis şi să-l
reinventăm, /avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem, /avem timp să primim lecţii şi să le
uitam după-aceea (O.Paler) 2. „Democraţia fără presă este inacceptabilă. Democraţia cu presă este insuportabilă”
(Winston Churchill)
Antifrază. Figură retorică prin care o locuţiune, o frază etc. se întrebuinţează cu înţeles contrar celui obişnuit. Dacă
ironia laudă spre a critica, admiră spre a denigra, antifraza include şi procedeul invers, simulând critica sau
denigrarea pentru a elogia. Ex. Eşti un urât şi un rău şi nu te pot suferi.
Antiteză. Figură de stil bazată pe opoziţia dintre două idei, fenomene, situaţii, personaje, expresii etc., care se pun

25
reciproc în relief. Eşti om intelectual şi nu un terchea-berchea.
Arhaism
Să tot fie vreo cinci ani de când, împăunaţi în caftane stataliste, mesagerii preşedintelui moldovean cu vipuşcă la
şalvari ne dădeau târcoale, apelând la conştiinţa de neam
Aşteptare frustrată. Un efect obţinut prin utilizarea intenţionată a unor procedee menite să atragă atenţia
cititorului într-un mod spectaculos, întrerupând orice inerţie în lectură şi să le contrazică expectanţele. Ex.
Shakespeare a creat lumea în şapte zile. / În prima zi a făcut cerul, munţii şi prăpăstiile sufleteşti. / În ziua a doua
a făcut râurile, mările, oceanele / Şi celelalte sentimente (M.Sorescu)
Autoironie. Ironie la adresa propriei persoane. Am trădat eu vreodată, trădătorilor?Am spus eu vreodată minciuni,
mincinoşilor?
Cacofonie Asociaţie sau repetare neplăcută de sunete în vorbire. Suntem ca calicii în această ţară.
Calambur Joc de cuvinte bazat pe echivocul rezultat din asemănarea formală a unor cuvinte deosebite ca sens. Are
drept scop obţinerea de efecte umoristice. Ex. La timpuri noi tot noi.
Chiasm Figură de stil care constă în reluarea, în ordine inversă, a două cuvinte sau expresii. Ex. Spune ce gândeşti,
dar gândeşte-te ce spui.
Clişeu Formulă stilistică, expresie etc. banalizată din cauza repetării excesive; şablon. A patra putere în stat.
Colaj. Este o formă complexă de manifestare a intertextualităţii care rezidă dintr-o succesiune de texte sau registre
stilistice transferate într-un text - gazdă. Ex. Istoria patriei a ajuns la acel moment de răscruce, când rândunelele
se duc, creşte întreţinerea la bloc, se scutur frunzele de nuc, inculpaţii se eliberează de la zdup, se-aşază bruma
peste vii, toamna se numără bobocii, iar medicamentele gratuite se plătesc cu bani.
Comic Care provoacă râsul; plin de haz; hazliu; nostim; amuzant.
Comparaţie Figură de stil care constă în alăturarea a două obiecte, persoane, acţiuni etc. pe baza unor însuşiri
comune. Minte de stă soarele/ de stinge, /de-ngheaţă apele/de-ţi stă ceasul
Conotaţie Sens suplimentar (faţă de denotaţie) al unui cuvânt adesea figurat, rezultat din experienţa personală, din
context. Pare-se că PCRM s-a deshidratat definitiv.(P.B.)
Consonanţă Un tip de rimă imperfectă când vocalele accentuate din silabele finale nu se repetă identic, dar sunt
precedate şi urmate de consoane identice. Ex. El tuşeşte, îşi încheie haina plină de şireturi: / Să iertaţi, boieri, ca
nunta s-o pornim şi noi alături.
Context Fragment dintr-o scriere în cadrul căruia se găseşte un cuvânt, o expresie, un pasaj etc. interesant.
Conversiune
Adjectiv în substantiv: Frunzei îi cade verdele, / îi cade paloarea, / frunza-și pierde nervurile, freamătul, sinele /
palid și el, / și palid intră în toamnă / călcând norii … G.Tomozei
pronume în substantiv: Aseară ieșeam de la film. În ușa mall-ului, chiar în fața noastră, doi tineri, un el
și o ea.
Creaţii personale. Formaţiile lexicale personale sunt acele cuvinte (sintagme, expresii, locuţiuni) inexistente ca
atare în limbă, dar care se întâlnesc într-o creaţie şi sunt rodul inventivităţii Astfel, noi, cetăţenii simpli, ar trebui să
întrebăm autorităţile statului de ce fel de fel de şelini şi starîşi, precum şi atâtea alte fiinţe politice klimenkoide, duşmani
deschişi ai limbii şi simbolicii acestui stat, bâzâie nestingheriţi prin Moldova?(C.T.)
Partidul umanoidului său se numeşte Partidul Primatelor Cretine din R. Moldova (PPCM) şi are drept doctrină
humanoidismul cretin, doctrină politică ce are la bază teoria pasatismului.
Respectivul umanoid are creier slab dezvoltat, în schimb e gros de obraz şi e de un tupeism feroce.
Dativ etic. Este o formă pronominală prezentă numai la pers. I şi a II-a singular, fără funcţie sintactică, dar care are
valoare stilistică şi pragmatică. Ex. Pe unde-mi umbli?
Elipsă Figură de stil care constă în omiterea din vorbire sau din scris a unor elemente care se subînţeleg sau care nu
sunt absolut necesare pentru înţelesul comunicării. Ex. Vrei cafeaua cu zahăr? – Cu.
Emfază. O figură de stil prin care se acordă o importanţă deosebită celor spuse. Ex. Căci moşneagul ce priveşti /
Nu e om de rând, el este domnul Ţării Româneşti. (M.Eminescu)
Enumerare. O figură prin care se coordinează mei mulţi termeni, este î înşiruire de termeni , având aceeaşi funcţie
sintactică. În lumea modernă, frigul, foamea, sărăcia, războaiele sunt fenomene electorale – unora le aduc voturi,
altora le iau.
Enunţ reflexiv Modalitate de exprimare a unor adevăruri eterne şi general valabile (maximele, cugetările etc. ).
Să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului.
Epiforă Figură de stil care constă în repetarea unui cuvânt sau a unor cuvinte la sfârşitul propoziţiilor, frazelor sau
al unor strofe; epistrofă
Epitet Determinant expresiv pus pe lângă un substantiv sau pe lângă un verb pentru a scoate în evidenţă mai
nuanţat o trăsătură a obiectului sau a acţiunii şi pentru a da mai multă expresivitate artistică creaţiei respective.
Publicist de doi bani, articol de trei parale

26
Eufemism Element de limbă care înlocuieşte, în vorbire sau în scris, un cuvânt sau o expresie neplăcută, vulgară,
jignitoare, respectând paralelismul de sens. Ex. Nu suntem în relaţiile cele mai bune cu vecinii.
Exclamaţie retorică Este o modalitate de realizare a emfazei. Conferă textelor vivacitate.
Gradaţie ascendentă (descendentă) O figură de stil care constă în enumerarea a cel puţin trei termeni (cuvinte,
sintagme, propoziţii), astfel încât fiecare dintre aceştia să aducă o intensificare sau o diminuare a celui anterior.
Hiperbolă Figură de stil prin intermediul căreia sunt exagerate trăsăturile unui personaj, ale unui obiect în scopul
accentuării unei idei sau a reliefării unui personaj. Hiperbola operează exagerare în dublu sens, al măririi şi,
respectiv, al micşorării.
Imperfect narativ (efect durativ, iterativ, de continuitate)
Imprecaţie Figură de stil care conţine un blestem. bata-l crucea !, Fereasca Dumnezeu
Inversiune Procedeu stilistic constând în schimbarea topicii normale a cuvintelor într-o frază
Invocaţie Procedeu stilistic prin care oratorul sau scriitorul interpelează un personaj (de obicei istoric) absent.
Ironie Cuvânt, frază conţinând o uşoară batjocură, folosind semnificaţii opuse sensului lor obişnuit; zeflemea,
persiflare. Citez din „Mesajul de felicitare” adresat „bunicuţelor” de premierul Tarlev: „Numai un popor cu suflet
mare şi o imaginaţie de poet are dreptul de a avea aşa o sărbătoare - Ziua bunicuţei”. Am încercat să aflu ce
popor de pe planeta Pământ mai are sărbătoarea „Ziua bunicuţei”. Niciunul, dom’lor! De unde deducem că
moldovenii sunt un popor ales, singurul din lume cu „suflet mare şi o imaginaţie de poet”, iar celelalte popoare au
suflete mici, păcătoase, sunt mute la glasul frumosului, ca nişte consoane oclusive, şi au o imaginaţie de
parameci! Parcă acestea-s popoare sănătoase!? Merită oare ele stima noastră? Merită ele, în general, să mai
existe, dacă nu au „sărbătoarea bunicuţei”? Să dăm cu atomica peste ele! Aista nu-i rasism, ci patriotism
moldovenesc. Da, numai un popor cu suflet mare şi o imaginaţie de poet are dreptul de a avea un aşa premier ca
Tarlev!
Întrebare retorică Procedeu prin care vorbitorul emite intenţionat o interogaţie la care nu aşteaptă răspuns. Ei şi ce
dacă e campanie electorală? Unde e scris că în campaniile electorale se anulează legile statului şi simpla demnitate umană a
unui popor? (C.T.)
Joc de cuvinte tembelizorul
Se vedea de la o poştă că lui Vântu îi suflă vântul prin buzunare.
Laitmotiv Reluarea sistematică într-un text a unei idei, a unei teme sau a unui motiv, prin repetarea identică sau în
forme modificate a unor cuvinte, sintagme, versuri, propoziţii etc.
Limbă de lemn înveşmântează lipsa de idee în cuvinte. 1.Numai şi numai socialismul a asigurat deplina
independenţă, bunăstare şi fericire.2. Să dezvoltăm tot mai puternic spiritul de sacrificiu. 3. Din punct de vedere
social, ne aflăm înaintea celor mai dezvoltate ţări capitaliste.
Litotă Procedeu stilistic folosit pentru a exprima o idee sau un sentiment prin negaţie. Ex. Nu mică mi-a fost
mirarea când am văzut de ce este în stare.
Metaforă Figură de stil rezultată dintr-o comparaţie subînţeleasă prin substituirea cuvântului obiect de comparaţie
cu cuvântul-imagine.1. Nici un şurub politic, oricât de betegit ar părea, nu este lăsat să se tăvălească aiurea pe
jos. 2.A început marea cotonogeală pentru cel mai râvnit os al ţării. 3.Locomotivă electorală
Metonimie Figură de stil care constă în înlocuirea cauzei prin efect, a efectului prin cauză, a operei cu numele
autorului (L-am cumpărat pe Eminescu), a unui produs cu originea lui (Preferă Cricova (şampania), a concretului
cu abstractul etc., pe baza unei relații logice. Metonimia poate exprima 1) Cauza prin efect: Este apreciat că are
mâini de aur.2) Efectul prin cauza; 3) Denumirea recipientului în locul conținutului Provincia e supărată pe
capitală.4) Semnul în locul obiectului semnificat (El este un Don Quijote).
Monolog Replică amplă a unui singur personaj, care poate viza sau nu un destinatar prezent sau imaginat.
Omonime
Realitatea de la Realitatea TV era pe cât de posomorâtă, pe atât de chinuitoare.
Oralitate Calitate a stilului unei scrieri beletristice de a părea vorbit, dând expunerii un caracter spontan şi viu atât
în dialogurile care notează particularităţile vorbirii personajelor, cât şi în naraţiunea propriu-zisă; ansamblu de
particularităţi ale limbii vorbite, ale graiului viu
Oximoron Figură de stil care exprimă o ironie subtilă sau un adevăr usturător sub forma asocierii paradoxale a doi
termeni contradictorii. (chin dulce)
Parabolă Figură stilistică bazată pe analogie, ce constă în sprijinirea unei afirmaţii pe un exemplu cu valoare
simbolică, real sau imaginat.
Paradox Este o figură de stil ce reuneşte 2 idei, 2 realităţi care aparent se exclud. Ex. Paradoxul vremurilor
noastre în istorie este ca avem clădiri mai mari, dar suflete mai mici; autostrăzi mai largi, dar minţi mai înguste.
Ne-am multiplicat averile, dar ne-am redus valorile. O.Paler
Parafrază Expunere a conţinutului unui text într-o formulare proprie (de obicei, mai amplă).
Mi se pare însă lipsită de bun-simţ încercarea acestei televiziuni de a induce opiniei publice ideea că numărătoarea anilor de
când moldovenii au coborât din copaci începe odată cu apariţia Publika TV la Chişinău, că până la ea moldovenii nu ştiau ce-
i aia televiziune, stăteau prin copaci şi priveau la stele.

27
Paralelism sintactic Figură de stil ce stă la baza tuturor figurilor care implică simetria şi repetiţia. Pe cât sunt
melancoliile de dulci, pe atât sunt tristețile de amare. E.Cioran.
Perifrază. Procedeu gramatical şi stilistic de exprimare prin mai multe cuvinte a ceea ce, în mod obişnuit, se poate
reda printr-un singur cuvânt . Cartea cărţilor, ţara lalelelor, oraşul celor 300 de moschee
Personificare figură de stil prin care se atribuie lucrurilor, animalelor sau fenomenelor din natură însuşiri omeneşti
Pleonasm Eroare de exprimare constând în folosirea alăturată a unor cuvinte, construcţii, propoziţii etc. cu acelaşi
înţeles
Redundanţă înseamnă repetare, reluare a unei informaţii. Ex. Am văzut-o pe Maria.
Regionalism Fapt de limbă existent numai într-o anumită regiune, caracteristic numai pentru un anumit grai
Rimă Potrivire armonioasă a sunetelor finale în două sau mai multe versuri. 2) Cuvânt care în vers rimează cu alt
cuvânt
Sarcasm Vorbă sau expresie insultătoare; batjocură usturătoare. Ex. Să trăiţi la mulţi ani, dobitocia voastră. (Gr.
Alexandrescu)
Simbol Procedeu expresiv prin care se sugerează o idee sau o stare sufletească şi care înlocuieşte o serie de
reprezentări
Sinecdocă Figură de stil care constă în lărgirea sau restrângerea sensului unui cuvânt prin folosirea întregului în
locul părţii (şi invers) (ea are de hrănit cinci guri), a particularului în locul generalului, a generalului în locul
particularului, a materiei din care este făcut un lucru în locul lucrului însuşi (este îmbrăcată în mătase), a
singularului pentru plural (românul e născut poet).
Tautologie Repetare inutilă a aceluiaşi gând, formulat prin aceleaşi cuvinte sau prin cuvinte apropiate ca sens. 2)
lingv. Greşeală constând în repetarea unor cuvinte identice sau apropiate ca sens şi ca expresie, dar diferite sub
raport sintactic. Replica replicii. Minunea minunilor.
Truism Adevăr evident, banal; loc comun
Umor Înclinare spre glume care se ascunde sub o înfăţişare serioasă, severă, plină de ironie şi de neprevăzut
Zeugmă
1.Nu schimbă mare lucru nici jurnaliştii, analiştii şi canaliştii.
2.Am fost împuşcat de 2 ori, o dată în picior şi o dată la Plevna.
Expresii frazeologice De ani de zile de când se vorbeşte despre integrarea europeană niciodată clasa noastră politică n-a
discutat cu poporul cinstit, cu cărţile pe faţă, ce mâncare de peşte este această integrare.
Omonimia: Reportaj din India şi Pakistan. Pakistanezul mi-a întins mâna şi s-a prezentat: Petea. Am ajuns în
India cu permisiunea grănicerilor străini. (Timpul, 29 august 2009)
Antonomază
De ce şelinii şi starîşii bâzâie nestingheriţi în R. Moldova?(C.T.) (E vorba de Constantin Starîş, jurnalist de la NIT, şi Şelin,
proprietarul cinematografului Patria). 2. La guvernare au venit ghimpii, filaţii, urechenii şi lupii.
Barbarism:
Politolog ucrainean: Rușii vor rămâne în Tiraspol însă vor schimba politica lor din "hard" pe "soft".
Petru Bogatu: Tkaciuk out, Stratan reintră în joc?
Schimbări ortografice: Să RâDEM, DECI, VITEAZ RăSAD!
Oralitate Adică, uite, dom’le, cât e de tare Publika noastră - e spaima premierilor!

Analiza stilistică a unui articol

1.Introducere. (Autorul) în articolul …., publicat în nr.…., la rubrica ….., dezbate problema …. (ia în discuţie
chestiunea, îţi exprimă opinia vizavi de o temă actuală …). Tipul articolului. (Autorul) ( este cunoscut în mediul
ziaristic ca un jurnalist cu o pană ascuţită, maliţioasă, care utilizează din plin resursele expresive ale limbii pentru a
stârni reacţia cititorului faţă de problemele stringente ale actualităţii).
Semnificaţiile titlului. Tipul de titlu (verbal, nominal, metaforic, eliptic, rimat, conţine chiasm, sinonime),
Structura articolului. Alcătuit din părţi, alineate, are motto, are introducere etc.
Ideile centrale ale articolului.
2. Analiza propriu-zisă.
Modalităţile lingvistice de evidenţiere a problemelor abordate prin:
Mijloace morfologice (analiza părţilor de vorbire, identificarea unor particularităţi morfologice cu funcţie stilistică
Mijloace lexicale (identificarea vocabularului specific, folosirea lexicului neologic, recunoaşterea unor elemente
lexicale şi morfosintactice care produc diferenţieri stilistice
Mijloace sintactice (identificarea valorii sintactice a părţilor de propoziţie, a relaţiilor sintactice de tip complex la
nivelul frazei, stilul direct şi stilul indirect, recunoaşterea specificului de topică.

28
Mijloace grafice (organizarea comunicării în strofe, alineate, trimiterile, parantezele, subsolurile, punctuaţia,
ortografia).
Figuri de stil şi procedee stilistice.
1. Încheiere. Concluzii.

Analiza stilistică a articolului Suntem în R.Moldova! de C.Tănase din Timpul, 24 septembrie


2007

1.Introducere. C.Tănase în editorialul de luni al săptămânalului Timpul dezbate problema presei aservite puterii,
statutul şefului statului care dirijează practic toate procesele sociale, economice din RM şi este identificat de ziarist cu un feudal
ce are un SRL propriu. Redactorul-şef al publicaţiei Timpul este cunoscut în mediul ziaristic ca un jurnalist cu o pană ascuţită,
maliţioasă, care utilizează din plin resursele expresive ale limbii pentru a stârni reacţia cititorului faţă de problemele stringente
ale actualităţii.
Titlul verbal şi exclamativ al articolului Suntem în R.Moldova! comportă multiple semnificaţii. Situaţia reală din
această ţară este privită prin prisma câtorva aspecte de bază: comportamentul, acţiunile, mentalitatea preşedintelui ţării, starea de
facto a unei părţi a ziaristicii autohtone afiliate guvernării.
Ideile ce reies din editorialul de luni scot la iveală starea de societate feudală a RM, condusă de cel mai mare feudal,
V.Voronin. Deşi şeful statului reprezintă clasa politică care e pe cale de dispariţie, toate metodele utilizate denotă dorinţa lui de a
rămâne la guvernare. Iar o parte a presei aservită face jocul guvernanţilor. C.Tânase emite ideea că e necesară reformarea,
modernizarea clasei politice, mai ales a opoziţiei.
Editorialul de luni este un articol de proporţii, de aceea autorul l-a segmentat în 7 capitole intitulate cu multă
ingeniozitate „Interviuri de curte”,Furtunosul Vladimir, Feuda lui Voronin, Trăim în R. Moldova! Omida lipicioasă, Orgoliile
şi rânza, Paradoxul opoziţiei.
2. Analiza mijloacelor lingvistice.
C.Tănase utilizează cele mai diverse mijloace lingvistice cu efect stilistic pentru a-şi susţine ideile. Articolul se bazează
pe contrast ca procedeu de stil: mass-media de curte şi cea independentă, partidul lui Voronin şi partidele de opoziţie.
Dacă ne referim la substantiv, trebuie să ne oprim asupra numelor proprii cu nuanţă familială (Liuda, Costea), cu care
sunt numiţi jurnaliştii „de curte” de către Voronin în timpul interviurilor sale la NIT. Aceste adresări atât de familiare denotă
nişte relaţii de prietenie între putere şi mass-media (probabil inexistente în ţările democratice). Iar folosirea rusismului „paţani” în
contextul „o discuţie între 2 „paţani”, la o bere”, dezvăluie adevărata faţă a unor jurnalişti.
Arhaismul „breaslă” accentuează faptul că apartenenţa la o anumită profesie impune nişte rigori, cum ar fi:
profesionalism, respectarea normelor şi principiilor stabilite, competenţă, principialitate etc. Iar alte arhaisme, de tipul feudal,
feudă raportate la starea de lucruri a RM vorbesc elocvent despre situaţia reală, de stat subdezvoltat, bazat pe relaţii de stăpân şi
rob, adică de feudalism.
În acest articol, cu scopul de a caracteriza cât mai sugestiv situaţia existenţă în societate, C.Tănase selectează o serie de
adjective calificative de o expresivitate deosebită. Unele sunt folosite cu sens ironic „veritabil patriot şi statalist, el preferă să
dialogheze în limba rusă”, „ţara noastră cea iubită”. Altele sunt de nuanţă usturătoare: „stilistica acestor „interviuri” e jalnică,
penibilă”. Iar în opoziţie cu acestea, „interviu adevărat, realizat de jurnalist adevărat”, dezvăluie adevărata semnificaţie a
meseriei de ziarist. Din punct de vedere grafic, trebuie să remarcăm că utilizarea unuia şi aceluiaşi cuvânt, odată între ghilimele
(„interviu”), altădată fără (interviu), subliniază atât atitudinea autorului faţă de acest tip de articol, cât şi mânuirea abilă a tuturor
mijloacelor stilistice pentru a-şi susţine ideile.

3.Încheiere. Concluzii.

29